254 de trepte. Impresii după un festival semi-ratat şi un weekend de turism românesc (partea a doua)

Cea mai frumoasă parte a unei excursii este, după părerea mea, pregătirea ei. Momentele în care faci planuri şi trasee, alegi cazări şi cumperi cele trebuincioase pentru drum. În cazul concret al plecării noastre la un concert de rock, „cele trebuincioase” încludeau, musai, şi o vestimentaţie potrivită cu ocazia: tricouri fioroase, geci de piele, lanţuri cu capete de mort şi altele asemenea, nelipsite din garderoba oricărui rocker serios. Dintr-a noastră, lipseau. De fapt, Luna avea un tricou cu „Raşmain”, ca să o citez pe ea atunci când l-a primit, cadou de ziua ei, acum nişte ani:

Şi avea şi o geacă de piele ecologică, neagră, aşa că doar nişte accesorii îi mai lipseau. Am vrut să îi dau brăţările mele de acum un sfert de veac, de pe vremea când purtam negru, ţinte şi lanţuri, dar încă îi sunt mari. Iar mie îmi sunt mici, la fel ca şi restul arsenalului tematic pe care îl deţin de atunci (inclusiv o rochie din piele care mi-a adus multe bucurii la vremea ei şi pe tatăl Lunei, dar asta e altă poveste). Aşa că am complotat pe echipe să ne facem surpriza unor tricouri pentru ocazia asta. Fiică-mea şi cu taică-său mi-au cumpărat tricoul acesta:

Am luat-o ca pe (încă) o confirmare că nu mai sunt ce-am fost odată, din moment ce mi se propune un tricou alb cu căţeluşi din desene animate. Însă asta nu m-a oprit din hotărârea de a face rocker veritabil din bărbatu-meu, acest blajin fan de Phil Collins, care bea doar o bere, două, pe an. Am căutat pe internet magazine tematice, am descoperit un adevărat paradis al ţoalelor despre care habar nu aveam, deşi cică există de zeci de ani (despre centrul comercial IDM, de lângă autogara Basarab, e vorba) şi i-am luat de acolo acest tricou, de un umor foarte tare, după părerea mea:

Desigur, faţa asta era doar ca să nu fie şocul prea mare din prima. Pentru că, dacă îl întorci, pe spate tricoul este aşa:

Spre surpriza mea, bărbatu-meu a apreciat umorul şi a promis că îl va îmbrăca la festival. Se anunţa ceva distracţie, deci…

Am hotărât să plecăm la drum dimineaţă devreme, ca să putem ieşi din Bucureşti înainte de începerea haosului. Bineînţeles că am rămas doar cu hotărârea, pentru că, de plecat, tot târziu am reuşit să plecăm. Şi tot o oră am făcut până la ieşirea din oraş pe autostrada A1. Apoi încă vreo şase ore până la Băile Herculane, unde voiam să facem prima oprire mai lungă. Până aici, ne opriserăm doar să mâncăm rapid, o ciorbică, undeva la marginea drumului (bineînţeles, serviţi într-un sictir tipic românesc, care ne-a făcut să ne cam stea în gât). Nici măcar panorama de la Porţile de Fier nu mi se mai păruse aşa impresionantă precum mi-o aminteam, ca să merite un popas. Însă ceea ce am găsit la Băile Herculane a fost de o mie de ori mai jalnic. Într-adevăr, pe multe dintre clădirile vechi de acolo erau schele, semn că se lucrează la renovarea lor şi că, poate, într-o bună zi va fi din nou o staţiune frumoasă şi elegantă acolo. Dar impresia generală de prăbuşire a clădirilor era cu mult depăşită de impresia generală de nesimţire a oamenilor. Mizerie, grătare pe stradă, tarabe, şlapi… Ne-am aşezat la o terasă cu intenţia de a lua o gustare. După mai mult de zece minute în care nu numai că nu ni s-a dat vreun meniu, dar a trecut chelneriţa de trei ori pe lângă noi şi nici măcar un salut sau un zâmbet nu ne-a adresat, ne-am ridicat şi am plecat. Aşa obişnuim să plecăm din multe locuri în care nu ne simţim bine primiţi. Şi nu e pierderea noastră, mai ales că suntem nişte clienţi risipitori cu comenzile şi generoşi cu bacşişurile.

Însă dezamăgirile erau de-abia la început. Drumul care a urmat, spre Văliug direct, a fost aproape de coşmar. Într-un peisaj fantastic de frumos, un drum şerpuit de parcă se jucase pisica noastră cu un ghem de asfalt, şi aparent infinit, însă pe jumătate prăbuşit. Bucăţi din drum erau rupte, pur şi simplu, şi ori zăceau în continuare pe carosabil, ori atârnau prin râpele de pe margini. Copaci căzuţi peste drum, urme de potop… Ne-a amintit cumva de cel mai periculos drum pe care ne-am rătăcit noi împreună până acum: o potecuţă prin munţii din insula Corfu care la un moment dat s-a terminat de-a dreptul, era complet ruptă, de nu ştiu nici până în ziua de azi cum am reuşit să trecem în partea cealaltă (în fine, ştiu, cu roata pe o ţeavă de dedesubt, dar aşa vine vorba). Şi mai era şi noapte atunci!

Drumul prin munţii Caraşului nu a fost chiar atât de periculos până la urmă, doar lung şi dificil. Am zis Doamne-ajută când am ieşit din el într-un drum ceva mai acătării şi am zărit, pe geamul maşinii şi printre copacii de pe margine, o bucăţică din frumuseţea lacului Trei-Ape. Apoi am trecut prin Gărâna, altă localitate de care doar auziserăm până acum şi care părea să fie aşezată în mijlocul unui peisaj sublim. Şi apoi am ajuns în Văliug şi am intrat pe drumul de Crivaia. Care e un pic superior unui drum forestier şi duce catre un fel de staţiune turistică cu hoteluri mici pe malul unui lac mare şi cu vile sau case de vacanţă mai mult sau mai puţin impunătoare, răsfirate prin pădure. În total, am făcut vreo zece ore până la poarta hotelului Aquaris, unde aveam rezervarea. Presupun că a doua oară nu îl voi mai convinge pe bărbatu-meu să batem acest drum. Pentru că, oricât ar fi de frumoase locurile în care ajungem în ţara asta, tot timpul trebuie să se ivească ceva care să ne taie orice bucurie că ne aflăm acolo. În cazul de faţă, nu numai drumul nepermis de lung şi de prost, ci şi ceea ce am găsit la hotel.

Locul în care este amplasat acesta este unul de vis: pe malul lacului dintre munţi, cu un peisaj fix ca în Austria sau Elveţia, cu o terasă uriaşă cu şezlonguri şi o piscină minusculă, cu un restaurant exterior, cu bar, loc de joacă, bărci de închiriat ş.a.m.d. Însă în momentul în care am intrat în cameră şi ne-am lovit de un zid de zăpuşeală, şi am observat că nu avem aer condiţionat, balcon, perdele şi nici măcar plase de insecte la geamuri (care nu dădeau înspre minunăţia de lac, ci înspre parcare şi nişte pomi), ne-a mai trecut din entuziasmul proaspăt re-căpătat. Probabil că noi eram de vină pentru că am avut proasta inspiraţie de a rezerva un apartament la hotelul ăla fix în perioada în care aveau ei perdelele la spălat. Mai târziu, aveam să aflăm că şi patronul hotelului era într-un fel la spălat: unul dintre şmecherii care au pus pe butuci industria locală şi au vândut pe bucăţi patrimoniul UCMR (Uzina de Construcţii Maşini Reşiţa, înfiinţată acum peste 200 de ani şi distrusă în doar câţiva de după Revoluţie), implicat şi în scandalul cu locomotivele şi cu Said Baaklini, dacă vă mai spune ceva numele acesta, şi-a aprobat singur şi împotriva tuturor celorlalţi membri ai consiliului de administraţie al uzinei trecerea în patrimoniul personal a unor foste proprietăţi ale fabricii – printre care şi acest hotel – apoi a intrat la puşcărie. Am regretat că am plătit bani (şi nu puţini) unui astfel de om, dar îmi închipui că, dacă am hotărî să nu mai încurajăm afacerile necurate ale nimănui, nu am prea mai găsi pe ce să dăm banii în ţara asta.

O altă surpriză neplăcută la intrarea în acest hotel a fost şi scara lungă-lungă pe care trebuia să o coborâm din parcare până în hotel. La venire, să zicem că era mai uşor, pentru că gravitaţia lucra în favoarea purtătorilor de bagaje grele, însă mă gândeam cu groază ce urma să ne aştepte la plecare. Dar habar nu aveam pe atunci ce altă mare surpriză cu scări ne pândea, foarte curând…

În seara aceea, prima, am rămas să mâncăm la terasa hotelului. Despre peripeţiile incredibile cu chelnerii de acolo am povestit deja pe Facebook. Presupun că toţi angajaţii hotelului, cu vreo două excepţii, erau elevi în practică sau complet amatori. Altfel nu se explică felul total nepriceput în care îşi îndeplineau sarcinile de serviciu. Mai întâi, am aşteptat zece minute fără să ne bage nimeni în seamă. Apoi, o chelneriţă ne-a întrebat ce dorim. Am răspuns că un meniu, ceea ce a mirat-o surprinzător de tare. Ne-a adus o sticlă de apă mare fără pahare, mâncarea fără tacâmuri și într-un târziu și tacâmurile, într-un coșulet cu șervețel pe fund, care ne-a prins foarte bine, pentru că alte șervețele n-am văzut toată masa – l-am împărțit în trei și ne-am șters cu mare cumpătare. A adus salată de vinete în loc de zacusca pe care o comandasem și Martini roșu în loc de alb, deși îi repetasem de două ori ce culoare doresc, iar ea păruse să noteze atent. Noroc că mi-a plăcut băutura şi aşa mi-am mai înseninat puţin ziua aceea care părea să se termine tare prost. De fapt, ca să fiu sinceră, nu mi-a înseninat-o, ci mi-a adormit-o mai rapid, pentru că am căzut răpusă la o oră total neobişnuită pentru mine: înainte de zece.

De dormit, însă, nu se dormea bine pe patul de acolo. Noi – bărbatu-meu şi cu mine – avem gusturi complet diferite şi în ceea ce priveşte tăria unei saltele: lui îi place tare, mie, moale. Deci dacă niciunul dintre noi nu doarme bine, înseamnă că e ceva cu adevărat în neregulă cu o saltea. Noroc că a doua zi era frumos afară şi am mai lenevit un pic pe şezlongurile de pe ponton. Baie, din păcate, nu se prea putea face. „Piscina” hotelului era un lighenaş un pic mai mare, iar apa lacului era prea rece. Ai mei au închiriat o barcă cu care au traversat lacul, apoi o hidrobicicletă care s-a dovedit defectă şi le-a tăiat cheful de alte încercări, aşa că au rămas cu credit la hotelul ăla până în ziua de azi, pentru o jumătate de oră de folosinţă neconsumată.

La prânz am plecat către Trei Ape, unde văzuserăm acel lac frumos pe drum. Ne-am oprit la poarta a ceva ce părea să fie un complex turistic, am intrat doar eu în curte, la recepţie nu era nimeni, la restaurant era închis, în curtea din faţă (din care se auzeau nişte voci, aparent de turişti) se afla un domn foarte preocupat să coasă tapiţeria unor scaune, pe care l-a durut în fund că părea să fi intrat un client pe moşia lui, aşa că am făcut cale-ntoarsă şi am plecat de acolo. Ne-am dus în satul alăturat, Gărâna, unde am urmat indicatorul de „Cel mai bun ştrudel cu mere din lume” sau cam aşa ceva. Am găsit o terasă minusculă, pe o stradă lungă ce părea să fie tot satul ăla, la care am mâncat, într-adevăr, cel mai bun ştrudel cu mere din lume. Pe lângă alte câteva chestii bunicele, dar la un preţ de restaurant din buricul Bucureştiului, aflat la un etaj foarte înalt.

Spre seară, au venit la terasa noastră cel mai bun prieten al meu din copilărie împreună cu familia lui, nişte oameni care îmi sunt teribil de dragi şi cu care mă văd teribil de rar. Viaţa asta ciudată a pus câteva sute bune de kilometri între noi, ceea ce face că ne bucurăm şi când reuşim să ne întâlnim şi doar pentru câteva minute, între două trenuri şi un avion, de exemplu. Nici măcar faptul că eu am rămas o atee militantă, iar prietenul meu s-a făcut, în mod surprinzător pentru multă lume, pastor baptist nu a ridicat bariere între sufletele noastre. Am continuat să ne respectăm credinţele aşa cum cred că ar trebui să facem cu toţii, indiferent de dumnezeul la care (nu) ne rugăm fiecare. După o vreme de stat la poveşti, deci, în jurul unei mese, am urcat împreună pe Semenic, unde am găsit acelaşi peisaj fantastic de frumos ca peste tot în acea zonă, dar şi aceeaşi prăbuşire ca aproape peste tot la noi. De fapt, acolo în vârf era complet pustiu, nu exista nicio cabană funcţională, nimic. Înţeleg că se mai animă un pic iarna, când urcă lumea la schi, dar tot dărâmat, spart şi mizerabil este totul şi atunci. Atât de rău mi-a făcut ce am văzut acolo, în condiţiile în care acum vreo treizeci de ani, când am fost ultima dată, era o staţiune forfotind de turişti, încât nu am făcut absolut nicio fotografie a dezastrului. Sunt unele lucruri pe care mi-ar plăcea să le ţin minte în forma lor cea mai bună, chiar dacă ea nu mai există de mult.

La întoarcerea la hotel, mă mai aştepta o surpriză: o altă prietenă, de data asta foarte recentă, cunoscută pe acea reţea fascinantă care aduce şi bune, şi rele în vieţile noastre, Facebook, ni l-a trimis pe soţul ei cu un pachet cu mai multe cărţi şi suveniruri locale pentru Luna, precum şi cu două sticle uriaşe cu de-ale gurii, ca să zic aşa, adică un vin alb şi un coniac, ambele de casă, făcute în zonă. Am încercat să refuz politicos, dat fiind că nu beau aşa ceva, dar nu a fost chip să scap de generozitatea oamenilor, aşa că le-am luat, ce puteam să fac? Nu aveam de unde să ştiu atunci cât de bine urma să îmi prindă alcoolul acela, peste doar câteva zile…

(va urma)

Reclame

2 gânduri despre „254 de trepte. Impresii după un festival semi-ratat şi un weekend de turism românesc (partea a doua)

  1. Trist. As fi vrut sa spun mai multe, dar nu am cum. Am fost si eu turist in tara noastra, asa ca stiu.

    Sotul (ca eu am stat cu copiii) a fost la Artmania festival, la Sibiu. El a fost in mod special pt Opeth si Dream Theater. E mai aproape de voi si la ora 1 era in camera unde ne-am cazat. La 50 km, ca nici noi nu gaseam cazare.

    Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.