254 de trepte. Impresii după un festival semi-ratat şi un weekend de turism românesc (partea întâi)

Avem foarte puţine gusturi comune, bărbatu-meu şi cu mine, în toate domeniile. De aceea, ne bucurăm de două ori mai mult de ceva care ne place amândurora. În muzică, acel ceva se numeşte The Rasmus. O trupă finlandeză de rock cum scrie la carte, despre care nu pot să înţeleg şi pace de ce nu a ajuns mult mai celebră decât este. Au avut un singur hit mondial, In the Shadows, cu vreo cincisprezece ani în urmă, deşi părerea mea este că ar fi meritat cel puţin vreo zece până acum. Piesele lor nu au doar o linie melodică armonioasă şi emoţionantă, ci şi o construcţie tipic clasică, aşa cum suspectez că ar fi compus Beethoven dacă s-ar fi născut cu câteva secole mai târziu, şi o secţie ritmică absolut ieşită din comun, cu bătăi în pas cu inima şi cu ruperi de ritm neaşteptate şi dificile. Ultima piesă a lor care m-a cucerit este Living’ in a World Without You, dacă vreţi să vă faceţi o idee despre ceea ce povestesc aici. Înainte să apară aceasta, preferata mea era Shot. Dar îmi plăceau şi First Day of my Life, şi Ten Black Roses, şi… Mai bine le ascultaţi pe toate 🙂

Tocmai pentru a profita de această unică pasiune comună a noastră, am fost cu Edi deja la două concerte de-ale lor în România: unul în Hard Rock Cafe din Bucureşti, în 2009, şi celălalt tocmai la Târgu Mureş, la răposatul festival Peninsula, în 2010 – ultimul a fost singura dată când ne-am lăsat copilul mic acasă pentru o mini-excursie în doi, pe care am lungit-o până în Maramureş, la rudele mele, dar n-am rezistat departe atâta timp cât ne propuseserăm şi ne-am întors acasă cu o zi mai devreme.

Acum vreo două luni, eram cu toţii în maşină şi la radio era Rasmus. Bărbatu-meu a dat volumul  mai tare, iar eu am afirmat cu nostalgie:

– Mi-ar plăcea să mai vină băieţii ăştia pe la noi, aş mai merge o dată…

Şi ghiciţi despre cine am aflat a doua zi că urmau să ţină un concert în România! Exact. Coroborat cu faptul că, de Crăciun, cadoul primit de la bărbatu-meu a fost un buget pentru concerte pentru acest an, din care consumasem doar o mică parte ca să mergem la Mihai Mărgineanu, prin februarie, şi cu faptul că deja îmi fusese refuzată dorinţa de a merge în Franţa, să-l vedem pe Patrick Bruel (o altă uriaşă slăbiciune de-a mea) – a reieşit că vom merge pentru câteva zile la Reşiţa, să îi ascultăm, printre alţii, pe The Rasmus, la festivalul Custom.

Afişul festivalului era destul de eclectic, deşi se dorea un festival de rock, şi arăta aşa:

Deci, pe lângă rockerii aceştia în jur de patruzeci de ani, care ne plac nouă, urmau să vină bătrâneii de la Uriah Heep, o nemţoaică şi ea cam trecută, pe nume Doro (fosta solistă aparent celebră în Banat a unei trupe şi ea odată celebră, Warlock), o altă trupă de heavy-metal nemţească, U.D.O., british-ii John Newman şi Massive Wagons, Emir Kusturica cu fanfara lui, un bluesman american care îi place mult lui bărbatu-meu, Dean Bowman, şi peste zece trupe româneşti şi moldoveneşti mai mult sau mai puţin cunoscute – de la unele gen Camera 101 sau Gândul Mâţei, la Alternosfera, Byron şi Lupii lui Alex Calancea (foarte, foarte buni băieţii ăştia!), culminând cu o altă mare iubire a mea, Celelalte Cuvinte.

După o scurtă consultare familială, am decis că putem organiza o mică excursie în jurul acestui festival şi am luat imediat abonamente. Ştiam că e o zonă superbă în jurul Reşiţei, am şi prieteni  acolo – ce mai, părea aranjamentul ideal: ziua excursii şi întâlniri cu oameni dragi, seara muzică. Ce putea să nu fie bine?

S-a dovedit că mai nimic nu a putut fi bine. Cu excepţia întâlnirilor cu prietenii, care mi-au umplut sufletul. În rest…

Primele necazuri au început cu încercarea de a găsi o cazare. În Reşiţa cam totul era deja rezervat pentru weekendul cu festivalul, pentru că, probabil, fuseserăm printre ultimii oameni care aflaserăm de el (deşi sunt abonată la newsletterul de la InfoMusic şi la absolut toate newsletterele agenţiilor de bilete de la noi). Oricum, însă, nici nu ne încântaseră prea tare ofertele de cazare din oraş. Cu excepţia unui hotel cu mai multe stele, aflat la o aruncătură de băţ de locul unde urma să se ţină festivalul, care arăta binişor din poze. Bărbatu-meu a pus mâna pe telefon, aşa cum obişnuieşte să facă inclusiv atunci când Booking zice că nu există camere disponibile, şi i s-a confirmat că mai există o singură cameră. A rezervat-o imediat şi am crezut că ne putem linişti. După vreo două săptămâni, însă, Edi a fost sunat de cei de la hotel, cu scuze: se pare că se făcuse o confuzie, iar acea cameră era şi ea rezervată, ca tot restul unităţii. Am luat din nou regiunea la puricat, mergând un pic mai departe cu căutările, şi am găsit un alt hotel care arăta foarte bine în poze: Aquaris din Crivaia. Zona părea fantastic de frumoasă, pe malul unui lac, între munţi împăduriţi, la doar vreo 30 km de oraş. A sunat şi acolo bărbatu-meu (aşa ne împărţim noi sarcinile: eu cu internetul, el cu telefonia), dar nu i-a răspuns nimeni. A încercat şi a doua zi, tot fără succes. Iar în a treia, l-a sunat cineva înapoi. Un domn care zicea că e directorul hotelului l-a asigurat că avem un apartament la ei în perioada dorită. Apoi nu a trimis nicio confirmare, nimic, vreme de alte câteva zile. Mai era destul de puţin timp până la festival şi nu ne permiteam să plecăm într-acolo, cu căţel şi purcel, şi să ne trezim că nu avem unde dormi. Aşa că l-am pus din nou pe Edi să sune. Din nou i-a promis cineva că îi trimite confirmarea scrisă a rezervării. Şi din nou nu a trimis nimeni nimic. Atunci am sunat şi eu. O fată de la recepţie mi-a răspuns imediat şi, cu voce amabilă, mi-a comunicat că nu vede nimic rezervat pe numele nostru în perioada respectivă. Când să dau să leşin, a rectificat:

– Ah, ba da, aveţi un apartament.

Şi mi-a trimis şi un e-mail cu confirmarea, poate şi pentru că o luasem la sentiment („Haideţi să rezolvăm noi, ca între femei, ce nu au putut bărbaţii”). Deci ne-am liniştit.

A doua zi, bărbatu-meu a primit un telefon:

– Bună ziua. Sunt doamna Rogge. Aveţi o rezervare la hotelul meu [n.a. primul hotel, cel din oraş, unde ni se spusese că nu mai aveau nimic liber] pentru săptămâna viitoare şi doream să îmi confirmaţi dacă veniţi.

– Doamnă, hotărâţi-vă, vă rog!, a izbucnit în râs bărbatu-meu. Ba aveţi cameră liberă, ba nu aveţi.

Femeia a ascultat povestea cu răzgândirea angajaţilor ei, a închis telefonul promiţând că revine şi chiar a revenit după o vreme:

– Aveţi dreptate, NU aveţi o cameră rezervată la noi.

Deci cam aşa stau lucrurile cu sistemele informatice de rezervări de la noi. Fiabile nevoie mare. La fel ca şi turismul, de altfel…

Dar am trecut peste asta şi am început să facem planuri pentru drum şi pentru excursiile locale, căutând sugestii cu locurile de vizitat şi de-abia aşteptând să le arăt alor mei un drum pe care l-am făcut ultima dată cu mulţi ani în urmă, dar pe care se află unele dintre cele mai frumoase peisaje de la noi, cu Dunărea la Drobeta şi cu munţii Caraşului. Mi s-au recomandat Cheile Nerei, lacul de la Trei Ape, Gărâna, Văliug şi Crivaia, cascada Bigăr, morile de la Rudăria, Băile Herculane şi mocăniţa de la Anina la Oraviţa. Iar eu mai voiam şi să ne întoarcem acasă cu ocol prin Târgu-Jiu. Am fost foarte impresionată acum aproape douăzeci de ani de drumul prin defileul Jiului. In plus, Luna ne roagă de anul trecut să o ducem să vadă sculpturile lui Brâncuş, pentru care a făcut o pasiune la fel de inexplicabilă ca şi pentru Aurel Vlaicu sau Aron Pumnul (!). Părea că nu vom avea nicio clipă de răgaz. Şi că va fi un weekend lung şi minunat.

Până când, cu două zile înainte de plecare, organizatorii festivalului au anunţat ca unul dintre capetele de afiş, formaţia Uriah Heep, nu mai vine. Ceea ce nu m-a rănit prea tare, pentru că nu sunt o fană a lor, dar mi-a ridicat un semn de întrebare asupra seriozităţii organizării. Iar semnul acela de întrebare s-a transformat în mai multe de exclamare a doua zi, când în sfârşit s-a publicat şi programul orar al concertelor. În care ordinea trupelor era uşor diferită faţă de cea anunţată, iar orele… Orele erau de coşmar: The Rasmus ai noştri, pentru care urma să batem câteva sute bune de kilometri şi să cheltuim câteva sute bune de lei, erau programaţi la ora 00:40. Şi nici măcar nu erau ultimii: după ei cântau Celelalte Cuvinte, la ora 02:00. La fel în toate zilele festivalului: programul începea la ora 18:00 şi alocaseră fiecărei formaţii o oră şi douăzeci de minute, cum n-am mai văzut la niciun festival. Inclusiv celor gen Camera 101 sau Liliecii lui Dumitru, care nu cred că au piese cu care să umple nicio jumătate de oră de concert. Şi aşa se ajungea ca trupele bune să cânte în miez de noapte, cum nici asta nu am mai văzut niciodată.

Bineînţeles că mi-am exprimat stupoarea şi supărarea pe pagina de Facebook a festivalului. Cum de s-au putut gândi să pună la astfel de ore trupele bune? Nu era un festival de electro, cu puşti care fumează cine ştie ce prostii de nu mai ştiu nici măcar în ce zi sunt, darămite cât e ceasul. Era un festival pentru oameni bătrâni, cu trupe vechi de zeci de ani, un festival care se autointitula „kid friendly”, lăsând intrarea liberă pentru copii şi chiar invitându-ne să aducem cât mai mulţi la concerte. Nu a părut nimeni jenat de supărarea mea. Ca să nu mai vorbim despre comentatorii ăia care apar de peste tot cu sfaturi idioate, gen doamna înţeleaptă cu: „Lăsaţi copilul acasă, ce mare scofală! Sunt absolut sigură că aveţi pe cineva apropiat care să stea cu el cât sunteţi voi, părinţii, la concert”. Ce mai conta că făceam o zi pe drum pentru concertele astea, că aveam rezervate patru nopţi la un hotel scump, aflat la ceva distanţă de oraş, şi că, ce să vezi, noi chiar nu avem pe nimeni apropiat cu care să lăsăm copilul, nici măcar la noi acasă, la Bucureşti? Ştia doamna aceea mai bine decât noi!

Însă prea multe nu mai puteam schimba acum. Ne-am consolat cu gândul că va fi o aventură interesantă şi am plecat la drum. Iar surprizele au continuat să apară. Preponderent neplăcute. Despre ele, data viitoare.

Reclame

5 gânduri despre „254 de trepte. Impresii după un festival semi-ratat şi un weekend de turism românesc (partea întâi)

  1. ☹️ Of, știu și eu cu seriozitatea la noi cum e.. Sper totuși ca a fost bine… Aștept și partea a doua a articolului.

    Beethoven cam e precursorul rock-ului.
    Și mie îmi place The Rasmus. Și altele din sfera asta a muzicii.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Eu pana acum nu i-am ascultat.Suna bine.Prea moale pentru mine.Asta cu organizarea la noi este generala.Sper ca totusi ati avut apartamentul rezervat.ca ma gandesc ca nu ati avut cort la voi.

    Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.