Vacanţa la Odorhei (partea a II-a)

(partea întâi e aici)

Prima cină am luat-o tot la restaurantul hotelului nostru, Septimia. În speranţa că vom fi mai bine serviţi, am avut grijă să ne aşezăm la o altă masă decât cea la care stătuserăm mai devreme, la care văzuserăm că serveşte o altă chelneriţă. Însă am fost urmăriţi de ghinion şi nu numai: a venit să ne ia comanda acelaşi băieţel cu cunoştinţe extrem de precare de limba română. Pentru că nici nu mai eram înfometaţi şi mai eram şi păţiţi cu timpul acela uriaş de aşteptare, ca să nu mai spun că, oricum, iar nu aveau nici jumătate din produsele din meniu, am cerut doar o salată şi desert (veşnicele clătite şi papanaşii care se fac prin restaurantele noastre). Şi bine am făcut, pentru că, astfel, nu am mai aşteptat o oră şi un sfert, ci „doar” vreo 45 de minute. Se întâmplau cu siguranţă lucruri interesante în bucătăria aceea, dar mă îndoiesc că ni le-ar fi putut povesti cineva în română. Noroc cu vinul casei, care s-a dovedit surprinzător de bun şi mi-a îndulcit aşteptarea (la figurat, pentru că era un vin sec): o fetească neagră, Castel Huniade, de la Recaş.

Şi rucola din salata adusă într-un sfârşit a fost deosebit de savuroasă. Pentru mine, ierbuţa asta este o descoperire relativ recentă, cu care am experimentat o dragoste la prima îmbucătură. Din păcate, nu pot mânca în cantităţi industriale, aşa că îmi cumpăr rar pentru acasă (sunt prea mari caserolele alea în care se vinde la supermarket, e păcat să le las să strice aproape întregi) şi prefer să comand ceva cu rucola atunci când mâncăm în oraş. Şi să o mănânc până la ultimul fir. De altfel, eu sunt genul acela de om care consumă şi decorul dintr-o farfurie – cum ar fi şi normal, de altfel, pentru că o regulă clară în gastronomie este să pui în farfurie doar lucruri care sunt de mâncat, dar cum nu văd prea mulţi români să o facă.

La întoarcerea în cameră, am avut parte de o dublă surpriză: în primul rând, că îmi uitasem pijamaua acasă (ceea ce e complet ieşit din comun, am un mare antrenament la făcut bagaje, nu înţeleg cum am putut ceva atât de uzual), în al doilea rând, că am încăput într-una dintre pijamalele fiică-mii. Ori am copil foarte mare, ori nu sunt eu chiar atât de grasă pe cât mă cred. E drept, pantalonul îmi era cam scurtuţ, dar aş putea zice că eram de-a dreptul modernă, dată fiind moda actuală, cu vedere la gleznă:

Micul dejun a fost, după cum spuneam şi în prima parte a articolului, foarte variat şi gustos. Până şi băuturile erau băubile, de obicei la hotelurile noastre se servesc nişte ape colorate, drept cafea şi suc. Un singur necaz am avut, cu solniţa de sare care era plină cu piper (şi viceversa), de am risipit câteva feliuţe de castravete aiurea, turnând pe ele piper cu ghiotura. Erau seturi de porţelan alb, netransparent, şi presupun că acei copilaşi care mişunau prin sala de mese pe post de chelneri (cel mai probabil, şi ei elevi în practică) nu ştiau că în recipientul cu mai multe găuri se pune sarea, iar în cel cu una singură, piperul. Am intenţionat să le spun eu asta, de obicei aşa fac, atunci când observ ceva în neregulă, însă m-am îngrozit la gândul că ar trebui să port, iar, o conversaţie într-o română chinuită şi am renunţat. La urma urmei, consumul de sare e nesănătos, ia să nu mai folosească nimeni deloc şi atunci n-o să mai fie probleme!

După micul dejun, ai mei s-au dus la o sesiune de înot, după care am ieşit cu toţii în oraş. Am început prin a bea o cafea într-un loc recomandat de recepţionera hotelului: ciocolateria Gallfis. A fost total neaşteptat să descoperim, la marginea acelui orăşel tern, un local micuţ şi foarte frumos amenajat, în curtea unei case, unde se făcea o cafea fantastic de bună. Se mai vindeau şi tot felul de ceaiuri acolo, care mai de care mai exotic, şi mai multe sortimente de ciocolate făcute chiar în casă. De fapt, în spatele casei, unde era atelierul. Ne-am şi dus să îl vizităm, ocazie cu care l-am cunoscut pe unul dintre administratorii firmei, care ne-a povestit istoria micii lui afaceri şi ne-a arătat cum se face ciocolata. Un om deosebit de amabil şi de pasionat de ceea ce făcea, a fost o plăcere să stăm de vorbă (deşi şi el îşi găsea cu greu cuvintele în română). E în căutare de parteneri prin ţară pentru o eventuală franciză, în caz că e cineva interesat să vândă ciocolată delicioasă, sub diverse forme.

Un pic mai optimişti după infuzia de cofeină, cacao şi soare (era o vreme superbă, am stat afară, la terasă, deşi era Sf. Ion), ne-am dus în centrul oraşului, unde bărbatu-meu avea informaţii că şi-ar putea procura un costum de calitate bună la un preţ mic. În Odorheiul Secuiesc există o industrie textilă destul de bine dezvoltată, inclusiv o fabrică Seroussi, cu un magazin de prezentare unde produsele au preţuri cu discount mare. Din păcate, până la urmă şi-a luat ceva cu care noi (fiică-mea şi cu mine) nu am prea fost de acord, pentru că ni s-a părut caraghios: un sacou în carouri mari, într-o nuanţă cam movalie, cu linii roşii, pe care îl văzuse expus în holul hotelului. Şi zău dacă înţeleg cum s-a ajuns aici! Când l-am cunoscut, acum aproape 15 ani, se îmbrăca des în costum, pentru că avea alt gen de serviciu, şi era impecabil de fiecare dată. Sau poate că nu mai sunt eu la curent cu ce mai este la modă în ziua de azi, iar sacoul ăsta o fi super-fiţă, cine ştie…

Dacă la magazinul Seroussi am ajuns cu recomandare de la hotel, la restaurantul unde am mâncat de prânz, Pethő, am ajuns cu recomandare de la magazin. Un restaurant care mi-a amintit de cele comuniste, prin situarea sa la parterul unui bloc, prin amenajarea interioară şi prin atitudinea chelnerilor. Un meniu foarte bogat, la preţuri rezonabile, dar un timp de aşteptare, din păcate, la fel de mare ca şi la hotel. Deşi nu s-ar putea spune că marţi pe la ora 15:00 ar fi vreo oră de vârf… Ori am avut noi ghinion, ori e vai de capul industriei ospitaliere de pe la noi. Nici mâncarea nu ni s-a părut cine ştie ce. Dar ne-am consolat cu gândul că am făcut o plimbare sănătoasă şi că am văzut cam tot centrul oraşului, cu ocazia mersului la acest restaurant. Oraş care e urât ca naiba, dacă mă întrebi pe mine. Ca naiba şi ca toate celelalte oraşe de pe la noi pe care le văd eu, cu reminiscenţe comuniste (blocuri vechi, pătrăţoase, lăsate de izbelişte), eventual cu vreun centru vechi cu case cândva frumoase, dar şi ele aflate în paragină acum, şi cu construcţii noi la întâmplare, după cum a fost mituit vreun arhitect local să dea autorizaţii de construcţie.

Pentru masa de seară am luat măsuri de precauţie: m-am dus să ocup o masă în cealaltă cameră a restaurantului (în pub, de fapt), unde ştiam că lucrează alţi chelneri, cu o oră înainte ca ai mei să se întoarcă de la piscină. Mai ales că rezervaserăm şi o pistă de bowling pentru ora 21:00, am zis să ne încadrăm cu comanda, aşteptarea şi timpul efectiv de mâncat. Ei bine, băiatul ăla care nu ştia româneşte părea să fie absolut peste tot, pentru că m-am trezit tot cu el lângă masă, să îmi dea un meniu. Probabil că am făcut o mutră expresivă, deoarece după comandă a venit, în sfârşit, altcineva: o fată şi ea tânără şi de etnie maghiară, dar care măcar vorbea ceva mai bine româneşte. Ca de obicei, nu aveau nimic din ce ne doriserăm noi să mâncăm, aşa că am comandat cel mai simplu lucru care poate exista – piept de pui la grătar cu cartofi prăjiţi. Şi am specificat că nu e nevoie să se grăbească, îl vrem de-abia într-o oră, când vin şi ai mei. Fata a părut să înţeleagă tot, lucru care mi-a dat o undă de speranţă. Eu am rămas la masă, cu un Martini (cald) şi cu un joc pe tabletă, în aşteptarea înotătorilor mei.

Alcoolul ăla se cerea şi pentru că tocmai trecusem printr-o mică spaimă. Când ieşisem din hotel, la câţiva metri distanţă, am zărit o pisică uriaşă, traversând aleea asfaltată. M-a văzut şi ea, pentru că s-a oprit o clipă, dându-mi timp să realizez că nu mai văzusem niciodată pisici chiar atât de mari, şi nici cu coada uriaşă, cum o avea aceasta. Pentru că era o vulpe, de fapt. (Asta în varianta soft, care îmi convenea mie, deoarece mai exista cea în care ar fi fost un lup, dar aia nu îmi plăcea.) Am făcut repede stânga-mprejur şi am intrat la loc în recepţia hotelului:

– Ăăă, mă scuzaţi, dar e posibil să fi văzut o vulpe în curte?, am întrebat eu.

– Nu ştiu ce să zic, mi-a răspuns recepţionera. Nu am mai văzut niciodată vulpi pe aici.

– Eu aşa cred, că vulpe era. Aveţi idee dacă vulpile sunt rele şi atacă oameni?

Mda, ştiu, sunt o catastrofă din punct de vedere al cunoştinţelor de zoologie…

– Nu am auzit de aşa ceva, mi-a zâmbit cu înţelegere aproape maternă doamna.

– Dar alte animale pot ajunge aici, în curte?, am insistat eu, cu un picior în panică.

– Pot, că vin pe malul râului, iar pădurea e foarte aproape. Dar staţi liniştită, că din câţi urşi au coborât anul ăsta în oraş, niciunul nu a trecut pe la noi.

Cu mult mai liniştită am ieşit din nou în curtea hotelului, acum, că ştiam că mai coboară urşii, din când în când, prin zonă. Şi cu mult mai rapid am parcurs drumul până la uşa restaurantului, din aceleaşi motive. Pot spune chiar că aşa am ajuns să fac şi eu puţin sport în vacanţa asta, pentru că am alergat…

Revenind la cina noastră, când au apărut şi ai mei la masă eram deja relaxată. Contaseră şi Martini-ul, şi muzica din pub, plăcută urechii (puneau doar muzică country, la un volum foarte potrivit pentru un loc public, cum nu prea se întâmplă pe la noi). Chelneriţa a venit la masă să îi întrebe pe ai mei dacă doresc ceva de băut şi a adăugat:

– Iar mâncarea să ştiţi că mai durează vreo jumătate de oră.

Iar mie mi-au dat instantaneu lacrimile. Pur şi simplu, am simţit că îmi depăşeşte şi puterea de înţelegere, şi răbdarea. De o oră făcusem comanda aia, o amărâtă de bucată de carne la grătar cu nişte cartofi prăjiţi. Cum de mai dura încă o jumătate de oră??!! Din fericire, a fost ultima dată când am păţit aşa ceva. A doua zi, s-au schimbat turele, au apărut angajaţi noi peste tot în complex, iar cei ce la restaurant au fost, în sfârşit, prompţi şi profesionişti. Au apărut şi aproape toate produsele din meniu şi, mai mult, în ultima seară am fost de-a dreptul răsfăţată să găsesc camembert-ul copt cu usturoi la denumirea căruia salivasem încă de la prima descindere în local. A fost bun, deşi cam prea săţios (o rotiţă întreagă de brânză la o singură masă cred că este ca o lopată de colesterol peste movila şi aşa mare pe care o posed din naştere prin vene). Dar mi-am cumpărat şi eu zilele trecute o rotiţă de camembert (una mai mititică), cu gând să experimentez la mine în bucătărie, sunt curioasă dacă îmi iese mai bun.

În celelalte două zile rămase din micuţa noastră vacanţă, ne-am aventurat mai departe de Odorhei…

(continuarea, aici)

Publicitate

2 gânduri despre „Vacanţa la Odorhei (partea a II-a)

  1. Pingback: Vacanţa la Odorhei (partea I) | Mama Aluniţă

  2. Pingback: Vacanţa la Odorhei (partea a III-a şi ultima) | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.