Shazam. Un film la care NU aveţi absolut niciun motiv să mergeţi

Şi nici în IMAX-ul din Afi nu e cazul să călcaţi, în caz că doriţi să rămâneţi cu timpanele întregi şi cu buzunarele un pic mai pline. Eu am făcut greşeala să le combin pe cele două, filmul şi cinematograful. Şi am regretat. Iar dacă pe mine nu mă credeţi, găsiţi la sfârşitul acestui articol critica fiică-mii – copil nevinovat (deocamdată), care spune cam aceleaşi lucruri cu mine.

Ca să fie tacâmul complet, am tras după mine la această vizionare şi clasa fiică-mii, pentru că ne aflăm în Săptămâna Altfel. Noroc că sunt puţini copii în clasa ei, m-am pricopsit cu doar câteva înjurături şi blesteme. Deşi în mod clar am fost bine intenţionată… Le propusesem copiilor să mergem împreună la Afi Cotroceni, ca să vizităm Muzeul Simţurilor şi să vedem un film. Aveam de ales între Shazam şi Corgi: căţeii reginei. Primul părea o comedioară sensibilă cu adolescenţi, al doilea o animaţie nu prea strălucită, pentru copii mai mici. Iar în urma vizionării trailerelor, l-am ales, desigur, pe primul, care avea şi avantajul că rula la IMAX – o sală impresionantă prin forma ei rotundă şi prin mărimea ecranului. Iată cum arată trailerul acestui film:

Acord parental pentru copii mai mici de 12 ani. Pare potrivit ratingul, nu-i aşa? Ei bine, filmul acesta este un horror în toată regula, cu scene de o violenţă extremă, crime nejustificate, asupra unor oameni nevinovaţi, accidente de maşină redate fidel şi traumatizant, monştri din piatră cu ochi de foc, care prind viaţă, bătăi sângeroase şi infinite – şi lista ar putea continua. Totul brodat pe lângă un fir narativ foarte prietenos şi moralizator: un băiat abandonat de mamă pe când era mic îşi găseşte, în sfârşit, familia adoptivă ideală, după nenumărate eşecuri. Aceasta este formată din doi părinţi crescuţi, la rândul lor, în orfelinate, care au adoptat vreo patru-cinci copii de toate sexele, rasele şi defectele. Băiatul nostru primeşte o super-putere pentru că are un suflet neprihănit şi, în calitate de super-erou, îl învinge pe eroul negativ într-o luptă epică. Pe care, însă, nu ar fi câştigat-o fără ajutorul întregii şi ciudatei sale familii adoptive.

Aceasta e în mare povestea filmului, pe care o ştiu de la Luna. Pentru că eu am ieşit din sală după nici un sfert de oră, cu colegul ei care plângea îngrozit de ceea ce văzuse pe ecran. A mai ieşit o fetiţă cu noi, dar ea s-a îmbărbătat şi s-a întors. Băiatul (mai special de felul lui) nu a vrut să mai facă asta, aşa că a trebuit să ne pierdem următoarele două ore prin mall (mulţumescu-ţi ţie, Doamne, pentru librăria de acolo!), în aşteptarea celorlalţi colegi. Care colegi au stat până la sfârşit, curioşi, mai râzând de ce se întâmpla pe ecran, mai strângându-se în braţe la scenele dure, mai repetându-şi reciproc: „Băi, dar cât e de prost filmul ăsta!”. Acesta cred că a fost, de altfel, un mare noroc: faptul că era un film atât de prost făcut, încât îşi dădeau seama şi nişte copii de 10-11 ani. Astfel, nu s-au speriat prea tare, pentru că era ridicol.

În schimb, sunetul din acel cinematograf era de-a dreptul de groază. Depăşea clar limitele normalului, ale unui bun-simţ acustic, ca să zic aşa, deşi poate că nu şi pe cele ale suportabilului. Adică nu ni s-a spart niciun timpan, dar se simţea ca şi cum riscam asta în orice clipă. Am rezistat la o reclamă, două, de la începutul filmului, după care am ieşit în hol, să întreb pe cineva dacă se poate da o ţâră mai încet. Şi atunci am primit următorul răspuns din categoria Cascadorii râsului (pentru cei mai bătrânei, aşa, ca mine, care îşi mai aduc aminte de emisiunea aceasta de la televizor de pe vremuri):

– Nu putem da mai încet. E un domn din Canada care setează sonorul.

Deci noi eram într-o sală de cinema din Drumul Taberei, Bucureşti, România, şi un domn misterios, aflat la vreo opt mii de kilometri distanţă, avea butonul de la sonorul nostru şi îl ţinea probabil lipit cu scotch şi sub pază armată, să nu cumva să dea cineva mai încet din el.

– Dar să ştiţi că e la limita suportabilului, a continuat fătuca. Nu are mai mult de 90 de decibeli.

Am verificat acum: 90 de decibeli e intensitatea zgomotului unei străzi aglomerate. În sala aia era un concert rock de-a binelea (cam 120 de decibeli, adică). Ştiu, pentru că am fost la multe. Dar atunci, pe loc, nu am avut ce să mai spun. Simţeam că aş fi vorbit cu un perete dacă aş fi continuat dialogul cu angajatele cinematografului. Şi m-am întors în sală fix la timp să aud un ţipăt îngrozit dinspre ecran. Pentru că, de ce nu?, se dădea o reclamă la un horror clasic, înaintea filmului nostru cu AP 12. Practic, erau toate semnele că va urma ceva prost. Şi aşa s-a întâmplat.

Îmi pare rău că am dat nişte bani aiurea (şi destul de mulţi) pentru ceva atât de fundamental greşit. Şi îmi pare cu atât mai rău cu cât nici măcar nu este prima oară când mă las păcălită de un trailer. De altfel, am impresia că aceasta este o nouă modă acum, să se prezinte în trailer scenele cele mai benigne din film şi să te trezeşti în sală cu scene de groază pe care nu îţi doreai să le vezi. Sau pe care nu este deloc în regulă să le vezi, cum este cazul copiilor. Atunci când am mai păţit chestia asta, am găsit ca modalitate de reparaţie să îi arăt fiică-mii alte filme, de pe net, în care se explică cum se creează efectele speciale, măştile personajelor terifiante, rănile, sângele, zombii ş.a.m.d. La fel am făcut şi acum, cu colegul ei, ca să îl liniştesc după ce am ieşit din sală. Şi cred că a funcţionat, pentru că s-a destins imediat.

La întoarcerea acasă, i-am spus fiică-mii că nu am de gând să las nesancţionate toate aceste lucruri greşite. Că o să le reclam distribuitorilor („prietenii mei de la Vertical Entertainment) păcăleala cu ratingul şi cu trailerul, iar cinematografului Afi sunetul şi reclamele nepotrivite. Şi o să scriu şi pe blog despre asta, pentru că mi se pare important să nu se mai păcălească şi alţi adulţi care să îşi ducă copiii la oroarea asta. Iar atunci, Luna a sărit în sus:

– Mama, mama, pot să scriu eu articolul? Că şi pe mine m-au supărat lucrurile astea!

– Ǎăăă…, am ezitat eu câteva clipe. Cred că e mai bine să îl scriu eu, totuşi, ca să explic clar…

– Atunci, măcar un articol foarte mic mă laşi să scriu şi eu? Te roooog…

Păi cum să rezist la aşa o rugăminte? Şi mi l-a scris, de cum a ajuns acasă. Pe telefon. Mi l-a trimis pe WhatsApp, din sufragerie în birou. Pentru că aşa e generaţia asta tânără, electronică şi tactilă.

Iată-l:

Despre filmul „Shazam”

                     articol foarte mic, de Luna

Filmul se presupune a fi un film pentru copii, dar nu este, din 4 motive:

  1. Un personaj negativ își omoară fratele si tatăl care credeau că nu va fi bărbat niciodată. Să zicem (dar e foarte foarte exagerat) că are motive să își omoare familia. Dar acum vine partea rea: nişte monștri horror şi foarte hidoşi, care făceau tot ce spunea cel rău, au ucis aproximativ 10 oameni nevinovaţi. Asta nu se face într-un film cu acord parental.
  2. Erau multe faze horror, cum ar fi un accident violent în maşină şi chiar un coleg s-a speriat și a plâns. Nu mai spun că acei monștri erau şi ei foarte hidoşi si scârboşi.
  3. La începutul filmului au pus o reclamă horror, foarte foarte horror, şi dacă era un film pentru copii nu aveau voie să pună această reclamă.
  4. Trailerul a fost simpatic (fără scene violente), dar aproximativ trei sferturi din film au fost violenţă şi lucruri oribile.

Şi mai e ceva: în acel cinema era dat volumul foarte tare şi chiar o colegă şi-a ținut mâinile la urechi tot filmul.

Atât.

Reclame

O vizită la Muzeul Ciocolatei

Nu ştiu cum se face, dar reuşesc să amân scrierea unor articole care mi se par foarte utile până când devin inutile. Am zeci şi zeci de drafturi, ciorne şi schiţe de texte, unele începute chiar acum câţiva ani, pe care nu apuc să le finalizez. Acesta despre Muzeul Ciocolatei, de exemplu, zace în calculator din noiembrie, de când a fost fiică-mea în vizită acolo. De fapt, planul iniţial era să public filmul în care îi povestea ea lui taică-său, la telefon şi deosebit de plastic, despre cum s-a desfăşurat vizita cu clasa în acest muzeu. Însă relatarea ei a fost întreruptă în mod repetat de anumite… accidente, să le zicem – probabil datorate îngurgitării unei cantităţi neobişnuite de ciocolată într-un timp foarte scurt. Apoi a început şi pisica să miorlăie de mama focului (pe atunci era încă un pui amărât de vreo lună, şi plin de micoză). Apoi s-a apucat şi câinele să-şi ronţăie bobiţele din castron… Aşa că filmarea a devenit de nepublicat şi a trebuit să pun mai jos doar transcrierea acelei conversaţii.

Aş fi vrut ca aceste impresii să folosească şi altora, înainte de a se decide dacă organizează o vizită în acest muzeu, de exemplu în cadrul Săptămânii Altfel, care a început azi în multe dintre şcoli. Însă între timp, din noiembrie, când a fost clasa fiică-mii, şi până azi, muzeul acesta s-a mutat din locul unde era atunci (pe strada Lipscani) într-un sediu nou, lângă Carrefour Orhideea. Deci nu ştiu exact dacă mai sunt valabile aceste impresii. Ştiu doar că numele a rămas acelaşi (Choco-Museum) şi că statuile din ciocolată de pe site par şi ele aceleaşi, deci îmi pot închipui că şi obiceiurile casei tot aceleaşi sunt 😉

––

Şi Luna a zis:

– … şi am intrat într-un bar, Barul de Ciocolată, în care era o doamnă şi erau tot felul de vinuri, alcooluri şi alte lucruri. Şi am urcat sus cu doamna aceea şi primul era un stand cu multe alimente de-astea care costau 40 de lei minim. Sau 30. Sau 20.

– Adică de genul bomboane de ciocolată?, a vrut să ştie taică-său.

– Da. Bomboane, trufe, vinuri… Dup-aia intrăm într-o cameră unde vedem o fântână de ciocolată de vreo juma de metru, aşa, din care ne dă la fiecare câte-o linguriţă.

Şi aici a arătat cu degeţelele cam cât de mică (spre foarte mică) era linguriţa aceea cu care primiseră ciocolată din fântână.

– A fost foarte bună linguriţa aia. Eu mai voiam una, da’… Apoi era o masă mare, cam de doi metri aşa, unde erau tot felul de obiecte din ciocolată: un cântar şi nişte unelte. Şi mai era o masă, cam de un metru, unde erau nişte statui din ciocolată. Dar nu gigantice, şi nimic special. Astea erau toate exponatele din ciocolată, vreo trei-patru. Apoi am intrat într-o sală mică (tot locul era mic, de altfel), unde era un cinema şi vorbea cineva în română cum a fost făcută ciocolata. Nu înţelegeam nimic din ce spunea bătrânul ăla, dar na… După, am mers în atelier şi ne-a zis să ne alegem câte-o bucată de ciocolată pătrăţoasă şi ne-a dat un pix cu ciocolată albă să scriem ce vrem noi pe ea. Am scris. Apoi ne-a arătat încă un raft de exponate, că nu se putea, trebuia să mai luăm încă ceva, şi cam asta a fost. Super-scump şi prost. Pe o bucăţică de ciocolată 10 lei am dat. Colegii mei şi-au luat nişte lucruri foarte scumpe şi, când ne-am întors la şcoală, le-au desfăcut să vedem cum sunt. Băieţii le-au scuipat, iar mie mi-au plăcut la nebunie.

– Şi cât a durat totul?

– Juma’ de oră. Deşi în program scria că vom sta două ore…

––

Aceasta a fost conversaţia. Confirm că bucăţica de ciocolată pătrăţoasă, pe care Luna scrisese, cu alb, „Love” şi pe care ne-a adus-o acasă a fost de nemâncat.

Avem de dat un set de ping-pong

Acum câteva săptămâni, mi-a semnalat o prietenă că la magazinul Decathlon din Băneasa se va organiza o competiţie de tenis de masă. Dublu mixt, indiferent de vârstă – adică exact cum este echipa de şoc formată din bărbatu-meu şi micuţa noastră domnişoară. Singurul impediment pentru participare era faptul că micuţei domnişoare nu îi plac competiţiile. Mai bine zis, nu îi plac competiţiile pe care nu e sigură că le va câştiga. Ceea ce este o mare prostie, bineînţeles. Vrem, nu vrem, viaţa e făcută dintr-un lung şir de competiţii, cu alţii şi cu tine însuţi, aşa că vine o vreme când trebuie să ne obişnuim şi cu emoţiile luptei, şi cu eforturile făcute pentru a câştiga, şi cu amărăciunea eşecurilor din care neapărat vom învăţa ceva util pentru viitor. Nu am fost niciodată de acord cu concursurile la copiii mici, cu cele de faţadă, forţate sau doar pentru orgoliile adulţilor. Însă cred că, la zece ani, un copil este perfect pregătit să facă faţă unui minuscul turneu sportiv, în sportul lui preferat, organizat pe culoarul unui magazin. Aşa că i-am înscris pe ai mei la competiţie.

Şi bine am făcut. Am petrecut vreo două ore foarte plăcute acolo, cu adrenalină, entuziasm şi surprize mari. Ceea ce fusese denumit, oarecum pompos, „Cupa primăverii”, s-a desfăşurat prieteneşte, între şapte echipe mixte de deţinători de card de fidelitate Decathlon – aceasta fiind singura condiţie pentru participare. A existat o singură excepţie, atunci când zic „prieteneşte”. Ceva ce nu credeam că ar putea exista. Un domn la vreo 30 de ani, aparent sportiv, îndesat şi bine „muscularizat”, genul acela cu tatuaje căruia îi sare ţandăra din orice, s-a supărat pentru că echipa lui fusese învinsă de echipa noastră. Nu ştiu ce îl supăra mai tare: faptul că partenera lui (o dulceaţă de femeie) nu ştia mai deloc să joace sau faptul că îl bătuse o fetiţă de zece ani care de-abia ajungea la nivelul mesei. Şi a început să bombăne de pe margine, în timp ce Luna juca următorul meci. Că nu ar trebui să participe la concursul acesta de amatori, pentru că e profesionistă. Evident că m-a bufnit un mare râs când am auzit-o pe asta şi m-am dus alături de el:

– De unde şi până unde aţi ajuns la concluzia asta?, l-am întrebat eu zâmbind.

– Păi se vede după cum joacă!, mi-a răspuns el, pur şi simplu furios.

Adevărul e că primul meci al fiică-mii începuse spectaculos, cu şase puncte câştigate la rând pe loviturile ei. Dar fusese, totuşi, o întâmplare. Meciurile au continuat foarte echilibrat mai apoi.

­– Şi mi-a spus că se antrenează de doi ani!, a plusat domnul.

– Cred că „se antrenează” e mult spus, am încercat eu să îl aduc la realitate. Joacă de două ori pe săptămână împreună cu alţi copii ca ea, mai mult de distracţie, la Palatul Copiilor. Nu la vreun club sau ceva. Şi nu sunt doi ani de când a început, ci un an jumate, şi doar în timpul şcolii, nu şi în vacanţe… În plus, să nu uităm că are doar zece ani, iar toate celelalte echipe sunt de adulţi. Deci are deja un handicap.

– Nu e adevărat! La zece ani eşti complet format, muscular vorbind! Nu e nicio diferenţă faţă de un adult.

Trezeci de kile are fiică-mea. Un metru treizeci şi cinci înălţime. Şi numărul 33 la picior. Am considerat că nu e cazul să continui conversaţia cu dacul verde care le ştie pe toate şi m-am retras pe băncuţa mea. El a continuat să bombăne până spre sfârşitul competiţiei, când şi-a dat seama că nu are nicio şansă la podium şi a plecat de tot. Iar Luna a continuat să joace cu curaj în faţa tuturor şi ai mei au ajuns pe locul al doilea.

Nu cred că s-a mai văzut competiţie la care jucătorii să îşi pupe mai cu drag adversarii după meci, aşa cum a fost strânsă în braţe şi pupăcită fiică-mea după meciuri de către oponenţii ei. Pentru că în afară de domnul bombănitor erau numai oameni normali acolo, care jucau de plăcere şi nu cu încrâncenarea aceea aiuritoare şi absolut nejustificată. Nicăieri în sport nu ar trebui să existe atâta invidie, darămite într-un concurs organizat la nivel de… magazin, cum era acesta!

Lăsând la o parte micul incident, am rămas cu o amintire frumoasă de la acest concurs. Şi cu efectul pozitiv pe care scontasem: Lunei nu îi mai este teamă de competiţii acum. În weekendul următor, a acceptat să participe şi la turneul individual care se ţine periodic între colegii ei de la Palatul Copiilor. Până acum, refuzase mereu. Acum, a ieşit pe locul 4 din 9 şi nu a fost nicio tragedie, am văzut-o chiar bucuroasă pentru că a reuşit să învingă mai mulţi băieţei mai mari decât ea. A învăţat să ia partea bună a lucrurilor şi să îşi dorească să progreseze până data viitoare, să obţină rezultate mai bune de fiecare dată.

Şi am mai rămas cu ceva după competiţia de la Decathlon: cu un premiu de care nu avem nevoie. Locul al doilea a fost premiat cu un set de palete de ping-pong şi câteva seturi de mingi. Şi pentru că ai mei au deja paletele lor, de care sunt mulţumiţi, am oprit doar vreo două punguţe cu mingi pentru noi, iar restul le punem la bătaie aici, prin tragere la sorţi. Avem, deci, două palete de tenis de masă de dat. Nu sunt de performanţă, ci foarte potrivite pentru nişte începători. Nici dintre cele mai scumpe nu sunt, dar ştiu prea bine că există copii pentru care un astfel de cost este prohibitiv. Copii cărora părinţii nu le-ar putea lua nici măcar paletele acestea, deoarece de-abia se ajung cu banii pentru mâncare. Copiii cărora le-ar plăcea să aibă cu ce se juca pe mesele de prin parcuri sau dintre blocuri, acolo unde mai există aşa ceva. Că tot a venit primăvara acum şi e vreme de joacă afară.

Vă aştept, deci, cu comentarii la articol, dacă ştiţi copii care s-ar bucura de premiul acesta. Puteţi scrie orice vreţi în comentarii ­– în fine, să nu fie cuvinte 18+… 😉 – şi intraţi în tragerea la sorţi de pe 2 aprilie. Succes!

LATER EDIT: Conform principiului „Cei din urmă vor fi cei dintâi”, iată că ultimul comentariu este cel câştigător. Felicitări, Mirela! Vorbim în privat despre cum să intraţi în posesia paletelor.

În altă ordine de idei, sunt mirată de lipsa de interes pentru acest concurs, mă aşteptam să fie cel puţin la fel de mulţi doritori ca la premiile în cărţi…

Cea mai agreabilă carte despre istoria lumii pe care o ştiu

Zău dacă am mai putut dormi liniştită după întâmplarea cu lecţia de istorie a fiică-mii, de acum câteva săptămâni. Nu mi-am propus, programatic, prea multe principii şi ţeluri de viitor în legătură cu creşterea copilului. Însă „Să nu repete greşelile mele” este unul dintre ele. Aşa că, din dorinţa de a nu ajunge şi ea o necunoscătoare în ale istoriei, doar pentru că nu i-a povestit-o nimeni într-un mod atractiv, mi-am achiziţionat o carte cu un titlu extrem de potrivit în context:

Aici, pe pagina editurii Baroque Books, găsiţi o scurtă descriere a ei, iar aici, la Elefant, o găsiţi cu reducere de preţ, dacă vreţi să o comandaţi, aşa cum am făcut eu. Şi mă bucur că am făcut-o. Pentru că am avut astfel marea surpriză să descopăr un neamţ cu mult simţ al umorului. Nu ştiam că există aşa ceva. Sau cel puţin, nu cu un umor pe gustul meu,  mai subtil şi mai negru… Iar felul acesta glumeţ, dar foarte bine documentat, în care îşi narează perspectiva lui asupra istoriei, mi l-a făcut nu numai simpatic, ci şi foarte accesibil la lectură.

Încă nu am citit prea mult din carte, dar deja sunt sigură că am făcut o investiţie înţeleaptă cu ea. Şi vă las aici câteva fragmente din ceea ce am citit până acum, ca să vă amuzaţi şi voi, aşa cum am făcut-o eu. Sau ca să vă hotărâţi dacă o achiziţionaţi şi voi sau nu. În ambele cazuri, vă urez lectură plăcută!