Când, cum şi mai ales de ce începem să ne jenăm de părinţii noştri?

Am ascultat dimineaţă, la matinalul de la Europa FM, concursul zilnic de cultură generală. Se numeşte „Dublu sau nimic” şi se pun câteva întrebări la care concurenţii trebuie să răspundă în şase secunde. După fiecare răspuns corect, au voie să aleagă dacă merg sau nu mai departe – dacă merg, premiul de la următoarea întrebare e dublu faţă de ce a câştigat până acum, dacă se opresc, pleacă cu ce au, iar dacă greşesc un răspuns, pierd totul. Întrebările nu sunt foarte grele, dar sunt din domenii variate, deci poţi avea ghinionul să pici pe ceva ce, pur şi simplu, nu ştii. Şi ceea ce contează cel mai mult aici e gradul de stăpânire de sine, cât de mult îţi controlezi emoţiile concursului şi ale directului, pentru că e, totuşi, destul de scurt timpul alocat unui răspuns.

Azi-dimineaţă, participantă la concurs a fost o tânără care a povestit că era acasă împreună cu bunica ei – şi asta contează mult, anturajul în care te afli în momentul intrării în direct, pentru că cei din jur te pot ajuta cu răspunsurile. Fata era veselă şi plină de încredere în ea, însă doar până la momentul răspunsurilor, când, ce să vezi, se auzea cum răspundea mai repede bunica, de undeva din depărtare. Tânăra nu părea foarte încântată de asta, avea acel ton discret-agasat pe care îl au copiii mari cu părinţii lor, dar cred că a fost mulţumită până la urmă că a ajuns să câştige astfel 800 de euro. Iar prezentatorii tot încercau să o includă în discuţie şi pe bunică, însă aceasta prefera să rămână deoparte, poate timidă, poate modestă, poate doar bunică ce ştie că trebuie să rămână în umbra nepoţilor…

Întâmplarea m-a făcut să mă gândesc la câte momente de bucurie caldă şi binemeritată i-om fi privat cu toţii pe părinţii noştri atunci când am crescut şi am început să ne jenăm de ei. De câte ori aş fi putut să o las pe mama să se bucure alături de mine la vreun eveniment – important sau nu, asta nu conta: pentru părinţi, orice nimic din viaţa copiilor lor capătă o importanţă uriaşă. Nici măcar să îi dau ocazia să mă vadă fericită nu am mai făcut-o, începând de prin adolescenţă. Nu ştiu ce mecanism diabolic s-a declanşat în mine atunci, dar pur şi simplu nu îmi permiteam să mă arăt fericită în faţa maică-mii, simţeam nevoia de a-mi cenzura entuziasmul şi bucuriile, trebuia să nu îi arăt niciuna dintre aceste trăiri. De fapt, nici tristeţi sau suferinţe nu îi împărtăşeam. Nu doream să discut cu ea lucruri profunde despre viaţa mea, nu voiam să mă întrebe nimic, discuţiile noastre trebuiau să se rezume strict la chestiunile necesare, gen cumpărături, administrative etc. Nimic intim, nimic cu adevărat important, doar praf în vântul vremii.

Acum regret enorm că m-am purtat aşa cu mama. Dar este, bineînţeles, târziu. Mult prea târziu. Oare cât de greu mi-ar fi fost să îi povestesc şi ei unele lucruri pe care le discutam atât de aprins cu prietenii momentului (căci prietenii vin şi pleacă, iar părinţii rămân)? Să mă laud cu performanţele şcolare şi profesionale, care au fost destul de multe mereu, sau să îmi las lacrimile să-mi curgă în faţa ei atunci când sufeream îngrozitor, din iubire sau mai ştiu eu ce, dar mă chinuiam să ţin totul cât mai ascuns de ea? Să îi fac bucuria de a mă vedea bucuroasă, să râd în hohote şi nu doar dintr-un colţ de gură, la o glumă auzită împreună? Îmi aduc acum aminte cum îi străluceau ochii de mândrie la orice nimic spus de mine, cât de multă încredere avea în gândirea mea, câtă libertate mi-a dat să-mi urmez drumul în viaţă, iar eu… Eu ce i-am oferit la schimb?

Mă întristează aceste amintiri cu atât mai mult cu cât văd deja semne că e posibil să urmez acelaşi destin cu al mamei mele. Adolescenţa e o perioadă grea şi imprevizibilă, de fapt cu mult mai grea decât era pe vremea mea. Iar tendinţele copiilor de azi par să fie aceleaşi: îndepărtarea de părinţi şi apropierea de prieteni, colegi, chiar şi de unii străini relevanţi – orice, numai părinţi să nu fie. Va depinde, cel mai probabil, de mine dacă vom reuşi să trecem fără prea mari daune peste această perioadă şi să reînnodăm ceea ce se dezleagă, temporar şi firesc, în aceşti ani dificili. Şi de noroc.

Dar ca să încheiem cu un ton ceva mai vesel, totuşi, pentru că începusem să scriu o postare emoţionată şi am ajuns să scriu, iată, încă un articol trist (!!!), vă las cu întrebarea: „Cum îl chema pe buldogul din desenele animate cu Tom şi Jerry?”. Căci dimineaţă a fost şi întrebarea asta la concursul radiofonic, şi tot bunica a fost cea care a ştiut-o :-))))))))

Publicitate

Comentează:

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.