Ping-pong, jurnalism şi perle. Multe perle…

– … şi ne-a dat un exerciţiu foarte drăguţ, în care trebuia să scriem câte o frază cu cât mai multe cuvinte care încep cu litera M. Iar eu eram sigură că toată lumea o să scrie ceva de genul „Mama mănâncă mere”, aşa că m-am chinuit să găsesc ceva mai original.

– Bravo! Şi ce ai scris?, mă bucur eu, inconştient, ca de obicei.

– „Mama mea mă măsoară mânioasă”.

– Of… Acum o să ştie toată lumea că eu sunt preponderent mânioasă… Nu puteai să zici şi tu ceva de genul „Minunata mea mamă mă măsoară metric”?

– Eu zic să fii mulţumită şi aşa. Pentru că primul cuvânt care îmi venise în minte, înainte de „mânioasă”, a fost „mlăştinoasă”. Cred că ţi-ar fi plăcut şi mai puţin.

Mda, aşa cred şi eu. În schimb, îmi place foarte mult ce aud de la ea că se întâmplă la cursul de jurnalism de la Palatul Copiilor. A fost deja de trei ori acolo şi e foarte încântată, şi de profesoară, şi de activităţi. M-am gândit să-i propun cursul acesta pentru că Lunei îi place să scrie, şi chiar scrie mult, însă ar avea nevoie de un mic ghidaj în domeniu, de cineva care să îi explice că scrisul ăsta nu se face chiar oricum, indiferent de cât talent nativ ai avea, ci are şi el nişte mici reguli. În plus, doamna care ţine cursul este profesoară de limba română, deci le fixează copiilor, prin exerciţii, şi regulile de ortografie.

Primul semn că fiică-mii i-ar plăcea „să scrie la gazetă” a fost prin primăvară, când a văzut unul dintre ziarele de propagandă răspândite de primăria Capitalei prin tot oraşul. A adus şi ea cu mândrie unul acasă, găsit pe la şcoală, şi m-a întrebat cu inocenţă: „Ce e ăsta, mama?”. Pentru că habar nu avea că există şi ziare tipărite, acest copil al erei digitale. A părut fascinată de răspunsul meu şi imediat s-a apucat să facă şi ea un ziar, cu mijloace personale. A ieşit asta:

Şi mi-a plăcut mult.

Al doilea semn că ar avea profesia în sânge ar fi că obişnuieşte să iasă în parc cu carneţelul şi să-i întrebe pe oameni diverse lucruri. De preferinţă, se duce la posesorii de căţei şi le cere numele animalelor lor, dar a avut perioade când aplica chestionare întregi bieţilor oameni care aveau bunăvoinţa să stea de vorbă cu ea (cu întrebări despre mâncare preferată, culoarea preferată, filmele preferate ş.a.m.d.). Iar ultimul lucru care mi-a dat de gândit a fost prin vara trecută, când mi-a spus din senin:

– Ştii, mama, cred că toată lumea ar trebui să aibă un motto. Am auzit că Einstein avea. Şi am făcut şi eu unul acum: „Toată lumea poate zice, dar nu toată lumea poate dovedi”.

Şi motto-ul acesta mi-a plăcut mult. Mi s-a părut esenţa însăşi, mult concentrată, a profesiei de jurnalist. Cu tot cu deontologia necesară.

Aşa că am înscris-o la cursul acesta de jurnalism. Şi acum o văd foarte implicată în ceea ce face acolo, cum îşi pregăteşte cu conştiinciozitate geanta cu rechizite şi tema primită pentru acasă (minusculă: să înveţe cel puţin un cuvânt nou, mai special, până la ora următoare, pe care să-l explice apoi colegilor) şi cum iese încântată după oră. Ba mai mult, remarc la ea şi o schimbare în entuziasmul cu care tratează informaţiile noi pe care le află, la şcoală sau aiurea, de parcă ar fi toate nişte scoop-uri fantastice, numai bune de valorificat pe piaţa media:

– Mama, ce culoare au stelele văzute din spaţiu?, m-a întrebat ea săptămâna trecută.

– Albe, cred. Aşa cum le vedem şi noi.

– Dar planetele?

– Planetele nu au lumină proprie, ca stelele. Ele sunt luminate de o stea şi cred că tot spre alb se văd şi ele. La urma urmei, gândeşte-te la Luceafăr, că pe el îl vezi mereu şi e o planetă.

– Luceafărul e o planetă??!!, se miră ea de parcă aude pentru prima dată de lucrul ăsta (dar nu e prima dată, desigur…).

– Da. E planeta Venus.

– Wow! Asta da, ştire! Eşti sigură-sigură?

I-am zis să caute în dicţionar şi pe net, dacă vrea confirmare din trei surse, aşa cum ştiam eu că trebuie în jurnalism. Mi-a zis că acum trebuie doar din două surse şi că, oricum, eu fac cât zece, pentru că ea are încredere în mine. Şi n-a mai căutat nicăieri. Deşi tare bine i-ar prinde să mai consulte din când în când şi surse mai serioase de informare, ca să nu mai avem parte de perle precum următoarele:

– Tata, ştii că galii au INVENTAT Franţa?

– Ǎăăă… daaaa?, se preface taică-său surprins de ceea ce a învăţat ea la istorie.

– Daaa! Iar SCLAVII au inventat Rusia, parcă şi Turcia, dar de asta nu sunt sigură, şi… n-o să-ţi vină să crezi… chiar şi Bulgaria! Ta-daaa!

Bulgaria aia de mergem mai tot timpul în ea, ba la Jumbo, ba la mare, ba la cârciumă… Dacă nici asta nu e o ştire de senzaţie, zău dacă ştiu care alta ar putea fi! 😉

Până la proba contrarie, deci, se pare că am făcut alegeri bune de activităţi anul acesta. Pe lângă jurnalism, continuă să facă ping-pong, tot la Palatul Copiilor, şi pare să fie din ce în ce mai bună la asta. Şi atât. De fapt, când am fost la înscrierile de la Palat de luna trecută, îi mai atrăsese ei atenţia un curs, din lista afişată pe perete, la secţia Tehnico-Ştiinţifică:

– Mama, ce înseamnă… me… meto… meteo…

– Meteorologie?

– Da.

– Înseamnă să ştii cum va fi vremea, printre altele.

– Aha.

Nu a părut prea impresionată de ocupaţia aceasta, aşa că a continuat să citească:

– Şi radio… co…

– Radiocomunicaţii? Să construieşti un radio şi să vorbeşti prin el, eventual în alfabetul Morse, am presupus eu.

– Super! Asta vreau! Vă rog să mă înscrieţi la radio… nu ştiu ce, a rugat-o Luna pe profesoara însărcinată cu înscrierile.

– Ǎăăă… ştii… o să fii doar tu şi cu vreo patru băieţi ciudaţi la cursul ăsta, a încercat aceasta să o facă să se răzgândească.

– E OK, zâmbeşte ea.

Abia după ce am plecat de acolo m-a întrebat, cu o uşoară teamă în glas:

– Ce a vrut să spună cu chestia aia cu băieţii ciudaţi?

– Că e un curs pentru „nerds”.

– Adică?

– Adică tocilari. Băieţii care stau cu nasul în cărţi şi fire, nu se joacă cu mingi şi cu fete.

Şi mi-am adus aminte că ultimul ei serial preferat este „Tânărul Sheldon”, în care fix despre asta e vorba: un băieţel supra-dotat, cu zero empatie şi abilităţi sociale, a cărui distracţie preferată e fizica cuantică sau matematicile superioare.

– Nişte „Young Sheldon”, adaug eu ilustrarea perfectă pentru a o face să înţeleagă.

– Ah, asta era?, a exclamat ea evident uşurată. Păi mi-ar plăcea să fiu doar eu şi cu patru Sheldoni! De-abia aştept!

Din păcate, undele (şi nu mă refer la alea radio) nu au circulat între ea şi Sheldon-ul şef de la cursul de Radiocomunicaţii. Am fost împreună la prima întâlnire, nu ne-a convins pe niciuna că ar fi bine să se ducă şi la a doua, şi gata. Oricum, cred că un sport al corpului şi un sport al minţii sunt mai mult decât suficiente pentru un copil de aproape zece ani, ca Luna. Să aibă timp să le facă bine pe toate. Şi să ne rămână şi pentru plimbări, şi pentru filme, şi pentru ateliere de weekend, şi pentru festivaluri, şi pentru concerte, şi pentru…

Reclame

Am fost la filmul „S-a născut o stea”

Aseară. „A Star is Born”, în original, cu Bradley Cooper şi Lady Gaga. Auzisem câteva păreri extrem de laudative despre acest film, de la oameni care îl văzuseră înainte să apară la noi în cinema. Avea scoruri mari pe site-urile de profil, inclusiv pe Rotten Tomatoes, care e de obicei mai pe gustul meu decât IMDB-ul. Mi-a plăcut versiunea de acum 40 de ani, cu Barbra Streisand şi Kris Kristofferson, deşi nu mai ţin minte nimic din ea. M-am asigurat că nu e cu scene prea şocante pentru fiică-mea (adică sex explicit, că altceva nu o prea şochează pe ea) şi am pregătit-o sufleteşte explicându-i că nu are happy end (i-am spus şi cam ce cred eu că se întâmplă la final, dar vouă nu vă spun). I-am pus trailerul lu’ bărbatu-meu, să hotărască în cunoştinţă de cauză dacă vrea să petreacă o sâmbătă seară aşa, ca să nu mă trezesc cu reproşuri la sfârşit – în fine, mi-am luat toate precauţiile posibile.

Degeaba. Cea care mi-a făcut cele mai multe reproşuri la sfârşit am fost eu însămi. Filmul e slab. Atât de slab, încât m-a pufnit râsul pe alocuri, în momente voite de maxim tragism (e o scenă fenomenală, cu un prim plan pe faţa lui Lady Gaga căreia i se scurge o lacrimă falsă din mijlocul ochilor, pe care o suspectez că le-a scăpat la montaj, atât de penibilă este). Povestea este superficială, clişeu după clişeu după clişeu personajele nu au nici ele nicio profunzime, Cooper este încremenit în surâsul lui obişnuit, fără nicio nuanţă în joc, Gaga e şi ea încremenită, dar din cauze de botox sau vreo operaţie estetică ce o împiedică să aibă expresivitate facială, nu am simţit picătură de chimie între ei şi nici nu am putut trece cu vederea sărăcia cruntă a dialogurilor.

Iar bomboana pe colivă a fost traducerea, care nu numai că are mici gafe ici şi colo, dar omite versurile cântecelor. Avem, deci, un film despre doi muzicieni, care cântă mare parte din timp, cu cântece originale, compuse special pentru film, cu versuri care le exprimă trăirile şi sunt parte integrantă din poveste, pe care nu le-a tradus nimeni în română!!! Am scris aseară distribuitorului din România, să-i întreb ce şi cum şi să îi rog să remedieze problema cât mai e filmul în cinematografe, încerc să dau şi de urma firmei de traducere, să înţeleg şi eu cine a hotărât aşa mare tâmpenie, dar mă îndoiesc că voi afla.

Singura parte care mi-a plăcut din film a fost cea cu concertele lui Bradley Cooper. Sunt incredibile melodiile lui, un country-rock extrem de spectaculos şi original (prima dintre ele, „Black Eyes” e de Grammy, Oscar şi chiar Nobel pentru muzică, dacă ar exista aşa ceva). Cu siguranţă voi cumpăra banda sonoră a acestui film, măcar şi pentru câteva melodii. Iar Lady Gaga are, evident, o voce foarte bună, filmul poate fi o mare încântare pentru fanii genului ei, datorită melodiilor noi şi puternice pe care le cântă aici. Eu nu sunt fan…

Cel mai mult mi-a plăcut partea de după film. Fiică-mea nu părea deloc traumatizată psihologic, după cum fusesem avertizată de cineva care văzuse filmul că ar putea fi. A fost doar plictisită un pic de lungimea de peste două ore a filmului. E drept că ea ştie o groază de lucruri „de oameni mari” şi am discutat deja şi despre problemele pe care le tratează filmul. În plus, unul dintre filmele ei preferate, văzut şi revăzut de câteva ori, a fost „Florence Foster Jenkins”, în care Meryl Streep este o bătrânică penibilă, ce se crede cântăreaţă deşi e afonă, şi care moare de sifilisul pe care l-a primit la 18 ani de la primul ei soţ. Deci dacă filmul ăla nu a traumatizat-o deloc, n-avea cum să o facă prostioara asta văzută aseară.

Şi nici nu m-a bătut bărbatu’ sau ceva pentru că am risipit aiurea o sâmbătă seară şi spre suta de lei cu biletele şi tot restul – că cine-a mai văzut film fără floricele? Doar m-a ameninţat că, în schimbul acestor ore pierdute, mă va duce la pescuit o zi întreagă. Însă nu mi-e teamă, la fel a făcut şi când l-am dus la revelion pe minus 30 de grade, acum câţiva ani, în Piaţa Constituţiei, să ascult eu nu ştiu ce concerte. Şi încă nu m-a dus în Deltă la peste 30 de grade, aşa cum mi-a jurat atunci că va face. Şi mai am nişte ameninţări din astea spuse la supărare, după câte-un film sau piesă de teatru proaste sau care mi-au plăcut numai mie. Poate că, până la urmă, se adună de vreo vacanţă în Deltă de câteva săptămâni, ceea ce nici măcar nu mi s-ar părea chiar atât de rău.

Iar ca să nu fiu complet cârcotaşă şi să închei totuşi într-o nuanţă pozitivă cronica acestui film care se pare că are şanse pentru nominalizări la marile premii cinematografice (deh, e o industrie şi asta, nu e întotdeauna recompensată calitatea autentică…), o să spun că am reţinut două idei frumoase din marea de dialoguri serbezi şi pline de „fuck” şi „fucking”. Prima ar fi că arta trebuie să aibă mesaj. Sunt mulţi interpreţi în ziua de azi, dar un artist adevărat este doar cel care transmite ceva publicului prin cuvintele cântecelor lui. A doua ar fi că viaţa e ca o claviatură. Sunt aceleaşi douăsprezece note într-o octavă, după care octava se termină şi începe alta, care tot douăsprezece note are, aceleaşi. Şi depinde doar de artist dacă ştie ce să facă cu notele alea. Amin.

Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea a treia)

Încerc să termin azi seria de articole despre activităţile noastre de anul trecut, repejor, pentru că la unele de anul acesta se termină înscrierile în mâine, iar altele deja au început cursurile pentru 2018-2019. Primele două articole din serie sunt aici şi aici.

Deci.

În ultimele două săptămâni din vacanţa de vară am fost la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu, de pe strada 11 Iunie. S-a organizat acolo, timp de o lună, o şcoală de vară cu ateliere gratuite de dans, pictură, engleză şi dezvoltare personală, exclusiv pentru copiii care au domiciliul în sectorul 4. Părea ceva organizat în pripă, pentru a justifica cheltuirea unor bani de la primărie, şi care necesita o grămadă de acte (dovada domiciliului, adeverinţe medicale, cereri – birocraţia noastră obişnuită), însă ca orar se potrivea de minune cu săptămâna în care Luna avea deja cursurile de la Matematica Interactivă. Aşa că am înscris-o la toate cursurile pentru acea săptămână, să vedem ce îi place. Şi i-a plăcut enorm la engleză, mult la pictură şi deloc la celelalte două. Am continuat şi următoarea săptămână cu engleza şi pictura, în special de dragul profesoarelor. Pentru că s-a confirmat încă o dată că omul sfinţeşte locul. Nu erau mulţi copii acolo, doar o mână, dar destul de diferiţi între ei ca vârstă şi personalitate. Şi toţi erau nerăbdători să intre la cursurile acestei doamne de engleză, pe care o cheamă Daniela Dumitrache şi care este cu adevărat o figură. Nu ştiu dacă tot dânsa va continua să susţină cursurile şi în timpul şcolii şi nici cât de multă engleză formală pot învăţa copiii efectiv acolo, dar mi se pare extrem de important ca cineva să îi atragă să înveţe cu atâta drag ceva. Pe doamna cu care au făcut pictura nu ştiu cum o cheamă, din păcate. Ştiu doar că cei mici au lăsat acolo nişte „capodopere” realizate la cursurile dânsei, în vederea realizării unei expoziţii, iar fiică-mea era foarte mândră de ale ei (cu excepţia doamnei cu gura mare din poza de mai jos: „Pe asta nu o pot lăsa aici, mama. Nu vezi ce botoxată am făcut, pentru că mi-a curs acuarela?!”).

Expoziţia, însă, nu s-a mai realizat… De altfel, mi s-a confirmat bănuiala că organizarea de acolo fusese făcută în pripă, au fost multe lucruri în neregulă în acele două săptămâni (şi chiar după, dacă e să luăm în calcul că pe noi nu ne-a mai anunţat nimeni că încep înscrierile de toamnă, deşi era clar că suntem interesaţi, sau că i-au invitat pe copii la o petrecere-vernisaj zilele trecute care nu a mai avut loc şi nici nu le-a dat nimeni acolo nicio explicaţie pentru asta). Deci sfatul meu este să vă înscrieţi copiii acolo, dacă vi se par interesante şi utile cursurile, dar să păstraţi o rezervă serioasă cu privire la calitatea şi predictibilitatea acestora. Vă pun aici fotografiile primite de la o prietenă care a fost acolo, cu oferta actuală a centrului. Cu scuze pentru calitatea lor, dar nu am reuşit să le deschid în Adobe pentru prelucrare. După cum observaţi, în ofertă apar şi meditaţii gratuite pentru elevi din clasele a XI-a şi a XII-a, la materii de bacalaureat. Presupun că înscrierile se mai fac până mâine.

Şi mai am sfatul ca, atunci când vă aşteptaţi copiii să iasă de la cursurile astea, să vă petreceţi timpul în cafeneaua de alături, Drip Coffee Shop, aşa cum am făcut şi eu. Am găsit acolo o atmosferă caldă, o muzică foarte bună şi o cafea minunată.

Tot în timpul vacanţei de vară, am fost la un atelier organizat de Irina Cangeopol (care este o persoană specială, care se poartă super cu copiii) la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC, pentru prieteni). În ultimii ani, am mai fost la câteva ateliere organizate acolo – despre unele am şi povestit pe aici, altele nu au meritat efortul. Cel de acum e din categoria celor care au meritat din plin să stăm două ore în muzeu. Ideea lui a pornit de la expoziţia de mail-art Uşi închise, plicuri deschise, a profesorului Iosif Király. Acesta a strâns timp ce câteva zeci bune de ani lucruri primite prin poştă de peste tot de prin lume, de la prieteni sau confraţi. Cei mai mulţi trimiteau scrisori, afişe, fotografii, ziare şi alte lucruri care se pot închide confortabil într-un plic normal, dar există acolo şi multe alte obiecte în trei dimensiuni, precum o colecţie interesantă de ştampile. Pentru copiii participanţi a fost o expoziţie ca atâtea altele, dar simpatică (i-am văzut studiind cu atenţie multe dintre exponate), pentru noi, adulţii care am avut ghinionul să trăim în spatele Cortinei de Fier, a fost o ocazie de „wow”. Sau cel puţin aşa a fost pentru mine. Şi trebuie să recunosc că nu sunt uşor de impresionat în materie de artă contemporană, ba chiar m-am dus acolo cu ceva pregătire negativă, pentru că am impresia că se risipeşte de multe ori spaţiul acela uriaş al muzeului cu expoziţii lipsite de valoare. Însă camera aceasta cu mărturii ale unui timp trăit cândva şi, din fericire, apus a ştiut să vorbească sufletului meu.

În fine, după ce am vizitat expoziţia împreună cu copiii, ne-am întors în cafeneaua de la ultimul etaj al muzeului, iar copiii s-au pus pe treaba pentru care veniseră acolo: şi-au scris unii altora scrisori. Dar nu oricum, ci sub formă de colaje (au avut la dispoziţie reviste vechi) după inspiraţia proprie, pe care le-au închis în plicuri confecţionate tot de mânuţele lor şi şi le-au adresat reciproc. Luna a avut norocul să facă echipă cu o fetiţă cu care s-a mai intersectat de-a lungul vremii pe la diverse ateliere de artă şi care a fost deosebit de generoasă, dăruindu-i un plic uriaş cu multe inimioare. Iar eu ghinionul de a trebui să îl duc acasă, dar asta e altă poveste, cea a spaţiului locativ insuficient pentru apetitul artistic al copilului meu…

(întreg albumul de la atelier e aici, sunt câteva poze foarte frumoase acolo)

O altă activitate la care am fost regulat, timp de mai multe luni, în fiecare sâmbătă dimineaţă, a fost la Logos Academy, ca să înveţe fiică-mea un pic de programare şi de robotică. Erau acolo două studente foarte drăguţe, care i-au învăţat pe copii chestii gen scratch şi arduino – despre care eu nu auzisem până atunci şi care i-au plăcut mult Lunei. Nu ştiu, însă, dacă mai au planuri să ţină şi în acest an astfel de cursuri.

Iar ultimele două activităţi, ocazionale de data aceasta, care i-au plăcut mult Lunei anul trecut au fost cele organizate de şcoală în Săptămâna Altfel: o vânătoare de comori şi un atelier de gătit. Prima a fost organizată de Mioara de la Clubul Morişca, în parcul Carol. Luna a mai fost la activităţi de-ale ei (recomand cu căldură şi traseele lor de tipul Micul Detectiv Urban) şi am apreciat atenţia deosebită pentru fiecare detaliu organizatoric şi implicarea personală autentică a organizatoarei, lucruri pe care le întâlneşti mai rar în ziua de azi. Cred că aceste activităţi vor lua o mică pauză în viitorul apropiat, dat fiind că Mioara a născut de curând o fetiţă (căreia îi doresc o viaţă lungă şi frumoasă!), dar merită urmărită pagina clubului pentru activităţile viitoare.

Iar dacă vânătoarea de comori nu a fost chiar pe gustul tuturor colegilor Lunei (sunt probleme mari cu empatia, acceptarea şi lucrul în echipă la ea în clasă, unde sunt şi nişte copii un pic speciali), atelierul de gătit i-a cucerit pe toţi, fără excepţie. Săptămâni întregi am auzit numai despre atelierul acesta, şi despre minunatul chef Dan Erbărescu, şi despre bucătăria lui plină de minunăţii, şi despre cât de gustoasă era friptura de pui cu sos de roşii cherry şi de busuioc pe care au făcut-o acolo… De fapt, ne-a făcut şi acasă felul acesta de mâncare. Doar că nu am găsit roşii cherry şi nici busuioc proaspăt, dar a mers şi fără, evident 🙂 Ca să nu vă mai spun că pentru multă vreme a fost fond de ecran pe telefonul fiică-mii poza făcută atunci cu le chef. Deci clar vă recomand să vă duceţi copiii la un curs de gătit Danyelle Cooking Masterclass. În prezent, sunt mai multe şcoli care oferă astfel de cursuri în Bucureşti, găsisem una care le organizează chiar în locaţia în care s-a filmat MasterChef sau nu ştiu ce altă emisiune de gen, dar era foarte departe şi foarte scumpă. De fapt, toate sunt destul de scumpe, pentru că presupun şi ingrediente, şi ustensile, şi timp, şi atenţie, doar că unele sunt mai scumpe decât altele, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Înainte de a încheia, vă amintesc două locuri unde am fost noi în anii trecuţi şi unde garantez pentru calitatea serviciilor şi seriozitatea implicării organizatorilor respectivelor activităţi:  Be You Club de la noi din Tineretului, cu cursuri regulate de dans, activităţi culturale ocazionale şi tabere de vacanţă, şi Gritty Hub, cu ateliere de dezvoltare personală într-o manieră originală (poate chiar unică pe piaţa de servicii de profil) şi şcoli de vară cu tematici foarte interesante.

Şi m-aş bucura dacă mi-aţi scrie şi voi despre locurile în care mergeţi cu copiii, să rămână aici ca informaţii pentru alţi cititori. Şi dacă vă plac acele locuri, şi dacă nu 😉

Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea a doua)

După cum v-am promis, continui trecerea în revistă a activităţilor la care am fost anul trecut. Încerc să o fac mai scurtă şi mai uşor de citit, pentru că primesc mereu critici legate de lungimea frazelor mele şi tot nu reuşesc să le scurtez eficient – însăşi această frază lungă şi întortocheată fiind un exemplu grăitor în acest sens 🙂

Deci.

În afară de activităţile de la Palatul Copiilor, despre care am povestit în articolul precedent, anul trecut am mai fost consecvent la o şcoală de dans, care se numeşte Stop and Dance. Este o şcoală mare, cu foarte multe grupe, pentru toate vârstele (inclusiv adulţi), în mai multe sedii răspândite prin Bucureşti. Noi am avut ghinionul să mergem la o grupă care nu numai că era „răspândită” cam departe de casa noastră de la bun început, dar care s-a mai „răspândit” de vreo două ori pe parcursul anului, din ce în ce mai departe. Şi aşa se face că am fost pusă în situaţia de a bate juma’ de Bucureşti, până pe la Bucur Obor, cu Luna şi cu prietena ei, doar pentru că amândurora le plăcea mult de instructorii de la această grupă, de câteva colege şi de coregrafiile pe care le făceau împreună. Pentru că omul sfinţeşte locul, e bine ştiut. Iar fiică-mea a avut mereu o mare slăbiciune pentru profesori/instructori/părinţi care le vorbesc copiilor de la egal la egal şi cu simţul umorului, or cei doi tineri care lucrau cu grupa lor de dans chiar aşa erau.

Văzându-le atât de fericite acolo, am trecut peste neplăcerea acestor drumuri şi peste alte mici nemulţumiri pe care le aveam acolo. Pentru că nemulţumiri au tot fost: orele se făceau într-un spaţiu închis şi nearisit după grupele precedente, de mă apuca instant durerea de cap dacă intram în sală, comunicările oficiale din partea şcolii erau scrise într-un stil autoritar şi nereverenţios, iar la ore au fost uneori mici derapaje pedagogice, scăpări omeneşti, dar care nu au ce căuta într-un proces educaţional. În partea pro a balanţei, în schimb, atârna şi faptul că tariful lunar era mai mult decât rezonabil. Apoi au început să apară concursurile. Pregăteau copiii un dans, pe care îl repetau intens o vreme, apoi îl prezentau în cadrul unui concurs organizat tot de şcoala asta. Toată lumea (sau aproape toată) lua câte o medalie la vreuna dintre categorii şi toată lumea era fericită în ziua aceea. După care se începea o altă coregrafie la ore.

La început a fost ok, motivant pentru copii şi agreabil pentru însoţitori. Numai că aceste concursuri s-au îndesit, ajungând să aibă loc la o lună, două, distanţă. Iar costurile lor au început să crească. De unde în toamnă era 40 de lei taxa de participare pentru un copil şi un dans, iar biletul de intrare pentru părinţi gratuit, înspre sfârşitul anului şcolar s-a ajuns la 80 de lei taxa de participare şi 25 de lei biletul de intrare. E drept că participarea nu era obligatorie, dar nici nu era în regulă să nu îţi laşi copilul să fie parte a grupului împreună cu care făcea antrenamentele. Aşa că am participat la aproape toate concursurile astea, dar am spus „stop” la sfârşitul anului. Şi am văzut mai mulţi părinţi făcând asta, inclusiv în timpul anului, veneau şi plecau tot timpul copii în grupa noastră. Pentru că, probabil unii dintre ei nu îşi permiteau costurile suplimentare. Sau nu veniseră acolo în căutarea performanţei, ci a unei activităţi sportive şi plăcute pentru copiii lor, talentaţi sau nu pentru dansuri, aşa cum veniseră şi noi. Eu cred că se pot separa foarte uşor lucrurile, dacă s-ar vrea, în grupe de performanţă, cu copii şi părinţi (mai ales) ambiţioşi şi competitivi, şi grup de plăcere, cu o serbare, două, pe an, cel mult, la care să participăm cu toţii fără stres. Şi poate că într-o zi vom reveni la orele acelor instructori drăguţi de acolo (Andrei, el, şi Gabi, ea), dacă îi vom găsi în altă parte.

Anul acesta nu cred că vom căuta altă şcoală de dans. Avem deja o experienţă nereuşită, tot de anul trecut, cu altă şcoală care oferă o groază de cursuri artistice (la nişte preţuri cam mari, însă): ApolloArts. Avantajul era că aveau sediul foarte aproape de casa noastră, dar cu instructorul lor de street dance (Edy Stancu, un coregraf cunoscut de la televizor) nu ni s-au potrivit undele, nici ale Lunei, nici ale mele. Iar acum câteva săptămâni, am fost la o oră deschisă în faţa şcolii Minardo, din Orăşelul Copiilor, în eventualitatea în care i-ar plăcea Lunei să continue acolo. Un instructor tinerel a ieşit în curtea şcolii ăsteia şi a făcut o bucată de coregrafie împreună cu o mână de fetiţe adunate acolo. Şi cu mine. Şi cu o prietenă de-a mea. De fapt, cred că noi două, astea maturele (cică…), am fost cele care ne-am distrat cel mai tare dansân, practic, pe stradă. Fiică-mea s-a plictisit crunt şi, după vreo douăzeci de minute, m-a rugat să plecăm. Mi-a spus că a afectat-o (!) faptul că băiatul acela nu ştia să numere, zicea „unuuuu…., doiiiii……., treeeei….., patruuuuu…..” în loc să zică „un-doi, trei-patru, cinci-şase, şapte-opt şiiiiiiiii, un-doi” etc. Deci dacă a afectat-o, e clar că nu va vrea să meargă acolo. Însă mie mi s-a părut foarte drăguţ  momentul, chiar dacă, într-adevăr, instructorul era de multe ori pe lângă ritm şi cam încurca. Aşa că, dacă sunteţi în căutare de şcoli de dans, puteţi încerca şi acolo. De altfel, în acea clădire din apropierea intrării în Orăşelul Copiilor (cea dinspre metroul Brâncoveanu) se defăşoară mai multe activităţi, am văzut şi cursuri de arte marţiale, şi de sporturi precum gimnastica şi handbalul, cred că şi ceva arte, merită aruncat un ochi.

O altă oră deschisă şi gratuită la care aş fi vrut să mergem a fost cea oferită de Şcoala de Role. Când am auzit de ei, mi s-a părut o idee bună ca cineva să îi înveţe pe copii cum să meargă corect pe role, de la bun început. Pentru că văd mulţi copii mergând ezitant, sau cocoşaţi, sau strâmbi, sau fără să îndrăznească să ia curbe ş.a.m.d. Din păcate, nu am reuşit să ajungem la acea oră. Dar am căutat acum informaţii suplimentare pe net despre această şcoală, ca să le scriu aici. Şi am descoperit că există de hăt, aproape zece ani şi că au nişte tarife cam piperate, după părerea mea. Şi că sunt mai multe „şcoli” care oferă cursuri de role, ba chiar şi o Academie de Role… Deci e posibil ca eu să fi fost singurul om de pe lume care nu a mai auzit până acum de aşa ceva, iar această informaţie pe care am scris-o aici să vă fie complet inutilă.

Într-o cu totul şi cu totul altă direcţie ne-am îndreptat, în vacanţa mare care tocmai a trecut, spre cursurile şcolii de vară de la Matematica Interactivă. Am povestit aici despre testarea dată la ei, cea cu problemele interesante, care ne-a făcut să revenim cu o înscriere la cursurile lor de vară. Şi a fost o idee bună, pentru că Lunei i-a plăcut mult acolo. Doi instructori tineri şi foarte drăguţi cu copiii, metode moderne de lucru, pe tablete individuale puse la dispoziţie copiilor de către şcoală, probleme simpatice şi antrenante. Iar mie mi-a plăcut în mod special faptul că am întâlnit o directoare foarte bine organizată, care nu mi-a „oferit” nicio surpriză de neînţelegeri, nepotriviri de orar sau de programă promisă, costuri ascunse sau orice altceva de acest fel, aşa cum mi se întâmplă să întâlnesc din ce în ce mai des în ultima vreme. Deşi nici sediul acestei şcoli nu era chiar la doi paşi de casa noastră şi deşi a trebuit să o aştept pe fiică-mea să iasă de la cursuri, două ore pe zi, timp de două săptămâni, consider că a meritat efortul şi că nu a fost deloc timp pierdut. Ca să nu mai vorbim despre cele câteva rochiţe, şi bluziţe, şi fustiţe pe care le-am găsit la un second-hand minunat din zonă, la 5 lei bucata, şi pe care nu le-aş fi descoperit niciodată dacă nu aş fi fost nevoită (jur că doar din motivul acesta am intrat acolo!) să am de aşteptat copilul fix în acel cartier.

Vă las cu câteva exemple de probleme de rezolvat fotografiate de pe pereţii şcolii de Matematică Interactivă. Recunosc că la una dintre ele nu m-am priceput să găsesc singură răspunsul, nu spun la care. Încă mai am dificultăţi să gândesc „outside the box”, aşa cum şcoala de pe vremea mea nu s-a priceput să mă înveţe, din păcate. Şi ţineţi aproape, că mai am o groază de activităţi de povestit. Sper ca data viitoare să îmi iesă şi mai succint de atât.