Odisei cu cercei

M-am mai plâns eu acum câţiva ani că ăia de la Media Galaxy şi-au pus prost magazinul în Mall Vitan. Mă dusesem atunci, ca şi azi dimineaţă, chitită să cumpăr un mouse, pentru că al meu se stricase, şi plecasem cu câteva sacoşe pline de alte cumpărături pe deasupra. Vreau să-l văd io pe omul care intră în mall-ul ăla şi se duce drept la magazinul de la etajul 3, cumpără ce are de cumpărat şi iese fără să întoarcă capul în stânga şi-n dreapta, după ispitele din celelalte vitrine! Poate lui Ulise să-i fi reuşit treaba asta, da’ mie, clar, nu.

Azi, totuşi, am fost ceva mai chibzuită decât data trecută şi am cumpărat doar două perechi de pantalonaşi (aleg să nu aduc în discuţie acum faptul că m-am dus după un mouse şi m-am întors şi cu un aspirator pe deasupra…). Poate pentru că sunt mai bătrână şi mai matură, poate pentru că arăt ca naiba şi nu-mi mai place nimic din ce pun pe mine. Un pantalonaş îmi era necesar pentru noua mea ocupaţie, dansul, al doilea pantalonaş e, de fapt, jumătate de tankini, că atâta am găsit în magazin, nu aveau şi partea de sus. Să sperăm că până la vară, când POATE om pleca şi noi la mare, să rezolv şi cu jumătatea lipsă.

Aşa că azi nu am mai ieşit din mall cu câteva sacoşe pline de cumpărături, ci doar cu o punguţă în plus faţă de cum intrasem. Ah, şi cu un cercel în minus… Când am intrat în cabină să probez pantalonaşii, mi-a fost lene să îmi scot cerceii ca să nu mă încurce la schimbatul hainelor, aşa că i-am lăsat să îmi atârne la urechi. Da, ştiu, sună ciudat să fie nevoie să îţi scoţi cerceii ca să probezi nişte pantaloni, însă luasem la probat şi câteva bluze şi rochiţe. Vreo şapte în total, că era păcat să nu fac şi asta, dacă tot bătusem drumul după mouse-ul ăla.

Eh, şi am probat eu prima bluziţă (nu-mi stătea bine) a doua bluziţă (nu-mi stătea bine), maiouaşul ăla (nu-mi stătea bine), rochiţa aia… ş.a.m.d. Şi la sfârşitul probelor, când mi-am pus la loc rochia cu care venisem de-acasă şi mă pregăteam să ies din cabină, am observat că îmi lipsea un cercel. M-am uitat pe jos, prin cabină, m-am pipăit prin rochie, care e foarte lungă şi largă şi cercelul s-ar fi putut agăţa de vreun fald, am luat la rând toate articolele probate, verificându-le centimetru cu centimetru în căutarea pisicii – pentru că era un cercel în formă de pisică, lung şi portocaliu, comandat special săptămâna trecută ca să îl asortez cu rochia de pe mine – NIMIC!!!. Cum naiba să pierzi un cercel de peste 5 centimetri lungime, şi portocaliu pe deasupra, într-o cabină de probă complet goală şi luminată puternic, de doar 50 x 50 centimetri?!

Am luat din nou toate hainele la verificat. Şi încă o dată. Deja mă înjuram în gând pentru ideea proastă de a fi intrat la LC Waikiki, deşi hotărâsem să îi boicotez din cauza ultimei lor reclame de la televizor, care mă enervează (aproape) la fel de tare ca şi cea de la Jumbo. Însă aveau o bluziţă drăguţă în vitrină şi nu rezistasem… Na, acum plăteam pentru lipsa mea de consecvenţă! Şi plăteam scump, pentru că acel cercel era deosebit de important pentru mine, fiind făcut identic cu una dintre pisicile imprimate pe rochia asta care mi-e tare dragă. Va trebui acum să o caut din nou pe doamna care mi-a confecţionat cerceii, să îi mai cer o pereche – alţi bani, altă distracţie…

În fine, după ce m-am convins (parţial, pentru că tot nu-mi venea să cred că cercelul ăla putuse să intre pur şi simplu în pământ) – după ce m-am convins, deci, că pisica nu era în cabină, am ieşit de acolo. M-am uitat lung şi pe hol, poate, cine ştie, îi dădusem un şut pe sub uşă şi se dusese departe. Am rugat-o să verifice hainele şi pe vânzătoarea care a venit să mi le ia înapoi. Am întrebat-o şi pe femeia de serviciu care dădea cu mătura pe-acolo dacă nu cumva dăduse şi cu câteva minute mai devreme, poate îmi măturase cercelul din greşeală. Apoi m-am dus să mai pipăi o dată toate hainele probate, aşezate acum la loc în magazin, am mai făcut de câteva ori dansul ploii, ţopăind doar-doar s-o scutura şi cercelul ala din rochia de pe mine, şi într-un sfârşit mi-am târât picioarele către casă. Casa de marcat, adică.

Acolo, după ce am plătit pantalonaşii, am rugat-o pe casieră să îşi noteze undeva numărul meu de telefon, în caz că apare cumva cercelul. Se pare însă că au o organigramă foarte strictă la magazinul ăla, pentru că a fost chemată o manageriţă pentru operaţiunea aceasta. Care manageriţă s-a arătat sensibilă la suferinţa mea şi a apucat o foaie de hârtie. I-am dictat numărul meu de telefon şi am adăugat:

— Şi notaţi acolo: „Cercel pierdut”, ca să ţineţi minte despre ce e vorba.

— Ah, nu e cazul să notez, ţinem minte sigur, pentru că suntem toţi managerii azi aici.

Nici n-am avut timp să mă mir de cauzalitatea asta bizară, că a adăugat:

— Dar daţi-mi numele dv., totuşi.

— Voiculescu, m-am conformat eu.

— Ei, nu pe ăsta!, mi-a zâmbit ea. Daţi-mi-l pe celălalt, cum îi zice… primul nume. Adică să fie un nume mai normal.

Evident că m-a pufnit râsul auzind asta. Dar i-am dat ce mi-a cerut. Apoi i-am savurat cu mare nesaţ expresia pe care mă aşteptasem să o capete :-))))

— Mda, am adăugat eu repetându-mi prenumele, aşa cum sunt nevoită să fac aproape de fiecare dată când i-l spun cuiva. Există un motiv pentru care prefer să îmi dau numele de familie atunci când sunt întrebată.

Am plecat tristuţă din magazin. Chiar nu pricepeam şi pace cum se putuse evapora acel cercel şi nu îmi puneam mari speranţe că îl voi recupera vreodată. Iar ca să fie tacâmul complet, cât am stat să îl caut am şi depăşit intervalul de parcare gratuită, a trebuit să plătesc tariful de o oră pentru doar 8 minute în plus. Am luat-o şi pe asta ca pe o sancţiune pentru excesele mele şi am ieşit din mall.

Ajunsă acasă, mi-am scos rochia şi am pipăit-o pentru a nu ştiu câta oară. Tot nimic. Am aşezat-o înapoi pe umeraşul ei şi am continuat să scot lucruri de pe mine, când… Yeeeee! Deodată a căzut pe mochetă mult-căutatul cercel! Se băgase pisica aia, a naibii, între… ştiţi voi… alea două (din faţă!!), şi stătuse acolo cuminţică, fără să zică nici „miau”, tot timpul ăla cât răscolisem tot magazinul în căutarea ei. Pentru că are şi dezavantaje, nu numai avantaje de imagine, faptul de a avea… alea… mari. Acum zece ani şi douăzeci de kile, nu s-ar fi pus problema să pierd nici măcar un şurubel de cercel între ele, darămite ditamai pisica!!!

Bine, totuşi, că s-a găsit până la urmă. Iar data viitoare într-o situaţie similară voi şti clar unde să caut în primul şi în primul rând. Încă mă mai gândesc dacă să îi anunţ şi pe ăia de la LC Waikiki că am găsit cercelul şi nu mai e cazul să fie vigilenţi şi să păstreze hârtia aceea. Parcă îi şi văd pe toţi (câţi or fi, apropo?) managerii de acolo cum se perpelesc la vederea acelui colţişor de foaie A4 pe care scrie un număr de telefon şi un cuvânt enigmatic. „Aluniţa”?? Ce-o mai fi şi asta?!

P.S. Cerceii mi i-a făcut doamna de la www.KoRada.ro. O ştiam de la mici târguri de handmade, îşi luase fiică-mea de la ea cercei şi insigne din lemn şi din plexiglas. Şi m-am gândit imediat la ea când mi-am luat rochia asta cu pisici. I-am trimis o poză cu rochia şi în două zile aveam cerceii. Magic.

7 gânduri despre „Odisei cu cercei

      • Vai de mine, nu ma speriati, ca eu vreau sa slăbesc. 😂 M-am ingrasat pe baza de stres si am probleme cu tiroida. Nu am mai gasit mult timp Euthyrox si am mancat haotic. Dar acum vreau sa ma apuc iar de tratament si sa dau jos surplusul de kg, ca nu ma mai simt bine in pielea mea. Deci nu prea vad sanse pt mine, poate doar daca voi avea copii 😂

        Apreciază

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.