Shazam. Un film la care NU aveţi absolut niciun motiv să mergeţi

Şi nici în IMAX-ul din Afi nu e cazul să călcaţi, în caz că doriţi să rămâneţi cu timpanele întregi şi cu buzunarele un pic mai pline. Eu am făcut greşeala să le combin pe cele două, filmul şi cinematograful. Şi am regretat. Iar dacă pe mine nu mă credeţi, găsiţi la sfârşitul acestui articol critica fiică-mii – copil nevinovat (deocamdată), care spune cam aceleaşi lucruri cu mine.

Ca să fie tacâmul complet, am tras după mine la această vizionare şi clasa fiică-mii, pentru că ne aflăm în Săptămâna Altfel. Noroc că sunt puţini copii în clasa ei, m-am pricopsit cu doar câteva înjurături şi blesteme. Deşi în mod clar am fost bine intenţionată… Le propusesem copiilor să mergem împreună la Afi Cotroceni, ca să vizităm Muzeul Simţurilor şi să vedem un film. Aveam de ales între Shazam şi Corgi: căţeii reginei. Primul părea o comedioară sensibilă cu adolescenţi, al doilea o animaţie nu prea strălucită, pentru copii mai mici. Iar în urma vizionării trailerelor, l-am ales, desigur, pe primul, care avea şi avantajul că rula la IMAX – o sală impresionantă prin forma ei rotundă şi prin mărimea ecranului. Iată cum arată trailerul acestui film:

Acord parental pentru copii mai mici de 12 ani. Pare potrivit ratingul, nu-i aşa? Ei bine, filmul acesta este un horror în toată regula, cu scene de o violenţă extremă, crime nejustificate, asupra unor oameni nevinovaţi, accidente de maşină redate fidel şi traumatizant, monştri din piatră cu ochi de foc, care prind viaţă, bătăi sângeroase şi infinite – şi lista ar putea continua. Totul brodat pe lângă un fir narativ foarte prietenos şi moralizator: un băiat abandonat de mamă pe când era mic îşi găseşte, în sfârşit, familia adoptivă ideală, după nenumărate eşecuri. Aceasta este formată din doi părinţi crescuţi, la rândul lor, în orfelinate, care au adoptat vreo patru-cinci copii de toate sexele, rasele şi defectele. Băiatul nostru primeşte o super-putere pentru că are un suflet neprihănit şi, în calitate de super-erou, îl învinge pe eroul negativ într-o luptă epică. Pe care, însă, nu ar fi câştigat-o fără ajutorul întregii şi ciudatei sale familii adoptive.

Aceasta e în mare povestea filmului, pe care o ştiu de la Luna. Pentru că eu am ieşit din sală după nici un sfert de oră, cu colegul ei care plângea îngrozit de ceea ce văzuse pe ecran. A mai ieşit o fetiţă cu noi, dar ea s-a îmbărbătat şi s-a întors. Băiatul (mai special de felul lui) nu a vrut să mai facă asta, aşa că a trebuit să ne pierdem următoarele două ore prin mall (mulţumescu-ţi ţie, Doamne, pentru librăria de acolo!), în aşteptarea celorlalţi colegi. Care colegi au stat până la sfârşit, curioşi, mai râzând de ce se întâmpla pe ecran, mai strângându-se în braţe la scenele dure, mai repetându-şi reciproc: „Băi, dar cât e de prost filmul ăsta!”. Acesta cred că a fost, de altfel, un mare noroc: faptul că era un film atât de prost făcut, încât îşi dădeau seama şi nişte copii de 10-11 ani. Astfel, nu s-au speriat prea tare, pentru că era ridicol.

În schimb, sunetul din acel cinematograf era de-a dreptul de groază. Depăşea clar limitele normalului, ale unui bun-simţ acustic, ca să zic aşa, deşi poate că nu şi pe cele ale suportabilului. Adică nu ni s-a spart niciun timpan, dar se simţea ca şi cum riscam asta în orice clipă. Am rezistat la o reclamă, două, de la începutul filmului, după care am ieşit în hol, să întreb pe cineva dacă se poate da o ţâră mai încet. Şi atunci am primit următorul răspuns din categoria Cascadorii râsului (pentru cei mai bătrânei, aşa, ca mine, care îşi mai aduc aminte de emisiunea aceasta de la televizor de pe vremuri):

– Nu putem da mai încet. E un domn din Canada care setează sonorul.

Deci noi eram într-o sală de cinema din Drumul Taberei, Bucureşti, România, şi un domn misterios, aflat la vreo opt mii de kilometri distanţă, avea butonul de la sonorul nostru şi îl ţinea probabil lipit cu scotch şi sub pază armată, să nu cumva să dea cineva mai încet din el.

– Dar să ştiţi că e la limita suportabilului, a continuat fătuca. Nu are mai mult de 90 de decibeli.

Am verificat acum: 90 de decibeli e intensitatea zgomotului unei străzi aglomerate. În sala aia era un concert rock de-a binelea (cam 120 de decibeli, adică). Ştiu, pentru că am fost la multe. Dar atunci, pe loc, nu am avut ce să mai spun. Simţeam că aş fi vorbit cu un perete dacă aş fi continuat dialogul cu angajatele cinematografului. Şi m-am întors în sală fix la timp să aud un ţipăt îngrozit dinspre ecran. Pentru că, de ce nu?, se dădea o reclamă la un horror clasic, înaintea filmului nostru cu AP 12. Practic, erau toate semnele că va urma ceva prost. Şi aşa s-a întâmplat.

Îmi pare rău că am dat nişte bani aiurea (şi destul de mulţi) pentru ceva atât de fundamental greşit. Şi îmi pare cu atât mai rău cu cât nici măcar nu este prima oară când mă las păcălită de un trailer. De altfel, am impresia că aceasta este o nouă modă acum, să se prezinte în trailer scenele cele mai benigne din film şi să te trezeşti în sală cu scene de groază pe care nu îţi doreai să le vezi. Sau pe care nu este deloc în regulă să le vezi, cum este cazul copiilor. Atunci când am mai păţit chestia asta, am găsit ca modalitate de reparaţie să îi arăt fiică-mii alte filme, de pe net, în care se explică cum se creează efectele speciale, măştile personajelor terifiante, rănile, sângele, zombii ş.a.m.d. La fel am făcut şi acum, cu colegul ei, ca să îl liniştesc după ce am ieşit din sală. Şi cred că a funcţionat, pentru că s-a destins imediat.

La întoarcerea acasă, i-am spus fiică-mii că nu am de gând să las nesancţionate toate aceste lucruri greşite. Că o să le reclam distribuitorilor („prietenii mei de la Vertical Entertainment) păcăleala cu ratingul şi cu trailerul, iar cinematografului Afi sunetul şi reclamele nepotrivite. Şi o să scriu şi pe blog despre asta, pentru că mi se pare important să nu se mai păcălească şi alţi adulţi care să îşi ducă copiii la oroarea asta. Iar atunci, Luna a sărit în sus:

– Mama, mama, pot să scriu eu articolul? Că şi pe mine m-au supărat lucrurile astea!

– Ǎăăă…, am ezitat eu câteva clipe. Cred că e mai bine să îl scriu eu, totuşi, ca să explic clar…

– Atunci, măcar un articol foarte mic mă laşi să scriu şi eu? Te roooog…

Păi cum să rezist la aşa o rugăminte? Şi mi l-a scris, de cum a ajuns acasă. Pe telefon. Mi l-a trimis pe WhatsApp, din sufragerie în birou. Pentru că aşa e generaţia asta tânără, electronică şi tactilă.

Iată-l:

Despre filmul „Shazam”

                     articol foarte mic, de Luna

Filmul se presupune a fi un film pentru copii, dar nu este, din 4 motive:

  1. Un personaj negativ își omoară fratele si tatăl care credeau că nu va fi bărbat niciodată. Să zicem (dar e foarte foarte exagerat) că are motive să își omoare familia. Dar acum vine partea rea: nişte monștri horror şi foarte hidoşi, care făceau tot ce spunea cel rău, au ucis aproximativ 10 oameni nevinovaţi. Asta nu se face într-un film cu acord parental.
  2. Erau multe faze horror, cum ar fi un accident violent în maşină şi chiar un coleg s-a speriat și a plâns. Nu mai spun că acei monștri erau şi ei foarte hidoşi si scârboşi.
  3. La începutul filmului au pus o reclamă horror, foarte foarte horror, şi dacă era un film pentru copii nu aveau voie să pună această reclamă.
  4. Trailerul a fost simpatic (fără scene violente), dar aproximativ trei sferturi din film au fost violenţă şi lucruri oribile.

Şi mai e ceva: în acel cinema era dat volumul foarte tare şi chiar o colegă şi-a ținut mâinile la urechi tot filmul.

Atât.

Reclame

7 gânduri despre „Shazam. Un film la care NU aveţi absolut niciun motiv să mergeţi

    • Nu am vazut niciodata asta. S-a mai intamplat sa vedem scene mai tari, din diverse puncte de vedere, in trailerele altor filme. Dar ce s-a intamplat aici a depasit orice limita, era un horror din acela groaznic de tot, gen „The Ring”. O sa incerc sa aflu unde pot fi reclamati pentru toate astea (daca exista vreo institutie de resort, desi nu cred). Pentru ca ii va durea in f…d de sesizarile mele directe, sunt sigura.

      Apreciat de 2 persoane

  1. Groaznic! Tine de civilizatie asta cu sonorul. Cat despre alegerea filmelor pe care le ruleaza tine de prostia si goana dupa bani a firmelor.
    Asa cum se pot publica carti care incurrajeaza bataia (pe care editura recunoaste apoi ca nu a citit-o nimeni) asa pot rula si filme pe care nu le-a vazut probabil nimeni inainte de la firma distribuitoare sau de cinematograf. De aceea noua ne place sa mergem la Elvira Popesco. Acolo are loc o selectie. Nu prea am avut surprize.
    Oare nu e si de competenta ANPC? si/ sau CNA?
    Noi acum stim ca ne-ai zis tu, dar altii ?

    Apreciat de 1 persoană

  2. Faza cu sunetul am patit-o si noi, eu si mama adica. Eu mandra ca o duceam sa vada pentru prima data in viata ei un film 3D, iar ea ingrozita de sunetul mult prea tare (prin urmare I s-a facut si rau). Acum radem amandoua de intamplare, dar atunci nu a fost deloc haios.

    Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.