Despre sistem şi despre oameni, la vreme de criză

Am ieşit ieri după-masă din casă pentru câteva drumuri prin cartier care nu sufereau amânare. În perioada aceasta, încerc să limitez pe cât pot ieşirile, contactele, grupurile de oameni, aşa cum ar trebui să facem toţi. Copilul a rămas acasă, boscorodindu-mă că nu îl iau cu mine. Voia să iasă afară, după o zi între patru pereţi, i-am spus că poate veni, dar cu protecţie şi fără să intre nicăieri, aşa că nu i-a convenit şi a renunţat. Mi-a trasat, în schimb, sarcina de a-i cumpăra un Pic de la librărie.

În faţa librăriei erau parcate două maşini SMURD. Puţin mai încolo, la ieşirea dintr-un supermarket, căzuse un bărbat, iar trecătorii sunaseră la 112. Când am ajuns eu acolo, bărbatul părea în regulă, încă aşezat pe trotuar, dar în fund, aparent de sine stătător. Doi paramedici (probabil câte unul din fiecare echipaj de acolo) completau de zor nişte fişe, ceilalţi membri ai echipajelor aşteptau la maşini. Am intrat în librărie şi am cerut Pic-ul. Vânzătoarea s-a ridicat să îl caute şi atunci… s-a pus pe un tuşit teribil. M-am uitat la ea – părea foarte bolnavă, palidă şi cu dificultăţi vizibile la mişcare, tuşea în pumn şi tocmai îmi pusese pe tejghea Pic-ul dorit. Căuta să îmi dea restul. Şi atunci, la gândul că va trebui să ating lucrurile acelea, m-am blocat. Teama asta în care trăim, de o vreme încoace, s-a transformat brusc în panică, aşa cum am păţit demult de tot, în toamna lui ’89, când am văzut cum urma să mi se facă o injecţie obligatorie, la facultate, cu o seringă folosită pe alţii înaintea mea. Atunci am leşinat, acela a fost modul în care s-a gândit creierul meu să rezolve problema pe care o întâlnise: prin neprezentare. Acum, însă, am luat Pic-ul şi restul şi am ieşit fără să pot rosti un cuvânt. Iar eu sunt genul vorbăreţ. Pur şi simplu, nu a ieşit nimic din gura mea. În urmă, vânzătoarea a continuat să tuşească.

Afară, situaţia nu era mult schimbată. Bărbatul căzut plecase, însă cei de la SMURD continuau să completeze formulare pe trotuar. Iar lângă una dintre maşinile de intervenţie care încă aşteptau acolo se dusese un trecător:

– Dom’le, dar e posibil aşa ceva, când cade un beţiv pe stradă veniţi câte două maşini şi când Nu-ştiu-cine [aici nu am auzit clar] are chiar o nevoie reală, nu vine nimeni?, se revolta el.

– Sistemul e de vină, i-a răspuns unul dintre smurdişti, nu noi.

– Dom’le, dar nu se poate să aştepte de…, şi aici bărbatul s-a uitat la ceas, de şapte ore jumătate aşteaptă ambulanţa aia să îl ducă de la spitalul Cutare la spitalul Cutare. Pentru asta nu se găsesc maşini?!

Genul acela de discuţie în care toţi au dreptate şi nici unul. Eticheta de „beţiv” pusă oricărui om căzut pe stradă. Rezolvarea oricărei probleme cu pasat responsabilitatea pe sistem. De parcă sistemul nu e făcut tot de oameni…

Am cunoscut personal, din păcate, o situaţie similară, acum peste 20 de ani. Am aşteptat o ambulanţă să ducă pe cineva internat în stare gravă, care făcuse blocaj renal pe deasupra celorlalte probleme pe care le avea, de la spitalul Sf. Luca la spitalul Sf. Ioan, unde se găsea specialist pentru problema lui (practic, să îi monteze o sondă urinară, nu era vorba de vreo operaţie pe creier sau ceva). Spitalele acestea sunt aproape unul de altul, vizavi, cumva, ar fi durat vreo 10 minute tot drumul. Necazul se întâmplase de dimineaţă, cei de la spital au sunat la Salvare pe la prânz şi a rămas să aşteptăm maşina. Pe la 17:30 a apărut, în sfârşit, o ambulanţă în curtea spitalului. A lăsat un bolnav şi şoferul a dat să plece, cu maşina goală. M-am dus la el şi l-am întrebat dacă nu îl poate lua şi pe bătrânul meu. Nu putea.

– De ce?

– Pentru că nu e comanda mea.

– Dar sunteţi aici şi sunteţi liber acum, nu v-a chemat nimeni nicăieri.

– Da, mă întorc la bază.

– Luaţi-l şi pe omul ăsta în drum, vă rog.

– Nu se poate, aşa e procedura.

Şi atunci m-am aşezat în poarta spitalului, în picioare în faţa maşinii, cu mâinile întinse ca o barieră, şi i-am zis:

– Va trebui să treceţi peste mine, dacă nu îl luaţi.

Şi l-a luat. Aveam douăzeci şi ceva de ani. Bătrânul acela s-a făcut bine atunci.

Am rămas cu convingerea că, dacă se vrea, se poate. Că omul e mai presus de sistem şi că sistemul poate fi înfrânt. Am şi acum convingerea asta, deşi ceea ce se întâmplă cu noi pare să confirme o cu totul altă realitate. Aşa că, ieri seară, inspirată de conversaţia de la acea maşină SMURD, m-am îndreptat şi eu către un membru al echipajului celeilalte maşini. Eram fix în dreptul uşii de la librărie:

– Bună ziua şi vă rog să nu vă supăraţi pentru ce o să vă spun, am început eu, durează câteva secunde.

– Bună ziua, mi-a zâmbit paramedicul.

– E posibil să intraţi un pic aici?, îi arăt eu înspre librăria pe uşa căreia era un du-te vino de copii tocmai ieşiţi de la şcoala din cartier. Vânzătoarea pare foarte bolnavă, nu cred că e o simplă răceală. Dar eu nu sunt medic. Aţi putea să o vedeţi rapid, poate e doar răcită şi mă îngrijorez eu degeaba. Sau cel puţin să o învăţaţi câteva reguli de igienă, să nu răspândească peste tot orice o avea ea. Una e să îi spun eu asta, o clientă oarecare, şi cu totul altceva e să îi spună un cadru medical în uniformă, aveţi altă autoritate.

– Nu se poate, a continuat el să-mi zâmbească.

– Haideţi, vă rog, durează puţin, tot staţi degeaba aici, cât aşteptaţi, uitaţi-vă câtă lume intră în librărie, câţi copii…

– Nu se poate. Nu am procedură pentru aşa ceva.

Am plecat. Nu simţeam că mai era ceva de zis, nu ar fi trecut zidul.

Pe drumul spre casă, am scos din buzunar sticluţa cu gel dezinfectant şi am spălat cu el Pic-ul şi banii. Doi lei. Apoi am fost să plătesc întreţinerea, unde am primit alţi lei rest, ceva mai mulţi, udaţi de saliva administratoarei care nu ştie să numere altfel bancnotele (şi care refuză să facă un cont al Asociaţiei, să putem vira banii de la distanţă). I-am spălat şi pe ăia. Gelul acela e pe sfârşite, de altfel, de cât l-am folosit zilele acestea, sub imperiul panicii ce m-a cuprins, uşor, uşor. Îl aveam de ani de zile în geantă, folosit în situaţii excepţionale. Acum e o situaţie excepţională permanentă, din păcate…

Am meditat mult, cu amărăciune, la treaba cu procedura. Şi replica aceasta am auzit-o de multe ori. „Nu am procedură, nu pot face nimic.” De exemplu, cam de fiecare dată când m-am dus, la fel, la poliţişti care să intervină într-un caz de sub nasul lor. Să îl atenţioneze pe un şofer care nu numai că parcase pe trecerea de pietoni, dar mă mai şi înjurase când îi atrăsesem atenţia. Să o tragă de mânecă pe doamna (?) care plecase nepăsătoare lăsând în urmă un ditamai rahatul, în mijlocul trotuarului, de-al câinelui ei. Aia chiar mi-a dat cu tifla ulterior, când a văzut că poliţia nu îi face nimic, mi-a zis: „Vezi, nebuno, că numai tu ai probleme cu asta?”. Şi poate că aşa este, numai eu am probleme cu asta.

Şi poate că numai eu îmi închipui că, dincolo de proceduri şi de uniforme, există nişte oameni. Oameni cu creier propriu, cu pregătire profesională şi, mai ales, cu suflet. Nu nişte automate de îndeplinit proceduri. Ştiu că unele categorii profesionale sunt mai hăituite decât altele în perioada asta (şi întotdeauna, de altfel). Ştiu că e teribil de greu să lucrezi în intervenţii, în urgenţe, în relaţii cu publicul. Dar ceva mă face să cred că ne-ar fi tuturor mai uşor dacă am aborda altfel lucrurile astea. Dacă nu ne-am mai acoperi cu hârtii, semnături, ordine şi proceduri, dacă am acţiona uman şi firesc. Dacă nu am mai da vina pe sistem, uitând că sistemul, de fapt, suntem noi.

Şi mai uităm ceva: într-o situaţie de criză, sistemele pot da eroare, însă oamenii trebuie să meargă mai departe. Împreună.

Publicitate

5 gânduri despre „Despre sistem şi despre oameni, la vreme de criză

  1. Gelul ala tinut ani de zile in geanta s-ar putea sa fie expirat 😦 Locuiesc in afara tarii, si aici e deja penurie de gel dezinfectant pana si in farmacii, desi nu sunt inca multe cazuri confirmate. Nici spirt nu se mai gaseste usor.

    Apreciază

  2. Dezumanizarea am constatat-o si eu, acum cativa ani, in alta tara… veneam seara de la serviciu si am vazut un om intins pe trotuar, poate facuse criza de epilepsie sau altceva…nu stiu. Era deja asezat in postura corespunzatoare, ii udau fata cu apa… in drumul meu spre casa este un Health Care Center, la cateva zeci de metri de locul cu pricina. Intru, incerc sa ma inteleg cu asistenta receptionera, apoi alte persoane de acolo care nu erau ocupate si in final ajung la medic… ii explic ce am vazut si il rog sa trimita pe cineva, macar sa evalueze starea bolnavului si eventual sa il transporte la clinica. A refuzat, spunand ca bolnavul e pe strada. Daca ar suna cineva, preferabil familia, la ambulanta si ar fi adus la clinica, da, l ar putea consulta, dar asa…nu se baga. Am ramas socata si cu o unda de ura…cum poti sa lasi un om sa moara, ca si cum nu ai sti ca exista si ai poate sansa sa il salvezi?

    Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.