Vă plictisiţi? Jucaţi-vă!

Există trei tipuri de zile de vacanţă:

  1. Cele în care chiar sunteţi în vacanţă şi vă relaxaţi / distraţi / şi altele plecat pe undeva prin lume.
  2. Cele în care nu sunteţi în vacanţă, dar copilul este, şi vă relaxaţi / distraţi / şi altele acasă, dar cu copilul plecat pe undeva prin lume.
  3. Cele în care copilul e în vacanţă, dar nu vrea să plece pe nicăieri prin lume, şi atunci NU vă relaxaţi / NU vă distraţi / NU vă nimic.

Noi am avut parte în vara aceasta exclusiv de tipul al treilea până acum. Tipul unu este cumva într-un plan optimist şi îndepărtat, de sfârşit de august, iar tipul doi iese complet din discuţie, pentru că Luna a decis anul acesta că nu doreşte să plece absolut nicăieri fără noi. Aşa că am fost nevoiţi să improvizăm diverse activităţi distractive pe lângă şi în casă, astfel încât să simţim, totuşi, cu toţii că trecem prin ceea ce se numeşte „vacanţa mare”.

O să vă povestesc săptămâna viitoare, mai pe larg, unde am fost şi ce am făcut, mai ales că sunt activităţi plăcute, cu costuri mici sau deloc, care vă pot inspira în caz că aveţi nevoie. Până atunci, însă, mă grăbesc să vă dau o sugestie de joc pentru ziua de astăzi, în caz că şi pentru voi este o zi de tipul al treilea, ba şi mai grav de atât: vremea este urâtă, deci nici măcar afară nu puteţi ieşi.

Noi l-am jucat după ce a citit fiică-mea, cu mare încântare, Noroc cu laptele, a lui Neil Gaiman. Pe când ne povestea nouă, tot cu mare încântare, ce se petrecea în carte, am auzit-o spunând „vumpiri”:

– Ce e aia?, am întrebat eu.

– Vampiri, mama!, mi-a răspuns copilul, cu aerul acela excedat pe care şi-l iau ăştia mici atunci când trebuie să explice adulţilor ceva ce lor li se pare evident. Doar că ei nu pot pronunţa litera A.

Şi aşa se face că într-o zi am încercat să vorbim şi noi la fel şi să înlocuim peste tot A-ul cu litera U. Au ieşit nişte conversaţii de mai mare dragul:

– Mumu? Vrei să mergem în purc? Că tutu merge!

sau:

– Îmi uduci şi mie un puhur cu lupte, te rog?

– Du, imediut.

Vă asigur că o să vă distraţi, chiar dacă afară plouă, copilul s-a sculat cu fundu-n sus, iar mai sunt doar câteva ore până luni dimineaţă, când o veţi lua de la capăt cu serviciul, pe caniculă…

BONUS

Pe când scriam numele articolului, mi-am adus aminte de o serie veche de tot de reclame, de pe vremea când eram fan Culture Pub – o emisiune despre reclame de la televiziunea franceză M6, unde vedeam mici capodopere publicitare, în timp ce la noi la TV se auzea doar „Dacă vrei, poţi”, „V-am prins, vrăjitoarelor” sau „Cine? Nenea Nicu?”. În campania asta de la tăiţeii Nissin, se întâmplau tot felul de tragedii cu o turmă de minusculi omuleţi preistorici în căutare de hrană, iar o voce ameninţătoare din off încheia spoturile cu: „Hungry? Cup O’Noodles!”. Exact cu acelaşi ton mi-am închipuit şi eu că pronunţ titlul acestui articol. Şi am căutat pe net reclamele cu pricina. Nu numai că le-am regăsit şi am râs din nou revăzându-le, dar am descoperit şi că, de-a lungul anilor, brandul cu pricina a continuat să facă astfel de campanii cu umor absurd.

Aşa că vă recomand şi nişte YouTube, în caz că vreţi să vă amuzaţi în ziua asta gri.

Aici este una dintre preferatele mele din campania cu oamenii primitivi, din 1992:

Dacă vă place stilul, aici cred că este toată seria din acel an:

Şi dacă vă place mult, atunci căutaţi după „Nissin Cup Noodles”, pentru că nici seriile din anii care au urmat nu sunt deloc de lepădat. Sau lăsaţi pur şi simplu YouTube-ul să vă plimbe prin colecţiile sale de reclame japoneze din care nu înţelegi nimic, dar la care te uiţi fascinat:

etc.

Duminică plăcută!

Am fost la „Despicable Me 3”

La ieşirea din sala de cinema, copilul a zis:
– A fost… ăăă… drăguţ, dar nu l-aş recomanda şi altora.
Mama a zis:
– Ce ciudat! Deşi e mai scurt de o oră şi jumătate, am impresia că a durat o veşnicie. Noroc că am mai şi aţipit pe alocuri.
Tatăl a zis:
Tatăl nu a zis nimic. El ieşise de mult din sală şi se dusese la cumpărături prin mall. Pentru că până şi shoppingul i se poate părea mai atractiv unui bărbat decât acest film.

Speed! I’m Speed! (trei)

 

Acum ceva vreme, fiică-mea s-a mirat că aude un nume cu sonoritate feminină în lista piloţilor de la Indycar:

– Wow, e şi o pilotă în concurs?

Prietenele mele feministe s-au întristat aflând asta, însă mie mi s-a părut amuzant. Eu cred că nu e nicio problemă în a accepta diferenţele constituţionale şi fundamentale dintre femei şi bărbaţi. Chiar cred că suntem diferiţi din multe puncte de vedere, atât fizice cât şi psihice, şi că e o prostie să vrei să ai drepturi egale cu sexul opus în domenii pentru care nu ai aptitudini egale cu ale acestuia. Problema rezidă, însă, în necunoaşterea acestor diferenţe – ceea ce duce la desconsiderarea femeilor de către bărbaţi, la tratamente dispreţuitoare şi ofensatoare, la neînţelegeri între sexe şi chiar la agresiuni. Dacă aceste diferenţe ar fi prezentate clar încă din şcoală, multe dintre certurile, traumele sau chiar crimele intersexuale ar putea fi evitate.

Da’ zău dacă înţeleg cum am ajuns să ţin discursuri grave despre lucruri grave, când ceea ce voiam, de fapt, să vă povestesc acum e doar că am văzut Cars 3. Şi mi-a plăcut la nebunie!!!

Cars a fost primul lungmetraj de animaţie care a cucerit-o pe Luna. Cred că avea vreo trei ani pe atunci şi l-a revăzut de mai multe ori – lucru care nu putea decât să mă bucure, în camera mea de alături, pentru că şi mie îmi plăcea. E un film despre vise şi ambiţie, despre talent şi muncă şi, mai ales şi mai ales, este un film despre onestitate şi prietenie. Iar faza în care Guido leşină de emoţie pentru că îi intră (maşina) Michael Schumacher în atelier m-a făcut să râd de fiecare dată când am revăzut-o. Inclusiv săptămâna trecută, când ne-am propus să ne împrospătăm amintirile şi să revedem primul film, în aşteptarea celui de-al treilea, care urma să aibă premiera astăzi.

Pentru că al doilea film din franciză nu ne impresionase prea tare, pe niciunul din familie, azi aveam oareşce emoţii că s-ar putea să nu ne placă nici al treilea, dar nu a fost deloc aşa: Cars 3 este un film adorabil, cu caractere bine conturate, mult umor, duioşie şi multă adrenalină. Poate chiar prea multă pentru un copil (eu, una, am stat ca pe ace la multe scene de raliu, în care maşinile se năpusteau spre sală sau se loveau între ele). Nu v-aş recomanda să vă duceţi copiii mai mititei la acest film, în primul rând din cauza vitezei năucitoare cu care se întrec maşinuţele pe ecranul uriaş cam jumătate din film. Cred că e prea agresivă pentru un copil mic. În al doilea rând, filmul capătă mai mult înţeles pe măsură ce eşti mai trecut prin viaţă, iar pe un copil îl poate lăsa indiferent. Numai un adult ceva mai matur poate aprecia profunzimea şi sensibilitatea unui gest ca cel făcut de Fulger McQueen spre finalul filmului – gest care este, de altfel, şi sensul principal al acestuia. Nu vă spun un cuvinţel în plus, pentru că sper să vă duceţi să-l vedeţi şi nu vreau să vă stric surpriza. Doar atât vă mai spun: am râs mult mai mult decât am plâns la filmul ăsta, ceea ce pentru mine este deosebit de rar.

A, şi ca să nu uit de unde am plecat: dragele mele prietene feministe, după Cars 3 miros un vânt de schimbare în domeniul curselor automobilistice. Şi am bănuiala că în curând va trebui să găsim un cuvânt mai potrivit decât „pilotă” pentru a vorbi despre femeile-pilot ce vor fi din ce în ce mai multe şi mai hotărâte. Întrebarea este care să fie acela.

Cadou pentru ziua lui

A existat o vreme când bărbatu-meu era centrul preocupărilor mele şi părea că şi eu al lui. Apoi am devenit părinţi şi s-a terminat. Pe vremea aceea, atunci când se apropia ziua lui, mă apuca o grijă teribilă: ce cadou să îi iau unui bărbat care are de toate? Pentru că pe atunci el era şi în plină perioadă prosperă din toate punctele de vedere (care şi ea s-a cam terminat între timp).

Şi uite-aşa se face că într-un an l-am dat pe mâinile unei alte femei (maseuză la un spa cu pietre, arome şi alte fiţe, nu vă gândiţi la prostii!), în altul i-am făcut rost de un tricou oficial semnat de toată echipa Steaua de pe atunci (via nevasta lui Ghionea, care era prietenă cu o nepoată de a doua… complicat), iar în alt an i-am dăruit un autograf de la Phil Collins, cântăreţul său preferat. Cu acesta din urmă a fost suprinzător de uşor: am scris un e-mail pe adresa de pe site-ul oficial al interpretului şi imediat mi-a răspuns asistenta lui personală cum că Phil e plecat un pic la New York, să lucreze la musicalul Tarzan, dar că să nu-mi fac griji, că face ea cumva să-mi parvină autograful până de ziua lui bărbatu-meu. Ca şi cum sunam acasă la un prieten şi îmi răspundea nevastă-sa că s-a dus să-şi ia ţigări de la colţ şi că mă sună el înapoi când se întoarce. Iar autograful a sosit într-adevăr în timp util pentru a deveni un cadou inspirat pentru o aniversare.

Mie nu îmi place în mod special artistul Phil Collins, dar sigur că îi recunosc însemnătatea în istoria muzicii. Iar după această „interacţiune” la distanţă a crescut în ochii mei ca om. Şi mi-a părut rău să aud că avea necazuri cu sănătatea, şi că a trebuit să se retragă de pe scenă, pentru că a fost lovit exact unde îl poate durea cel mai tare pe un baterist: nu-şi mai putea folosi mâinile. Din când în când, bărbatu-meu mă mai întreba dacă mai ştiu ceva despre el, la fel cum mai verificăm uneori ce mai face Michael Schumacher – alt mare erou modern lovit de un ghinion teribil şi nemeritat, aşa cum mai întodeauna este ghinionul. Şi mare i-a fost bucuria să afle că Phil Collins este din nou pe scenă în vara asta şi că ar fi posibil chiar să câştigăm bilete la concertele lui de la Paris, dacă participăm la un concurs Europa FM. În fine, dacă se reface la timp după căzătura de acum câteva zile (ghinionul continuă), care l-a făcut să îşi amâne concertele din Londra…

Aşa că m-am apucat de ascultat cu mare atenţie radioul şi de trimis SMS-uri la ei, doar-doar oi rezolva astfel, în mare avans, următorul cadou de ziua lui bărbatu-meu. Cea din iunie viitor, pentru că cea de anul ăsta de-abia a trecut. Păcat că nu s-a lansat mai devreme concursul radiofonic, poate că aş fi scăpat mai uşor cu grijile şi cheltuielile. Adică preţul câtorva SMS-uri versus prostioarele pe care i le-am luat şi care confirmă încă o dată principiul de netăgăduit că totul este relativ – şi mai ales mărimea:

V-am încurcat un pic, nu-i aşa? Hai să vă dau un element ajutător (cu precizarea că omu’ îşi exprimase dorinţa de a primi un Porsche adevărat de ziua lui, dar din păcate doar de un Trabant de jucărie am avut bani):

Mda, era o mini-kendamă, de fapt. Şi o super-tastatură de computer, ergonomico-bio-eco-şi-fantastico, în pachetul aparent uriaş, care a venit cu instrucţiuni de folosire doar în letonă, daneză şi alte câteva limbi de circulaţie restrânsă, ceea ce face de nefolosit unele butoane mai enigmatice ale respectivului device. Plus două cărţi SF care nu au părut să îl încânte, plus o „operă de artă” de la fiică-sa despre care o să vă povestesc altădată…

Ca să închei, mă gândesc că poate mă ajutaţi cu sugestii pentru următoarele ocazii, pentru că, iată, am tendinţa de a lua prostioare, din lipsă de inspiraţie. Deci voi ce cadouri le luaţi bărbaţilor voştri, maturi dar sensibili, de ziua lor, după mulţi-mulţi ani de convieţuire?

Am fost la GrittyHub şi ne-a plăcut

De două ori am fost nevoită să intru în clasa fiică-mii în timpul orelor, din toamnă şi până acum. Prima dată a fost când nu am putut ajunge la ora normală de plecat acasă şi a trebuit să o iau mai târziu. Atâta linişte răzbătea din clasa lor încât pentru o clipă mi s-a strâns inima înainte să apăs pe clanţă: dacă s-a întâmplat ceva? Dar nu se întâmplase nimic. Stăteau cu toţii cuminţei la mese şi ascultau muzică clasică, într-un fel de siestă culturală după prânz care m-a umplut de mare uimire (nu vreţi să ştiţi cum arată şi mai ales cum se aud – de departe – aceiaşi copii în pauza mare, la locul de joacă!). A doua oară a fost când am dus copilul la şcoală, într-o dimineaţă de săptămâna trecută, şi m-am întors nonşalant de acolo cu tot cu ghiozdanul lui pe umăr. Abia pe la mijlocul drumului către casă am realizat că eu am ceva în plus iar Luna, evident, ceva în minus, aşa că m-am întors. De data asta, însă, era glasul fiică-mii cel care răzbătea la mare distanţă prin uşă:

– … Pe primii doi îi cheamă Mai şi Iunie…

Am intrat scuzându-mă de deranj, am lăsat ghiozdanul şi am ieşit imediat. Plecând, am apucat să aud:

– Iulie!

– Nu!

– A, da, pentru că în iulie e vacanţă… Septembrie!

– Nu!

Şi râsete, şi chicoteli… Am pufnit şi eu în râs, pentru că ştiam prea bine despre ce era vorba.

În weekendurile anterioare, o dusesem pe fiică-mea la trei ateliere demonstrative de la Gritty Hub – un club care îşi propune un program mai special de activităţi pentru copii, orientate spre dezvoltare personală şi cunoaştere în domenii mai puţin explorate la vârste mici. Am ales împreună atelierele, în funcţie de nevoile, dar şi de curiozitatea Lunei. Şi aşa se face că primul la care a participat a fost Memorie de lux, în care se promitea învăţarea unor tehnici mnemonice utile copiilor care au, după cum bine ştim, mare nevoie să poată asimila uşor cantitatea enormă de materie de la şcoală şi nu numai. De acolo, Luna a ieşit veselă şi mult mai sigură pe diferenţele dintre this, that, these şi those – noţiuni pe care le-a încurcat dintotdeauna până acum. Nu a vrut să îmi spună care e şmecheria care a ajutat-o să reţină, în sfârşit, cuvintele astea. În schimb, mi-a povestit cu mare entuziasm ce drăguţă era fata cu părul mov care a stat cu ei, şi ce frumoasă e casa în care au loc atelierele, şi cum stau ei pe jos pe pernuţe pufoase, şi ce gustoasă a fost gustarea de fructe servită la mijlocul atelierului – deci lucruri de mai mare mare relevanţă în context, pentru ea, desigur.

Al doilea atelier la care a participat a fost unul despre Autocontrol, de la care eu speram să iasă mai tăcută, dar nu am avut bafta asta, ar fi necesar probabil să urmeze toate sesiunile din program (şi încă şi atunci am îndoieli că ar fi posibil aşa ceva). Iar ultimul, cel care a încântat-o cel mai mult, se numea WowMind! şi era despre şmecherii pe care le face creierul, conştient sau nu, în diferite situaţii de gândire. Au văzut filmuleţe cu iluzii optice şi li s-au pus întrebări-capcană de logică care i-au antrenat pe toţi copiii participanţi. Eram sigură că acela va fi atelierul preferat, dată fiind înclinaţia ei spre jocurile minţii şi spre psihologie. Plus că urma să-l facă tot cu „fata cu părul mov”, care o cucerise deja, deci…

Acum, Luna de-abia aşteaptă să mai meargă la GrittyHub. Din păcate, la atelierele din luna iunie nu am putut să o înscriem, dat fiind că aveam deja alt program, dar cu siguranţă va merge, măcar la unul, în toamnă. Şi cred că o să meargă şi într-una dintre taberele lor urbane, din cursul acestei veri, care de-abia au fost anunţate ieri şi care par şi ele foarte interesante. Rămâne doar să ne sincronizăm planurile de vacanţă cu preferinţele copilului, care este atras şi de gătit, şi de grădinărit, şi de cinema, şi de experimente – practic de cam toate tematicile săptămânale alese de organizatori. Şi de perspectiva de a petrece din nou timp cu „fata cu părul mov”, bineînţeles.

În caz că sunteţi şi voi în căutare de alternative pentru timpul liber al copiilor (programele sunt gândite pentru vârsta 6-12 ani, în principiu), găsiţi pe site-ul clubului descrierea detaliată a fiecărei tabere, inclusiv cu poze de la ediţiile de anul trecut. Deja grija aceasta pentru detalii, vizibilă din prezentări, este un indiciu sugestiv pentru grija pe care oamenii de acolo o au faţă de copii şi felul în care îşi planifică cu seriozitate activităţile. Sunt tineri, dar par profesionişti şi chiar am încredere şi să le las copilul pe mână, şi că îl vor învăţa ceva interesant cât timp va sta la ei. Cum a fost şi cazul cu acea problemuţă de logică pe care Luna o spunea colegilor ei, la şcoală, atunci când am intrat inopinat în clasa lor:

– Mama lui Michael are trei copii. Pe primii doi îi cheamă Mai şi Iunie. Cum îl cheamă pe al treilea?

Pe absolut toţi cunoscuţii pe care i-a întâlnit în acea perioadă i-a testat cu problema aceasta. Şi tare mândră mai era când cineva pica în capcana ei! E cineva şi pe aici, oare? 😉

Cronică de artă

Pentru că mi s-a reproşat că mă lungesc în mod obositor atunci când povestesc despre locurile în care mergem şi activităţile pe care le facem, iată că azi sunt deosebit de succintă şi vă prezint, conform zicalei, o poză care face cât o mie de cuvinte:Este vorba de un peisaj cu mini-iubitori de artă, în sala care le-a plăcut cel mai mult de la expoziţia Art Safari.

În rest, nu prea am ce să spun despre acest eveniment cultural. Aştept cu mare curiozitate să văd ce se va întâmpla cu lumea noastră artistică şi boemă atunci când se vor prăbuşi de tot şandramalele astea uriaşe şi comuniste în care se organizează mai nou expoziţii, ateliere, teatre, cluburi, discoteci… Că nimeni nu mai construieşte nimic. Doar pune un bec într-o toaletă şi o numeşte artă.

Iar am fost la Bookfest. Tot 2017

Deci… unde rămăsesem ieri? Desigur, la promisiunea că azi voi lua bani mai puţini la mine când voi recidiva la Bookfest. Şi chiar aşa am făcut. De fapt, astăzi m-am dus doar pentru că nu apucasem să văd standurile unor oameni pe care îi cunosc, real sau de pe reţelele sociale, şi mi-am propus să mă duc ţintit la acestea. Evident că nu mi-a reuşit să nu fac şi ocoluri, petrecând în târg ceva mai mult timp decât ieri, dar măcar mi-am ţinut promisiunea de a cheltui mult mai puţin azi. Şi iată captura noastră:

Primele cărţi pe care le-am luat au fost, evident, din afara listei făcute de acasă. Dar nu am putut rezista o masă plină cu titluri la 5 lei, în engleză, la un nivel ce sper să fie accesibil Lunei, care chiar are nevoie de un efort suplimentar în domeniu. Sper ca la vară să vrea să le citim împreună şi să scriem tot împreună câteva scrisori pentru prieteni imaginari. Pentru că pen pals nu are. Încă. Cartea despre bunici a fost alegerea ei, deşi clar nu are cum să o înţeleagă, dar am cedat pentru că ştiu că este foarte ataşată de bunicul ei şi era important pentru ea. Îmi pare rău că nici măcar nu am observat cum se numea standul de la care am luat cărticelele, au fost drăguţi şi i-au dat Lunei şi câteva promoţionale la plecare:

Apoi am ajuns la prima noastră destinaţie: „Sistemul nervos, sistemul bucuros”, de Gabriel de Achim. De fapt, cartea este „opera” celor doi copii ai autorului, care au şase şi, respectiv, zece ani, prezenţi în stand alături de mămica lor, de la editura Frontiera (o editură care a început de curând să iasă din nişa ei de cărţi despre autism, şi să publice şi literatură pentru copii, de foarte bună calitate). Copiii, frumoşi, veseli şi politicoşi,  s-au bucurat să audă că am venit acolo special pentru cărticica lor şi i-au scris/desenat Lunei un autograf artistic şi cam de anticipaţie, dat fiind că e datat peste o lună, din greşeală, de către micuţa co-autoare.

Spre enervarea Lunei, i-am luat şi astăzi o cărticică cu exerciţii, de data asta de matematică şi abia pentru anul viitor. Anul acesta a fost cumva cam prea relaxant pentru ea, la noua şcoală, şi cred că la anul va trebui să lucrăm un pic mai mult, ar fi păcat să se piardă înclinaţia ei nativă spre matematică ne-exersând.

Cât timp cotrobăiam standul cu cărţi enervante, ea s-a dus să caşte ochii la nişte vecini care aduc cărţi din străinătate („orice cărţi vă doriţi”, afirmă ei) şi atât de frumos s-a purtat cu ea domnişoara din stand încât uite că îi fac reclamă aici, afişând promoţionalele pe care i le-a dat Lunei:

La standul Nemira a început deja scandalul. Voia cu orice preţ un braţ de cărţi, iar eu nu voiam. Nu pentru că acolo nu cunosc pe nimeni, ci doar pentru că eu credeam că acele cărţi nu sunt pe gustul ei, de fapt, şi că o atrag doar pentru că au coperte cu animale. Până la urmă, am făcut un compromis: în loc să îşi ia toată seria de Jill Tomlinson (un pachet de patru cărţi, la promoţie la târg la preţ de cam trei), şi-a luat doar volumul cu „Pisicuţa care voia să ajungă acasă”.

La Cartea Copiilor, însă, nu numai că nu m-am opus la dorinţa ei, ci chiar m-am bucurat: a apărut o carte nouă cu „Broscoi şi Brotac”, de Arnold Lobel. Am adorat prima carte cu cei doi eroi batracieni, deşi mi-e o silă teribilă de această clasă de animale, în realitate. O carte surprinzătoare şi nostalgică, cu doi prieteni foarte buni, în ciuda diferenţelor clare dintre ei – aşa cum se întâmplă de multe ori, deşi paradoxal, cu oamenii. Pe când discutam cu fosta mea colegă de facultate, Victoria Pătraşcu, cea care s-a lăsat de chineză şi s-a apucat de scris cărţi (minunate) pentru copii, am auzit ţipătul de bucurie al Lunei, care se dusese să-şi plătească cartea:

– Mama, mama, e o tombolă aici!

Nu am avut încotro şi am completat formularul, timp în care Luna dădea roată prin stand, să îşi aleagă cele trei cărţi pe care le va câştiga la tombolă. Pentru că ea nici măcar nu îşi pune problema să nu câştige, din moment ce a participat, atât de optimistă este!

Doar un singur obstacol am mai avut în drumul nostru spre ieşire: standul Humanitas. Ne-au făcut şi de acolo cu ochiul câteva coperte superbe, dar preţul de pe ele nu era la fel de superb, ca să zic aşa. E drept, aveau şi o promoţie la titlurile pentru copii (15%, parcă), dar… Au rămas ca promisiune pentru data viitoare când mai mergem la un târg de carte. Adică peste vreo trei ani, după cum am calculat eu că ar fi rezonabil din punct de vedere financiar.

Şi ne-am îndreptat spre ultima noastră destinaţie, standul editurii Gama. Cu o oprire absolut obligatorie pe la prietena noastră Virginia de la editura Trei, pe care Luna o place foarte mult şi nu se putea să nu o salutăm şi azi, după ce am luat şi ieri cărţi de la ei (PanDa fiind o colecţie a Pandora M, care la rândul ei e o editură-soră cu Trei). La Gama am mângâiat un pic cartea tradusă de mine care tocmai a ieşit pe piaţă (Montessori la tine acasă. 80 de jocuri pedagogice ușor de realizat — vă dau şi vouă un exemplar atunci când o să-l primesc, la fel cum am făcut şi cu precedenta carte tradusă) şi am cumpărat, printre altele, primul volum din seria cu Judy Moody.  Deşi cred că este pentru copii un pic mai mari, personajul principal pare a semăna cumva la fire cu fiică-mea; vom vedea dacă aşa este. Şi ca spre încununarea unei aventuri frumoase pe tărâmul fermecat al cărţii, domnişoara de la Gama i-a dat Lunei ca bonus un carneţel cu Judy. Ei bine, cadou mai potrivit pentru fiică-mea nici că se putea! Are o slăbiciune pentru carneţele la fel cum am şi eu (în fine, eu mai am şi pentru şoseţele, şi pentru… detaliem altădată). Aşa că am plecat imediat spre casă cu un copil transfigurat de fericire.

Cam asta a fost cu Bookfestul nostru de anul acesta. Sau, de fapt, nu asta a fost tot. Pentru că întâmplările de astăzi au atins nişte resorturi secrete din mintea drăcuşorului meu de copil şi este posibil să existe nişte urmări. Deja de ieri îmi spusese ea ceva care îmi dăduse de gândit:

– Mama, eu vreau să scriu o poveste şi să o duc la tipărit.

Şi mă bucurasem că îmi calcă pe urme. Dar doar o secundă, pentru că a adăugat:

– Şi o să mă ajute tata.

Deci nu i-am mai acordat atenţie. Dar azi, faptul de a-i fi cunoscut pe copiii aceia care au scris o carte, combinat cu atracţia exercitată de filele complet albe ale noului ei carneţel, au făcut-o să-şi perfecţioneze planurile. Şi am avut parte, pe drumul de întoarcere, de următoarea discuţie hotărâtă:

– Eu o să scriu o carte. Se va numi „O zi din viaţa mea”. Şi Dragoş o s-o tipărească (avem fin cu tipografie). Auzi, da’ banii pe carte cine o să-i ia?

Îi explic un pic care este traseul unei cărţi până la cititori, cu trecere prin edituri, reţele de distribuţie şi librării. Ocazie cu care îşi aduce aminte ceva esenţial:

– A, şi o s-o trimit la editura cu care lucrezi tu, să mi-o corecteze.

S-o dau jos din maşină acum sau s-o bat discret, acasă, pentru ruşinea asta pe care mi-o face?

– Ǎăă… nu crezi ca ar fi normal să ţi-o corectez… ăăă… eu?

– Nu, îmi răspunde ea fără preget. Pentru că cei de acolo cred că sunt mai buni decât tine, că au mai multă experienţă.

Eu nu mai vorbesc cu ea. Nici ea cu mine, o vreme. Apoi o aud continuându-şi visul:

– Îţi dai seama, la anu’, îmi deschid şi eu un chioşculeţ acolo, la Bookfest…

Încerc să nu îi dau satisfacţie şi mă ţin tare, să nu râd (auzi, „chioşculeţ”!). După alte câteva minute de reflecţie, o aud din nou:

– Da’ cred că pentru asta trebuie să scrii şi tu nişte cărţi. Că nu pot veni doar cu o singură carte în chioşculeţul ăla. Auzi, să-i scrii lu’ Virginia când ajungem acasă, să ştie că o să aibă de treabă!

Ba chiar treabă multă, aş zice, pentru că, ajunsă acasă, a mai plusat cu ceva, luându-şi laptopul în braţe şi instalându-se pe canapea, să scrie:

– De fapt, cartea mea o să se numească „O săptămănă din viaţa mea”. Doar o zi ar fi prea puţin, că ar ieşi cam scurtă.

Aşa zic şi eu: nu poţi să umpli un chioşculeţ cu doar o zi din viaţă. Deşi, dacă mă gândesc bine, sunt unele zile din viaţa de mamă care ar putea face asta…