Să ne ascultăm mai mult copiii

Acum câţiva ani, avea fiică-mea o prietenă care era îngrijorată din cauza relaţiei tensionate dintre părinţii ei. Atunci când nu o trimiteau de-acasă pe la diverse rude, părinţii ei se certau mai tot timpul. Orice nimic era un declanşator de scandal între acei oameni, pe care eu îi suspectam că mai stăteau împreună doar dintr-o datorie morală faţă de copil. Şi copilul le cerea mereu, astupându-şi urechile cu palma, să înceteze. Însă părinţii nu îl auzeau. La fel cum nu îl auzeau nici când îi ruga să petreacă mai mult timp împreună…

Nu cred că există armonie perfectă şi eternă în nicio familie din lumea aceasta. Cred şi că certurile sunt inerente şi chiar necesare, uneori, ca debuşeu pentru frustrări şi tristeţi acumulate în suflet. Însă ceea ce consider că este totalmente greşit în abordarea celor mai mulţi părinţi este să îi considere pe copii incapabili să înţeleagă „corect” lucrurile esenţiale ale vieţii. Să îi ţină la distanţă de problemele lor, să nu le explice resorturile discuţiilor în contradictoriu din familie, să îi trimită în camera lor de fiecare dată când se aprind spiritele în casă.

„E ceva pentru oameni mari!”

„Tu nu înţelegi!”

„Pleacă de aici, nu e pentru tine!”

Şi, mai ales şi mai ales, e greşit să nu îşi ceară scuze de la copii după ce se termină totul. Să nu îi liniştească, spunându-le că a fost doar o ceartă, că au fost supăraţi sau stresaţi sau nervoşi, că s-au eliberat de emoţiile negative şi de acum încolo o să fie bine. Sau, dacă din nefericire este vorba de un diferend mai serios, care ar putea duce la separare, să nu discute deschis cu copiii despre această problemă. Ca să nu ajungă să îi pună, într-o bună zi, în faţa faptului împlinit şi a unor alegeri sfâşietor de greu de făcut.

Copiii înţeleg mult mai mult şi mai multe decât ne închipuim noi, adulţii, în auto-suficienţa noastră. Iar ceea ce nu înţeleg, interpretează la voia imaginaţiei. În universul lor mic – pe măsura lor – părinţii sunt zei şi orice e legat de ei ia proporţii uriaşe. Este esenţial să le explicăm sincer întâmplările vieţii, să ne deschidem sufletele în faţa lor şi să îi implicăm în deciziile noastre. Iar asta nu numai din cauză că aşa este corect şi moral faţă de ei, ci şi pentru că am putea avea surpriza să găsim la ei soluţiile pe care noi nu mai suntem capabili să le vedem. Să ne dea ei, cu mintea lor proaspătă şi sufletul infinit mai deschis decât al nostru, motivaţia pentru a repara totul, pentru a merge mai departe ca o familie, pentru a căuta din nou iubirea acolo unde praful gros al rutinei a întunecat totul.

Noi aşa am făcut cu fetiţa noastră şi sunt convinsă că am făcut bine. Am avut câteva perioade urâte în aceşti ultimi ani, preponderent legate de boala vreunuia dintre bunici. Nu i-am ascuns niciodată nici durerea, nici frustrarea, nici lipsa de speranţă, atunci când a fost cazul. Iar când s-au adunat prea multe şi am răbufnit şi noi, părinţii ei – foarte, foarte rar, din fericire – i-am explicat mereu de ce s-a întâmplat asta şi ne-am cerut scuze. Cum au fost cele două dăţi epice când mi-am rupt câte ceva la nervi: prima dată am bătut din picior, nervoasă că opinia mea părea să nu conteze într-o controversă, şi mi-am fisurat călcâiul, iar a doua oară ne-a luat cam la propriu valul certându-ne, pe mine şi pe bărbatu-meu, şi dintr-o mişcare necontrolată am căzut pe gresie, spărgându-mi capul şi o bucăţică din umăr. De altfel, acesta din urmă cred că a fost cel mai traumatizant moment trăit de fiică-mea, nu numai din cauză că s-a speriat de noi, dar şi din cauza celor câteva ore foarte urâte care au urmat, la camera de gardă a Spitalului de Urgenţă (despre care am povestit aici). Dar am trecut peste toate împreună, ca o familie unită, exprimându-ne regretul profund pentru ceea ce se întâmplase şi oblojind (la propriu şi la figurat) rănile cu multă, multă dragoste şi atenţie unul pentru altul. Şi trauma Lunei s-a estompat. Ştiu sigur acest lucru pentru că şi-a consolat prietena despre care vă povesteam la început cu următoarele vorbe:

– Nu trebuie să te temi că părinţii tăi vor divorţa, chiar dacă se ceartă toată ziua. Uite, tata i-a rupt capul lu’ mama şi ei tot nu s-au despărţit.

Nu am ştiut atunci ce să fac mai întâi: să îi explic că a spus numai prostii sau să mor de râs auzind că cineva mi-ar fi rupt capul. Şi după ce le-am făcut pe amândouă, am felicitat-o pentru că a încercat să îşi liniştească prietena aşa cum s-a priceput ea, la vârsta ei de vreo opt ani pe atunci. În astfel de situaţii, cred că este mult mai important ca cineva să te asculte şi să îţi dea speranţa că va fi bine, decât să îţi spună numai lucruri corecte din toate punctele de vedere.

Mi-am adus aminte de această întâmplare ascultând un reportaj la Europa FM, făcut de Victor Marin, despre o dirigintă de clasă a XII-a care a intuit că mulţi dintre elevii săi aveau dureri nerostite, probleme cu care veneau de acasă la şcoală şi care le mâncau sufletul. Şi atunci, i-a îndemnat să îşi scrie supărările în scrisori adresate părinţilor lor, care au aflat cu ocazia acesta cât de afectaţi le erau copiii de relaţiile lor de cuplu, de lipsa de încredere pe care o manifestau faţă de ei, de abandonul vreunuia dintre părinţi, de dorul după zilele în care toată familia se strângea în jurul unei aceleiaşi mese. Dorul după un mic dejun împreună. Câte suflete de copii risipite aiurea, doar pentru că adulţii responsabili de creşterea lor nu au ştiut să îşi gestioneze trăirile, conflictele, viaţa…

„Uram și urăsc momentul în care auzeam că ce e între voi nu ne interesează sau nu trebuie să ne afecteze. Ba ne interesează, pentru că suntem copiii voștri! Habar nu aveți cât de mult ne-a durut sufletul, chiar dacă nu am spus.”

Aceasta şi alte câteva mărturisiri zguduitoare pot fi citite şi auzite aici. Poate învăţăm ceva din lecţiile altor copii, spre binele alor noştri. Şi spre binele nostru, de fapt.

Publicitate

Comentează:

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.