Pentru Marcus

Povesteam ieri pe Facebook despre ultima carte tradusă de mine din franceză, recomandând-o amatorilor genului ca pe un bun roman poliţist: „Cazul Alaska Sanders”, de Joël Dicker. (Pentru cine nu ştie, îmi actualizez constant lista cu cărţile la care am lucrat, aici).

Dicker a avut un debut impresionant, acum zece ani, cu un roman care a primit premii importante şi s-a vândut în milioane de exemplare: „Adevărul despre cazul Harry Quebert”. Era tot un roman poliţist, şi tot unul cu o intrigă impecabilă, însă conţinea şi mult zbucium omenesc, şi introspecţie, şi dramă, plus ceva special, ce nu mai întâlnisem în alte cărţi: inserturi cu sfaturi pentru scriitori aspiranţi. Pentru că eroul principal al acelei cărţi era un tânăr – Marcus – care dorea să scrie o Carte (cartea vieţii, cartea extraordinară la care visăm cu toţii sub o formă sau alta) şi care îşi găsise drept mentor un autor mai în vârstă, deja consacrat, profesor de-al său de la facultate – Harry.

Sfaturile acelea au făcut deliciul cărţii, din punctul meu de vedere. Iar multe dintre ele au marea calitate de a putea fi valabile şi în alte domenii, nu doar în cel al scriiturii. Putem înlocui chemarea arzătoare de a scrie o carte cu cea de a crea o operă de artă. Sau de a inventa ceva extraordinar. Sau de a avea o viaţă remarcabilă. Sau, pur şi simplu, de a trăi şi iubi frumos.

Şi pentru că azi este ziua finului nostru pe care îl cheamă, printr-o interesantă coincidenţă, chiar Marcus, am adunat aici câteva dintre sfaturile din acea carte şi i le dedic cu mare drag.
Să-ţi urmezi visele, Marcus, şi să-ţi construieşti o viaţă frumoasă, urmându-ţi pasiunile şi făcând orice lucru, indiferent de însemnătatea lui, cât poţi tu de bine! Să îndrăzneşti să lupţi pentru pasiunile tale, şi să ştii să-ţi alegi mentorii potriviţi să te antreneze pentru lupta aceasta. Şi tu, şi toţi ceilalţi tineri de 16 ani, care aţi ajuns aproape de pragul vieţii de adult şi nu ştiţi încă în ce direcţie să-l treceţi. La mulţi ani!

––-

31.

— Marcus, primul capitol este esenţial. Dacă cititorilor nu le place, nu vor mai citi restul cărţii. Cum te gândeşti să-ţi începi povestea?
— Nu ştiu, Harry. Crezi că voi izbuti într-o zi?
— Să ce?
— Să scriu o carte.
— Sunt sigur.

––-

30.

— Capitolul 2 este foarte important, Marcus. Trebuie să fie incisiv, percutant.
— Cum adică, Harry?
— Ca la box. Eşti dreptaci, dar în poziţie de gardă, pumnul stâng stă mereu înainte: prima lovitură îl clatină pe adversar, după care vine un puternic croşeu de dreapta care îl termină. E ceea ce ar trebui să fie capitolul 2: o lovitură de dreapta în maxilarul cititorilor.

––-

29.

— Mi-ar plăcea să te învăţ să scrii, Marcus, nu ca să ştii sa faci asta, ci ca să ajungi scriitor. Să scrii cărţi nu e puţin lucru: oricine ştie să scrie, dar nu oricine este scriitor.
— Şi cum ştii că eşti scriitor, Harry?
— Nimeni nu ştie că este scriitor. Ceilalţi sunt cei care-i spun asta.

––-

28.

— Harry, dacă numai una dintre toate lecţiile tale ar trebui să rămână, care ar fi aceea?
— Îţi întorc întrebarea.
— Pentru mine ar fi importanţa faptului de a şti să cazi.
— Sunt perfect de acord cu tine. Viaţa e o lungă cădere, Marcus. Cel mai important lucru e să ştii să cazi.

––-

27.

— Harry, am o oarecare îndoială în legătură cu ceea ce scriu acum. Nu ştiu dacă e ceva bun. Dacă merită osteneala…
— Pune-ţi şortul, Marcus. Şi du-te să alergi.
— Acum? Dar plouă de rupe.
— Scuteşte-mă cu lamentaţiile, micuţă domnişoară. Ploaia n-a omorât niciodată pe nimeni. Dacă nu ai curajul să alergi prin ploaie, nu vei avea nici curajul să scrii o carte.
— Este tot unul dintre sfaturile tale faimoase?
— Da. Şi este un sfat care se aplică tuturor personajelor care trăiesc în fiinţa ta: bărbatul, boxerul şi scriitorul. Dacă într-o zi ai îndoieli asupra a ceea ce eşti în curs să faci, haide, aleargă. Aleargă până-ţi pierzi minţile: vei simţi cum se naşte în tine furia de a învinge. Ştii, Marcus, şi eu detestam ploaia înainte…
— Ce te-a făcut să-ţi schimbi părerea?
— Cineva.
— Cine?
— La drum. Pleacă acum. Nu te întoarce decât când vei fi epuizat.
— Cum vrei să învăţ dacă nu-mi povesteşti niciodată nimic?
— Pui prea multe întrebări, Marcus. Să ai o cursă bună!

––-

22.

— Harry, cum să fii sigur că ai mereu forţa să scrii cărţi?
— Unii o au, alţii nu. Tu, tu o vei avea, Marcus. Ştiu că o vei avea.
— Cum de poţi fi atât de sigur?
— Pentru că este în interiorul tău. Oarecum ca o boală. Pentru că boala scriitorilor, Marcus, nu este aceea de a nu putea să scrii: este aceea de a nu mai vrea să scrii, dar a fi incapabil să te opreşti.

––-

21.

— Marcus, ştii care este singurul mod de a măsura cât de mult iubeşti pe cineva?
— Nu.
— Să-l pierzi.

––-

19.

— Scriitorii care îşi petrec noaptea scriind, care sunt bolnavi după cofeină şi fumează ţigări rulate sunt un mit, Marcus. Trebuie să fii disciplinat, exact ca la antrenamentele de box. Sunt orare de respectat, exerciţii de repetat: păstrează-ţi ritmul, fii tenace şi pune o ordine impecabilă în treburile tale. Sunt trei Cerberi care te vor proteja de cel mai rău duşman al scriitorului.
— Cine e acest duşman?
— Termenul. Ştii ce înseamnă un termen?
— Nu.
— Asta înseamnă că, deşi e capricios în esenţă, creierul tău trebuie să producă într-un interval de timp delimitat de un altul. Exact ca şi cum ai fi un distribuitor şi patronul tău îţi cere să fii într-un anume loc la o anumită oră foarte precisă: trebuie să te descurci şi nu are aproape deloc importanţă că traficul e îngrozitor sau că ai avut o pană de cauciuc. Nu trebuie să fii în întârziere, altfel eşti terminat. Exact acelaşi lucru se petrece şi cu termenul pe care ţi-l va impune editorul tău. El este pentru tine totodată soţie şi patron: fără el nu eşti nimic, dar nu te poţi împiedica să-l urăşti. În primul rând, respectă termenele, Marcus. Dar dacă nu-ţi poţi permite acest lux, joacă-te cu ele. E mult mai amuzant.

––-

18.

— În societatea noastră, Marcus, bărbaţii pe care-i admirăm cel mai mult sunt cei care construiesc poduri, zgârie-nori şi imperii. În realitate însă, cei mai mândri şi cei mai admirabili sunt cei care reuşesc să construiască iubirea. Pentru că nu-i întreprindere mai mare şi mai grea.

––-

16.

— Harry, de cât timp ai nevoie ca să scrii o carte?
— Depinde.
— Depinde de ce?
— De tot.

––-

12.

— Învaţă să-ţi iubeşti eşecurile, Marcus, pentru că ele sunt cele care te formează. Eşecurile sunt cele care dau toată savoarea victoriilor tale.

––-

11.

— Loveşte în sacul ăsta, Marcus. Loveşte-l ca şi cum toată viaţa ta ar depinde de asta. Trebuie să boxezi ca şi cum ai scrie şi să scrii ca şi cum ai boxa: trebuie să dai tot ce ai în tine pentru că fiecare meci, ca şi fiecare carte, pot fi ultimele.

––-

9.

— Cuvintele sunt alese bine, Marcus. Dar nu scrie ca să fii citit: scrie ca să fii înţeles.

––-

8.

— Cine încearcă, reuşeşte, Marcus. Gândeşte-te la deviza asta de fiecare dată când trebuie să iei o hotărâre dificilă. Cine încearcă, reuşeşte.

––-

7.

— Preţuieşte iubirea, Marcus. Fă din ea cea mai frumoasă cucerire a ta, singura ta ambiţie. După un om, vor fi alţi şi alţi oameni. După o carte, alte şi alte cărţi. După o glorie, alte şi alte glorii. După bani, alţi şi alţi bani. Dar după iubire, Marcus, după iubire nu mai rămâne decât gustul sărat al lacrimilor.

––-

5.

— O nouă carte, Marcus, este o viaţă nouă care începe. Este, de asemenea, un moment de mare altruism: oferi, cui vrea să descopere, o parte din tine. Unii o vor adora, alţii o vor detesta. Unii vor face din tine o vedetă, alţii te vor dispreţui. Unii vor fi geloşi, alţii interesaţi. Nu pentru ei scrii, Marcus. Ci pentru toţi cei care, în viaţa lor de zi cu zi, vor trăi un moment plăcut graţie lui Marcus Goldman. Îmi vei spune că nu e mare lucru şi totuşi nu-i deloc rău. Unii scriitori vor să schimbe faţa lumii. Dar cine poate schimba într-adevăr faţa lumii?

––-

4.

— Când vei ajunge la sfârşitul cărţii, Marcus, oferă-i cititorului o răsturnare de situaţie în ultima secundă.
— De ce?
— De ce? Pentru că trebuie să-l ţii pe cititor cu sufletul la gură până la sfârşit. E ca atunci când joci cărţi: trebuie să-ţi păstrezi nişte atuuri pentru la sfârşit.

––-

2.

— Uneori, vei fi cuprins de descurajare, Marcus. E firesc. Îţi ziceam că a scrie e ca şi cum ai boxa, dar e de asemenea ca şi cum ai alerga. De aceea te trimit tot timpul să alergi: dacă ai forţa morală să faci curse lungi, sub ploaie, în frig, dacă ai forţa să continui până la capăt, să depui toate eforturile, tot sufletul pentru asta şi să ajungi la capăt, atunci vei fi capabil să scrii. Nu lăsa niciodată oboseala sau teama să te împiedice. Dimpotrivă, foloseşte-le ca să înaintezi.

––-

1.

— Ultimul capitol dintr-o carte, Marcus, trebuie să fie întotdeauna cel mai frumos.

––-

Epilog

— O carte bună, Marcus, nu se măsoară doar prin ultimele sale cuvinte, ci prin efectul colectiv al tuturor cuvintelor care le-au precedat. În mai puţin de-o secundă după ce ţi-a terminat cartea, după ce a citit ultimul cuvânt, cititorul trebuie să se simtă străbătut de un sentiment puternic; vreme de o clipă, el nu trebuie să se gândească decât la tot ceea ce tocmai a citit, să se uite la copertă şi să surâdă cu o urmă de tristeţe pentru că toate personajele o să-i lipsească. O carte bună, Marcus, este o carte pe care regreţi ca ai terminat-o.

Publicitate

Comentează:

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.