Le ucidem copilăria copiilor noştri. Şi uneori, chiar mai mult

Atenţie: conţine povestiri care vă pot afecta emoţional!

Îi văd în fiecare dimineaţă, în timp ce merg către şcoala fiică-mii. Toţi cu paşi mici şi grăbiţi, toţi cu gentuţe identice, cu scris mare pe ele, să se ştie unde se duc, toţi fără zâmbet pe faţă. Copiii de la inglişchiţ. Aşa am înţeles eu prima dată când am auzit despre centrul acesta de limbi străine. Este English Kids, de fapt. Şi este o caracatiţă născută din cenuşa fostelor centre FasTracKids, care înghite, cred, mii şi mii de copii din Bucureşti. La un moment dat mi-am pus, de altfel, întrebarea dacă nu cumva fiică-mea o fi singura din cartier care nu merge la cursurile acestea de engleză, pentru că aveam impresia că toţi ceilalţi copii din jurul nostru mergeau. Acum, parcă s-au mai liniştit lucrurile, mai ales de când certificatele obţinute în urma acestor cursuri nu mai sunt luate în calcul pentru admiterea la gimnaziile de la colegii. Pentru că, de fapt, nebunia asta nu se datorează unei dorinţe de multilingvism pentru copiii lor, ci disperării părinţilor după diplome şi certificate.

Sunt din ce în ce mai grăbiţi părinţii din ziua de azi. Şi cred că aici e vorba doar de părinţii din marile oraşe şi în special din Bucureşti, cărora li se oferă nenumărate tentaţii în a-şi face copiii, de foarte mici, nişte savanţi multilateral dezvoltaţi. În restul ţării, nu există aproape nimic în domeniul activităţilor extra-şcolare. România – ţara contrastelor. Revenind la Bucureşti, părinţii de aici îşi duc copiii încă de la câteva luni la cursuri, ateliere, spectacole… Nu contează că cei mici nu înţeleg absolut nimic din lumea înconjurătoare, că nu se simt bine în acele locuri nepotrivite cu interesele lor şi, cu atât mai puţin, că le deranjează activităţile şi celor care ar putea înţelege ceva. Nu. Dacă există ofertă de excelenţă începând de la 3 luni, iată, păi asta înseamnă că noi trebuie să mergem în turmă să înveţe copilul engleză de la 3 luni:

Apoi, pe măsură ce cresc, îi aglomerează cu activităţi care mai de care mai sofisticate, iar timpul liber de după şcoală (care e şi-aşa suficient de stresantă şi dificilă) este folosit la maximum pe meditaţii. Ai copil căruia îi place baschetul? OK, îl duci o oră pe săptămână la clubul de baschet. Şi cinci la meditaţii de engleză. Şi patru la meditaţii de matematică. Şi încă patru la meditaţii de română, când se apropie examenele şi, inerent, cuţitul de os. Suficient cât să nu-i mai rămână nici timpul, nici vlaga necesare pentru a ieşi cu prietenii în parc să dea la coş în joacă. Păi ce baschetbalist mai e ăla care nu ştie să recite din Shakespeare în original în timp ce cu dreapta driblează şi cu stânga rezolvă un exerciţiu cu integrale? Şi nu cumva să îşi facă de ruşine părinţii, copiii ăştia, dacă iau vreo notă mică la evaluare. Sau la simularea evaluării. Şi la simularea simulării evaluării. Ce contează că e vreunul supertalentat la muzică sau atât de îndragostit de istorie, încât ar citi toată ziua numai despre asta? Trebuie să ştie perfect română şi matematică, pentru că asta se evaluează. Despre copilărit, în sine, ce să mai vorbim?

(dintr-o discuţie dintre o mamă şi un cadru didactic)

Numai într-o evaluare o duce şcoala românească. Nici nu mai rămâne timp de predare, la cât se evaluează. Tot pe simulări se merge şi când vine vorba de predare, de fapt. Simularea predării. Cum ar fi, dragi părinţi şi profesori care sprijiniţi nebunia asta, să vă angajaţi undeva, într-un serviciu nou şi într-un domeniu în care nu aţi mai lucrat, să vi se pună în mână un manual şi să vi se spună: „Până mâine să ştii totul cum se face, la perfecţie, că vin în inspecţie şi îţi tai din salariu dacă greşeşti ceva”. Iar inspecţia asta să vină, apoi, mai tot timpul…

Ca să nu mai vorbim de altă nebunie de care am auzit deja de câteva ori: părinţii care îşi înscriu copiii la şcoli în care se predă materia de cu un an înainte. De parcă nu era suficient că materia noastră este atât de greoaie, de ne-adaptată la capacităţile copiilor, la vârstele lor psihologice. Există oameni care îşi obligă copiii, respectiv elevii, să înveţe în clasa întâi materia de a doua, într-a doua, materia de a treia ş.a.m.d. Pentru aceştia, am o singură întrebare: DE CE?

Am pus întrebarea aceasta pe Facebook, de curând, unei mame care povestea că băieţelul ei a trebuit să dea testul acela psihologic pentru a putea fi înscris la şcoală înainte să fi împlinit şase ani. Şi spunea că i se păruse dificil testul. Şi că acum, copilul e cel mai mic din clasă ca vârstă, sunt diferenţe şi de doi ani între el şi colegi:

­– Învaţă repede, noi facem acum materia de clasa a patra, deşi suntem a treia. Înmulţiri de două numere a câte 3 cifre. În clasa pregătitoare a suferit un pic, acum e OK.

Am trecut cu vederea acel „noi facem” şi „suntem a treia”. Mulţi părinţi vorbesc aşa, deşi doar bieţii lor copii „fac” şi „sunt”. Am trecut cu vederea şi faptul că fiică-mea nici acum nu cred că face astfel de înmulţiri, deşi e a patra. Dar am întrebat ceva ce chiar nu reuşesc să înţeleg deloc:

– De ce faceţi materia de a patra într-a treia?

– Pentru că întotdeauna am fost cu un an înainte. În clasa 0 am făcut materia de clasa 1.

– Dar de ce? Întreb pentru că am mai auzit de o şcoală privată care face aşa ceva. Şi nu reuşesc să înţeleg rostul.

– Avem o doamnă învăţătoare specială, în cel mai frumos sens: este în vârstă şi a dorit bazele să le aibă indiferent de condiţia ei de sănătate.

– Şi cum le pune bazele dacă le sare?

– Nu a sărit, doar merge repede 🙂 Au rezultate extraordinare la toate concursurile.

Desigur: concursurile. Concursurile noastre forţate, cu mize prea mari pentru umeri prea mici. Şi doamna a adăugat cu mândrie:

– La noi în clasă nu rezistă mulţi 😉

– Cu tot respectul, consider că este o mare prostie, i-am replicat eu. Nu suntem la un concurs de viteză, nici cu noi înşine, nici cu viaţa. Nu mai zic că concursurile la vârste mici sunt şi ele o plagă, nicidecum ceva util copilului.

– Toţi elevii din această clasă iau premiul întâi indiferent de rezultatele din timpul anului. Nici o diferenţă. Copiii îi vorbesc la per tu doamnei şi o iubesc…

Eram din ce în ce mai uimită de lipsa totală de sens a tot ce aflam:

– :-)))) Incredibil, la ce mai foloseşte premiul ăla dacă e luat de toată lumea la grămadă, indiferent de performanţe? Chiar totul e greşit la clasa asta??!!

– Programa este extraordinar de încărcată. Eu nu îmi stresez copilul, face ce îi place. Copiii trebuiesc încurajaţi, poate nu am explicat eu, dar este o clasă super. Cred că fiecare îşi doreşte ce este mai bun pentru copilul lui. Important este să găsim echilibrul şi să le oferim şanse.

Şi acesta a fost momentul în care am renunţat la această conversaţie absurdă. Momentul în care mama cititoare de meme şi de psihologie de coafor vorbeşte despre echilibru în context. Şi despre faptul că îşi doreşte ce-i mai bun pentru copilul ei.

Deci am rămas cu întrebarea mea: care este motivul pentru care să creşti un copil nefericit şi cu stimă scăzută de el, doar de dragul unor note sau calificative care nu spun, de fapt, nimic despre acel copil, ca om? Pentru că sunt nefericiţi copiii ăştia duşi cu forţa la şcoli exigente şi meditaţii infinite. Şi le scade stima faţă de ei înşişi pentru că se simt incapabili să ajungă la standardele pe care adulţii le fixează prea sus pentru ei. Iar cercul vicios continuă: copiii cu o stimă scăzută de sine ajung să aibă performanţe şi mai slabe decât ar fi putut să le aibă dacă aveau încredere în ei. Şi atunci, intervin pedepsele.

De fapt, de la o pedeapsă îmi venise ideea acestui articol, apoi am luat-o pe câmpii, aşa cum fac deseori. Am auzit mai devreme la ştiri despre un băiat care a fugit de acasă pentru că a fost pedepsit de părinţi, în urma unei note proaste la simularea evaluării de zilele trecute. Ştirea este aici. Băiatul are 15 ani, a luat nota 4 la matematică, părinţii i-au confiscat telefonul şi i-au interzis să se mai ducă la fotbal – el fiind pasionat de acest sport. Nicio clipă nu şi-au pus problema acei părinţi că ar putea să nu fie vina copilului pentru acea notă. Că ar putea fi vina sistemului, a programei, a metodelor de predare şi chiar a geneticii, la urma urmei, adică – cumva – a lor. Nu, copilul e întotdeauna vinovat şi el trebuie pedepsit. Şi iată că au trecut patru zile de când părinţii aceia plâng după el.

Şi mai ştiu poveşti dintr-acestea, despre copii pedepsiţi de părinţi, unele cu final de groază de-a dreptul. Citeam mai demult despre o mamă nemulţumită de performanţele copilului ei, care l-a bătut până i-a rupt coloana. Iar copilul era olimpic, nu ştiu ce putea face mai mult în materie de performanţă şcolară (ştirea e aici). Sau îmi amintesc despre o întâmplare de demult, de acum aproape o sută de ani, care a marcat-o pe mama mea: tatăl unei adolescente află că fiica lui făcuse nu ştiu ce prostie, se enervează îngrozitor şi intră peste ea în baie, unde aceasta era dezbrăcată şi udă; o scoate afară, la poartă, să o umilească cât mai mult cu putinţă; după o vreme, la insistenţele mamei, fata e adusă înapoi în casă, dar cum era iarnă şi ger, se îmbolnăveşte rapid şi, după câteva zile de agonie şi durere, moare. Cât de gravă să fi fost vina acelei fete, încât să merite o condamnare la moarte?

Şi nu e singura poveste îngrozitoare pe care o ştiu, legată de pedepsirea copiilor. Acum câţiva ani, un alt tată a ajuns acasă şi a aflat despre o boacănă a fiicei lui, tot adolescentă. Şi el a tunat şi a fulgerat, şi el şi-a pedepsit fata, trimiţând-o în camera ei şi promiţându-i nu ştiu câte alte interdicţii. Doar că de data asta fata a fost cea care a decis finalul: fără să facă niciun zgomot, a deschis geamul camerei sale şi s-a aruncat de la etaj. Au bătut vecinii la uşă să îl anunţe pe tată că singurul lui copil zăcea mort în curtea blocului. Şi acela a fost momentul în care tatăl a murit şi el, pe dinăuntru. Pentru că nu te poţi ierta niciodată dacă treci prin aşa ceva.

Nici nu ştiu cum să închei pledoaria aceasta a mea pentru copilărie. E scrisă haotic doar pentru că e multă patimă în ea şi nu m-am priceput să o zăgăzuiesc cumva. Lăsaţi-vă copiii să se bucure de anii aceştia care nu se mai întorc. Lăsaţi-i să creadă că pot face tot ce vor în viaţă, că sunt perfect capabili de performanţă şi de fericire, simultan. Lăsaţi-i să greşească, atunci când greşeala asta are ca singur efect o notă relativă, la simularea evaluării unor cunoştinţe care le vor fi şi inutile pe deasupra, mai târziu. Iar dacă îi pedepsiţi pentru greşeli majore, greşeli dintr-acelea ce se pot solda cu iremediabil şi pe care nu ştiţi cum să le îndreptaţi în alt fel, asiguraţi-vă mai întâi că au înţeles şi unde-a fost greşeala, şi rostul sancţiunii. Şi staţi-le alături şi atunci. Este vital.

Publicitate

11 gânduri despre „Le ucidem copilăria copiilor noştri. Şi uneori, chiar mai mult

  1. Sînt mai mult decît de acord cu toate.
    Așa că am o singură precizare, tristă, și pe care aproape îmi pare rău că o știu.
    Cînd era fiu-meu într-a 2-a, au dat într-o zi Comper (cred, unul dintre concursurile obligatorii, care la început erau cu bani, acum sînt gratis). El a luat 85 pct, cei din clasa lui între 45-95, ceva pe-aici. Erau patru clase pe nivel. Primele două – grămezi de punctaje de 100 pct. Ne-am crucit toți. învățătoarele – prietenele directoarei respective, una dintre ele supărată la ședință pe copiii cărora le spunea ce să încercuiască și ei tot nu pricepeau…
    Așa se fac diplomele și punctajele, care le folosesc apoi și educatorilor respectivi la propriile lor dosare…
    Și e doar o infimă parte din tot ce li se întîmplă greșit sau rău copiilor noștri, cu sau fară acordul nostru. Restul sînt bine prinse în articol.

    Apreciat de 1 persoană

    • Asa este, nici macar nu se tin cinstit concursurile acestea, pentru ca scopul lor nu este cel declarativ, sa verifici nivelul elevului pentru a sti unde trebuie sa intervii, sa mai explici, ci este portofoliul profesorilor. A avut si fiica-mea invatatoare care le dicta raspunsurile corecte in clasa. Nu o mai are 🙂

      Apreciază

  2. „Copilul nostru”, spunea cineva, „merge lunea la engleză, marțea la pian, miercurea la înot, joia la balet și vinerea la pictură”, jubilând mama respectivă că până și-n weekend are câte ceva de făcut, nu mare lucru, „activități practice (impuse), mers pe jos 5 km și mai apoi citit minim 2 ore.
    Tulai Doamne, păi eu am bătut toate coclaurile în copilărie, am stat la scăldat și la fotbal ore întregi pe zi, citeam însetat când prindeam, dar citeam, apoi noaptea mă prindea la te miri ce jocuri de mult uitate de generația actuală. Pe fiică-mea, acum mare, la liceu, n-am forțat-o să facă nimic, ne însemnând că am lăsat-o de capul ei la școală, sub nicio formă.
    O să avem o generație de falși „ainștaini”, de genii care nu vor ști să toace o ceapă ori să monteze un robinet.
    Off, mă doare sufletul când văd câți copii sunt chinuiți de-a dreptul de părinții lor pentru a face performanță, așa cum unii, în vremea copilăriei mele, își vedeau fetele viitoare Nadia ori băieții vreun Balaci ori Dobrin.
    Iaca, în viitor, pentru părinții mai ciudați, se vor băga cip-uri pentru copii multi/polivalenți, să le mărească capacitatea intelectuală așa cum măresc băieții, prin câte un soft piratat, caii putere ai mașinilor.
    Și tac, că eu aș vorbi 3 zile.

    Apreciat de 1 persoană

  3. Doamne fereste, Alunita, bietii copii!
    Mie mi s-a frant inima de cateva ori cand vorbeam cu prietena mea din ro, ma suna pe la 10-11 seara, si zicea ca fata ei abia a terminat temele. Al meu copil dormea de 2-3 ore deja…
    Si sa stii ca nu stiu mai multe copiii astia, sunt doar mai chinuiti si mai obositi. Matusa mea e invatatoare, anul trecut a vrut Filip sa mearga la orele ei sa vada cum e, fix aceeasi grupa de varsta, a zis ca e la acelasi nivel, cu mici diferente. Si al meu are 9 ani si nu a facut ever vreo tema acasa

    Apreciază

  4. Și eu sunt de acord cu tine. Mi se pare că se suprasolicită copiii, într-o goană dupa nici nu știu ce. Aud in jur de meditații in clasa a 2-a, a 3a, ma crucesc. Eu am făcut un singur semestru meditații la o materie, intr-a 8a, si si atunci am perceput-o ca fiind inutilă. Eram elev de nota 10, dar mama insistase să merg pt ca toți ceilalți copii mergeau și ea nu voia sa regrete în caz că as fi dat greș la capacitate că nu a investit toate resursele în mine. Fetița mea începe în toamnă școala, și de-abia acum am inceput sa intru in contact cu toată această manie a competiției și a dorinței de „mai mult”. Aud mame fericite că există azi școli private care țin copilul, de la 6 ani, de la 8 la 7 seara, „si fac si lecții, și teme, si meditații” – oare asta nu spune ceva despre comoditatea părintelui de a nu mai fi nevoit sa se implice deloc în educația celui mic? Eu mi-am făcut mereu temele singură, de mică, ma duceam la părinți doar daca chiar nu stiam ceva sau ma blocam. Daca le făceam prost, ghinion. Dar acum e ceva incredibil, peste tot aud despre cât de mult timp pierd părinții cu temele, despre cum nu mai sunt la curent cu materia, etc, etc, etc. Ca sa nu mai intru in subiectul vizelor de flotant, in goana după cea mai bună școala. Eu am ghinionul de a locui, pe bune, lângă o școală cotată ca fiind bună. Pe cele 125 de locuri, se înscriu anual 300-350 de copii. Mai mult de jumate din aceștia, cu vize de flotant, aduși din cealaltă parte a Bucureștiului. Rezultatul? Clase suprapopulate, învățători aduși pe ultima suta de metri, ore scurtate. Mai e asta o școală bună? Mă îndoiesc. Și de ce? Din mania părinților de a-și vedea copilul că ajunge un geniu. Realitatea e că, oricât de neplăcut ar fi, nu toți copiii sunt genii și nici societatea nu are nevoie de atâta genii.

    Apreciază

    • Parca as fi scris eu acest comentariu, acum 5 ani. Intre timp, am descoperit ca se fac meditatii la matematica din clasa pregatitoare, nu dintr-a doua, a treia. Si ca scoala „buna” la care suntem arondati nu era deloc asa. Partial si din cauza acelei supraaglomerari de care vorbesti, pentru ca o scoala careia i se depaseste cu mult capacitatea normala de functionare nu are cum sa ramana mult timp buna. Dar si din cauza ca acel renume de scoala „buna” este construit, de fapt, de niste note mari la diverse examene si concursuri, care nu spun nimic de fapt despre personalitatea si valoarea reala a celor care le obtin. Si la care se ajunge de obicei cu fortari, stres, amenintari, meditatii… Dupa doi ani, am plecat de acolo.
      Mult succes din toamna! Poate aveti totusi norocul sa gasiti o invatatoare care isi face frumos si corect meseria 🙂

      Apreciază

  5. In clasa a doua sau a treia nu-mi mai amintesc, o mamica cu pretentii si-a mutat fetita din clasa unde era la o alta clasa „mai buna, care facea performanta” in aceeasi scoala. S-a pus foarte multa presiune pe acel copil, exercitii suplimentare la matematica sa ajunga la „nivelul” noii clase, fata nu reusea, tatal a insistat foarte mult cu lucru suplimentar, o certau, nu stiu exact ce s-a intamplat in casa aceea pentru ca nu e un lucru despre care sa povestesti la toata lumea. Ideea era ca fata aia in clasa a 3-a s-a aruncat pe geam din cauza presiunii puse pe ea ca nu facea fata la matematica. Din fericire, a scapat cu viata, in septembrie a revenit la scoala si inca mai avea vanatai si semne de la cadere, parca si ghipsul il mai avea.

    Apreciază

    • Doamne, nu pot sa cred… In clasa a treia? Cata suferinta sa fi fost pe un copil, ca sa se gandeasca la un astfel de lucru, atat de tanar? Si macar au inteles ceva parintii din acea nenorocire? S-au potolit?

      Apreciază

  6. Nu stiu daca si-au schimbat atitudinea parintii, nu prea vorbeam cu ea (cu mama) nici cand fetele noastre erau colege de clasa, dupa aceea chiar nu ne-am mai intalnit deloc. Din ce inteleg de la fiica mea, se mai intalneste cu colega respectiva pe hol la scoala si pare ok, au trecut cred ca 4 ani de atunci.

    Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.