254 de trepte. Impresii după un festival semi-ratat şi un weekend de turism românesc (partea a treia)

Necazul cu drumurile necunoscute, atunci când mergi într-o zonă nouă şi eşti turist nepriceput, e că arată într-un fel pe harta mare de pe net şi într-un cu totul alt fel pe harta mică a lui Waze. Adică un drum care, pe o hartă mare, este desenat ca o linie dreaptă între două puncte poate deveni la faţa locului, mai ales în zonele muntoase, o linie de seismograf în timpul unui cutremur de 7 grade pe Richter:

Ceea ce face ca orice estimare temporală pentru acel drum să se dovedească teribil de optimistă. Ne-am dat seama de asta abia când am ajuns în zona aceea de Semenic în care eram cazaţi şi am făcut o jumătate de oră până sus pe vârf, deşi erau doar vreo 7 km pe hartă. Nici drumul de la Crivaia la Reşiţa nu a fost mult mai breaz, în acea primă seară de festival. Cei aproximativ 25 de kilometri pe care îi presupusesem a fi o plimbare lină şi ceva mai lungă, în pregătirea unei seri minunate, au fost făcuţi într-o oră, pe un drum printre dealuri mari şi localităţi mici. E drept, nu ne grăbeam prea tare să ajungem la spectacol, la urma urmei, preferaţii noştri urmau să înceapă să cânte la 00:40 (nici acum nu îmi revin din supărare când îmi aduc aminte acel program!!!!!), dar ne-ar fi plăcut să mai ascultăm şi altceva înainte, şi să avem timp să mâncăm acolo.

Am ajuns în Reşiţa cu puţin înainte de ora zece. Noul nostru vecin din Crivaia, cel cu sticlele cu „de-ale gurii”, ne sfătuise să ne parcăm la un Lidl, lângă care se aflau casele de bilete şi capătul drumului spre Poiana Golului – locul în care se ţineau concertele. Ceea ce am şi făcut. Ne-am dus să ne luăm brăţările, pe baza biletelor pe care le tipăriserăm cuminţei de acasă, împreună cu un formular cerut de organizatori, pe site, în care ne angajam să avem grijă de copilul din dotare pe toată durata participării la festival. Bineînţeles că fătucile care lucrau în ghereta aceea au făcut ochii mari când le-am întins jurământul nostru oficial, pe motiv că n-au mai văzut aşa ceva, deci nu au avut nevoie de el. Mi-ar fi plăcut să fie un pic mai bine instruiţi angajaţii aceştia ai organizatorului, fie ei şi voluntari, poate că aşa s-ar fi găsit vreunul dintre ei să ne avertizeze şi asupra dificultăţii drumului care începea de acolo, eventual a faptului că exista o alternativă la el. Dar nu ne-a avertizat nimeni. Iar ceea ce părea să fie o plimbare de vis, s-a transformat rapid într-un coşmar.

De la distanţă, drumul către Poiana Golului, aflată în vârful uneia dintre cele şapte coline pe care este aşezată Reşiţa, arăta aşa:

(foto credit: pagina de Facebook a trupei Massive Wagons)

De vis, adică.

De aproape, nu m-am gândit să fac poze atunci, pentru că eram foarte preocupată să fiu atentă unde pun piciorul. Însă am găsit ulterior pozele altora, pe net:

Pe scurt, drumul începea lin, ca o potecă lată pe un deal, apoi, după primul cot, devenea îngrijorător de abruptă şi plină de pietre – ceea ce o făcea să semene cu un derdeluş, pe care mulţi oameni din jurul nostru alunecau şi chiar cădeau. O vreme, am luat pieptiş acest drum, cu o schiţă de zâmbet chinuit pe feţe şi sperând să nu dureze prea mult această situaţie. Şi nu a durat: la un moment dat, au început treptele. Organizatorii construiseră o scară din ciment, care pornea de sus, din Poiană, însă ori timpul, ori banii li se terminaseră undeva, aproape de poale, aşa că scara era incompletă. Însă eram mulţumiţi şi aşa, măcar nu mai urma să facem echilibristică pe pietre la fiecare pas. Din păcate, mulţumirea noastră nu a durat mult: treptele scării erau atât de inegale între ele, unele mici, altele uriaşe, încât urcuşul era o corvoadă parcă şi mai mare decât pe pietriş.

Aproape toată lumea din şirul nostru boscorodea. Şi pe bună dreptate, mai ales pentru că eram majoritar oameni mai în vârstă. Şi cei care coborau pe lângă noi păreau nemulţumiţi, în primul rând pentru că nu e uşoară nici coborârea pe astfel de trepte, în al doilea rând pentru că cei mai mulţi dintre ei îşi cărau după ei sau pe umeri copiii (semi)adormiţi, la acea oră prea târzie pentru un festival „potrivit pentru copii”. Din când în când, îi întrebam dacă mai avem mult până sus, iar răspunsul invariabil era: „Mda”. Ceea ce nu era de natură să ne liniştească. Mie mi-era teamă ca nu cumva bărbatu-meu să facă la un moment dat cale-ntoarsă şi să ne anunţe că ne aşteaptă jos. Era foarte palid, îl trecuseră toate apele şi mai are şi probleme cu spatele, deci clar nu îi prindea bine un astfel de drum. Şi cum mai e şi ciufut, şi genul căruia nu-i plac aventurile, şi care nu priveşte niciodată drumul drept o parte a unei excursii, ci doar ca pe o corvoadă care trebuie îndeplinită rapid (distanţa de la punctul A la punctul B, atât)… Ce mai, mă aşteptam să renunţe.

Însă curând am primit vestea bună, de la un festivalagiu care cobora, că mai avem doar 60 de trepte. Nu le număraserăm pe cele de până atunci, dar cu siguranţă fuseseră mult mai multe de-atât, aşa că 60 ni se părea acum un mizilic. Şi ne-am hotărât să le învingem pe toate, până în vârf. Abia după ce am urcat am aflat că fuseseră 254 de trepte. Ca să vă faceţi o idee, până la Marea Mănăstire de la Meteora sunt doar 115. Tot după ce am urcat am auzit un zvon că ar fi şi un drum alternativ, pe care am fi putut lua un autobuz. Evident, nu ne spusese nimeni nimic despre el şi nici nu exista vreun indicator la poalele dealului. Ba mai mult, oamenii care coborau spuneau că primăria Reşiţei nu ar fi aprobat prelungirea programului de lucru al şoferilor după ora 22:00, aşa că nu ne puteam pune speranţe prea mari într-un eventual drum de întoarcere mai confortabil. Iar asta ne speria de-a dreptul. Şi nu numai pe noi, dat fiind că media de vârstă a participanţilor la festival era, după cum mă aşteptasem, destul de ridicată:

Trecând, însă, peste efortul considerabil de a ajunge acolo sus şi peste faptul că eram cu toţii complet transpiraţi acum, Poiana Golului era un loc absolut minunat şi perfect potrivit pentru o astfel de ocazie. Un podiş cu iarbă, de o mărime rezonabilă pentru un festival, de unde se vedea o privelişte fantastic de frumoasă, şi asupra oraşului, şi asupra cerului înstelat, cu o temperatură plăcută şi o acustică neaşteptat de bună. De altfel, nici nu îmi aduc aminte de când nu am mai auzit o sonorizare atât de bună la un concert în aer liber (şi eu merg la multe astfel de concerte). Oamenii erau civilizaţi, mâncare era din belşug, muzica era plăcută… Am uitat rapid de toate inconvenientele şi am decis să mă simt bine. Am ascultat cu îngăduinţă concertul doamnei Doro Pesch, un fel de Tina Turner blondă, cu o voce uzată şi care părea să aibă mulţi fani în zonă, care îi ştiau piesele şi se bucurau chiar dacă mie mi se păreau toate la fel şi prea din secolul trecut. Iar concertul The Rasmus a fost lung şi bun, şi am cântat până am răguşit, şi a fost minunat pentru vreo oră şi jumătate.

Apoi s-a terminat. Era ora două, oră la care ar fi trebuit să înceapă concertul celor de la Celelalte Cuvinte, pe care mi-ar fi plăcut să îi ascult, dar se făcea mult prea târziu pentru noi. A fost a doua oară când am ratat un concert de-al lor pe motiv de oră târzie. Acum vreun an, doi, am luat bilete la ei în clubul Quantic, din Bucureşti. Mă bucurasem să văd în program că urmau să înceapă devreme, în jur de 20:00, dacă îmi aduc bine aminte, în condiţiile în care nu mai există aproape niciun concert în oraş care să nu înceapă la ore imposibile pentru noi. Nu înţeleg deloc această modă a statului târziu în oraş, de parcă suntem popor de cucuvele, nu de oameni care a doua zi au servicii sau care au copii acasă. Toate spectacolele sunt programate să înceapă cândva între 22:30 şi 00:00 şi, dacă mai pui la socoteală şi drumul înapoi acasă, reiese că mai apuci să te culci înspre trei dimineaţa, în caz că te mai ia somnul la ora aia. De ce???!!! În fine, revenind la clubul Quantic, de-abia cu câteva ore înainte de concert au postat pe pagina lor anunţul că la 20:00 doar se deschide localul, iar spectacolul urma să înceapă tot pe la zece jumătate. Ceea ce m-a enervat şi atunci. După o mică discuţie „prietenească” cu organizatorii, am hotărât să le fac cadou cele trei bilete cumpărate pentru ocazie (ţin minte şi acum, au costat 105 lei) şi să nu mergem. Şi iată că ghinionul s-a repetat, aproape identic, la Reşiţa: aici am plătit 500 de lei în total pe abonamente, cu gând că vom veni în toate cele trei zile de festival, însă până la urmă am fost doar în prima seară, la The Rasmus şi atât. Nimic din programul serilor următoare nu putea să bată neplăcerea de a ajunge până acolo.

Coborârea pe cele 254 de trepte abrupte şi inegale s-a dovedit încă şi mai obositoare decât urcatul. La un moment dat, unul dintre genunchi a început să mi se zguduie în mod necontrolat, cu greu am reuşit să mai pun piciorul în pământ. Apoi celălalt genunchi. Edi mi-a explicat că e o reacţie normală la un astfel de efort şi că i se întâmplă şi lui, ceea ce m-a mai liniştit. Mă neliniştea, însă, numărul mare de căzături, una mai spectaculoasă decât alta, pe care le vedeam la oamenii care ajunseseră înaintea noastră pe partea cu pietriş. La întoarcere era mult mai dificil să te ţii pe picioare decât la urcat, şi din cauza gravitaţiei, şi a alcoolului. Mă mir că nu am văzut pe nimeni să îşi rupă gâtul pe-acolo, aparent doar o persoană îşi sucise un picior (sau chiar pe amândouă) şi era dusă acum pe umeri de nişte prieteni. Noi am ajuns întregi la baza dealului, Doamne-ajută, şi tot întregi la hotelul nostru de la mama naibii, unde ne-am prăbuşit pe saltelele noastre inconfortabile şi, cumva-cumva, am adormit.

(va urma)

Reclame

2 gânduri despre „254 de trepte. Impresii după un festival semi-ratat şi un weekend de turism românesc (partea a treia)

  1. Sa ma bucur, sau sa nu ma bucur ca ati venit pe la noi? Astept urmatorul articol sa ma decid :D.
    Lasand gluma la o parte ,sper ca articolele tale sa fie citite si de autoritatile locale, sa nu creada ca noi , resitenii, suntem mereu nemultumuti asa, din principiu. Noi am fost doar in a doua seara de festival, tot cu copil dupa noi, tot pe jos, dar pe alta ruta. Drept este ca noua ne-au spus ca exista un autobuz care circula la 30 minute si cu acel autobuz bot merge copii+1 insotitor si persoanele cu dizabilitati , dar dupa ce am stat mai bine de 45 minute in statie copilul a decis ca are nevoie de o aventura si am luat-o pe scari. Sus a fost ok, mai putin orele la care cantau formatiile bune, lucru pe care l-ai mentionat si tu. In ceea ce priveste imprejurimile Resitei…. aici am multe nemultumiri. Pur si simplu nu avem unde iesi in weekenduri, totul este dezolant si greu accesibil. Fara masina este chiar imposibil. Preturile la cazare mi se par exagerate, una e sa dai 60 euro la Viena, unde ai ce face si ce vedea si alta e sa-i dai pe Semenic, la Crivaia, Valiug. Marele nostru avantaj este ca suntem aproape de granita cu Serbia si Ungaria.Atat.

    Apreciază

    • Da, si prietenii nostri din Resita sunt foarte nemultumiti de cum arata lucrurile in jurul lor. Si e normal sa fie asa: cel care locuieste efectiv intr-un loc va vedea intotdeauna mult mai pregnant lipsurile si raul decat un turist aflat in trecere si in vacanta. Daca te consoleaza cu ceva, eu cred ca asa e peste tot in tara asta a noastra, cu mici exceptii de localitati unde primarii chiar se implica in munca lor.
      Cat despre autobuzul care urca in Poiana Golului, am vazut si eu, dupa intoarcerea acasa, ca era mentionat intr-o postare de pe pagina festivalului. Insa, dupa cum povesteam, oamenii ziceau ca l-au asteptat degeaba si umba zvonul ca se oprise dupa ora 22:00. Acum aud ca era doar pt parinti cu copii sau persoane cu handicap, wow… Penibil, ce sa mai discutam!

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.