Speed! I’m Speed! (trei)

 

Acum ceva vreme, fiică-mea s-a mirat că aude un nume cu sonoritate feminină în lista piloţilor de la Indycar:

– Wow, e şi o pilotă în concurs?

Prietenele mele feministe s-au întristat aflând asta, însă mie mi s-a părut amuzant. Eu cred că nu e nicio problemă în a accepta diferenţele constituţionale şi fundamentale dintre femei şi bărbaţi. Chiar cred că suntem diferiţi din multe puncte de vedere, atât fizice cât şi psihice, şi că e o prostie să vrei să ai drepturi egale cu sexul opus în domenii pentru care nu ai aptitudini egale cu ale acestuia. Problema rezidă, însă, în necunoaşterea acestor diferenţe – ceea ce duce la desconsiderarea femeilor de către bărbaţi, la tratamente dispreţuitoare şi ofensatoare, la neînţelegeri între sexe şi chiar la agresiuni. Dacă aceste diferenţe ar fi prezentate clar încă din şcoală, multe dintre certurile, traumele sau chiar crimele intersexuale ar putea fi evitate.

Da’ zău dacă înţeleg cum am ajuns să ţin discursuri grave despre lucruri grave, când ceea ce voiam, de fapt, să vă povestesc acum e doar că am văzut Cars 3. Şi mi-a plăcut la nebunie!!!

Cars a fost primul lungmetraj de animaţie care a cucerit-o pe Luna. Cred că avea vreo trei ani pe atunci şi l-a revăzut de mai multe ori – lucru care nu putea decât să mă bucure, în camera mea de alături, pentru că şi mie îmi plăcea. E un film despre vise şi ambiţie, despre talent şi muncă şi, mai ales şi mai ales, este un film despre onestitate şi prietenie. Iar faza în care Guido leşină de emoţie pentru că îi intră (maşina) Michael Schumacher în atelier m-a făcut să râd de fiecare dată când am revăzut-o. Inclusiv săptămâna trecută, când ne-am propus să ne împrospătăm amintirile şi să revedem primul film, în aşteptarea celui de-al treilea, care urma să aibă premiera astăzi.

Pentru că al doilea film din franciză nu ne impresionase prea tare, pe niciunul din familie, azi aveam oareşce emoţii că s-ar putea să nu ne placă nici al treilea, dar nu a fost deloc aşa: Cars 3 este un film adorabil, cu caractere bine conturate, mult umor, duioşie şi multă adrenalină. Poate chiar prea multă pentru un copil (eu, una, am stat ca pe ace la multe scene de raliu, în care maşinile se năpusteau spre sală sau se loveau între ele). Nu v-aş recomanda să vă duceţi copiii mai mititei la acest film, în primul rând din cauza vitezei năucitoare cu care se întrec maşinuţele pe ecranul uriaş cam jumătate din film. Cred că e prea agresivă pentru un copil mic. În al doilea rând, filmul capătă mai mult înţeles pe măsură ce eşti mai trecut prin viaţă, iar pe un copil îl poate lăsa indiferent. Numai un adult ceva mai matur poate aprecia profunzimea şi sensibilitatea unui gest ca cel făcut de Fulger McQueen spre finalul filmului – gest care este, de altfel, şi sensul principal al acestuia. Nu vă spun un cuvinţel în plus, pentru că sper să vă duceţi să-l vedeţi şi nu vreau să vă stric surpriza. Doar atât vă mai spun: am râs mult mai mult decât am plâns la filmul ăsta, ceea ce pentru mine este deosebit de rar.

A, şi ca să nu uit de unde am plecat: dragele mele prietene feministe, după Cars 3 miros un vânt de schimbare în domeniul curselor automobilistice. Şi am bănuiala că în curând va trebui să găsim un cuvânt mai potrivit decât „pilotă” pentru a vorbi despre femeile-pilot ce vor fi din ce în ce mai multe şi mai hotărâte. Întrebarea este care să fie acela.

Cadou pentru ziua lui

A existat o vreme când bărbatu-meu era centrul preocupărilor mele şi părea că şi eu al lui. Apoi am devenit părinţi şi s-a terminat. Pe vremea aceea, atunci când se apropia ziua lui, mă apuca o grijă teribilă: ce cadou să îi iau unui bărbat care are de toate? Pentru că pe atunci el era şi în plină perioadă prosperă din toate punctele de vedere (care şi ea s-a cam terminat între timp).

Şi uite-aşa se face că într-un an l-am dat pe mâinile unei alte femei (maseuză la un spa cu pietre, arome şi alte fiţe, nu vă gândiţi la prostii!), în altul i-am făcut rost de un tricou oficial semnat de toată echipa Steaua de pe atunci (via nevasta lui Ghionea, care era prietenă cu o nepoată de a doua… complicat), iar în alt an i-am dăruit un autograf de la Phil Collins, cântăreţul său preferat. Cu acesta din urmă a fost suprinzător de uşor: am scris un e-mail pe adresa de pe site-ul oficial al interpretului şi imediat mi-a răspuns asistenta lui personală cum că Phil e plecat un pic la New York, să lucreze la musicalul Tarzan, dar că să nu-mi fac griji, că face ea cumva să-mi parvină autograful până de ziua lui bărbatu-meu. Ca şi cum sunam acasă la un prieten şi îmi răspundea nevastă-sa că s-a dus să-şi ia ţigări de la colţ şi că mă sună el înapoi când se întoarce. Iar autograful a sosit într-adevăr în timp util pentru a deveni un cadou inspirat pentru o aniversare.

Mie nu îmi place în mod special artistul Phil Collins, dar sigur că îi recunosc însemnătatea în istoria muzicii. Iar după această „interacţiune” la distanţă a crescut în ochii mei ca om. Şi mi-a părut rău să aud că avea necazuri cu sănătatea, şi că a trebuit să se retragă de pe scenă, pentru că a fost lovit exact unde îl poate durea cel mai tare pe un baterist: nu-şi mai putea folosi mâinile. Din când în când, bărbatu-meu mă mai întreba dacă mai ştiu ceva despre el, la fel cum mai verificăm uneori ce mai face Michael Schumacher – alt mare erou modern lovit de un ghinion teribil şi nemeritat, aşa cum mai întodeauna este ghinionul. Şi mare i-a fost bucuria să afle că Phil Collins este din nou pe scenă în vara asta şi că ar fi posibil chiar să câştigăm bilete la concertele lui de la Paris, dacă participăm la un concurs Europa FM. În fine, dacă se reface la timp după căzătura de acum câteva zile (ghinionul continuă), care l-a făcut să îşi amâne concertele din Londra…

Aşa că m-am apucat de ascultat cu mare atenţie radioul şi de trimis SMS-uri la ei, doar-doar oi rezolva astfel, în mare avans, următorul cadou de ziua lui bărbatu-meu. Cea din iunie viitor, pentru că cea de anul ăsta de-abia a trecut. Păcat că nu s-a lansat mai devreme concursul radiofonic, poate că aş fi scăpat mai uşor cu grijile şi cheltuielile. Adică preţul câtorva SMS-uri versus prostioarele pe care i le-am luat şi care confirmă încă o dată principiul de netăgăduit că totul este relativ – şi mai ales mărimea:

V-am încurcat un pic, nu-i aşa? Hai să vă dau un element ajutător (cu precizarea că omu’ îşi exprimase dorinţa de a primi un Porsche adevărat de ziua lui, dar din păcate doar de un Trabant de jucărie am avut bani):

Mda, era o mini-kendamă, de fapt. Şi o super-tastatură de computer, ergonomico-bio-eco-şi-fantastico, în pachetul aparent uriaş, care a venit cu instrucţiuni de folosire doar în letonă, daneză şi alte câteva limbi de circulaţie restrânsă, ceea ce face de nefolosit unele butoane mai enigmatice ale respectivului device. Plus două cărţi SF care nu au părut să îl încânte, plus o „operă de artă” de la fiică-sa despre care o să vă povestesc altădată…

Ca să închei, mă gândesc că poate mă ajutaţi cu sugestii pentru următoarele ocazii, pentru că, iată, am tendinţa de a lua prostioare, din lipsă de inspiraţie. Deci voi ce cadouri le luaţi bărbaţilor voştri, maturi dar sensibili, de ziua lor, după mulţi-mulţi ani de convieţuire?

Am fost la GrittyHub şi ne-a plăcut

De două ori am fost nevoită să intru în clasa fiică-mii în timpul orelor, din toamnă şi până acum. Prima dată a fost când nu am putut ajunge la ora normală de plecat acasă şi a trebuit să o iau mai târziu. Atâta linişte răzbătea din clasa lor încât pentru o clipă mi s-a strâns inima înainte să apăs pe clanţă: dacă s-a întâmplat ceva? Dar nu se întâmplase nimic. Stăteau cu toţii cuminţei la mese şi ascultau muzică clasică, într-un fel de siestă culturală după prânz care m-a umplut de mare uimire (nu vreţi să ştiţi cum arată şi mai ales cum se aud – de departe – aceiaşi copii în pauza mare, la locul de joacă!). A doua oară a fost când am dus copilul la şcoală, într-o dimineaţă de săptămâna trecută, şi m-am întors nonşalant de acolo cu tot cu ghiozdanul lui pe umăr. Abia pe la mijlocul drumului către casă am realizat că eu am ceva în plus iar Luna, evident, ceva în minus, aşa că m-am întors. De data asta, însă, era glasul fiică-mii cel care răzbătea la mare distanţă prin uşă:

– … Pe primii doi îi cheamă Mai şi Iunie…

Am intrat scuzându-mă de deranj, am lăsat ghiozdanul şi am ieşit imediat. Plecând, am apucat să aud:

– Iulie!

– Nu!

– A, da, pentru că în iulie e vacanţă… Septembrie!

– Nu!

Şi râsete, şi chicoteli… Am pufnit şi eu în râs, pentru că ştiam prea bine despre ce era vorba.

În weekendurile anterioare, o dusesem pe fiică-mea la trei ateliere demonstrative de la Gritty Hub – un club care îşi propune un program mai special de activităţi pentru copii, orientate spre dezvoltare personală şi cunoaştere în domenii mai puţin explorate la vârste mici. Am ales împreună atelierele, în funcţie de nevoile, dar şi de curiozitatea Lunei. Şi aşa se face că primul la care a participat a fost Memorie de lux, în care se promitea învăţarea unor tehnici mnemonice utile copiilor care au, după cum bine ştim, mare nevoie să poată asimila uşor cantitatea enormă de materie de la şcoală şi nu numai. De acolo, Luna a ieşit veselă şi mult mai sigură pe diferenţele dintre this, that, these şi those – noţiuni pe care le-a încurcat dintotdeauna până acum. Nu a vrut să îmi spună care e şmecheria care a ajutat-o să reţină, în sfârşit, cuvintele astea. În schimb, mi-a povestit cu mare entuziasm ce drăguţă era fata cu părul mov care a stat cu ei, şi ce frumoasă e casa în care au loc atelierele, şi cum stau ei pe jos pe pernuţe pufoase, şi ce gustoasă a fost gustarea de fructe servită la mijlocul atelierului – deci lucruri de mai mare mare relevanţă în context, pentru ea, desigur.

Al doilea atelier la care a participat a fost unul despre Autocontrol, de la care eu speram să iasă mai tăcută, dar nu am avut bafta asta, ar fi necesar probabil să urmeze toate sesiunile din program (şi încă şi atunci am îndoieli că ar fi posibil aşa ceva). Iar ultimul, cel care a încântat-o cel mai mult, se numea WowMind! şi era despre şmecherii pe care le face creierul, conştient sau nu, în diferite situaţii de gândire. Au văzut filmuleţe cu iluzii optice şi li s-au pus întrebări-capcană de logică care i-au antrenat pe toţi copiii participanţi. Eram sigură că acela va fi atelierul preferat, dată fiind înclinaţia ei spre jocurile minţii şi spre psihologie. Plus că urma să-l facă tot cu „fata cu părul mov”, care o cucerise deja, deci…

Acum, Luna de-abia aşteaptă să mai meargă la GrittyHub. Din păcate, la atelierele din luna iunie nu am putut să o înscriem, dat fiind că aveam deja alt program, dar cu siguranţă va merge, măcar la unul, în toamnă. Şi cred că o să meargă şi într-una dintre taberele lor urbane, din cursul acestei veri, care de-abia au fost anunţate ieri şi care par şi ele foarte interesante. Rămâne doar să ne sincronizăm planurile de vacanţă cu preferinţele copilului, care este atras şi de gătit, şi de grădinărit, şi de cinema, şi de experimente – practic de cam toate tematicile săptămânale alese de organizatori. Şi de perspectiva de a petrece din nou timp cu „fata cu părul mov”, bineînţeles.

În caz că sunteţi şi voi în căutare de alternative pentru timpul liber al copiilor (programele sunt gândite pentru vârsta 6-12 ani, în principiu), găsiţi pe site-ul clubului descrierea detaliată a fiecărei tabere, inclusiv cu poze de la ediţiile de anul trecut. Deja grija aceasta pentru detalii, vizibilă din prezentări, este un indiciu sugestiv pentru grija pe care oamenii de acolo o au faţă de copii şi felul în care îşi planifică cu seriozitate activităţile. Sunt tineri, dar par profesionişti şi chiar am încredere şi să le las copilul pe mână, şi că îl vor învăţa ceva interesant cât timp va sta la ei. Cum a fost şi cazul cu acea problemuţă de logică pe care Luna o spunea colegilor ei, la şcoală, atunci când am intrat inopinat în clasa lor:

– Mama lui Michael are trei copii. Pe primii doi îi cheamă Mai şi Iunie. Cum îl cheamă pe al treilea?

Pe absolut toţi cunoscuţii pe care i-a întâlnit în acea perioadă i-a testat cu problema aceasta. Şi tare mândră mai era când cineva pica în capcana ei! E cineva şi pe aici, oare? 😉

Cronică de artă

Pentru că mi s-a reproşat că mă lungesc în mod obositor atunci când povestesc despre locurile în care mergem şi activităţile pe care le facem, iată că azi sunt deosebit de succintă şi vă prezint, conform zicalei, o poză care face cât o mie de cuvinte:Este vorba de un peisaj cu mini-iubitori de artă, în sala care le-a plăcut cel mai mult de la expoziţia Art Safari.

În rest, nu prea am ce să spun despre acest eveniment cultural. Aştept cu mare curiozitate să văd ce se va întâmpla cu lumea noastră artistică şi boemă atunci când se vor prăbuşi de tot şandramalele astea uriaşe şi comuniste în care se organizează mai nou expoziţii, ateliere, teatre, cluburi, discoteci… Că nimeni nu mai construieşte nimic. Doar pune un bec într-o toaletă şi o numeşte artă.

Iar am fost la Bookfest. Tot 2017

Deci… unde rămăsesem ieri? Desigur, la promisiunea că azi voi lua bani mai puţini la mine când voi recidiva la Bookfest. Şi chiar aşa am făcut. De fapt, astăzi m-am dus doar pentru că nu apucasem să văd standurile unor oameni pe care îi cunosc, real sau de pe reţelele sociale, şi mi-am propus să mă duc ţintit la acestea. Evident că nu mi-a reuşit să nu fac şi ocoluri, petrecând în târg ceva mai mult timp decât ieri, dar măcar mi-am ţinut promisiunea de a cheltui mult mai puţin azi. Şi iată captura noastră:

Primele cărţi pe care le-am luat au fost, evident, din afara listei făcute de acasă. Dar nu am putut rezista o masă plină cu titluri la 5 lei, în engleză, la un nivel ce sper să fie accesibil Lunei, care chiar are nevoie de un efort suplimentar în domeniu. Sper ca la vară să vrea să le citim împreună şi să scriem tot împreună câteva scrisori pentru prieteni imaginari. Pentru că pen pals nu are. Încă. Cartea despre bunici a fost alegerea ei, deşi clar nu are cum să o înţeleagă, dar am cedat pentru că ştiu că este foarte ataşată de bunicul ei şi era important pentru ea. Îmi pare rău că nici măcar nu am observat cum se numea standul de la care am luat cărticelele, au fost drăguţi şi i-au dat Lunei şi câteva promoţionale la plecare:

Apoi am ajuns la prima noastră destinaţie: „Sistemul nervos, sistemul bucuros”, de Gabriel de Achim. De fapt, cartea este „opera” celor doi copii ai autorului, care au şase şi, respectiv, zece ani, prezenţi în stand alături de mămica lor, de la editura Frontiera (o editură care a început de curând să iasă din nişa ei de cărţi despre autism, şi să publice şi literatură pentru copii, de foarte bună calitate). Copiii, frumoşi, veseli şi politicoşi,  s-au bucurat să audă că am venit acolo special pentru cărticica lor şi i-au scris/desenat Lunei un autograf artistic şi cam de anticipaţie, dat fiind că e datat peste o lună, din greşeală, de către micuţa co-autoare.

Spre enervarea Lunei, i-am luat şi astăzi o cărticică cu exerciţii, de data asta de matematică şi abia pentru anul viitor. Anul acesta a fost cumva cam prea relaxant pentru ea, la noua şcoală, şi cred că la anul va trebui să lucrăm un pic mai mult, ar fi păcat să se piardă înclinaţia ei nativă spre matematică ne-exersând.

Cât timp cotrobăiam standul cu cărţi enervante, ea s-a dus să caşte ochii la nişte vecini care aduc cărţi din străinătate („orice cărţi vă doriţi”, afirmă ei) şi atât de frumos s-a purtat cu ea domnişoara din stand încât uite că îi fac reclamă aici, afişând promoţionalele pe care i le-a dat Lunei:

La standul Nemira a început deja scandalul. Voia cu orice preţ un braţ de cărţi, iar eu nu voiam. Nu pentru că acolo nu cunosc pe nimeni, ci doar pentru că eu credeam că acele cărţi nu sunt pe gustul ei, de fapt, şi că o atrag doar pentru că au coperte cu animale. Până la urmă, am făcut un compromis: în loc să îşi ia toată seria de Jill Tomlinson (un pachet de patru cărţi, la promoţie la târg la preţ de cam trei), şi-a luat doar volumul cu „Pisicuţa care voia să ajungă acasă”.

La Cartea Copiilor, însă, nu numai că nu m-am opus la dorinţa ei, ci chiar m-am bucurat: a apărut o carte nouă cu „Broscoi şi Brotac”, de Arnold Lobel. Am adorat prima carte cu cei doi eroi batracieni, deşi mi-e o silă teribilă de această clasă de animale, în realitate. O carte surprinzătoare şi nostalgică, cu doi prieteni foarte buni, în ciuda diferenţelor clare dintre ei – aşa cum se întâmplă de multe ori, deşi paradoxal, cu oamenii. Pe când discutam cu fosta mea colegă de facultate, Victoria Pătraşcu, cea care s-a lăsat de chineză şi s-a apucat de scris cărţi (minunate) pentru copii, am auzit ţipătul de bucurie al Lunei, care se dusese să-şi plătească cartea:

– Mama, mama, e o tombolă aici!

Nu am avut încotro şi am completat formularul, timp în care Luna dădea roată prin stand, să îşi aleagă cele trei cărţi pe care le va câştiga la tombolă. Pentru că ea nici măcar nu îşi pune problema să nu câştige, din moment ce a participat, atât de optimistă este!

Doar un singur obstacol am mai avut în drumul nostru spre ieşire: standul Humanitas. Ne-au făcut şi de acolo cu ochiul câteva coperte superbe, dar preţul de pe ele nu era la fel de superb, ca să zic aşa. E drept, aveau şi o promoţie la titlurile pentru copii (15%, parcă), dar… Au rămas ca promisiune pentru data viitoare când mai mergem la un târg de carte. Adică peste vreo trei ani, după cum am calculat eu că ar fi rezonabil din punct de vedere financiar.

Şi ne-am îndreptat spre ultima noastră destinaţie, standul editurii Gama. Cu o oprire absolut obligatorie pe la prietena noastră Virginia de la editura Trei, pe care Luna o place foarte mult şi nu se putea să nu o salutăm şi azi, după ce am luat şi ieri cărţi de la ei (PanDa fiind o colecţie a Pandora M, care la rândul ei e o editură-soră cu Trei). La Gama am mângâiat un pic cartea tradusă de mine care tocmai a ieşit pe piaţă (Montessori la tine acasă. 80 de jocuri pedagogice ușor de realizat — vă dau şi vouă un exemplar atunci când o să-l primesc, la fel cum am făcut şi cu precedenta carte tradusă) şi am cumpărat, printre altele, primul volum din seria cu Judy Moody.  Deşi cred că este pentru copii un pic mai mari, personajul principal pare a semăna cumva la fire cu fiică-mea; vom vedea dacă aşa este. Şi ca spre încununarea unei aventuri frumoase pe tărâmul fermecat al cărţii, domnişoara de la Gama i-a dat Lunei ca bonus un carneţel cu Judy. Ei bine, cadou mai potrivit pentru fiică-mea nici că se putea! Are o slăbiciune pentru carneţele la fel cum am şi eu (în fine, eu mai am şi pentru şoseţele, şi pentru… detaliem altădată). Aşa că am plecat imediat spre casă cu un copil transfigurat de fericire.

Cam asta a fost cu Bookfestul nostru de anul acesta. Sau, de fapt, nu asta a fost tot. Pentru că întâmplările de astăzi au atins nişte resorturi secrete din mintea drăcuşorului meu de copil şi este posibil să existe nişte urmări. Deja de ieri îmi spusese ea ceva care îmi dăduse de gândit:

– Mama, eu vreau să scriu o poveste şi să o duc la tipărit.

Şi mă bucurasem că îmi calcă pe urme. Dar doar o secundă, pentru că a adăugat:

– Şi o să mă ajute tata.

Deci nu i-am mai acordat atenţie. Dar azi, faptul de a-i fi cunoscut pe copiii aceia care au scris o carte, combinat cu atracţia exercitată de filele complet albe ale noului ei carneţel, au făcut-o să-şi perfecţioneze planurile. Şi am avut parte, pe drumul de întoarcere, de următoarea discuţie hotărâtă:

– Eu o să scriu o carte. Se va numi „O zi din viaţa mea”. Şi Dragoş o s-o tipărească (avem fin cu tipografie). Auzi, da’ banii pe carte cine o să-i ia?

Îi explic un pic care este traseul unei cărţi până la cititori, cu trecere prin edituri, reţele de distribuţie şi librării. Ocazie cu care îşi aduce aminte ceva esenţial:

– A, şi o s-o trimit la editura cu care lucrezi tu, să mi-o corecteze.

S-o dau jos din maşină acum sau s-o bat discret, acasă, pentru ruşinea asta pe care mi-o face?

– Ǎăă… nu crezi ca ar fi normal să ţi-o corectez… ăăă… eu?

– Nu, îmi răspunde ea fără preget. Pentru că cei de acolo cred că sunt mai buni decât tine, că au mai multă experienţă.

Eu nu mai vorbesc cu ea. Nici ea cu mine, o vreme. Apoi o aud continuându-şi visul:

– Îţi dai seama, la anu’, îmi deschid şi eu un chioşculeţ acolo, la Bookfest…

Încerc să nu îi dau satisfacţie şi mă ţin tare, să nu râd (auzi, „chioşculeţ”!). După alte câteva minute de reflecţie, o aud din nou:

– Da’ cred că pentru asta trebuie să scrii şi tu nişte cărţi. Că nu pot veni doar cu o singură carte în chioşculeţul ăla. Auzi, să-i scrii lu’ Virginia când ajungem acasă, să ştie că o să aibă de treabă!

Ba chiar treabă multă, aş zice, pentru că, ajunsă acasă, a mai plusat cu ceva, luându-şi laptopul în braţe şi instalându-se pe canapea, să scrie:

– De fapt, cartea mea o să se numească „O săptămănă din viaţa mea”. Doar o zi ar fi prea puţin, că ar ieşi cam scurtă.

Aşa zic şi eu: nu poţi să umpli un chioşculeţ cu doar o zi din viaţă. Deşi, dacă mă gândesc bine, sunt unele zile din viaţa de mamă care ar putea face asta…

Am fost la Bookfest 2017

Acest articol m-a costat aproape 400 de lei. Poate chiar mai mult, dacă punem la socoteală şi benzina. E drept, cheltuiala mea ar fi fost aceeaşi şi dacă nu aveam blog, dar dacă tot am, măcar să dau vina pe el pentru această risipă teribilă pe care am făcut-o, unde altundeva decât la Bookfest. Aproape 400 de lei m-au costat cărţile cumpărate acolo, pe care vi le prezint şi vouă mai jos (scuzaţi condiţiile foto, nu am niciodată suficientă răbdare să amenajez „studioul”).

Avem, deci, mai întâi, cărţile pe care şi le dorea mai de mult Luna, şi pe care îi promisesem că le căutăm la Bookfest, ca să le luăm cu reducere: „Noroc cu laptele” de Neil Gaiman, prima carte care a fascinat-o, de a citit-o şnur acum vreo lună, şi „Tătănuş Pipăruş”, pentru care a făcut o pasiune când am fost la atelierul de lectură de acum două săptămâni, dar mi se păruse mult prea scumpă atunci (azi am luat-o la juma’ de preţ, totuşi, sorry, Cărtureşti…). Aceasta din urmă mie nu mi-a inspirat prea multă încredere – o carte despre un câine-fantomă scrisă de o doamnă pe care o cheamă Claire BARKer, serios? Dar copilul nu a uitat-o, iar azi s-a bucurat enorm să o găsească, aşa că… am cedat.

Avem apoi alte cărţi pe care şi le-a ales copilul singur, după ce le-a citit ultima copertă: „Creenshaw” şi „Ivan fără de seamăn”, ambele de Katherine Applegate, plus „Povestea unei pescăruşe şi a motanului care a învăţat-o să zboare”, de Luis Sepulveda.

Şi i s-a mai lipit de mână o carte, pe care a început să o citească acum, atrasă de faptul că pe copertă apare într-un colţ cel mai dulce căţel de pe lume: „Penny Pepper. Totu-i sub control”, de Ulrike Rylence.

Asta după ce în maşină, pe nesfârşitul drum înapoi acasă, din nordul în sudul Bucureştiului, pe ploaie, a avut timp berechet să termine altă carte: „Stelaluna” de Janell Cannon. Pe aceasta eu i-am arătat-o, pentru că mi s-a părut minunată ideea unei coperte cu o liliacă drăguţă cu un nume atât de potrivit. La fel cum i-am arătat-o şi pe cea despre iepuraşul de porţelan pierdut şi regăsit, „Miraculoasa călătorie a lui Edward Tulane”, de Kate DiCamillo:

Tot împreună am decis să încercăm şi două cărticele în franceză, dintr-o serie care ne-a plăcut mult amândurora, cea cu Mister Men şi cu Little Miss, de Roger Hargreaves, şi din care am citit cam tot ce s-a tradus în română până cum. Motivul pentru care am cumpărat aceste cărticele este că sper să îi trezesc interesul fiică-mii pentru frumoasa şi aproape uitata limbă franceză. Motivul ei a fost că au coperte cu sclipici.

La următoarele cărţi a trebuit să duc ceva muncă de convingere cu Luna: „Hai, mă, Luna, că tu nu ai citit niciodată fabule, poate aşa, sub formă de bandă desenată, să fie mai interesante!”, după care am strecurat-o pe furiş la casă şi pe cea cu ortogramele.

Iar la standul următor, când a văzut pe ce cărţi pun mâna, a devenit subit econoamă:

– Mama, chiar cred că exagerezi! Nu-ţi dai seama ce mult am cheltuit până acum? Gata, nu le mai lua şi pe astea!

„Astea” fiind următoarele, pe care intenţionez să i le dau ca temă de vacanţă:

Aşa că nici măcar nu m-am mai obosit să îi cer părerea la următoarele achiziţii, pentru că era clar care ar fi fost opţiunea ei: „Filosofia pentru copii”, de David A. White, „Drăcuşorul cifrelor”, de Hans Magnus Enzensberger şi „Arta pe înţelesul copiilor”.

Bookfest-2017-9

Şi cam atât. După o oră şi jumătate de învârtit prin standuri, pe când mă uitam la ceas şi realizam că trebuie să plec curând, mi-am dat seama că luasem numai cărţi pentru copii. Pe de o parte, pentru că de nişte ani buni nu am citit decât sporadic cărţi pentru adulţi. Pe de altă parte, pentru că încerc să reduc cât pot de mult cheltuielile mele personale, în favoarea celor pentru copil. Iar ultimul motiv este că, de fapt, a ajuns să îmi placă şi mie, mult, să citesc cărţi pentru copii – probabil că este o slăbiciune a copilului care am fost, pentru că văd acum această explozie de culoare, desene fermecătoare şi poveşti înduioşătoare, aşa cum nu exista pe vremea mea. La fel cum o să am o slăbiciune toată viaţa pentru rechizite viu colorate. Sau penare vesele. Sau rucsaci cu desene pe post de ghiozdan. Sau.

Nu cred că e de ruşine ceea ce tocmai am mărturisit, şi anume că abia aştept să răsfoiesc şi eu cărticelele Lunei. Zilele trecute, din vorbă în vorbă cu farmacista de la care tocmai îmi cumpărasem nişte medicamente (o doamnă de circa 40 de ani), am aflat că se duce singură la cinema, la toate filmele de desene animate pentru copii. Apoi am făcut un schimb firesc şi fructuos de impresii şi recomandări din domeniu. Deci, au şi alţi păsăricile lor…

Totuşi, mi s-a părut trist să nu îmi iau şi eu chiar nimic, nimic pe care să nu scrie „copii” sau „young”, aşa că m-am dus ţintit la editura Trei şi am căutat cartea aceea frumoasă despre care v-am mai povestit eu pe aici, „Cea mai norocoasă fată”, de Jessica Knoll. A fost una dintre primele cărţi la a căror corectură am lucrat, şi m-a impresionat prin acurateţea cu care descrie trăirile unei fete de liceu, lipsită de repere autentice, abuzată de colegii ei şi victima unei drame ce putea fi evitată. Adică aproape cum am fost şi eu cândva. Şi cum aş vrea ca fiica mea să nu ajungă, deci cred că acea carte va fi o lectură preţioasă pentru ea (şi pentru orice adolescentă), peste câţiva ani.

Până la urmă, deci, bărbatu-meu a fost singurul care nu şi-a cumpărat nimic, deşi a făcut un efort logistic serios să vină cu noi azi acolo. Pur şi simplu nu a putut trece peste supărarea provocată de editura Paladin, care nu a scos încă ultima parte a trilogiei lui Pierce Brown ce l-a captivat cum nu l-am văzut niciodată până acum. A luat primul volum, „Furia roşie”, de la Bookfest de anul trecut, l-a terminat în vreo trei zile, apoi a aşteptat cu nerăbdare al doilea volum, „Furia aurie”, care a ieşit la Gaudeamus şi pe care l-a citit în două zile, iar acum spera, cum era şi firesc, să îşi poată cumpăra al treilea volum şi să-l citească deseară. Dar nu e gata. Aşa că s-a bosumflat şi nu şi-a mai luat nimic.

Ca să închei, v-aş recomanda să mergeţi la târg. De la an la an, oferta editurilor este mai generoasă, grafica copertelor mai atractivă, reducerile de preţ mai importante. Dar nu vă luaţi bani prea mulţi la voi, sigur nu veţi putea rezista să îi cheltuiţi rezonabil. Eu, cel puţin, aşa intenţionez să fac mâine, când o să mă duc din nou 🙂

Weekenduri ne-preţuite în familie

Este destul de greu să încerci să împaci şi capra, şi varza, şi lupul, atunci când este vorba de petrecerea timpului liber al unei familii cu copil încă mic, iar timpul acela este extrem de limitat. Ştiu din proprie experienţă: eu locuiesc cu fiică-mea la Bucureşti, bărbatu-meu cu munca lui la Giurgiu, iar în zilele de weekend în care ne întâlnim trebuie cumva să ne împărţim între nevoile mele culturale, plăcerile lui sportive şi nemăsurata dorinţă de a distracţie a copilului. Ceea ce este, de obicei, imposibil. Dar există şi excepţii, weekenduri în care astrele se aliniază şi ne ajută să jonglăm armonios cu dorinţe, emoţii şi oportunităţi, astfel încât să ne putem bucura împreună de oferta de timp liber a Bucureştiului. Aşa cum a fost în ultimele două weekenduri. Dar să vă povestesc:

A fost mai întâi festivalul Etnorama, la care mi-am dorit mult să merg să îl ascult în concert pe Marius Mihalache. Nici jazzul, nici folclorul şi nici ţambalul nu se poate spune că i-ar atrage pe ceilalţi membri ai familiei mele, dar s-au înduplecat şi au fost cu mine în Herăstrău. Acolo, eu m-am instalat în faţa scenei şi am devorat pur şi simplu toată acea cântare minunată (e un fenomen Mihalache, şi nu numai el – băiatul său, un copil minune al bateriei, merită neapărat urmărit), iar ai mei s-au dus să caşte ochii la chioşcurile învecinate. Sigur că aş fi preferat să ne bucurăm împreună de muzică, dar nici aşa nu a fost prea rău, iar la sfârşitul serii, când am tras linie, cred că am ieşit cu toţii pe plus: eu bucuroasă că am ascultat ceva frumos, bărbatu-meu sătul după ce mâncase grătar acolo, iar copilul cu un fluier nou şi cu pofta de aventură ostoită, dat fiind că ne-am rătăcit la întoarcere prin parc (noapte, întuneric, boscheţi, toate aleile sunt la fel…).

A doua zi eram invitaţi la un eveniment tare drăguţ, o combinaţie de lansare de carte, prezentare de spectacol şi atelier de lectură şi improvizaţie pentru părinţi-blogger şi copii, organizat de Laura Frunză şi editura Litera la librăria Cărtureşti Carusel (decretată cea mai frumoasă librărie din lume de către fiică-mea). Bărbatu-meu ne-a condus acolo, dar nu a vrut să rămână cu noi, pentru că i s-a părut că era în plus, singurul bărbat printre atâtea mămici. Aşa că, după ce a dat o raită prin librărie, a plecat să ne aştepte la o terasă din Centrul Vechi. Ei bine, eu cred că a greşit: ne-am distrat foarte tare să ne imaginăm o poveste cu copilaşi, căţeluşi, îngheţată magică şi Nutella (mda, fiecare cu slăbiciunile lui), la care cel mai inventiv s-a dovedit a fi… un tătic. Pentru că a rămas până la urmă unul acolo (soţul Ioanei de la Pisica pe sârmă), iar el a avut cel mai mare succes. Şi s-a mai întâmplat un lucru pe care îmi pare rău că bărbatu-meu l-a ratat: Luna a citit impecabil, la prima vedere şi la prima lectură în public. Am rămas uimită, pentru că nu mă aşteptam ca un copil care până mai ieri se lăsa implorat ca să citească ceva, orice, şi refuza cu spaimă orice manifestare publică de acest gen, să citească fără greşeală şi cu intonaţie în faţa mai multor oameni necunoscuţi. Mi s-au umezit ochii de emoţie şi mi-am adus aminte de un principiu de viaţă foarte important, pe care mulţi părinţi din jurul meu par să îl neglijeze, şi anume: „Toate la timpul lor”. Da, e un timp pentru toate şi nu trebuie să ne împingem mereu de la spate copiii să facă lucruri pentru care încă nu sunt pregătiţi. Dar îmi propun să detaliez altadată subiectul. Acum vă mai spun doar că Luna a fost şi ea fericită de reuşita ei, că a mâncat „doar vreo 4-7 pateuri” de acolo, ca să o citez, deşi în realitate o suspectez că a băgat vreo 10 la ghiozdan, şi că a plecat acasă cu o carte care i-a captivat imediat pe amândoi, pe ea şi pe taică-său, astfel încât per total pot spune că a fost iar un eveniment din care am avut cu toţii ceva de câştigat.

Apoi, weekendul trecut, am dus-o mai întâi pe Luna la un atelier despre memorie, la Gritty Hub în Cotroceni –  pe care, de altfel, vi-l recomand cu drag. O mână de tineri entuziaşti au pritocit un concept de „cuib” în care să discute cu copiii despre fascinanta lume a creierului, făcând în acest fel o educaţie non-convenţională şi în acelaşi timp ajutându-i să îşi cunoască şi dezvolte personalitatea şi trăsăturile pozitive. Ei spun că fac „antrenamentul psihologic al caracterului” şi au o groază de explicaţii savante pe site-ul lor, eu spun doar că am găsit acolo o atmosferă caldă, în care discuţiile serioase cu copiii au curs firesc şi plăcut, şi unde Luna de-abia aşteaptă să mai meargă, şi la ateliere, şi în tabere, şi la orice ar mai organiza. Eram aproape sigură că îi va plăcea acolo, pentru că ea este vizibil atrasă de psihologie. Aşa că vom repeta experienţa şi în weekendul următor, când am înscris-o la alte două ateliere despre funcţionarea creierului, trucuri pentru învăţarea eficientă şi, respectiv, auto-control, după care ne vom decide la care dintre ele să continue să meargă pe o perioadă mai lungă. Puteţi profita şi voi de acest ultim weekend cu ateliere demo gratuite, cu înscrierea aici. Poate ne vedem acolo!

În timp ce Luna învăţa şmecherii pentru a ţine minte mai uşor noţiuni de la şcoală care nu se lasă memorate şi pace, noi am băut o cafea la o terasă învecinată. Printre altele (v-aş povesti, dar sunt lucruri ce pur şi simplu nu fac obiectul unui blog de mamă…). O cafea făcută de un italian, într-o după-amiază de sâmbătă, imediat după o ploicică de primăvară, pe o stradă cu multă iasomie înflorită – un moment perfect, cum de mult nu mai surprinsesem cu camera ascunsă a sufletului meu.

Iar a doua zi, ca pentru a încununa eforturile mele de a strânge toată familia la un loc, am participat împreună, cap-coadă, la un atelier pentru copii şi părinţi. Foarte reticenţi i-am dus pe ai mei la Muzeul de Artă Contemporană. Nu pentru că nu le-ar plăcea acolo (din contră, e muzeul preferat al Lunei, dar mai ales datorită liftului său de sticlă cu vedere panoramică asupra Bucureştiului), dar pentru că tema atelierului oferit de Asociaţia Da’De Ce era: „De ce (nu) îmi iubesc ţara”. Ce poate fi mai plicticos decât o discuţie despre patriotism într-o duminică dimineaţă? Ei bine, nu a fost deloc plicticos. Mai întâi pentru că am văzut o expoziţie foarte frumoasă (cunoaşteţi arta lui Mihai Olos, căruia îi este închinată o retrospectivă la MNAC zilele acestea?), apoi pentru că am aflat multe lucruri interesante de la susţinătorii atelierului (de arta prin corespondenţă aţi auzit?), şi pentru că am revăzut-o pe Katia Pascariu, o actriţă fenomenală care m-a surprins cu performanţa ei din Copii răi şi care a ştiut să capteze atenţia participanţilor şi la atelierul de faţă, şi pentru că am jucat cu toţii câteva jocuri atractive, în care ne-am implicat adulţi şi copii deopotrivă. La sfârşit am realizat, pe familii, un mini-proiect care să aibă legătură cu tema atelierului, iar copiii au desenat cărţi poştale cu clădirea Parlamentului, care vor fi trimise pe bune, prin Poştă, destinatarilor pe care i-au ales ei (Luna a scris două, câte una pentru fiecare bunic pe care îl mai posedă). Dar doar după ce se va încheia expoziţia realizată cu aceste lucrări ale copiilor, plus performance-urile noastre ad-hoc pe teme patriotice, ca parte a unui proiect mai amplu ce va continua să se desfăşoare pe plan naţional în perioada următoare. Dacă sunteţi curioşi, puteţi veni şi voi azi, la 17:00, la vernisajul de la MNAC şi, mai ales, puteţi participa la ultimul atelier din proiect, sâmbăta viitoare, dacă vă înscrieţi aici. Este tot gratuit şi, sper, la fel de interesant.

Nu ştiu dacă a reuşit planul meu de a învigora cât de cât sentimentul patriotic al fetiţei mele (până acum, noţiunea aceasta a lipsit cu desăvârşire din educaţia ei şcolară, sau a fost abordată defectuos, prin cuvinte pompoase dar lipsite de esenţă sau înţeles real pentru un copil atât de mic). Cert este că şi la acest din urmă atelier am avut parte de o emoţie plăcută, ceva între duioşie şi mândrie, când am văzut-o pe Luna foarte implicată în desfăşurarea lui. A ascultat cu atenţie tot ce s-a spus, a îndeplinit toate sarcinile de joc care i-au fost date şi, mai ales, a intervenit cu răspunsuri şi idei pe tot parcursul atelierului – ceea ce constituie o altă premieră. De obicei, era prea timidă ca să ia cuvântul în public, acum însă a fost cea mai activă de acolo, păstrând în acelaşi timp măsura în toate (de multe ori întâlnesc copii care vorbesc excesiv în astfel de situaţii şi pe care părinţii nu se sinchisesc să îi atenţioneze, astfel încât se ajunge uşor la haos şi se deturnează scopul discuţiilor). Probabil că şi aici tot de „Toate la timpul lor” a fost vorba…

E drept că, în dulcele stil al casei, a şi dat cu bâta în baltă uneori, ca atunci când s-a pus întrebarea:

– Copii, voi ştiţi ce se află în clădirea aceasta în care ne aflăm acum, numită şi Casa Poporului?

– Da, a răspuns prompt fiică-mea. O cafenea!

Dar m-am consolat cu gândul că e întotdeauna loc de mai rău şi am plecat de acolo cu o senzaţie plăcută, de timp valoros petrecut în familie, deşi nu plătisem nimic pentru el. Pentru că adevăratele valori nu se calculează în bani, iar ocaziile de a îţi strânge familia în jurul unui obiectiv comun, plăcut tuturor, s-ar putea să fie mult mai multe de cât ne temem noi că sunt, în această veşnică goană după timp liber de calitate petrecut împreună. Trebuie doar să ştii să le cauţi.

P.S. Ca să ştiţi, cafeneaua din Casa Poporului, aceea cu panorama spectaculoasă de pe terasa MNAC-ului, este închisă pentru renovare în perioada asta. A fost, evident, primul lucru pe care l-am căutat cu toţii când am ajuns duminică la muzeu 😉