Despre cum ni s-a îmbogăţit vocabularul cu un termen nou: edem Quincke

Ziua de vineri, 10 august 2018, începuse tare frumos, cu un soare generos şi un plan bogat de activităţi. Urma să plecăm din Giurgiu în cursul dimineţii, să mergem la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, la un atelier pentru copii care îmi prilejuia şi mie ocazia de a vedea noile expoziţii de acolo, apoi să trecem pe la biblioteca noastră preferată, apoi să mergem în Piaţa Victoriei, unde se organiza marele protest al diasporei… Deci drumuri multe, dar per total, plăcute. Numai că, exact înainte să ne facem bagajele, fiică-mea mi-a arătat o uşoară iritaţie pe pielea ei, în jurul gâtului. Nu părea grav, dar nici de ignorat. După ce am trecut în revistă toate cauzele posibile, am convenit că ar putea fi o reacţie alergică la ceva (nu ştiam la ce), aşa că ne-am dus la farmacie să căutăm un antialergic. Şi atunci am început să ne dăm seama că ziua aceasta urma să fie una surprinzătoare şi provocatoare, mai degrabă.

Cea mai apropiată farmacie era o Dona. Am deschis uşa, am zărit coada lungă, lungă, de la ambele case, am închis uşa. Ne-am îndreptat către o Catena, aflată la 50 de metri mai încolo. Altă uşă, alte cozi. Habar nu am de ce se întâmpla asta, de obicei se aglomerează farmaciile la început de lună, când îşi iau bolnavii cronici reţetele. Or acum nu era chiar începutul lunii… Ne-am dus la următoarea farmacie din zonă, o Sensiblu. E un lanţ cu preţuri mai mari decât altele, aşa că aici nu am văzut niciodată coadă. Până acum. Erau peste zece persoane şi în farmacia aceasta. Aşa că am traversat şi… surpriză… la Help Net era de-a dreptul pustiu. Am căzut de acord cu farmacista că pare o alergie, dar nu e sigur, i-am luat Lunei un Claritine şi am plecat în curând spre Bucureşti, un pic mai liniştite.

La atelierul de la MNAC ne-am simţit minunat. Organizatoarea, Irina Cangeopol, este o persoană foarte deschisă cu copiii şi cu mare atenţie la detalii, nici nu am ştiut când au trecut cele două ore petrecute acolo. Însă tot supraveghind pielea Lunei, am observat că iritaţia se extindea uşurel, şi în sus, pe faţă, şi în jos, pe tors. Încă nu era vizibilă pentru cineva care nu ştia că există, dar începuse să o mănânce serios. Drept care am sunat la medicul de familie şi ne-am programat la un consult.

vineri la MNAC, ora 13:00

Cine are copii ştie că necazurile de genul acesta, cu boli sau accidente, survin preponderent în weekend (conform vreunei legi de-a lui Murphy, probabil), când singura şansă să vezi un medic este la camerele de gardă ale spitalelor. Deci m-am grăbit să profit de ultimele ore de lucru de vineri pentru a discuta cu medicul nostru, prietenos şi civilizat, în cabinetul său, decât să aşteptăm cu orele pe culoarele vreunui spital de pe la noi…

Am plecat de la MNAC pe la ora 14:00, am ajuns la medicul de familie pe la ora 16:00. Zona cu bubiţe era acum şi mai extinsă, iar verdictul a fost de urticarie, cel mai probabil de natură alimentară. Am trecut în revistă tot ce mâncase copilul cu o zi înainte şi nu am găsit nimic dubios în meniu: pâine cu unt dimineaţa, ca în orice altă dimineaţă, ouă ochiuri la prânz, dar de la găinile noastre, din curte, testate de nişte ani încoace, şi peşte la grătar seara, la restaurant, dar un peşte din care mâncaserăm amândouă, jumate-jumate, iar eu nu aveam absolut nimic. Mai fuseserăm cu o zi înainte în parcul din Giurgiu, la un atelier de pictură în aer liber, dar probabilitatea ca ceva de acolo să o fi iritat aşa (plante, din aer, sau alergeni din acuarele) era extrem de mică. Medicul de familie ne-a prescris în continuare antialergic, plus o soluţie locală pentru calmarea mâncărimilor, şi am convenit să îl sun în caz că se mai întâmplă ceva.

De-abia la ceva vreme după ce am plecat de la medic a început copilul să se umfle. Desigur, trebuie să fie vreo altă lege a lui Murphy la mijloc, în acest caz. Pentru că ar fi fost infinit mai util să se umfle de faţă cu medicul decât de faţă cu mine, care habar nu aveam ce să-i fac. Era ora 17:00, stăteam de vorbă cu prietena noastră de la bibliotecă şi am observat că Luna avea pungi un pic umflate sub ochi. Am sperat să fie legate tot de presupusa alergie, dar cum copilul începuse şi să se simtă cam aiurea, am convenit că nu mai era cazul să ieşim la protest. Ceea ce s-a dovedit a fi partea bună din povestea noastră, dat fiind ce s-a întâmplat atunci în piaţă, până la urmă, cu gaze lacrimogene şi jandarmi nervoşi.

Şi totuşi, ca să nu mă simt prost că nu mă implic civic într-o astfel de zi, în drumul spre casă am oprit într-o intersecţie să încerc să rezolv problema unei guri de canal descoperite, din mijlocul străzii. Am căutat amândouă obiecte cu care să semnalizăm pericolul, am improvizat ceva din nişte beţe şi nişte pungi, apoi am dat telefoane la Apa Nova şi Radet, până când am reuşit să identific cui aparţinea responsabilitatea acelei găuri şi să obţin promisiunea că se remediază. Cu conştiinţa mai împăcată că făcusem o faptă bună pentru societate (de fapt, abia peste o lună s-a securizat corect acel capac, am trecut de mai multe ori pe acolo ca să verific), m-am concentrat din nou pe fiică-mea. Urticaria parcă avea aceleaşi dimensiuni, ochii parcă nu se mai umflaseră, însă tare urâţică mai era!

acasă, la ora 19:00

Am decis să aştept, totuşi, până mai târziu, să aibă timp să îşi facă efectul toate medicamentele. Şi au părut să şi-l facă. Înainte de culcare, mâncărimea se mai calmase puţin, iar umflătura de sub ochi se retrăsese:

la ora 21:00

Peste noapte nu s-a întâmplat nimic deosebit. Mi-am setat alarma să mă trezesc regulat, să verific copilul, dar a dormit normal, iar simptomele nu s-au agravat. Priveam cu destul de mult optimism zorii zilei de sâmbătă. Până când s-a trezit şi Luna. Şi, uşor-uşor, a început să se umfle. Rău. Pe la ora 10, când ne-am urcat în maşină ca să ne ducem la spital, arăta aşa:

sâmbătă, ora 10:00

Ceea ce mi se pare uimitor la mine este că niciodată nu panichez în astfel de situaţii. Habar nu am care e cauza – dacă e inconştienţă sau vreun mecanism de auto-apărare – dar ştiu că nu mă pierd deloc cu firea, ci continui să mă comport aparent relaxat, să glumesc pentru a detensiona situaţia şi să acţionez cu calm întru rezolvarea ei. Însă când mă uit cu ochii de acum la poza asta, simt că mă ia cu leşin la gândul că ar fi putut rămâne aşa. Sau că ar fi putut să nu mai fie deloc. În acele momente, am luat în calcul probabilitatea unui şoc anafilactic şi i-am verificat gâtul (care nu era deloc umflat pe dinăuntru) şi tensiunea, aşa cum am citit eu pe net că trebuie făcut. Apoi am sunat medicul de familie şi ne-a sfătuit ceea ce oricum intenţionam să facem: să mergem rapid la spital.

Două zile am rămas internate. Diagnosticul a fost de edem Quincke – ceva de care nu auzisem până atunci şi cu care sper să nu ne mai întâlnim niciodată. S-a tratat cu un cocktail intravenos de antihistaminice, anitalergice şi corticosteroizi, cu un mic supliment de adrenalină în a doua seară, când Luna a făcut un mititel atac de panică (până atunci s-a comportat absolut eroic, nu cred că sunt mulţi oameni ca ea, să nu intre în panică dacă s-ar vedea în oglindă arătând în halul ăla). Niciun medic nu a putut să ne spună o cauză exactă, toţi au spus că cel mai probabil a fost de natură alimentară, dar şi că nu vom afla niciodată cu precizie care dintre alimente a provocat această reacţie. Unii au spus că ar fi bine să facem teste de alergii, alţii că le facem degeaba, pentru că e posibil să fi fost un factor declanşator cu care s-a întâlnit o singură dată în viaţă (cine ştie ce substanţă chimică dintr-o bucăţică de peşte, de ex., pentru care oricum nu există teste disponibile). Singurul lucru cert este că Luna s-a dezumflat suficient de mult după acele trei zile, încât să ni se dea voie să plecăm din spital. Nu că nu ne-ar fi plăcut spitalul acela (am fost la spitalul de pediatrie Medlife, unde chiar s-au purtat toţi impecabil cu noi, ne simţeam în siguranţă, iar rezerva era confortabilă), însă la 900 de lei pe zi, cât costa cazarea acolo, aveam tot interesul să ieşim cât mai repede. Aşa că Luna a făcut frumuşel ordine în urma ei – lucru care trebuie să recunosc că m-a deranjat un pic, pentru că acasă nu face niciodată nimic de genul ăsta, iar acolo, unde era şi inutil, pentru că oricum venea cineva să cureţe toată rezerva după noi, s-a gândit să facă – şi am plecat acasă.

Umflătura s-a mai menţinut câteva zile bune şi a trebuit să continuăm un tratament minuţios, cu pastile. Însă nu s-a mai întâmplat nimic grav. Ne-am luat apoi cu altele şi abia în ianuarie am ajuns la alergolog. Care a fost şi el de părere că nu e cazul să ne îngrijorăm, că putem spera să fi fost un episod singular. Ne-a făcut totuşi şi teste cutanate, pentru detectarea alergiilor de natură respiratorie, şi testele au ieşit perfecte. Deci chiar asta vom face: vom spera să nu se mai repete o astfel de grozăvie. Şi mai sper şi să vă fie util articolul acesta, să ştiţi că se poate supravieţui chiar arătând aşa, dar că trebuie să mergeţi rapid la un medic dacă se întâmplă. Nu de alta, dar am negociat intens cu fiică-mea aprobarea de a publica pozele acestea oribile cu ea. Măcar să merite osteneala 🙂

Publicitate

2 gânduri despre „Despre cum ni s-a îmbogăţit vocabularul cu un termen nou: edem Quincke

  1. Eu am facut edem Quincke in copilarie, dar nu la fel de grav – mi s-au umflat doar buzele ingrozitor, aratam ca in caricaturi grotesti. Nu cred ca am mai ajuns la medic, pentru ca mi-am amintit de relatarea unei colege ca sora ei pateste la fel, din cauza de alergie la … aspirina. Pe care poate ca n-o luam neaparat ca tratament, dar mamele si bunicile puneau in conserve.
    N-am confirmat niciodata alergia medical/ prin teste, dar n-am mai luat aspirina de 30 de ani si o declar ca alergie la orice vizita la medic. Asa ca sursa e posobil sa fie si un medicament, nu doar mincarea, cum au opinat doctorii.

    Apreciază

    • Asa este, apar si medicamentele pe lista de potentiale cauze, doar ca nu luase copilul nimic in perioada aceea, ca sa avem ce suspecta.
      Dar mi se pare interesanta povestea cu aspirina din conserve, imi aduc si eu aminte, acum, ca punea si mama. Oare s-o mai folosi si acum?

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.