254 de trepte. Impresii după un festival semi-ratat şi un weekend de turism românesc (partea a patra şi ultima) )

După noaptea concertului, ne-am petrecut ziua de sâmbătă mai mult cu noul nostru prieten din „sat”, ca să zic aşa. Căsuţa lui din pădure era nu numai o oază de linişte şi de aer curat, dar avea şi coş de baschet, şi masă de ping-pong, şi căţel, şi ATV – practic puteam să ne facem o vacanţă mai frumoasă în curtea omului decât la hotel. Pe după-masă, băieţii s-au dus la un pescuit rudimentar, în apele unui pârâu din pădure, iar noi, fetele, am făcut o plimbare mai lungă prin zonă.

Seara am decis să ne-o petrecem la aceeaşi terasă a hotelului unde fuseserăm serviţi incredibil de prost, iar aşteptările noastre au fost întrecute de o servire încă şi mai proastă, după cum am povestit pe Facebook şi o să mă auto-copiez acum:

„Am avut curajul nebun de a comanda un Martini roșu în speranța că voi primi un Martini roșu, acelaşi bun de data treccută. Și chiar am primit un Martini roșu! Singurul necaz a fost că era mai mic și cald, fără niciun cub de gheață, și cu felia de lămâie, care ar fi trebuit să stea înfiptă pe marginea paharului, căzută înăuntru – ceea ce îi dădea un gust destul de îndoielnic, de băutură rămasă de la masa altora. Și poate chiar așa era, dat fiind că barmanul părea să fi încercat să mascheze aparențele, glazurând paharul cu… sare. O bandă generoasă, de vreo trei centimetri de sare fină, pe toată lungimea buzei paharului, cum nu am văzut niciodată în viața mea. Știu, ar fi putut fi și mai rău, să fie sare grunjoasă, de exemplu, dar mie mi s-a părut imposibil de băut și așa. Am trimis-o pe Luna după un șervețel (care nici acum nu ni se aduseseră la masă) și mi-am croit o cale nesărată către conținutul dubios al paharului.
Și restul serii a decurs la fel de palpitant ca precedenta. E drept că ni s-au adus mai repede meniurile și că ambele erau în română, nu unul așa și unul în engleză, ca data trecută. Însă suspiciunile că ceva nu e în regulă au început când am descoperit că ni s-au dat doar două furculițe și un cuțit la trei persoane. S-au întărit când chelnerița a revenit la vreun sfert de oră după ce comandasem și ne-a anunțat că avea să mai dureze ceva timp. Și s-au confirmat când a adus, în sfârșit, comanda mea și a Lunei – friptură și legume la grătar – și s-a aplecat înspre Edi:
– A dumneavoastră mai durează.
A avut dreptate: a mai durat. Vreo cinci minute, în care am făcut diverse supoziții asupra cauzelor pentru care o comandă de zacuscă poate dura mult mai mult decât un grătar. După care, chelnerița a revenit puțin jenată:
– Ne scuzați, dar zacuscă nu mai avem. S-a uitat bucătarul în frigider, dar nu mai e.
Deci nu se dusese fuga la cules de vinete și ardei, după cum suspectasem, ci doar se uitase lung în frigider. Cel mai lung. A treia oară chiar nu mai încercăm terasa aia.”

Apoi ne-am dus în cameră, ca pensionarii, deşi afară tocmai se aprinsese un foc de tabără şi păreau să se aprindă la chef şi nişte colocatari de-ai noştri, veniţi cel mai probabil la vreun team-building. În seara aceea oricum nu intenţionam să mai mergem la festival, nicio trupă de pe afiş nu ne atrăgea suficient de tare încât să luăm în piept drumul de costişă ce ducea acolo. A doua zi, însă, parcă-parcă mi-aş fi riscat genunchii pentru seara cu năbădăi a festivalului. Îmi place mult trupa lui Alex Calancea, un basist moldovean extrem de talentat, care nu numai că face minuni cu instrumentul său (practic, preferatul meu dintre instrumentele unei trupe rock), dar şi adaptează pe ritmuri moderne folclor românesc, ceea ce mi se pare preţios. Nu sunt deloc o consumatoare de muzică populară, cu câteva excepţii notabile de genul cântecelor Mariei Tănase şi alte câteva, dar aşa, cu aranjamente moderne şi cu instrumente electrice, ascult cu mare plăcere. Apoi mai cânta, duminică seara, Dean Bowman, un bluesman american trăitor pe la noi, care îi place lui bărbatu-meu, iar seara se încheia apoteotic cu ritmurile înfocat-balcanice ale orchestrei lui Emir Kusturica. Desigur, dacă am fi rezistat până la două noaptea, când era programat regizorul-muzician.

Numai că starea vremii a tranşat hotărât nehotărârea noastră. Înspre „Nu”. Duminică dimineaţă, ne-am trezit cu cerul întunecat de nişte nori nicidecum prietenoşi. Iar la meteo se anunţau furtuni de-a dreptul pentru după-amiază, aşa că am hotărât să ne facem bagajele şi să plecăm înspre Bucureşti. Am fost recunoscători că măcar dormiserăm ceva mai bine, nederanjaţi de başii de la discoteca din apropiere (la intrarea în Crivaia se află un complex, Ponton Casa Baraj, tot pe malul lacului, în care se ţine în fiecare weekend o discotecă atât de celebră, încât se pare că vin acolo petrecăreţi din toată Europa). La recepţie, am plătit un preţ mai mare decât cel promis la telefon, când am făcut rezervarea, apoi am plătit un băiat de pe-acolo să ne ajute cu bagajele pe scări în sus şi cred că am fi plătit tot fără discuţie şi ca să putem pleca mai repede de acolo, atât de puţin ne plăcuse totul. Ne-am mai oprit puţin în Reşiţa, unde am urcat la prietena mea de acolo ca să bem o cafea – ocazie cu care am descoperit cât de întins e acel oraş, de fapt, şi nu neapărat urât. Marele necaz al orăşelelor ăstora fost industriale este că s-au construit şi blocurile oribile, comuniste, care acum sunt lăsate de izbelişte ori din lipsă de locatari, plecaţi care-ncotro, ori din lipsă de bani, după ce întreprinderile au fost furate de către şmecheri. În rest, străzile Reşiţei păreau destul de curate, cu mult verde, nu era chiar ţigănia vizuală agresivă din Bucureşti, cu reclame, tarabe şi aglomeraţie la tot pasul, în jur se vedeau munţii, în general, era OK…

Apoi am plecat spre Bucureşti. Însă planul nu era să mergem direct acasă, ci să facem un mic ocol pentru ca Luna să poată vedea ceva ce îşi dorea de mult: operele lui Constantin Brâncuşi. „Brancuziii”, cum îi spun conaţionalii lui francezi, dintre care mulţi habar nu au că sculptorul s-a născut, de fapt, în România aceea a cerşetorilor cu mâna întinsă pe la colţuri de străzi pariziene. Am luat-o prin Defileul Jiului – drum despre care îmi aminteam că mă impresionase puternic acum aproape douăzeci de ani, când am mai trecut pe acolo, dar care acum nu m-a mai impresionat nici el. Da, se văd încă tunelurile, podurile şi viaductele spectaculoasei linii de cale ferată Bumbeşti-Livezeni şi da, natura este încă vie prin acele locuri, însă acea impresie generală de decrepitudine care planează asupra întregii ţării ăsteia îşi lăsase amprenta şi acolo. Şi nu am putut să nu mă întreb cum naiba se puteau face astfel de lucruri acum mai mult de o sută de ani, cu tehnica şi motorizările de atunci, doar pentru că era în interesul naţional să avem o cale ferată care să scoată cărbunele din Valea Jiului, iar acum, când am putea face toate lucrurile mult mai uşor, nu mai reuşim să finalizăm nimic, să construim ceva notabil în ţara asta care se duce, uşurel, de râpă.

Peisaje superbe ne-au însoţit şi după ce am ieşit dintre munţi şi am continuat drumul prin zona Haţeg-Retezat. Dacă ar fi fost după mine, aş mai fi făcut câteva ocoluri şi escale, locurile meritau un respiro şi mai erau şi câteva atracţii prin apropiere, de genul vulcani şi dinozauri pitici. Dar să nu uităm că, pentru bărbatu-meu, drumurile sunt o corvoadă şi singurul lor scop e să ne ducă dintr-un loc în altul. Acum doi ani, pe când ne întorceam din Belgia cu maşina şi i-am propus să ne oprim pentru câteva ore în Budapesta, în loc să îl ocolim pe centură, el m-a întrebat: „Dar ce să vedem acolo?”. Deci, dacă minunatul oraş pe care eu îl iubesc de-a dreptul nu i s-a părut suficient de tentant pentru o escală, cum să fi vrut să facă un ocol acum, pentru a vedea nişte locuri numite Sântămărie-Orlea, Grădiștea Muncelului-Cioclovina sau Ohaba-Ponor? (Apropo, de unde oare se găsesc numele astea ciudate şi cum se numesc locuitorii unor astfel de aşezări??!!)

Până la urmă, totuşi, am oprit undeva pe drum: la Sarmizegetusa. Ruinele cetăţii dacice se vedeau alături de şosea, ar fi fost şi culmea să nu facem o escală măcar acolo, să le vadă şi Luna (cu forţa, pentru că interesată nu era deloc). Aici mi s-a părut chiar că bărbatu-meu a dat în extrema cealaltă, luând bilete de intrare în incintă, deşi era suficient să ne uităm din exterior la pietrele acelea de acolo, rămăşiţe ale unor ziduri şi ale unei arene de acum două mii de ani. Dar e drept că aici intervine caracterul meu preponderent zgârcit şi neinteresat prea tare de trecut şi de lucruri vechi, în general.

Ne-am mai alinat regretele cu nişte mici gustoşi, mâncaţi la o terasă de la poarta cetăţii, adulţii şi cu nişte suveniruri cumpărate de la un chioşc de acolo, copiii. Adică fiică-mea, care este fan suveniruri. Nici nu ajungem bine undeva, oriunde, că ea deja caută din ochi locul de unde să ia suveniruri.

– Luna, „suvenir” înseamnă „amintire”. Nu poţi să îţi iei ceva care să îţi amintească de un loc în care nici măcar nu ai apucat să fii.

Dar degeaba o tot batem noi la cap, ea continuă să fie mult mai interesată de micile obiecte de pe la tarabe decât de obiectivul turistic propriu-zis. Să sperăm că, în timp, balanţa se va inversa…

La Târgu-Jiu am ajuns mai spre seară. Aleseserăm pe drum un motel pentru noaptea ce urma, după singurul criteriu că avea o piscină interioară. Ai mei de-abia aşteptau să poată înota puţin, probabil frustraţi după câteva zile pe malul unui lac unde nu putuseră să facă lucrul acesta. Eu nu înot şi am şi fobie de apă, aşa că nu eram nici frustrată, nici nerăbdătoare. Ca să nu mai spun că eram deja şi udă, pentru că ne opriserăm la o spălătorie de maşini pe drum şi, habar nu am de ce, alor mei li s-a părut interesant să ne spălăm şi noi odată cu maşina. Nişte glumeţi, deh.

 

Mie mi s-a părut interesant doar faptul că acel furtun se numeşte „lance”. O filoloagă, deh…

Motelul de la Târgu Jiu părea mic şi primitor. Cu excepţia recepţionerei, care nu era neapărat mică, dar cu siguranţă nu era primitoare. Genul acela care pare că o cam deranjezi când îi calci pragul locului de muncă. Mai mult, cât am stat în hol să îi aştept pe ai mei, am asistat la o scenă foarte grăitoare, cu un străin care scosese capul pe uşa de la piscină şi o întrebase, zâmbitor şi politicos, dacă nu cumva îi poate aduce şi lui cineva ceva de băut de la barul aflat în partea cealaltă a holului, ca să nu trebuie să se mai şteargă şi îmbrace el ca să iasă de acolo. Iar acritura bineînţeles că îl refuzase scurt, motivând că era ocupată. Deşi nu părea să aibă mare lucru de făcut în acel moment. Şi nici nu cred că ar fi fost prea complicat să îşi cheme colegii de alături, doar câţiva metri o despărţeau de bucătărie, restaurant şi bar. Dar aşa e ţara asta a noastră, primitoare nevoie-mare. Iar eu am decis că nu mai vreau să mă implic chiar în toate, că nu simt că se merită, vorba aia, aşa că am rezistat eroic impulsului de a îi aduce eu bietului turist băutura dorită.

Apoi am ieşit în oraş, în căutarea complexului Brâncuşi. Care se afla la doar o aruncătură de băţ. În cinci minute bifaserăm Masa Tăcerii (se pare că e ilegal să atingi operele, dar nu am ştiut până nu ne-a certat paznicul, să nu faceţi ca noi!), ne pupaserăm sub Poarta Sărutului (clişee, clişee) şi aflaserăm că Coloana Infinitului se află la ceva depărtare de parcul în care sunt celelalte două opere, aşa că am lăsat vizionarea ei pe a doua zi, în drumul spre Bucureşti. Oraşul părea deosebit de… pestriţ, să zicem, cu un termen politicos, şi nu ne tenta prea tare să îl vizităm mai aplicat.

Ne-am întors la motel (care se numeşte YMY şi despre care am aflat ulterior că şi el aparţine unui miliardar local, îmbogăţit din afaceri dubioase), am mâncat cele mai bune bruschette cu roşii şi usturoi de vreodată, ai mei s-au dus să se bălăcească în piscină, eu am zapat pe televizorul din camera cu design de o simplitate şi un bun gust mai rare pe la noi – ce mai, părea să urmeze o noapte tihnită şi odihnitoare. Numai că, după ora zece, ne-a ajuns în sfârşit din urmă codul ăla portocaliu promis de cu dimineaţă, de la Reşiţa. Şi dă-i cu găleata cu ploaie, cu tunete puternice şi, mai ales, cu fulgere spectaculoase, perfecte de urmărit de la geamul camerei. Ocazie cu care s-a dus naibii somnul nostru. Şi cum mini-barul din cameră era complet gol, am decis să ne îmbrăcăm la loc şi să coborâm la restaurant. Din păcate, şi acolo era complet gol şi închis cu lacătul, aşa că ghici cine stătea ca boschetarii înspre miezul nopţii, pe o terasă pustie de cârciumă, în jur cu o ploaie torenţială şi pe masă cu un PET de 5 litri cu vin de ţară? Ocazie cu care am descoperit că există şi vin de ţară care să-mi placă şi le mulţumesc încă o dată prietenilor de la Reşiţa pentru inspiraţia de a ne dărui acest plocon, folosit pe post de somnifer într-un moment de restrişte al vieţilor noastre (şi când zic „noastre”, mă refer la faptul că a băut şi Luna un căpăcel – la propriu, pentru că pahare nu aveam).

Noaptea care a urmat a fost mai scurtă decât ne-am fi dorit. Pentru că, atunci când e să ai ghinion, apăi ai ghinion până la capăt! În multe moduri am fost trezită în dimineţile vieţii mele de până acum, şi plăcute, şi neplăcute, însă cu avionul nu m-aş fi aşteptat în veci să fiu trezită. Şi totuşi, chiar asta s-a întâmplat: la ora şapte dimineaţa, un pilot hărnicuţ dădea ocoluri pe la geamurile noastre, obligându-ne să ne sculăm din pat la o oră la care aş mai fi lâncezit un pic.

Despre micul dejun de la acest motel am povestit deja aici, s-a întâmplat atunci ceva ce mi s-a părut demn de o invitaţie la meditaţie asupra felului în care ne tratăm copiii.

Apoi am plecat spre casă şi ne-am oprit, aşa cum ne propuseserăm, în parcul în care se află Coloana Infinitului, ca să o poată vedea copilul şi să facem câteva fotografii.

Şi acolo se afla un paznic vigilent, care ne-a atenţionat să nu atingem sculptura, şi care ne-a făcut să ne întrebăm oare câţi bani cheltuie administraţia locală cu paza permanentă a acestor obiective: trei paznici în ture de câte opt ore pe zi, două schimburi pentru weekenduri şi concedii, înmulţit cu trei obiective egal cincisprezece salarii plătite pentru ca nimeni să nu atingă operele de artă. Mă gândesc că s-ar putea găsi soluţii mai economice de-atât…

Drumul spre Bucureşti a decurs fără alte întâmplări demne de menţionat. Poate mai merită amintit doar faptul că ne-am rătăcit prin nişte sate olteneşti, încercând să părem mai ştiutori decât Waze-ul. Sau că, la intrarea într-o benzinărie de la intersecţia cu drumul spre Scorniceşti, am văzut ceva ce părea a fi un Becali uriaş, zâmbitor şi gonflabil, în bătaia vântului. Dar de oprit nu ne-am mai oprit nicăieri. Am mers ţintă la casele noastre, unde ne aşteptau cu dor animăluţele noastre dragi, mulţi căţei şi câteva pisici. Şi unde am reuşit, în sfârşit, să dormim o noapte confortabilă.

Cam asta a fost cu excursia noastră. Sigur că voi reţine tristeţea acelei impresii generale de delăsare care umbreşte ţărişoara noastră. Locurile neîngrijite, bogăţiile patriei furate, organizarea la întâmplare a unor evenimente… Şi ceea ce mă întristează cel mai tare e că tinerii de azi nici măcar nu realizează că se poate mai bine: aproape pe nimeni nu a părut să deranjeze acel drum până la festival, pagina eventului era plină de comentarii laudative şi doar vreo doi-trei cârcotaşi ca mine îşi manifestau nemulţumirea acolo. Pentru că ne-am obişnuit cu puţinul, cu răul şi cu urâtul.

Însă per total şi de la distanţa celor câteva săptămâni care au trecut de atunci, aş zice că am ieşit pe plus: am fost împreună, am văzut locuri frumoase, am întâlnit oameni dragi şi am ascultat muzică bună. E drept că, la vreo săptămână după ce ne-am întors, am aflat că trupa noastră dragă, The Rasmus, urma să ţină şi un concert la Bucureşti. Gratuit. Ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu ar trebui să consider ghinion faptul că am bătut atâta drum să îi vedem pe bani grei. Dar am decis că nu a fost ghinion, ci o aventură pe care o să ne-o amintim cu drag mai târziu. Ghinion ar fi fost dacă, de exemplu, mă luau ai mei în serios anul trecut, când le-am propus să mergem la un concert de-al lui Roger Hodgson (fost solist Supertramp – o altă mare febleţe de-a mea), în… Insulele Feroe. Nu de alta, dar tocmai s-a anunţat că Hodgson va avea concert la Romexpo în noiembrie. Cum ar fi fost să facem nu câteva sute de kilometri, ci câteva mii, ca să ascultăm pe cineva care doar mie îmi place şi care, oricum, va veni la Bucureşti în curând? Vai de capul meu, desigur!

Reclame

4 gânduri despre „254 de trepte. Impresii după un festival semi-ratat şi un weekend de turism românesc (partea a patra şi ultima) )

  1. Ce frumos scrii… Ți-am citit toată aventura. Și ai dreptate, ne-am obișnuit cu puținul și urâtul ☹️.

    Soțul meu a fost la Metallica și a spus că sonorizarea nu a fost așa bună, ca acustica e nasoala pe stadionul ăla și că își imagina ca dacă l-au reconstruit, o să fie mai mare (în mintea lui l-a comparat cu Wembley). Prietenii noștri care nu au mai fost la un concert așa mare au spus că a fost un concert în adevăratul sens al cuvântului.

    Apreciază

    • Asa este, judecam in functie de experientele anterioare si de starea de spirit din momentul prezent. Si eu cred ca as fi luat urcusul ala de la festival drept o aventura iesita din comun acum douazeci de ani. Sau daca as fi fost cu cineva mai putin pretentios si la fel de pasionat de muzica aceea ca si mine. As fi bombanit, cu siguranta, dar m-as fi intors si zilele urmatoare 😉

      Apreciază

  2. Eu cred ca ar trebui sa-ti amintesti cu drag de excursia asta. Si noi ne amintim cel mai bine calatoriile cu peripetii, cazarile nasoale, momentele cand ne-am ratacit pe coclauri, mancarea rece mancata pe brate pe te miri unde etc. Evident ca nu e ok ca lucrurile astea sa fie norma, dar mai adauga si ele un pic de sare si piper vietii. Si apropo de paza la complexul Brancusi, sculpturile au fost vandalizate la un moment dat, de acolo si paza. Acum ceva ani, cand am vizitat eu, nu erau paznici, la fel cum nu-mi aduc aminte ca acum 14-15 ani sa fi fost gard de plasa la Babele. Oamenii sunt de vina pentru chestiile astea.

    Apreciază

    • Sigur ca in timp o sa se cearna amintirile, ca de obicei, si vom ramane cu zambete. Dar deja sunt norma astfel de lucruri. Zilele astea am citit pe net o groaza de povestiri de groaza de la turisti de Romania. Multe semanau cu a noastra (care nici macar nu e deosebit de rea, e loc de mult mai mult). Daca inainte credeam ca eu sunt de vina pentru ca vad raul din toate, ca o depresiva ce sunt, acum stiu ca nu vad raul doar cei care aleg sa nu-l vada si cei care nu au termen de comparatie. Cei care nu stiu, pur si simplu, ca se poate si mai bine, asa cum am scris si in articol.
      Iar apropo de monumente, da, suntem un popor barbar, care nu stim sa apreciem civilizat o opera de arta. Sau care suntem chiori, ca noi, cand nu am vazut indicatorul pe care scria ca e interzis sa atingem Masa Tacerii. Desi aici am o mica dilema: cred ca Brancusi si-a gandit operele acestea din aer liber pentru oameni, nu pentru a fi inchise in saloane de muzeu. Si, oricum, cred ca cea mai daunatoare interventie asupra operelor lui a fost cand le-au curatat ingrijitorii, acum cativa ani, nu cand s-au asezat niste oameni pe scaunele alea…
      La Babele, la fel, nu prea vad cum ai putea proteja stancile alea expuse intemperiilor (si care, fie vorba intre noi, nici nu prea inteleg de ce sa fie protejate). Tot pe net citeam ieri despre o turista care a vazut Sfinxul plin de oameni catarati pe el, desi scrie clar ca e interzis, i-a apostrofat si, evident, li s-a rupt tuturor.
      Sunt de acord cu ce zici, ca oamenii sunt de vina pentru chestiile astea. Dar as specifica: oamenii care ar trebui sa faca educatie copiilor si nu o fac si, mai ales, oamenii care ar trebui sa aplice sanctiuni legale culpabililor si nu o fac.

      Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.