O metodă de relaxare mai tare decât meditaţia

Acum câţiva ani, m-am dus la Media Galaxy cu o misiune ce s-a dovedit aproape imposibilă: să găsesc un telefon fix. La întrebarea (firească) pe care v-aţi putea-o pune: „Cine naiba mai foloseşte telefoane fixe în ziua de azi?”, răspunsul ar fi, deci: „Eu”. Sau cel puţin aşa îmi închipuiam pe atunci, că dacă voi avea unul funcţional, îl voi şi folosi – lucru care s-a dovedit, în timp, neadevărat. Însă nu despre asta vreau să vă povestesc.

Am intrat atunci în magazin, acela de sus de tot, din Mall Vitan, şi am încercat să găsesc de capul meu un telefon fix. Pur şi simplu, nu am reuşit. Am luat raft cu raft şi raion cu raion, am dat o tură completă de magazin (care e rotund, în caz că nu ştiaţi deja, poţi să spui la propriu că dai ture acolo, pentru că te învârţi într-un cerc), am făcut şi nişte dansuri tematice când am trecut prin faţa raionului cu camere video, aşa cum facem de obicei, spre delectarea copilului, am luat iar magazinul de la capăt… N-a fost chip să văd nici măcar un singur telefon fix. M-am gândit atunci să caut îndrumare la unul dintre cei mulţi angajaţi de acolo, însă era care mai de care mai ocupat. Cum îl prindeam pe vreunul şi începeam să îl întreb ce aveam de întrebat, îmi răspundea grăbit şi important:

– Întrebaţi la colegu’!

Mă duceam să îl întreb pe colegu’, dar auzeam imediat:

– Întrebaţi la colega!

Şi uite-aşa, de vreo patru sau cinci ori, ping… pong… ping… pong… până când bunăvoinţa mea, de altfel foarte generoasă, s-a terminat. Şi atunci m-am aşezat în mijlocul unui culoar, aproape de intrare, şi am strigat cu voce suficient de tare cât să acopere muzica din numeroasele difuzoare:

– AM ŞI EU NEVOIE DE UN TELEFON FIX!!! UNDE ÎL GĂSESC???

Apoi am afişat un zâmbet cald şi larg şi paşnic, în aşteptarea răspunsului. După acele câteva clipe necesare bieţilor oameni din jur să îşi pună la loc fălcile, s-au găsit rapid doi colegi (nu unul!) disponibili, care au extras o cutie cu multdoritul aparat din fundul unui raft aflat fix în spatele meu – ceea ce a fost uşor jenant, recunosc, ar fi trebuit să îl observ şi singură. Dar per total, am trecut respectiva experienţă la capitolul „micile victorii ale vieţii de consumator” şi am plecat biruitoare acasă, cu un telefon fix pe care nu l-am folosit, apoi, niciodată.

Mi-am adus aminte de povestea asta azi, pe când eram la DM (tot cu fiică-mea, evident) şi a pus piciorul în pragul uşii de intrare un domn înalt şi vesel, în bermude, care a strigat aproape la fel de tare ca şi mine pe vremuri, dar cu infinit mai multă voioşie:

– Hehehei! Fetelor! Ia ziceţi-mi şi mie, unde găsesc Balonix d-ăla?

Noi tocmai terminaserăm cumpărăturile şi ne pregăteam să ieşim, deci nu am apucat să vedem mutrele celor doi vânzători (băieţi) care lucrează acolo, după o asemenea abordare sexist-îndrăzneaţă. Însă presupun că i-au dat omului ceea ce-şi dorea, pentru că l-am zărit ulterior ieşind şi el din magazin, parcă şi mai vesel decât intrase. Fredona şi ţopăia uşurel pe stradă.

Deci, cumva, cam pe-acolo e nivelul de maturitate al oamenilor care îşi strigă tare păsurile în magazine, ştiu. Însă credeţi-mă că a fost o experienţă foarte eliberatoare, v-o recomand cu încredere pentru atunci când oţi simţi, într-o bună zi, că nu mai puteţi.

Publicitate

Comentează:

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.