Vine o vacanţă mare, ce să facem cu ea?

A fost un an destul de odihnitor, după părerea mea, cel puţin pentru elevii din Bucureşti, care mai mult într-o vacanţă au dus-o. Tocmai de aceea, ne-am gândit că ar fi util să îi oferim copilului peste vară nişte încercări mai serioase. Şi am înscris-o într-o tabără de cercetaşi şi la o şcoală de vară de matematică. Sinceră să fiu, eu aş trimite-o un pic şi în armată, sau măcar într-o tabără mai dură, de supravieţuire, ca să înveţe acolo măcar puţină „displicină” (nici măcar nu ştie cum se pronunţă corect cuvântul ăsta, darmite ce înseamnă!). Dar nu se poate. Aşa că trebuie să mă mulţumesc cu ce se poate.

Tabăra de cercetaşi va fi undeva în creierii munţilor şi e organizată de şcoală împreună cu aceeaşi firmă cu care a fost şi la Predeal, în tabăra de schi de anul trecut, Radu Travel. Luna s-a simţit foarte bine acolo. A învăţat să schieze, au făcut şi discotecă în cabană, supa era foarte gustoasă, iar unul dintre monitori (Nicu, parcă îl chema) era de-a dreptul actor de comedie, distrându-i foarte tare pe copii. Pe scurt, în tabăra aceea a fost aşa:

(unde desigur v-aţi dat seama că Mircea este instructorul, iar restul sunt grupa de fete de 6-7 ani)

Doar că după aceea, Luna nu a mai vrut să plece în nicio altă tabără, deşi mai fusese de câteva ori şi înainte, cu clubul Be You. Ceea ce pe noi ne-a întristat oarecum, pentru că taberele erau singura ocazie cu care ne lăsa copilul şi pe noi, părinţii lui, singuri acasă (uraaa!). Nu cred să se fi întâmplat ceva rău acolo, ne-ar fi povestit ea în mod natural, la fel cum a făcut acum câteva săptămâni, când absolut din senin, Luna mi-a zis:

– Mama, mai ştii când am dat concursul de schi?

– Ǎăă… da… În ultima zi de tabără?

– Ǎla, da. Ei bine, să ştii că a fost o făcătorie.

– De ce zici asta?

– Păi toată lumea a luat 20,30 la punctaj. Ca şi mine. În fine, toată lumea pe care am întrebat-o eu. Deci clar a fost o făcătorie, că nu puteam schia toţi chiar la fel.

E bine că şi-a dat seama şi acum, la vreo 15 luni după.

Pe lângă tabăra aceasta de cercetaşi, deci, ne-am dorit să aibă şi câteva activităţi educative şi experienţe noi pe timpul lungii vacanţe de vară. În acest sens, anul trecut, Luna a fost pentru o săptămână într-o tabără urbană organizată de Gritty Education. Fuseserăm acolo înainte, la ateliere de-ale lor, şi fiică-mii îi plăcuse foarte tare, la fel cum i-a plăcut mai apoi şi tabăra (a fost cu experimente de chimie şi cu discuţii „sihologice”, clar pe gustul ei!). Numai că anul acesta taberele Gritty se ţin la şcoala Ferdinand, care este un pic cam peste mână pentru noi. În plus, chiar cred că Luna are mare nevoie de nişte matematică, mai degrabă, acum în prag de clasa a patra, care va fi o clasă dificilă şi de tranziţie spre gimnaziu. Iar asta nu din cauză că ar fi un copil cu probleme la materia aceasta (din contră, a luat chiar premiul întâi la faza naţională a Comper de acum câteva săptămâni), dar pentru că este evident că bazele cunoaşterii acestei materii nu i-au fost puse în mod eficient. Nu a avut norocul unei învăţătoare care să vină cu balanţa la şcoală pentru a le ilustra copiilor ce înseamnă semnul egal. Sau care să nu îi preseze să participe la concursul Gazeta Matematică încă din clasa zero, cerându-le ecuaţii cu trei necunoscute la o vârstă la care creieraşul lor nu putea procesa operaţii abstracte. Şi poate că nu e prea târziu să încercăm acum o reparaţie. Să găsim pe cineva care să îi explice, mai convingător decât reuşim noi, părinţii ei, logica de bază a matematicii, cu ajutorul căreia totul va fi posibil mai târziu.

De cei de la Matematica Interactivă am dat absolut întămplător, pe Facebook. Anunţau un concurs şi m-a atras ideea de a-i arăta Lunei ce înseamnă aşa ceva. Nu am fost niciodată o susţinătoare a concursurilor la vârste mici (ba din contră, m-am revoltat deschis împotriva lor şi nu am lăsat-o să participe la vreunul decât dacă mi-a cerut ea), dar ştiu că foarte curând va fi nevoită să susţină evaluări şi poate chiar examene serioase, dacă va trebui pentru admiterea la gimnaziu, şi nu se poate retrage la infinit. Mai mult, la 9-10 ani un copil este – sau ar trebui să fie – pregătit emoţional pentru a susţine o examinare. Aşa că am înscris-o pe Luna la concursul acesta de la Matematica Interactivă, în afara competiţiei (la o singură fază şi fără presiunea rezultatului final). I-am explicat că e doar ca să vadă cum este un concurs adevărat, nu un simulacru dat în clasă, cu învăţătoarea alături sau corectat cu generozitatea cuiva cunoscut (n-o să înţeleg niciodată ce înseamnă “FB minus” când elevul face trei greşeli pe o pagină sau “FB cu steluţă” când face doar una). Şi a văzut. Iar rezultatul nu a fost deloc unul bun. Deşi subiectele primite erau o încântare: frumos formulate, pornind de la o poveste, redactate fără greşeli şi punând la încercare preponderent logica şi atenţia. Puteţi găsi subiectele integrale pe site, în meniul Concurs, şi aici un fragment:

La întoarcerea acasă, a stat la masă cu taică-său şi a înţeles cât de simplu ar fi fost, de fapt, să rezolve aproape toate cerinţele concursului. Şi nu a cârcotit decât rezonabil, din obişnuinţa nou-căpătată, de pre-adolescentă care se opune la orice, atunci când i-am spus că o vom înscrie la nişte cursuri de vară la oamenii ăştia. Pentru că ştie şi ea că îi vor prinde bine. Am rezervat, deci, loc la o săptămână de logică şi la una de matematică interactivă (510 lei în total, cu reducere, dacă se plăteşte până pe 15 iunie). Nu cred că e un capăt de lume ca, timp de zece zile de vacanţă, să facă şi câte două ore pe zi exerciţii, mai ales dacă vor fi la fel de frumoase ca cele date la concurs. Îi mai rămân 22 să facă ce vrea ea. Pentru că şcoala la care este ea le dă copiilor foarte puţine teme de vacanţă, spre deloc.

Cât despre vacanţa noastră, a adulţilor, sperăm să reuşim să mergem şi noi (împreună cu ea) la mare, o săptămână sau cel mult zece zile. Dar încă nu am rezervat nimic în acest sens, deci este foarte posibil să nici nu mai găsim acum ceea ce ne dorim, adică ceva de lux la un preţ rezonabil, la o distanţă nu prea mare de casă (dat fiind că eu nu mai iau avionul, iar bărbatu-meu urăşte drumurile lungi cu maşina), într-o perioadă convenabilă pentru toţi trei, la o mare frumoasă, de preferinţă într-o insulă pustie, dar civilizată, cu plajă fină, piscină privată… Atâta tot 😉

Reclame

Ateliere cu idei la oală

Acum câteva luni, într-o librărie, am dat de o carte extraordinară: Ce poţi face cu o idee, de Kobi Yamada. I-am citit-o Lunei în şoaptă (e foarte scurtă, se citeşte în câteva minute), mi s-au umplut ochii de lacrimi de emoţie la sfârşit şi am decis la unison să o cumpărăm. Apoi i-am dat-o la şcoală, să o citească colegilor, şi am avut marea surpriză să aud că toţi au ascultat-o atent, inclusiv cei care refuză cu obstinaţie să citească ceva, orice. Deşi erau un pic mai mari decât pragul de vârstă sugerat pe site-ul editurii (şi pe care eu îl consider eronat). Apoi am făcut-o cadou unor prieteni şi am avut şi de acolo o impresie pozitivă. Apoi i-am sugerat-o cuiva care pregătea un atelier de lectură cu copii şi am aflat că s-a bucurat de succes. Ce s-o mai lungim: părea o carte din acelea cu limbaj universal, care ajunge imediat şi fără greş la sufletul tuturor cititorilor ei.

Aşa se face că, atunci când mi s-a propus să ţin şi eu un atelier de lectură la Biblioteca Metropolitană “Emil Gârleanu”, m-am gândit exact la această carte. Şi se pare că bine am făcut. O să vă povestesc un pic, în caz că v-aş putea inspira să organizaţi astfel de întâlniri şi în familia sau comunitatea voastră.

Mai întâi şi mai întâi, am invitat la bibliotecă prieteni de-ai Lunei pe care îi cunoşteam ca fiind deschişi şi vorbăreţi, ca să mă simt şi eu în siguranţă cu astfel de participanţi, la prima mea manifestare publică de acest gen. Şi le sunt foarte recunoscătoare părinţilor care i-au adus acolo deşi le era cam peste mână, obosiţi după serviciu şi pe o rupere de nori. S-au dovedit cu toţii un public minunat, la fel ca şi copiii necunoscuţi care au venit acolo, şi care au participat împreună la discuţii, cu entuziasm, dar foarte civilizat.

Şi copiii, şi părinţii, au primit post-it-uri colorate, pe care să scrie numele unor invenţii importante după părerea lor, şi pe care le-am citit ulterior cu voce tare. Evident că, pe lângă nave spaţiale şi telefoane, au fost mămici care au scris despre maşina de spălat şi copii care au notat “unicornii şi sirenele”. Am căzut de acord că toate sunt invenţii importante în felul lor, inclusiv “unicornii şi sirenele”, care le fac viaţa mai frumoasă copiilor. Apoi, uşor încălziţi de acest mic exerciţiu comun, am trecut la lectura cărţii.

Pe scurt, în carte este vorba despre un băieţel căruia îi vine o idee. La început, nu o bagă în seamă, pentru că e mică şi neînsemnată, iar el se crede la fel. Dar ideea nu-i dă pace, se ţine scai de el, şi el începe să se gândească mai serios la ea, iar ideea creşte, şi creşte, până când… Nu, nu vă spun sfârşitul, pentru că este cu adevărat o carte minunată şi mi-ar plăcea să o citiţi.

Copiii au înţeles perfect mesajul cărţii şi am discutat o vreme pe marginea textului şi a tuturor simbolurilor sale: cât de important este să nu ne fie ruşine cu ideile noastre, cum trebuie să le “creştem” cu grijă şi atenţie înainte de a le da drumul în lume, cum îndrăzneala pozitivă este de obicei recompensată ş.a. Iar după ce am epuizat critica literară, am trecut la artileria grea şi am scos… oala.

Am primit oala aceasta cadou de ziua mea, de la bărbatu-meu. Un fel de ofrandă pentru ritualul nostru de luni seara, al meu şi al fiică-mii, când este musai să facem paste (aşa cum a anunţat ea şi public, în interviu televizat, să ştie toată ţara că noi mâncăm paste în fiecare luni şi îi mai dăm şi câinelui). Este o sculă foarte isteaţă, cu un capac găurit, pe care îl poţi fixa pe marginea puţin ovalizată a oalei, astfel încât să scurgi apa direct prin el, fără să mai apelezi la o strecurătoare. Nimic savant, dar foarte bine gândit totul. Din categoria lucrurilor aparent simple şi neimportante, dar care ne uşurează viaţa. Am umplut oala cu alte astfel de lucruri de prin casă şi, când i-am scos capacul, evident că cei mici s-au înghesuit, curioşi, să vadă ce era înăuntru. Şi era aşa: un scărpinător de spate cu coada telescopică, ca o furculiţă uriaşă, o cutiuţă cu dopuri din ceară specială, pentru urechi, un dispensor de scotch, un suport de scobitori kitsch-os, dar fascinant, un sul de hârtie igienică în punga de ambalaj, câteva piese de Lego, un curăţitor de legume, un minutar de bucătărie… Practic, am luat la puricat toate sertarele bucătăriei, plus câteva dintre jucăriile preferate ale Lunei. Am vrut să le arăt copiilor că nu e neapărat necesar să viseze la invenţii măreţe, la popularea planetei Marte sau descoperirea leacului universal pentru chelie, ci că e de ajuns să creeze ceva simplu, dar foarte util pentru viaţa noastră de zi cu zi. Şi că lucrurile care nouă ne par inutile pentru alţii pot însemna enorm. De exemplu, pentru un om singur, scărpinătorul de spate e o invenţie genială, pentru cineva născut acum o sută de ani, hârtia igienică e un lux, iar pentru mine faptul că cineva s-a gândit să pună un mic mâner din plastic pungii cu suluri de hârtie igienică este demn de laudă (pentru că aşa pot căra mai uşor cumpărăturile de la magazin). Scotch-ul, care a fost inventat din greşeală – ceea ce este un alt aspect interesant de spus copiilor, şi anume că unele lucruri bune pot apărea şi din greşeli – este în sine o invenţie foarte utilă; dar uite că cineva s-a gândit să o îmbunătăţească şi a inventat acele dispensoare cu lamă, care se pun pe mână şi care salvează o groază de timp şi de mişcări celor care au de ambalat mai multe pachete odată. Şi apropo de invenţii făcute din greşeală, la fel a fost şi cu folia de plastic cu bule, aceea în care se pot împacheta pentru protecţie obiectele fragile. Am pus în oală şi câteva bucăţi de folie dintr-aceasta şi am bănuiala că ar fi fost de ajuns şi atât pentru a capta interesul general, deoarece nu cunosc om să reziste să nu spargă măcar o bulişoară atunci când vede aşa ceva! Copiii şi-au apropriat, de altfel, câteva din obiectele din oală şi cam până aici a fost atelierul nostru ideatic. Au început joaca împreună, folosindu-se de o minge găsită în bibliotecă şi de jucăriile de pe peretele senzorial realizat la iniţiativa Emiliei şi s-a încins o distracţie pe cinste, pentru câteva minute, înainte de închiderea bibliotecii. După atâta efort intelectual, trebuia consumată cumva şi energia fizică, nu-i aşa?

Mi-a părut rău că nu ne-a mai rămas timp şi pentru fişele de desenat idei pe care le pregătisem – pun aici modelul, poate le foloseşte altcineva la activităţi pe tema cărţii acesteia (dar doar dacă nu râdeţi de ilustraţia desenată de mine…):

Făcusem şi un PowerPoint cu invenţii celebre, de rezervă în caz că participanţii nu vor fi interesaţi de cărţi, dar vor fi de un ecran. Dar nu a fost cazul, ba chiar doi sau trei dintre copii şi-au făcut permise de bibliotecă la plecare şi au luat cărţi acasă, ceea ce mi se pare că putem adăuga la realizările serii. Luna le-a dat tuturor semne de carte improvizate de noi, ca să le amintească mereu să fie îndrăzneţi cu ideile lor, şi ne-am propus ca următorul atelier să îl ţinem pe generosul trotuar din faţa bibliotecii, cu o minge, pentru că părea că s-ar distra foarte tare aşa.

Dar bineînţeles că planul pentru următorul atelier era cu totul altul. După cartea aceasta cu ideea, Kobi Yamada a mai scris două, pe acelaşi calapod: Ce poţi face cu o problemă şi Ce poţi face cu o ocazie. Toate trei sunt ilustrate similar, de către aceeaşi foarte inspirată Mae Besom, o chinezoaică ce îşi ia cu ea, dintr-o carte în alta, culorile şi animăluţele preferate, care să îl însoţească pe eroul principal în căutarea marilor adevăruri ale vieţii. Am sperat ca la târgul de carte Bookfest care urma să aibă loc în curând să găsesc publicată în română măcar una dintre ele, dar asta nu s-a întâmplat. Aşa că săptămâna viitoare vom face totuşi atelierul pe baza următoarei cărţi din serie, What Do You Do With a Problem?, chiar dacă o avem doar în engleză, pentru că nu mi se pare un text dificil de tradus, pot s-o fac şi eu. Intenţionez să îmi pregătesc un plan similar pentru discuţii cu copiii, despre problemele lor şi despre felul în care trebuie să ştie să le recunoască şi să le rezolve, atunci când e cazul. Şi pentru moment am şi eu o problemă: nu prea ştiu încă cu ce probleme să îmi umplu, fizic, oala. Pentru că e clar că o voi lua cu mine şi de data aceasta. Dar găsesc eu ceva până miercuri, pentru că, nu-i aşa, majoritatea problemelor sunt făcute pentru a fi rezolvate!

Pentru doritori, detalii despre atelierul următor sunt aici.

Se vede chioşculeţul cu ochii

Fiică-mii au început să-i placă cărţile cu mult înainte să-i placă să citească. Şi cum să nu-i placă, din moment ce în zilele noastre se scot atât de multe cărţi frumoase pentru copii, cu coperte strălucitoare sau catifelate, cu pagini multicolore şi cu marele avantaj că părinţii nu vor zice niciodată „nu” atunci când le ceri să-ţi cumpere o carte, spre deosebire de toate celelalte lucruri pe care le ceri degeaba, deşi insişti intens (vezi, de exemplu, îngheţata, sau sucurile, sau un slime nou, sau a 247-a diademă, sau…)? Aşa se face că vraful de cărţi pentru copii cumpărate de Luna în ultimii ani şi pe care nu a apucat să le citească este considerabil de înalt. Şi riscă să crească şi mai mult zilele astea, când are loc Bookfest 2018, la Romexpo.

Târgurile de carte (Bookfest şi Gaudeamus) sunt de departe destinaţiile de shopping preferate ale fiică-mii. Adoră să se piardă cu orele pe aleile lor, să răsfoiască tot ce o atrage, să cumpere tot ce îşi permite (dacă e din banii ei) sau tot ce îi permit (dacă e din banii mei), să dezgroape chilipiruri din coşurile cu cărţi la reducere şi să îşi îmbogăţească deja bogata colecţie de semne de carte. În plus, este şi o ocazie de socializare, deoarece cunoaşte câteva persoane din industria de carte, pe care le revede acum la standurile editurilor lor şi care sunt toate foarte drăguţe cu ea. Un adevărat răsfăţ, deci, care o încântă atât de tare, încât a făcut-o să-şi dorească ceva mai mult: să scrie şi ea cărţi pe care să le vândă acolo. Să aibă “chioşculeţul” ei la Bookfest (am mai povestit despre asta aici).

Un milion de întrebări mi-a pus referitor la cum se publică o carte. Şi foarte puţine (spre deloc) referitoare la cum se scrie o carte. Pentru că, se pare, la asta se pricepe şi singură. O groază de cărţi a început până acum şi sper că într-o bună zi va şi termina una. Deşi se dovedeşte că îndeletnicirea asta nu e chiar atât de simplă:

– Alo, tata!, l-a sunat ea acum câteva luni. Să ştii că am renunţat la cartea veche şi m-am apucat de alta. Mergea foarte greu, pentru că era documentar. Acum scriu mult mai repede… Da… E despre un căţel pierdut.

Respectivul „documentar” începea cu:

«– Lunaaaa! Treci la masă!

Nu vă speriaţi, e doar mama.»

Iar cartea nouă începe cu Catherine, Riley şi Jack care îşi pierd câinele în Constanţa.

– Da’ de ce au nume englezeşti şi locuiesc într-un oraş din România?

– Pentru că au emigrat! Tocmai asta e şmecheria!

A scris şi la cartea asta vreo trei paragrafe, după care a început iar să vândă pielea ursului din pădure:

– Mama, e obligatoriu să îmi lansez cartea la Trei?

(Deoarece cu editura Trei am colaborat eu cel mai mult până acum şi se mândreşte că are o prietenă-adult acolo.)

– Adică, ştii, mie îmi plac cel mai mult cărţile de la Arthur. Poate o lansez la ei, totuşi.

– Ǎăă…

– Dar nu vreau să se supere Virginia pe mine, pot să i-o las tot ei la corectat, dacă vrea.

Aşa da! Cum să-i iei unui director editorial plăcerea de a corecta o carte scrisă la opt ani, despre un căţel pierdut în România de nişte imigranţi englezi?

Au urmat un plan de afaceri optimist, calcule de preţ şi număr de exemplare vândute, întrebări despre cine pune mocheta în „chioşculeţele” alea de la Bookfest, apoi şi cartea asta a luat o pauză de creaţie.

Dar iată că, într-un fel, se vede chioşculeţul cu ochii. Săptămâna trecută, m-a întrebat o prietenă dacă aş fi de acord ca Luna să vorbească la o lansare de carte. Un prieten de-al ei, publicitar de meserie, a scos anul trecut la Corint Junior o carte pentru copii, „Felix, asta-i culmea!”, iar acum intenţionează să lanseze volumul al doilea, indepedent, la Bookfest. A închiriat un stand exclusiv pentru această carte şi şi-ar dori ca la lansare să vorbească şi câţiva copii care au citit primul volum. Luna nu se încadrează prea exact în publicul-ţintă al cărţii (băieţi de aprox. 12 ani), dar dacă ar vrea să o răsfoiască un pic, poate totuşi îi place…

Şi Luna a răsfoit-o şi i-a plăcut. Deşi când a zărit coperta a strâmbat imediat din nas:

– Dar, vai, mama, asta este o carte de genul „Jurnalul unui puşti”! Cum să citesc eu aşa ceva??!!

Pentru că la noi în familie există interdicţie la genul acesta de cărţi care par a fi scrise exclusiv pentru amuzamentul grosier al copiilor şi care au influenţă deloc pozitivă asupra atitudinii şi limbajului tinerilor cititori (cunoaştem băieţei care şi-au schimbat vizibil şi neplăcut comportamentul după ce au citit cărţi de acest gen).

Însă eu am rugat-o să îi dea o şansă, totuşi, lui „Felix”. Îmi plăceau realizarea grafică excepţională şi felul în care se îmbina textul cu banda desenată (e un roman grafic), şi m-am gândit că la o asemenea calitate artistică n-ar trebui să fie chiar un dezastru literar… Am avut dreptate. După câteva pagini, Luna a decretat că nu e chiar atât de obraznică precum „Jurnalul” şi că nici nu i se pare că ar fi pentru băieţi mai mari decât ea. Apoi şi-a amenajat un spaţiu de citit în care numai câinele a fost tolerat şi şi-a luat foarte în serios calitatea de critic literar.

A terminat cartea în câteva zile, şi-a notat câteva lucruri bune şi rele despre ea, pe o foaie de hârtie şi cu un aer important, iar acum aşteptăm să se facă 1 iunie ca să mergem la această lansare, la care va spune şi ea două vorbe, alături de alţi invitaţi (printre care altă prietenă-adult de-a ei, bloggeriţa Laura Frunză, care este o bună cunoscătoare a pieţei de carte pentru copii de la noi).

afis-lansare

Apoi o să vă povestesc cum a fost. Îmi închipui că o să fiţi curioşi să aflaţi detalii despre Bookfest, despre ce cărţi o să ne farmece acolo suficient de tare încât să le luăm acasă, despre cum iese lansarea lui “Felix” şi despre cât timp îi ia unei domnişoare cochete de nouă ani şi jumătate să se îmbrace pentru un astfel de eveniment super-important. Ţineţi-ne pumnii!

O plimbare un pic educativă prin Centrul Vechi

Pentru că ne apropiem cu paşi (prea) repezi de marile vacanţe şi pentru că deja avem parte de weekenduri cu vreme superbă, numai bune pentru mers creanga prin oraş, m-am gândit să vă povestesc cum am plănuit eu o plimbare prin Centrul Vechi împreună cu clasa fiică-mii, luna trecută, descoperind astfel câteva lucruri interesante de povestit unor copii, de tipul “cel mai / cea mai”, astfel încât o simplă plimbare să poată fi transformată într-un micuţ tur educativ.
Era cu câteva zile înainte de Ziua Internaţională a Cărţii şi scopul principal, dar nedeclarat, al excursiei era să-i duc pe copii în librăria Cărtureşti Carusel, de pe strada Lipscani, unde se desfăşura un maraton de lectură şi se promiteau postere aniversare pentru toţi cei care intrau în librărie în acea zi. Zic “nedeclarat” pentru că, dacă le-am fi zis copiilor că vrem să îi ducem la librărie, probabil că unii dintre ei s-ar fi fofilat, nefiind atraşi de citit. Aşa că le-am spus că vom merge la Cremeria Emilia de pe strada Franceză, unde mai fuseseră împreună în Săptămâna Altfel şi le plăcuse, bineînţeles, tuturor. Doar că, înainte, vom face un mic ocol prin Centrul Vechi.
“Micul” ocol a început la staţia de metrou de la Universitate. Am ieşit la suprafaţă pe colţul dinspre Colţea (!) şi le-am spus că, de multe ori, în serile de weekend de peste vară, în micul scuar cu trepte în amfiteatru de acolo se ţin concerte de muzică clasică. Fiică-mea şi-a adus aminte că am fost şi noi o dată, acum câţiva ani, când o orchestră cânta vals şi un homeless curăţel, dar evident dus cu capul, dansa singur şi apoi m-a invitat pe mine la dans şi astfel n-a mai fost singur o vreme. Povestea asta nu cred că a avut darul de a-mi îmbunătăţi imaginea în rândul colegilor fiică-mii, care deja mă întrebaseră de câteva ori “cât mai avem până la cremerie?”, iar eu le răspunsesem că “mult”, deci clar nu le eram simpatică.
În faţa spitalului Colţea, le-am spus că este cel mai vechi spital din Bucureşti, deschis acum vreo trei sute de ani, ca spital pentru săraci. I-a interesat puţin spre deloc această informaţie. Cu totul altfel a stat treaba, însă, un pic mai încolo, în piaţa Sf. Gheorghe. Le-am povestit că acolo se află kilometrul zero al ţării noastre şi am intrat în curtea bisericii pentru a vizita monumentul dedicat. Nici eu nu mai văzusem până acum opera de artă a sculptorului Constantin Baraschi, instalată aici în 1937, apoi distrusă în perioada comunistă şi reabilitată după Revoluţie. Sunt două inele metalice uriaşe, cu semnele zodiacului gravate pe ele, întrepătrunse şi fixate pe o roză a vânturilor, în mijlocul unui bazin bordat cu numele a diverse localităţi din ţară şi distanţa, în kilometri, până la ele. Nu ştiusem nici că acest kilometru zero al unei localităţi (în cazul Bucureştiului, el este şi al întregii ţări) se stabileşte în locul în care se află poşta din localitate. În piaţa Sf. Gheorghe se afla, pe vremea lui Carol I, Direcția Generală a Telegrafelor și Poștelor, deci de aceea a fost hotărât ca de acolo să se pornească măsurarea tuturor distanţelor din ţară. Le-am povestit copiilor şi depre legenda luptei Sfântului Gheorghe cu balaurul, că tot eram în curtea bisericii cu acest nume, am vorbit un pic şi despre zodia fiecăruia, că tot erau scrise pe monument, şi probabil am mai fi stat la taclale acolo dacă nu ar fi venit un emisar al preotului sau aşa ceva, care ne-a transmis că „Părintele a zis să vă daţi jos şi să plecaţi de-aici”. Pentru că unii dintre băieţi se căţăraseră pe inelele monumentului, ceea ce, evident, a fost foarte urât din partea lor. În drumul de plecare, băieţii ar fi vrut să viziteze şi restul curţii, dar mie mi s-a părut că nu eram chiar bine-veniţi acolo, aşa că i-am refuzat.

Am coborât apoi în pasajul Latin, ca să traversăm spre Centrul Vechi. Dinăuntru se auzea, din ce în ce mai tare, o vioară cântând extraordinar de bine. Chiar m-am gândit dacă nu cumva om avea norocul ca în pasaj să cânte vreun violonist celebru, camuflat în cerşetor, aşa cum am văzut pe internet că se mai întâmplă uneori. Nu l-am avut. Norocul, adică. Era doar un ţigan bătrân, căruia fiică-mea a ţinut morţiş să îi dea nişte bani, iar eu nu m-am împotrivit – chiar cânta foarte bine. Spre surpriza mea, un alt coleg de-al ei a recunoscut şi bucata cântată de domnul, şi anume partea a doua din „Primăvara” lui Vivaldi, cea mai lentă (largo îi zice în termeni muzicali), dintre celelalte două părţi, săltăreţele. Dacă aş fi ştiut că vom asculta aşa ceva pe drum, m-aş fi documentat şi cu privire la bucata aceasta, şi aş fi ştiut să le spun copiilor că acea bucată „povesteşte” somnul dulce al unui păstor în natura abia trezită la viaţă. Dar n-am ştiut.
În schimb, am ştiut să le povestesc despre statuia lupoaicei, aflată în piaţa Roma, micul scuar aflat exact la ieşirea din pasajul Latin. I-am întrebat mai întâi dacă e cineva printre ei care ştie ce reprezintă statuia, şi chiar ştiau câţiva. Colega Lunei s-a înscris prima la cuvânt:
– Zic eu, zic eu! Sunt Remulus şi Romus!
– Invers, m-a pufnit pe mine râsul.
– Ǎăă… Romus şi Remulus?
Mda. Merge şi-aşa. Oricum, fetiţa ştia destul de bine povestea celor doi copii abandonaţi în pădure, care au fost crescuţi de o lupoaică şi au ajuns să fondeze Roma (“unul dintre ei”). Ce nu ştia nimeni şi le-am spus eu, pentru că tot ajunseseră cu matematica la capitolul despre fracţii, a fost că pe bunicul gemenilor îl chema Numitor – amănunt care a destins puţin conversaţia dintre noi. Şi, ceva mai veseli, am plecat înspre librărie. Despre care le-am povestit, desigur, că apare în multe topuri de librării foarte frumoase din întreaga lume.
La Cărtureşti, taberele s-au împărţit în trei: unii care răsfoiau cărţi de peste tot, unii care voiau să fugă de acolo şi unii care chiar trebuiau să fugă, după toţi – adică noi, adulţii. Nu ne-a mai ars nici de ascultat lectura în căşti, nici de luat postere (dar oricum erau urâţele). M-am bucurat însă să descopăr că acolo există şi o galerie de artă cu tablouri pe pereţi, la un nivel mai mic, pe care nu îl văzusem până acum şi la care nu se ajunge decât pe nişte scări mai mici, ca un fel de etajul 3/4 din Teatrul Naţional, dacă îşi mai aduce aminte cineva de Lăptăria lui Enache.
Deja la ieşirea din librărie nimănui nu îi mai păsa de nimic altceva decât de distanţa până la cremerie, aşa că i-am mai deturnat din drumul către aceasta cu doar câţiva metri, pentru a le arăta cea mai îngustă stradă din Centrul Vechi (şi una dintre cele mai înguste din tot Bucureştiul), intrarea Nicolae Şelari, care face legătura dintre strada Lipscani şi strada Blănari. Le-am povestit despre etimologia numelor acestor străzi, despre cum fiecare îşi căpăta numele în funcţie de prăvăliile de pe ele: şelarii făceau şei, blănarii prelucrau blănuri, lipscanii erau negustorii veniţi de la Leipzig (Lipsca, pe numele vechi, românizat), gabrovenii veneau din Bulgaria, de la Gabrovo, covaci înseamnă fierar în maghiară… Dar pe strada Covaci nu am mai intrat, ocolul ar fi fost cam mare. Era celebră în vremea tinereţii mele sub comunism pentru bişniţarii de aici, care stăteau pur şi simplu pe stradă şi vindeau ţigări străine (probabil şi alte chestii, care pe mine nu mă interesau pe atunci). Intenţionasem să le arăt Cafeneaua Veche, care este, aproape cum i-o spune şi numele, cea mai veche cafenea din Bucureşti. Aici se pare că îşi bea des cafeaua Mihai Eminescu, pe vremea când lucra alături, la redacţia ziarului Timpul, uneori împreună cu Ion Luca Caragiale.

Am intrat direct pe strada Franceză, care şi ea este una dintre cele mai vechi străzi din oraş care şi-au păstrat neschimbată traiectoria originală, şi ne-am prăbuşit la mesele de la etajul celebrei cremerii. Aş fi zis că după aportul semnificativ de zahăr în organism copiii aveau să fie mai energetici şi mai entuziaşti, dar nicidecum: acum nu-şi mai doreau decât să ajungă cât mai repede înapoi la şcoală. Adevărul e că merseserăm destul de mult pe jos, iar ei sunt mititei.
Am mai profitat doar de trecerea prin faţa Curţii Vechi (Domneşti), pentru a le povesti despre catacombele care se află sub ea şi despre faptul că până şi celebrul Vlad Ţepeş a locuit acolo. Iar despre biserica de alături, Sf. Anton, le-am spus că este cea mai veche din Bucureşti şi apoi i-am întrebat dacă ştiu ceva despre sfântul al cărui nume îl poartă. Un băieţel mi-a spus că el ar şti ceva despre numele ăsta, dar că nu se poate spune. Şi nu vreţi să ştiţi ce siderat a fost când l-am întrebat dacă e vorba despre “Anton cel care-ţi toarnă-n cur beton”. Nu ştiu de ce au impresia ăştia mici că numai ei ştiu prostii… În fine, altceva nu ştia nimeni despre Sf. Anton, aşa că, după ce am depăşit momentul stuporii că o mamă vârstnică poate spune AŞA CEVA??!!, le-am povestit despre faptul că acest sfânt este unul foarte special, recunoscut de toate religiile creştine şi cunoscut pentru minunile pe care le-a făcut în timpul vieţii sale, de acum vreo opt sute de ani. De aceea, foarte mulţi creştini se roagă în special la el pentru sănătate, bunăstare şi fericire. În plus, Anton este sfântul la care te poţi ruga atunci când pierzi ceva şi vrei să-l regăseşti. Doar că există o condiţie: trebuie să faci şi tu o faptă bună, ca răspuns la ajutorul primit de la sfânt. Altfel, data următoare nu te mai ajută, dacă te vede că tu eşti rău, dar ceri ca alţii să fie buni cu tine.
Şi cu această pildă profund educativă, de tip pay it forwad bisericos, spusă de o atee convinsă, ca mine, am încheiat periplul prin Centrul Vechi. Nu ştiu cu ce (şi dacă) au rămas în minte copiii, dar ştiu că eu, cel puţin, am încercat să îmbin plăcutul cu utilul în timpul acestei plimbări. Şi am mâncat şi o cremă la pahar destul de gustoasă de la Emilia, ceea ce reprezintă, desigur o valoare adăugată binemeritată după atâta cultură…

Expoziţia interactivă (?) despre Corpul Uman – cronică la cald

Le iau de la şcoală pe fiică-mea şi pe prietena ei. Aceasta din urmă e îmbrăcată suspect de elegant, în fustă de stofă şi bluză cu mâneci lungi şi inserţii de perle.

– De ce te-ai îmbrăcat atât de elegant astăzi?, sunt eu curioasă.

– Pentru că am fost la operă.

– Azi?

– Mai demult. Dar azi mi-au fost hainele astea la îndemână.

– Ah, ok…, mă prefac eu că am înţeles.

Mai am de stat câteva ore cu fetele şi nu intenţionez să îmi risipesc de pe acum întreaga raţiune cu desluşirea unor chestiuni atât de complicate.

– Mai bine povestiţi-mi cum a fost la expoziţie, la mall Promenada.

– Nu cine ştie ce, le aud eu pe amândouă pe jumătate plictisite.

– Mie mi s-a părut impresionant, din poze. Am văzut un creier uriaş şi foarte colorat…

– Da, da, mă întrerup ele. Acela era într-adevăr impresionant.

– Şi să ştii că mai era ceva acolo ce n-ai văzut!, completează prietena Lunei.

– Ce?

– Un cerebel!!!

– Ǎăă, am mai văzut… De ce spui că n-am mai văzut?, mă mir eu.

– Pentru că era ascuns în spatele creierului aceluia mare. Nu aveai cum să-l vezi în poză.

E greu. Dar eu tot mai sper:

– Şi totuşi, chiar nu aţi aflat nimic cu adevărat interesant acolo?

– Ba da! S-a inventat un al cincilea simţ, îmi răspunde fiică-mea.

– Cum adică, “s-a inventat” un simţ?, întreb eu năucă. Şi să ştii că există deja cinci simţuri, poate că e al şaselea… Cum e simţul ăsta?

– Păi de exemplu cârnatul.

– Simţul cârnatul??!!

– Nu.

Uf. Totuşi.

– Simţul umimi.

??!!

– Ah, pardon, nu e simţ, e gust. Ştii că avem gustul sărat, dulce, amar şi acru. Ǎsta e umimi. Gustul cârnatului.

Mai fac o singură încercare, jur, după care mă las:

– Pare foarte interesant. De ce spuneţi că nu v-a plăcut prea tare?

– Pentru că doamna aceea de acolo nu era deloc drăguţă cu noi. Părea plictisită când vorbea, nici nu ne zâmbea, nici nu ne-a lăsat să punem mâna pe nimic…

– Dar era o expoziţie interactivă, ar fi trebuit să atingeţi lucruri.

– Da, exact asta am zis şi noi. Scria mare pe afiş că e interactivă, iar ea nu ne-a dat voie să atingem nimic. Ne-a întrebat dacă avem curaj să băgăm mâna într-un săculeţ, noi am spus că da, apoi tot ea a băgat singură mâna. Mi-ar fi plăcut şi mie să simt cum pulpează inima, totuşi!

V-am zis că a fost ultima încercare. Mi s-a părut mai înţelept să le las să vorbească singure tot restul drumului. Păreau că ele între ele se înţeleg perfect, deci de ce să inoportunez cu nelămuririle mele? În plus, ştiam şi că voi avea parte de o cronică detaliată a vizitei mai târziu, când vom rămâne singure. Ceea ce s-a şi întâmplat, la cină, în timp ce savuram tradiţionalele paste de luni seara:

– Hai să-ţi spun cum a fost cu expoziţia aia. Mai întâi ne-a arătat pe o tabletă cum intră mâncarea în gură, dar era cam scârbos, pentru că semăna cu o diaree. Apoi ne-a vorbit despre diverse sisteme din corp: nervos, osos, digestiv…

– … circulator, reproducător, o ajut eu să-şi amintească.

– Circulator, da, reproducător, nu. Ce e aia?

– Care e responsabil cu reproducerea, e despre cum se fac copiii.

– Aaaa, nu, cum să ne arate aşa ceva? Erau toate organele acolo, doar ALEA, nu. De parcă n-am fi toţi oameni şi n-am avea toţi aşa ceva!

Sunt mândră de revolta ei. Până şi un copil de nouă ani ştie mai bine ca parlamentarii noştri inculţi şi ipocriţi că educaţia sexuală ar fi ceva absolut normal pentru şcolile noastre. Şi mă întristează faptul că până şi o expoziţie privată şi aşa-zis ştiinţifică a eludat subiectul, ca şi când nu ar exista.

– Şi apoi am ajuns la creier. Ştiai că creierul are patru culori?

– Poate zone, vrei să spui. Creierul e albicios, materialului din care e făcut i se spune “materie cenuşie” şi e acelaşi peste tot.

– Nu, sunt culori. Creierul mic e albastru, iar cel mare are patru culori şi în fiecare culoare e câte un simţ. Şi ne-au plimbat în câte o zonă, mai întâi la pipăit, unde nu am avut voie să punem mâna, apoi la mirosit, unde ne-a trecut în viteză pe la nas nişte capace, apoi la văzut, unde ne-a zis că n-o să ne uităm la nimic, că oricum nu e interesant… Am mai văzut nişte organe, o gură care mânca nişte mazăre, şi gata, s-a terminat. Parcă de-abia aştepta să scape de noi doamna aceea, crede-mă când îţi spun că nu era deloc bună.

Încep să o cred. Păcat. Ar fi putut ieşi mult mai bine de-atât. Oare când vor învăţa şi românii că atitudinea contează cel mai mult?

A, şi nu uitaţi să staţi pe fază: luna viitoare au programată vizita la expoziţia Comorile Egiptului Antic de la Biblioteca Naţională (Comorile Egiptului Antic – Expoziţie De Excepţie, pe numele ei complet!). Am auzit că este o colecţie impresionantă de exponate din plastic chinezesc acolo, de-abia aştept şi cronica aceea de la copii.

Despre o Carte, azi, de Ziua Cărţii

Pentru că am aflat de curând că ziua de 23 aprilie a fost aleasă drept Ziua Internaţională a Cărţii deoarece la această dată au murit, de-a lungul secolelor, câţiva scriitori importanţi, precum Shakespeare şi Wodsworth, iar Miguel de Cervantes a fost îngropat.

Pentru că mi-a plăcut mult să aflu că în Spania, de unde provine această sărbătoare, ea a fost cuplată cu cea de Sfântul Gheorghe, numită şi Ziua Trandafirului, iar oamenii obişnuiesc ca azi să îşi dăruiască unii altora o carte împreună cu un trandafir.

Pentru că mi se întâmplă foarte rar să îmi placă din tot sufletul o carte pe care o primesc în lucru, la corectat, redactat sau tradus.

Pentru toate astea şi poate pentru încă alte câteva motive, azi vreau să vă vorbesc puţin despre cartea “Călătoria mea cu Charlie” de Mark Lowery.

Singura carte pe care mi-a fost teribil de greu să o termin de redactat, pentru că plângeam în hohote citind. Una dintre cărţile acelea care par line şi banale la început, pentru ca spre final să te lovească în moalele capului cu ceva complet neaşteptat. O carte mare, aşa cum nu mulţi oameni pot scrie: pe gustul şi mai ales pe înţelesul tuturor – copii sau adulţi, femei sau bărbaţi, intelectuali sau nu, părinţi sau nu. În biblioteca inimii mele, am aşezat-o deja pe raftul cel mai drag mie, al cărţilor simplu de citit care îţi săgetează inima cu o emoţie copleşitoare, îmbogăţindu-ţi în acelaşi timp mintea cu o înţelepciune practică şi folositoare. Martin Tompkins, băieţelul de 13 ani care încearcă să îşi salveze familia la capătul unei călătorii riscante, stă de acum în sufletul meu alături de alţi mari eroi mici cu vieţi exemplare, precum Tombuctu al lui Paul Auster sau Algernon al lui David Keyes.

I-am luat deja această carte unei prietene care a trecut prin ceva asemănător cu copiii ei (nu pot spune prin ce anume, ar fi ca şi cum v-aş recomanda să citiţi un roman poliţist după ce v-aş spune numele criminalului, descoperit de mine la sfârşitul acestuia). Şi mi-ar plăcea să mă credeţi pe cuvânt că poate fi cadoul perfect pentru oricine azi, de Ziua Cărţii. Inclusiv pentru voi înşivă, dacă simţiţi nevoia unei poveşti care se citeşte uşor şi care vă lasă sufletul ca spălat după o ploaie de primăvară cu frumos în loc de picături de apă, şi cu multă iubire. Un cadou care merită făcut cu un trandafir alături.

Am fost la conferinţa SunTalks despre nutriţie a dr. Simona Tivadar

Dacă mi-ar fi spus cineva acum câţiva ani că va veni şi ziua în care să mă duc la o conferinţă despre nutriţie, bineînţeles că nu l-aş fi crezut. Mâncarea nu a fost niciodată printre preocupările mele cele mai importante, şi nici felul în care arăt. Habar nu am ce sunt caloriile şi ştiu doar vag despre componenţa chimică a mâncării. M-am ghidat mereu după principiul “Ce e mult strică”, inclusiv în alimentaţie, îmi place să trăiesc mai mult cu (şi pentru) vorbe şi cu muzică, decât cu (şi pentru) mâncare, am avut norocul unui metabolism bun şi al unei genetici sănătoase, care m-au ajutat să ajung până pe la 45 de ani cu max. tot cam atâtea kile, deci clar nu avea de ce să mă preocupe sfaturile altora despre nutriţie. Apoi m-am lăsat de fumat. Iar cele 15 kg. depuse generos în partea mediană a constituţiei mele nu par a se mai da duse de atunci, deşi au trecut peste doi ani. Aşa că săptămâna trecută m-am înscris la o conferinţă de nutriţie. A contat mult şi faptul că toate astrele păreau aliniate: conferinţa era gratuită, foarte apropiată de casa mea (la Sun Plaza) şi într-o sâmbătă la 11:00 – deci în ziua în care fiică-mea poate sta cu taică-său şi la o oră la care clar am făcut ochi.

Dar cel mai mult a contat faptul că respectiva conferinţă era susţinută de doctoriţa Simona Tivadar, pe care o ştiam de pe Facebook şi care mi se păruse o persoană inteligentă şi bine pregătită, cu mult bun simţ şi, ceea ce este foarte important pentru mine, cu umor. Umorul este un semn suplimentar de inteligenţă, modestie şi altruism. Doar proştii, îngâmfaţii şi egoiştii se iau prea în serios.

Şi mai există un lucru care mă face să am încredere în sfaturile despre nutriţie ale dr. Tivadar: felul în care arată ea personal. Aşa cum singura psiholoagă din care am citit serios pe teme de parenting a fost Françoise Dolto, pentru că ştiam cum au ajuns propriii ei copii şi îmi plăceau rezultatele creşterii lor, la fel mi s-a părut că pot avea încredere în sfaturile despre alimentaţie sănătoasă ale unei femei trecute de prima tinereţe care arată bine ea personal. Nu aşa cum am văzut la televizor, acum nişte ani, o “specialistă în nutriţie” pe care o puteai folosi ca material didactic live pentru predarea sistemului osos:

Un singur lucru a fost cât pe ce să mă împiedice să intru la conferinţă: drăguţa domnişoară de la intrare, cea decorativă care îţi urează bun venit şi îţi dă materialele, m-a întâmpinat cu un candid “Săru’ mâna!”. Primul gând a fost să fac stânga-mprejur, apoi am observat că înăuntru erau bomboane Rafaello la liber şi m-am răzgândit. Dar am notat neplăcutul incident pe formularul de participare. Şi îl scriu şi aici, poate ajunge cumva la urechile tinerei generaţii: fetelor, NU mai spuneţi “săru’ mâna!” femeilor, e mai mult decât penibil! Poate că v-a educat cineva aşa pe la ţară, când eraţi mici, dar nouă, cele de 40 şi ceva de ani, care nu ne simţim deloc bătrâne şi nici n-am avut picior de bunică la sat, NU ne pică deloc bine un astfel de salut. Şi nici la imaginea voastră nu dă bine, zău aşa…

Dar să trecem peste.

Conferinţa a început la ora promisă, s-a desfăşurat impecabil şi fără niciun incident, s-a terminat după aproape două ore şi mi-a adus două veşti foarte importante. Una bună şi una rea, desigur. Cea bună este că am avut dreptate în tot ceea ce gândeam şi eu despre alimente, alimentaţie şi stil de viaţă în general – nu pot spune că am aflat ceva şocant de nou, dar face extraordinar de bine să ţi se confirme că principiile tale de trai au fost întotdeauna corecte chiar şi fără să citeşti tomuri peste tomuri de specialitate. Vestea proastă este că nu există niciun medicament/substanţă/truc/şmecherie/etc. minune care să îmi topească instant burtica, funduleţul şi pulpiţele deosebit de împănate cu care m-am pricopsit de o vreme încoace. “Ai mâncat, există doar două căi: arzi sau depui. Iar arderea se face doar prin mişcare. A treia cale nu există.” Am încheiat citatul.

S-au mai spus multe în cele aproape două ore. Am notat o groază de lucruri şi am făcut fotografii schiţelor drei. Tivadar. Evident că nu le pot reda pe toate aici, dar o să pun, cu liniuţă, lucrurile care mi s-au părut mie demne de reţinut. Iar dacă aveţi un pic de răgaz, mai ales că e duminică după-amiază, uitaţi-vă neapărat la înregistrarea video a conferinţei, de pe Facebook; cu siguranţă nu va fi deloc timp pierdut, atât pentru informaţiile împărtăşite acolo, cât şi pentru stilul nu rareori umoristic al discursului.

În mare şi pe scurt, deci:

  • “Tot secretul nutriţiei este ce faci în următoarele 4-5 ore după ce ai mâncat. Aşa a fost dintotdeauna şi nu se va schimba nimic.” Deci dacă mănânci mult şi cu cantitate mare de lipide, trebuie să faci multă mişcare imediat după masă. Iar mişcarea aceea nici măcar nu este necesar să fie tras de fiare la sală, ci ar putea fi, pur şi simplu, un dans;
  • ca să te saturi judicios, trebuie să şi priveşti mâncarea, să te saturi la un nivel mental; acordă-ţi timp măcar pentru o masă pe zi la care să stai tihnit pe scaun, de preferat împreună cu familia, fără ecrane în jur;
  • micul-dejun are o importanţă enormă pentru organism; “A pleca de acasă dimineaţa fără să fi mâncat micul-dejun e ca şi cum te-ai urca într-o maşină fără combustibil în rezervor şi cu frâna de mână trasă şi te-ai mira de ce nu porneşte.”; dacă nu ai timp pentru micul-dejun acasă, îţi pregăteşti un sandviş şi îl mănânci când ajungi la serviciu (nici mâncatul pe fugă, în picioare, pe bucăţi etc. nu este bun);
  • mâncatul doar la cină este cel mai obezogen obicei pe care îl putem avea; e drept că este şi cel mai recompensant pentru creierul nostru, care se lasă păcălit că fix asta merita, după o zi de muncă: o cină copioasă; dar trebuie luptat cu “demonul” şi redusă drastic cantitatea de alimente ingerate seara;
  • proteinele sunt baza ADN-ului nostru, hormonii sunt şi ei o înlănţuire de celule proteice, deci este foarte important ca organismul să primească proteină animală suficientă şi de bună calitate încă de mic copil; nu poţi construi nimic viabil dacă structura de bază este pusă strâmb; după şase luni, laptele nu mai este deloc suficient pentru a hrăni un bebeluş, trebuie neapărat începută diversificarea;
  • cel mai important lucru la hrana noastră nu este neapărat cantitatea, ci calitatea; contează enorm dacă proteina pe care o mâncăm provine de la un animal care:
  1. să se fi mişcat în timpul vieţii lui (găina liberă din curte; sau porcul din care se face jambonul Pata Negra, care deşi este hrănit cu bobiţe speciale, măcar este pus să meargă de colo colo în căutarea acestora, nu i se oferă la nas – sau la rât, în fine… – ceea ce duce la creşterea calităţii proteice a cărnii sale, uşor observabilă din faptul că te poţi sătura cu o felie, două, de jambon, de parcă ai fi mâncat o friptură babană);
  2. să fi crescut în timpul lui natural de creştere (nu ca puii din crescătorii industriale, cărora li se stinge şi aprinde lumina de patru ori pe zi, ca să creadă că au trecut mai multe zile şi să crească precum Făt-Frumos);
  3. să fi fost hrănit corect.
  • şi imunitatea tot de calitatea proteinelor mâncate depinde, pentru că anticorpii sunt şi ei proteine; imunitatea nu se “reglează” din siropuri de cătină sau faguri de miere, ci se construieşte şi întreţine prin alimentaţie; dr. Tivadar şi-a citat aici un coleg, pe dr. imunolog Alexis-Virgil Cochino, care a spus că “a încerca să umbli la imunitate e ca şi cum ai încerca să repari centrala de la Cernavodă cu o şurubelniţă (un articol detaliat aici); nici la bolnavii de cancer nu trebuie interzis consumul de carne, ba din contră: aceştia au deja imunitatea scăzută din cauza neoplasmului, deci dacă le-o mai şubrezeşti şi printr-o carenţă de proteină animală, nu faci decât să le accentuezi boala;
  • suplimentele alimentare nu sunt necesare decât dacă ai o carenţă în organism şi îţi recomandă medicul o cură; dacă organismul tău nu are nevoie de anumită substanţă, o elimină şi atât; anti-oxidanţii în exces devin pro-oxidanţi; de exemplu, “dacă iei în exces vitamina C, singurul rezultat pe care îl vei obţine va fi un pipi scump”; sau vitamina A în exces înseamnă, de fapt, grăsimi în exces, şi poate duce şi la efecte nocive (cum ar fi grăbirea unui cancer pulmonar existent);
  • pâinea, consumată cu măsură şi ea, este bună în orice compoziţie (cu drojdie, cu maia, cu secară etc.), cu condiţia să nu fi fost congelată, ea sau aluatul din care este făcută; marele ajutor pe care îl aduce pâinea constă în bacteriile pe care le conţine şi care sunt necesare tubului nostru digestiv; de asemenea, trebuie evitate combinaţiile “grele” pentru organism, precum pâine cu cartofi, pâine cu orez, pâine cu paste etc.; respectivele bacterii mai pot fi luate din: borş, zeamă de varză, murături, lactate, brânzeturi şi (puţin) din bere sau vin;
  • proteina vegetală este inferioară calitativ celei animale, de aceea vegetarianismul (şi cu atât mai puţin veganismul) nu este recomandat oamenilor; dacă am fi fost programaţi să fim vegetarieni, am fi avut stomac de vacă, nu de om;
  • nu e bine să bei apă înainte şi în timpul mesei, deoarece îţi diluezi sucul gastric necesar digestiei; dar e chiar indicat să bei după, la fel cum tot după poţi mânca şi desert, şi fructe, fără teama de fermentaţie (altă legendă urbană în vogă acum) – la urma urmei, toate glucidele au nevoie de fermentaţie, pentru că acesta este singurul lor mod de digerare (la fel cum toate proteinele au nevoie de putrefacţie pentru asta, că ne place sau nu cum mirosim pe dinăuntru);
  • sucurile sunt nocive; atunci când bem suc, indiferent de care, picurăm, lent de obicei, zahăr în organism, iar acesta nu ştie ce să facă cu el, aşa că îl transformă în grăsimi; bebeluşii trebuie să renunţe la sucuri din momentul în care sunt capabili să mănânce fructe în starea lor naturală;
  • nici o grăsime nu trebuie consumată în exces, nici măcar uleiul de măsline nu e bun dacă e turnat cu cana peste o salată (eu mi-am cumpărat recipiente de tip spray pentru uleiul şi oţetul pentru salate, şi iată că sunt nu numai teribil de practice pentru gătit, dar şi mult mai sănătoase decât sticlele din care torni lichidele), iar dintre toate margarina nu trebuie consumată deloc;
  • nici seminţele şi fructele oleaginoase atât de la modă acum nu sunt sănătoase în exces, deoarece aduc prea multă grăsime în organism; sigur că în condiţii de frig sau de efort fizic intens se justifică un consum mai mare de grăsimi, în rest, însă, nu e deloc indicat să le consumi cu pumnul; de fapt, e de ajuns să ne gândim la felul în care se află aceste seminţe în natură, nu chiar accesibile omului, un pic ascunse; dacă ar fi fost necesare nouă, s-ar fi aflat la îndemâna noastră, ca merele la care trebuie doar să întindem mâna să le culegem;
  • apa plată cu lămâie băută dimineaţa pe stomacul gol este la fel de utilă organismului ca apa plată cu castravete; întotdeauna când auzim despre o dietă miraculoasă sau un truc dintr-acesta “minune” trebuie să ne punem o întrebare simplă: DE CE?; adică DE CE ar fi necesară o felie de lămâie în apă dimineaţa, când castravetele poate aduce acelaşi aport de vitamina C unui organism care oricum nu va sintetiza acea vitamină dacă nu are nevoie de ea?; şi DE CE tocmai lămâia, în condiţiile în care nu este un fruct tipic arealului nostru, deci clar bunicii noştri nu s-au construit prin consumul acestuia?; şi DE CE pe stomacul gol?; doar atunci când găsim răspunsuri rezonabile la aceste DE CE-uri putem să credem în eficacitatea unui anumit obicei, oricare ar fi acesta;
  • legendele despre sarea iodată sunt şi ele legende, evident; trebuie să consumăm sare iodată pentru că trăim într-o zonă săracă în iod, deci nu ne luăm din alte surse iodul necesar pentru a nu fi proşti congenital; nici măcar în tiroidită nu este indicată renunţarea la consumul de iod, aşa cum recomandă, probabil după ureche, unii medici de pe la noi (din păcate, există şi astfel de medici, care într-o ţară cu adevărat civilizată ar fi sancţionaţi pentru astfel de indicaţii, cum se întâmplă acolo cu oricine nu respectă procedurile foarte clar şi unitar stabilite pentru toţi medicii);
  • posturile sunt utile, dar făcute şi ele cu cap – două zile de post de grăsimi pe săptămână ar fi un obicei sănătos, la fel cum şi posturile ortodoxe au la origine o semnificaţie sănătoasă;
  • lecitina se face din colesterol, deci copiii au nevoie de lactate ne-degresate; desigur, excluzând smântâna sau iaurturile prea grase (10% grăsime deja nu mai e iaurt, e smântână); să nu uităm că grăsimea, de fapt, este combustibilul util organismului, atât pentru efort cât şi ca apărare contra frigului, doar cea în exces trebuie arsă din muşchi, prin mişcare.

Cam atât. Oricât aş încerca să fiu succintă, nu pot trage o singură concluzie de aici. Dr. Tivadar a spus că, dacă ar fi să dea un singur sfat suprem în loc de o conferinţă întreagă, acesta ar fi: “Renunţaţi complet la orice tip de suc!”.

Iar eu personal aş rezuma cam aşa:

Chimia este o ştiinţă exactă. Nu putem nega natura noastră animală şi nu putem fenta o ecuaţie chimică, scoţând complet din ea un anumit termen şi aşteptându-te apoi ca totul să meargă perfect (vezi ecuaţia din josul paginii:

Trebuie să consumăm din toate, dar cu măsură, pentru că nu există alimente sănătoase, ci doar alimentaţie sănătoasă, care să fie corelată cu mediul, vremea de afară, stilul de viaţă (efortul fizic depus), genetica şi eventualele afecţiuni medicale. Ca să mănânci sănătos e de ajuns să fii cumpătat, să ai un echilibru în farfurie între vegetal şi animal (farfuria ideală ar trebui să fie pe jumătate cu legume şi zarzavat), să îţi faci un plan de cumpărături şi de gătit măcar cu o zi înainte, să nu pleci urechea la nicio dietă miraculoasă, să nu înghiţi niciun hap dacă nu ţi-l recomandă un medic serios şi să faci mişcare imediat după masă.

Farfuria ideală

Ah, şi să nu uităm să dansăm! Dacă mă gândesc bine, cred că acesta ar fi sfatul meu suprem de dat mai departe după această conferinţă. Mereu mi-a plăcut să dansez şi regret că ultimii ani m-au îndepărtat de bunul meu obicei de a dansa până şi singură prin casă, cu sau fără motiv. O să-l reiau cu siguranţă de acum încolo, pentru că oricum fiică-mea este extraordinar de fericită atunci când mă vede dansând (nu ştiu exact de ce, dar chiar este lucrul care o face cel mai fericită atunci când îl vede la mine, la fel cum râde absolut de nestăvilit atunci când alergăm împreună pe stradă). Iar azi-dimineaţă am luat şi un mic-dejun mititel. Toată viaţa mea de adult am sărit micul dejun, limitându-mă la o cafea neagră şi un suc de fructe. Dar azi am încercat o felie de pâine prăjită cu unt şi un iaurt Activia cu mango şi cereale înainte de a bea cafeaua. N-a fost foarte dificil, digestia a fost perfectă şi am avut, iată, şi energia necesară pentru a scrie peste trei ore la acest articol care vă urez să vă fie cât mai util!

Cartea dr. Tivadar, pe care am primit-o după conferinţă, pare şi ea de căpătâi în medicina bunului simţ. Plus că e scrisă delicios, ar fi păcat să nu o citiţi.