Fără titlu, pentru că mă dau ăştia afară de pe WordPress dacă scriu ce titlu îmi trece acum prin cap

Sâmbătă: Livrare maşină de spălat. Am cerut special livrare azi ca să fie şi bărbatu-meu acasă, altfel îşi bat toţi măgarii joc de mine când mă văd femeie singură. Sau cel puţin aşa am crezut până acum, pentru că maşina asta vine cu capacul rupt şi bine disimulat de către livratori, cu tot cu bărbat acasă. Îl observăm după plecarea lor, îi sunăm, ne dau cu flit.

Plecăm la magazin să căutăm alta. În drum lăsăm şi un mobil căruia i se încălzeşte un buton la reparat. Nu la reprezentanţă, pentru că acolo nu se lucrează sâmbăta. La unii pe care îi găsim dispuşi să repare ceva.

––

Duminică: Ne întoarcem acasă după o ieşire scurtă din oraş, unde am întâlnit şi oameni drăguţi, dar mai ales prăbuşire, mizerie şi servicii proaste. La Şincai, un nebun aleargă prin intersecţie cu pantalonii în vine şi niciunul dintre mulţii poliţişti, smurdişti şi ambulanţieri veniţi cu 3 maşini acolo nu reuşeşte să-l prindă.

––

Luni: Vine instalatorul de plase de geamuri, să facă măsurători. Îl aştept de două săptămâni. Se scuză (wow, mai sunt şi oameni care se scuză!) că a apăsat din greşeală aiurea pe un buton şi comanda mea apărea ca rezolvată la ei în sistem. Măsoară, face calcule, îmi cere avansul, îi dau 200 de lei fără nicio chitanţă, mă anunţă că plasele vin în min. trei săptămâni. E bine, nu se ştie niciodată când ai nevoie iarna să deschizi un geam. Şi nici nu e vreo jenă pentru faptul că am aşteptat deja două săptămâni, ghinionul meu.

Plec să iau mobilul de la reparat. Pe drum, un pic mai încolo decât cu o zi înainte, văd nu 3, ci 7 maşini de poliţie, jandarmi, ambulanţă, INML… A murit un om pe stradă, e întins pe trotuar. Mă uit curioasă dacă nu cumva e nebunul de ieri: după burtă, nu pare să fie el, iar burta e tot ce pot zări din maşină.

Iau mobilul, depanatorul îmi spune că avea doar un scurt-circuit, a fost simplu de reparat. Mă costă 100 de lei, nicio factură, nicio garanţie. A doua zi aveam să constatăm că nu se mai încarcă, deci pe de o parte s-a reparat ceva, pe de alta s-a stricat.

––

Marţi: Aştept noua maşină de spălat, care ar trebui să o înlocuiască pe cea ruptă. Apar mai întâi poliţiştii pe care îi aşteptam de două săptămâni. Vin degeaba, aşa cum au venit încă mulţi alţii înaintea lor, în ultimii ani. Nu au legi, nu pot face nimic, Parlamentul e de vină. Semnez declaraţii cum că nu mai am nevoie de ei, pleacă. Munca în zadar.

Vine şi maşina. Livratori drăguţi, cu scuze pentru colegii lor nesimţiţi, nu-mi vine să cred că mai sunt şi oameni aşa. A doua zi aveam să constat că maşina cea nouă nu spală nici pe jumătate la fel de bine ca fosta mea maşină de spălat – aceeaşi marcă, dar cumpărată acum un sfert de secol – la care am fost nevoită să renunţ pentru că i se deformase puţin cuva şi nu mai repară nimeni nimic în zilele noastre. O cârcă de bani.

Seara ieşim la o terasă, în curtea unei foste case, cu nişte amici. Ni se întâmplă asta cel mult o dată pe an. La un moment dat, izbucneşte foarte tare din boxele vecinilor o manea. Chelnerii ne asigură că se vor plictisi curând şi vor opri muzica, pentru că nu e prima dată când fac asta. Ţipăm unii la alţii aproape o oră, ca să ne auzim peste agresiunea sonoră, apoi, într-adevăr, manelele se opresc. Ne putem înţelege din nou între noi.

––

Miercuri: Sunt consemnată în casă. Am fost anunţaţi că vine cineva să ne schimbe contoarele de apă. Între 9 şi 18 ar trebui să ne rezolve pe toţi de pe scară. Calculele mele arată că eu m-aş înacadra în prima jumătate a zilei, dar domnii apar pe la 14:30. În fine, „domnii” e nepotrivit spus. Unul se bagă sub chiuvetele mele şi decretează că nu se poate lucra, că sunt robineţii instalaţi invers. Nu se poate opri apa. „Trebuie să chemaţi un instalator să vă schimbe robineţii şi abia apoi putem schimba şi noi contoarele”. Mi se urcă sângele la cap: „Dar tot firma voastră i-a montat şi prima dată, ei cum au putut?”. Par iritaţi de întrebare. ‚Închideţi apa de jos, pe toată coloana, faceţi lucrarea la toată scara, apoi daţi drumul la loc”, le găsesc eu altă soluţie. „Nu se poate. Deja s-a spart o ţeavă la vecinii de vizavi pentru că am făcut asta, nu vrem să mai riscăm.” Dau drumul la robinet şi, într-adevăr, nu curge apa caldă pe nicăieri, din cauza avariei. „Dacă tot aţi oprit apa caldă, iată, puteţi monta contoarele măcar pe ţevile alea.” Nu se poate. Nu ştiu de ce. Mi se răspunde obraznic, mă enervez şi mai tare, ţip şi eu la ei, domnul cel mai oacheş dintre cei doi îi zice colegului: „Ia nu-i mai răspunde lu’ asta, las-o-n…”. Le trântesc uşa, îl caut pe preşedintele de bloc şi pe şeful măgarilor, mi se dau răspunsuri în doi peri. Sat fără câini. Acum nu am nici apă caldă, nici contoare noi, şi am primit şi ameninţarea că la iarnă o să plătesc foarte mult la întreţinere pentru că o să se contorizeze la mine ce nu declară alţii, necinstiţi.

Nu am înţeles nimic din toată povestea asta şi nu ştiu dacă să îndrăznesc să ies din casă. Trebuie să ridic un pachet dintr-un EasyBox în care trebuia să ajungă de ieri, dar a ajuns azi, iar eu clar trebuie să îl ridic rapid de acolo, că altfel nu ştiu ce îmi fac şi ăia de la Sameday, mă omoară cu pietre sau ceva.

––
Sper să nu mai aud niciodată pe nimeni spunându-mi că eu sunt cea care aleg să văd doar răul în jur. Sau că lucrurile nu sunt atât de negre pe cât par în ţara asta. Sau că fiecare trebuie să punem umărul dacă vrem să… Sau că… Etc. Nu. Trăiesc într-o ţară mizerabilă, în care ne va fi din ce în ce mai greu de supravieţuit. Şi chiar nu mă simt deloc responsabilă pentru asta, mi-am făcut partea mea cu vârf şi îndesat. Ceilalţi au biruit. Atât.

Publicitate

4 gânduri despre „Fără titlu, pentru că mă dau ăştia afară de pe WordPress dacă scriu ce titlu îmi trece acum prin cap

  1. Tot ce ati scris este cat se poate de real. Oricat am vrea, nu putem trai doar intr-o bula roz. Chiar asta este realitatea in București – Romania.
    In ultimii 10 ani am avut mari speranțe de schimbare dar dupa tot ce s-a întâmplat in ultimii 2-3 ani, sunt sigura ca nu vor fi schimbari majore, in bine, in tara asta.
    Asa ca ce ne mai rămâne? Sa speram la un viitor mai bun intr-o alta tara. Daca nu noi, macar copiii nostri. Este greu si dureros…

    Apreciază

    • Asa este, am tot sperat, mai ales inainte de cate vreun tur de alegeri, si am tot fost dezamagita. Imi pare foarte rau ca nu m-am priceput sa aleg mai bine atunci cand am avut sansa sa raman in alta tara, acum e tarziu pentru mine. Raman sperantele pentru copii…

      Apreciat de 1 persoană

  2. Asta este motivul pentru care pompez copilul cu limbi straine, AMR 8 ani. Ea are planurile deja facute : arhitect in Olanda, 2 copii, „dar vii sa ma ajuti cu ei, da?” „da…:)”

    Apreciat de 1 persoană

Comentează:

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.