Vacanţa la Odorhei (partea a III-a şi ultima)

După cum povesteam, în a treia zi a micuţei noastre vacanţe, am hotărât să ne aventurăm în afara Odorheiului. Iar prima destinaţie aleasă a fost Sighişoara.

Eu mai trecusem pe aici odată, demult, dar doar ca scurtă escală într-un drum mai lung. Ai mei nu mai fuseseră deloc. Aşa că eram nerăbdători să descoperim acel oraş frumos, atât de lăudat de toată lumea. După ce am parcurs bulevardul central dus-întors, în căutare de loc de parcare (cu aparat de parcare, nu parcagiu, apropo!), am decis că oraşul arată, într-adevăr, mai bine ca altele, poate şi pentru că nu am văzut niciun bloc comunist pe acolo, dar că nu are nimic senzaţional. Speram să găsim senzaţionalul în partea veche a oraşului, în cetate. Dar pentru că ajunseserăm din nou la o oră potrivită pentru prânz, ne-am oprit în buza acesteia şi am intrat în prima cârciumioară care ni s-a părut, de afară, că arată bine. Nu arăta rău nici de dinăuntru, poate doar cam prea înghesuită pentru dimensiunile extinse ale spaţiului meu intim. Ne-a plăcut că oamenii vorbeau româneşte (ura!) şi erau foarte amabili, însă mâncarea de acolo a fost… hai să zicem undeva între „ciudată” şi „bleah”. Nu mai ştiu cum se numea localul, nici ce am mâncat acolo – de fapt, singurul lucru memorabil pe care l-am remarcat acolo a fost ceasul cu coa…e, care trona pe peretele din faţa mea. Îmi amintea de ceasurile cu cuc ale copilăriei mele, a căror tragere intra în atribuţiunile mele de copil (trebuia să le trag în fiecare seară greutăţile înapoi la locul lor, acesta era felul în care se întorceau acele ceasuri – aveam două – însă nu erau atât de impozante greutăţile alea ca acestea de la Sighişoara).

După masă, am urcat cu emoţie cele câteva trepte care duceau în cetate. Bărbatu-meu nu e deloc genul turistic şi mă aşteptam să renunţe în orice moment, mai ales că venea şi după ciorba aia în pâine oribilă (iar la el toate sentimentele trec şi prin stomac, cumva). Însă a rezistat eroic, cel mai probabil de dragul bucuriei copilului, care era superîncântat de tot ce vedea: „Ce frumos se vede oraşul de aici, de sus!”, „Ce frumos e turnul ăsta!”, „Ce frumoase sunt suvenirurile astea!” ş.a.m.d. Fir-ar ele de suveniruri, că era un ger de crăpau pietrele, dar tot se găsise cineva să stea cu chioşcul ăla cu prostii scumpe deschis! Aşa că am luat suveniruri, ce să-i facem…

Era deschis şi muzeul de alături, cu turnul cetăţii, dar nu am găsit motivaţia necesară pentru a urca nu ştiu câte trepte şi a mai şi da bani pentru asta. Am luat-o la pas înspre centru, unde am ajuns imediat şi unde, bineînţeles, sufla vântul. Şi la propriu, şi la figurat. Adică era şi un geruleţ vântos, şi pustiu de oameni, că deh, ce să facă nişte turişti acolo atunci? Singurul suflet din zonă era şoferul unui titicar roşu, staţionat în centrul piaţetei, pe care Luna l-a văzut imediat şi a sărit în sus de bucurie:

– Hai să mergem şi noooooi!!!! Vă rooooog!!!!

E înnebunită după trenuleţele astea turistice, am fost şi cu cel din Mamaia şi s-a simţit de parcă era cel puţin în Orient Express (clasa întâi, varianta regală). Atât de tare a insistat şi acum, încât nu am avut inima să o refuzăm, aşa că ne-am aşezat, resemnaţi, pe băncuţele de lemn îngheţate. Şoferul părea şi el bucuros că are clienţi, cred că nu sperase la aşa ceva, ne-a sfătuit să ne acoperim cu păturicile roşii puse la dispoziţia călătorilor, pe scaune, apoi ne-a asigurat că turul nu durează mai mult de 20 de minute şi a plecat la drum,  hârdâc-hărdâc. Probabil că nu există onomatopeele astea în limba română, dar eu cam aşa îmi auzeam dinţii în gură, şi de frig, şi de la pietrele alea de caldarâm pe care mergeam. Şi cred că şi lui bărbatu-meu i s-au părut cele mai lungi 20 de minute din viaţa lui (exceptându-le pe alea când aştepta să nasc). Numai copilul era un munte de bucurie şi de entuziasm. Tot drumul a găsit lucruri de lăudat în jur, deşi era urât ca naiba cam peste tot: „Ia uite ce construcţii frumoase!”, „Ia uite ce păsărele frumoase!”, „Ia uite ce stradă frumoasă”… Când a ajuns la „Ia uite ce balustradă frumoasă!”, bărbatu-meu nu a mai rezistat şi a răbufnit:

– Da’ şuruburile astea le-ai văzut, ce frumoase sunt?, i-a arătat el, cu o voce suspect de subţire, în direcţia şuruburilor din băncuţele titicarului.

Până şi Luna a gustat gluma asta şi aşa se face că am terminat excursia râzând cu toţii în hohote, măcar ne-am mai încălzit puţin.

Tot în speranţa că ne vom încălzi am intrat şi într-o cafenea mai din centru, unde am băut ceaiuri şi cafele cam naşpa. Şi într-o cofetărie am intrat, „La Angela” pe numele ei, de unde am fi putut cumpăra şi vodcă sau şampanie (n-am mai văzut niciodată cofetările cu alcool!), însă noi ne-am luat, cuminţei cum suntem, doar prăjituri. Şi bine am făcut. Pentru că adevărata încălzire am simţit-o abia când am ajuns înapoi la hotel şi am luat prima îmbucătură din prăjitura mea, numită Pinocchio. Mai ştiţi prăjitura Krantz de pe vremuri, aia de chiar făcea cranţ zahărul ars de deasupra şi simţeai nucile din cremă? Ei bine, Pinocchio asta este fix la fel. Cred că sunt peste 20 de ani de când nu am mai simţit acel gust, toate prăjiturile din ziua de azi care se pretind Krantz au blatul moale şi crema greţoasă. Aşa că, dacă şi voi sunteţi bătrâni ca mine şi eraţi fani ai acestei prăjituri, e musai să încercaţi cofetăria asta din Sighişoara, când aveţi drum pe acolo.

A doua zi, am luat-o în altă direcţie, cu gând să ajungem la Sovata. Eu m-aş fi oprit în drum şi la Praid, să coborâm în salină şi să respirăm nişte sănătate cuată, însă bărbatu-meu a fost categoric să nu, când a auzit că ar fi de coborât vreo 300 de trepte. Şi mai ales de urcat înapoi, la întoarcere. Probabil că va fi greu de surmontat pentru noi trauma din vară, cu cele 254 de trepte de la Reşiţa. Greu spre imposibil. Am trecut prin Praid în goana maşinii şi ne-am oprit direct la Sovata. De fapt, ne-am oprit după Sovata, la pârtia de schi, care e la mama naibii, de am crezut că am greşit drumul tot mergând kilometri întregi prin pustiu. Dar nu îl greşiserăm. Am găsit şi pârtia de schi, şi zăpada, dar nu aveau şi pârtie de săniuş, după cum speraserăm noi. Nu că am fi avut vreo sanie la noi, dar ne închipuiserăm că am putea găsi de închiriat. Ca să nu zicem că am bătut atâta drum degeaba, am scos din geantă nelipsita pungă de plastic de la Mega Image, cu care s-a dat copilul de câteva ori, pe fund şi pe poteca dinspre pârtie, şi gata. Să nu zicem că nu am făcut şi sporturi de iarnă. Avem şi dovada pentru asta, că a rămas imprimată sigla neagră de la Mega pe pantalonul verde de schi de la Decathlon…

De greşit drumul, l-am greşit abia la întoarcerea spre Sovata. După ce că am făcut un ocol măricel, ratând drumul cel bun la o bifurcaţie, ne-am mai şi trezit în şanţ pe când căutam restaurantul recomandat de cineva. Ne-a băgat Google Maps prin tot felul de fundături şi de drumuri abrupte, de munte, până când chiar am dat cu o roată într-un şanţ adânc. Dar am trecut noi şi peste asta şi, cu ajutorul lui Waze, am găsit şi restaurantul. Restaurant Club Dracula se află pe malul lacului Ursu, din centrul staţiunii. Însă pentru că e băgat bine printre copaci, în capătul unei alei care se face din drumul principal, e imposibil de observat din maşină. Ce-i drept, nu ne-a deranjat prea tare să dăm de trei ori turul staţiunii, erau câteva viluţe frumoase pe-acolo, vegetaţie bogată, lacul îngheţat… Dar cam atât. Cred că vara e plăcut să stai în staţiunea asta, dar a început să fie construit şi aici cam de-a valma, probabil că va avea soarta staţiunilor de pe Valea Prahovei – amalgam de stiluri arhitectonice, materiale şi gusturi, care le-au mâncat tot farmecul trecut.

La restaurant a fost, aşa cum mă aşteptam de la un loc cu numele ăsta şi recomandat de turistul român, prost. Veşnica mâncare tradiţională, fără imaginaţie şi cu preţuri mari, plus tradiţionala aşteptare veşnică. Ar fi mers o ţuică, de necaz, dar mi-au zis că aveau doar una la 50 de grade, ceea ce mi s-a părut exagerat. Am rezistat şi fără. Iar frustrările mi le-am ventilat pe drumul de întoarcere, unde am făcut shopping la magazinele de artizanat înşirate de-a lungul şoselei, în localitatea Corund, celebră (se pare) pentru hărnicia manuală a locuitorilor săi. Eu am cumpărat convulsiv câteva linguri de lemn de diferite mărimi, în timp ce copilul se străduia să ne facă o surpriză, cumpărându-ne discret, din banii ei, câte o brăţărică asemănătoare. E un obicei mai vechi de-al nostru, practicat în vacanţe, să purtăm brăţări „de familie”, care pe Luna o încântă foarte tare. Noroc că n-a durat decât vreun sfert de oră alegerea brăţărilor, pentru că mai aveam un pic şi, de plictiseală, cumpăram şi un steguleţ secuiesc, din generoasa ofertă de gen de pe toate tarabele…

În ultima seară a vacanţei, am dat deoparte nemulţumirile şi ne-am petrecut timpul cu mult mai senini. Sigur că a contribuit la asta faptul că, la deja celebrul restaurant al hotelului nostru, Septimia, era de serviciu cea mai atentă şi eficientă chelneriţă pe care am văzut-o vreodată, care a răzbunat toate stângăciile băieţelului dinaintea ei. Sau faptul că aveau, în sfârşit, tot ce ne doream să comandăm din meniu încă de la începutul sejurului. Însă cel mai mult a contat faptul că eram împreună cu prietenii noştri veniţi de la Braşov. Au şi ei o Lună mică şi adorabilă, care te face să zâmbeşti doar când te uiţi la ea. Iar Luna noastră ne-a impresionat prin seriozitatea cu care a luat-o sub aripa ei ocrotitoare, cu un aer important, de soră mai mare. A avut permanent grijă de ea, şi la piscină, şi la restaurant, şi oriunde au mai fost împreună, într-un fel asumat, pe care nici măcar nu i-l cunoşteam până acum. M-am bucurat să îmi confirme, din nou, că e o persoană de încredere, dar m-am şi întristat puţin văzând-o cât de fericită era în rolul acesta în care ne-a rugat de atâtea ori să o punem, iar noi nu i-am îndeplinit dorinţa: rolul de soră mai mare a cuiva. Acum e târziu pentru asta.

Pentru drumul de întoarcere către Bucureşti am ales varianta ocolitoare, prin Cristuru Secuiesc şi apoi prin Cheia, în speranţa că vom ajunge mai repede decât la dus. Waze ne-a promis din nou, la plecare, doar patru ore de drum, şi ne-am trezit din nou, la sosire, că am făcut şase. Deci clar nu poţi scăpa de pe drumurile noastre proaste cu o viteză mai mare de 50 km/h. Motiv pentru care nici nu intenţionăm să ne întoarcem prea curând în zonele acelea în care tocmai am fost, indiferent cât de frumoasă ar fi natura sau ce hoteluri cu spa şi alte minunăţii s-or găsi pe-acolo. Să circuli pe drumurile din România e o imprudenţă vecină cu inconştienţa, fie că te expui accidentelor de tot felul, din cauza stării proaste a infrastructurii sau prostiei crunte a multor şoferi, fie că îţi petreci juma’ de zi în maşină, enervându-te la gândul zecilor de ani risipiţi în care nişte hoţi – mulţi – nu au fost în stare să îţi creeze condiţii civilizate de drum. Şi nici alternativă nu există, cum ar fi cu trenul sau cu avionul. Iată ce aberaţie am găsit pe internet zilele astea, de exemplu, de drum Bucureşti-Sovata cu escală la Madrid!

În încheiere, dacă ar fi să trag linie după excursia aceasta a noastră şi să fac totalul, simt că aş ieşi cu minus. S-au adunat prea multe negative acolo, iar eu încă nu am ieşit cu totul din depresia de Sărbători, ca să le pot trece cu vederea. Dar nu o să fac acest total. Prefer să rămân cu amintirile (rare) ale unor momente frumoase, ca îmbrăţişarea noastră de familie după ce Luna ne-a pus tuturor brăţări sau ca declaraţia făcută de ea, într-o seară la restaurantul buclucaş, că va sta cu mine până la 70 de ani (ai ei) sau că mă va lua cu ea în America sau oriunde va emigra, dacă va emigra când va fi mare. Am şi filmat promisiunea aceea, de altfel, e foarte probabil să îmi prindă bine când va mai creşte şi va uita genul acesta de gânduri generoase faţă de bieţii ei părinţi.

4 gânduri despre „Vacanţa la Odorhei (partea a III-a şi ultima)

  1. Pingback: Vacanţa la Odorhei (partea a II-a) | Mama Aluniţă

  2. Pingback: Numere | Mama Aluniţă

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.