Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea a treia)

Încerc să termin azi seria de articole despre activităţile noastre de anul trecut, repejor, pentru că la unele de anul acesta se termină înscrierile în mâine, iar altele deja au început cursurile pentru 2018-2019. Primele două articole din serie sunt aici şi aici.

Deci.

În ultimele două săptămâni din vacanţa de vară am fost la Centrul Cultural Nicolae Bălcescu, de pe strada 11 Iunie. S-a organizat acolo, timp de o lună, o şcoală de vară cu ateliere gratuite de dans, pictură, engleză şi dezvoltare personală, exclusiv pentru copiii care au domiciliul în sectorul 4. Părea ceva organizat în pripă, pentru a justifica cheltuirea unor bani de la primărie, şi care necesita o grămadă de acte (dovada domiciliului, adeverinţe medicale, cereri – birocraţia noastră obişnuită), însă ca orar se potrivea de minune cu săptămâna în care Luna avea deja cursurile de la Matematica Interactivă. Aşa că am înscris-o la toate cursurile pentru acea săptămână, să vedem ce îi place. Şi i-a plăcut enorm la engleză, mult la pictură şi deloc la celelalte două. Am continuat şi următoarea săptămână cu engleza şi pictura, în special de dragul profesoarelor. Pentru că s-a confirmat încă o dată că omul sfinţeşte locul. Nu erau mulţi copii acolo, doar o mână, dar destul de diferiţi între ei ca vârstă şi personalitate. Şi toţi erau nerăbdători să intre la cursurile acestei doamne de engleză, pe care o cheamă Daniela Dumitrache şi care este cu adevărat o figură. Nu ştiu dacă tot dânsa va continua să susţină cursurile şi în timpul şcolii şi nici cât de multă engleză formală pot învăţa copiii efectiv acolo, dar mi se pare extrem de important ca cineva să îi atragă să înveţe cu atâta drag ceva. Pe doamna cu care au făcut pictura nu ştiu cum o cheamă, din păcate. Ştiu doar că cei mici au lăsat acolo nişte „capodopere” realizate la cursurile dânsei, în vederea realizării unei expoziţii, iar fiică-mea era foarte mândră de ale ei (cu excepţia doamnei cu gura mare din poza de mai jos: „Pe asta nu o pot lăsa aici, mama. Nu vezi ce botoxată am făcut, pentru că mi-a curs acuarela?!”).

Expoziţia, însă, nu s-a mai realizat… De altfel, mi s-a confirmat bănuiala că organizarea de acolo fusese făcută în pripă, au fost multe lucruri în neregulă în acele două săptămâni (şi chiar după, dacă e să luăm în calcul că pe noi nu ne-a mai anunţat nimeni că încep înscrierile de toamnă, deşi era clar că suntem interesaţi, sau că i-au invitat pe copii la o petrecere-vernisaj zilele trecute care nu a mai avut loc şi nici nu le-a dat nimeni acolo nicio explicaţie pentru asta). Deci sfatul meu este să vă înscrieţi copiii acolo, dacă vi se par interesante şi utile cursurile, dar să păstraţi o rezervă serioasă cu privire la calitatea şi predictibilitatea acestora. Vă pun aici fotografiile primite de la o prietenă care a fost acolo, cu oferta actuală a centrului. Cu scuze pentru calitatea lor, dar nu am reuşit să le deschid în Adobe pentru prelucrare. După cum observaţi, în ofertă apar şi meditaţii gratuite pentru elevi din clasele a XI-a şi a XII-a, la materii de bacalaureat. Presupun că înscrierile se mai fac până mâine.

Şi mai am sfatul ca, atunci când vă aşteptaţi copiii să iasă de la cursurile astea, să vă petreceţi timpul în cafeneaua de alături, Drip Coffee Shop, aşa cum am făcut şi eu. Am găsit acolo o atmosferă caldă, o muzică foarte bună şi o cafea minunată.

Tot în timpul vacanţei de vară, am fost la un atelier organizat de Irina Cangeopol (care este o persoană specială, care se poartă super cu copiii) la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC, pentru prieteni). În ultimii ani, am mai fost la câteva ateliere organizate acolo – despre unele am şi povestit pe aici, altele nu au meritat efortul. Cel de acum e din categoria celor care au meritat din plin să stăm două ore în muzeu. Ideea lui a pornit de la expoziţia de mail-art Uşi închise, plicuri deschise, a profesorului Iosif Király. Acesta a strâns timp ce câteva zeci bune de ani lucruri primite prin poştă de peste tot de prin lume, de la prieteni sau confraţi. Cei mai mulţi trimiteau scrisori, afişe, fotografii, ziare şi alte lucruri care se pot închide confortabil într-un plic normal, dar există acolo şi multe alte obiecte în trei dimensiuni, precum o colecţie interesantă de ştampile. Pentru copiii participanţi a fost o expoziţie ca atâtea altele, dar simpatică (i-am văzut studiind cu atenţie multe dintre exponate), pentru noi, adulţii care am avut ghinionul să trăim în spatele Cortinei de Fier, a fost o ocazie de „wow”. Sau cel puţin aşa a fost pentru mine. Şi trebuie să recunosc că nu sunt uşor de impresionat în materie de artă contemporană, ba chiar m-am dus acolo cu ceva pregătire negativă, pentru că am impresia că se risipeşte de multe ori spaţiul acela uriaş al muzeului cu expoziţii lipsite de valoare. Însă camera aceasta cu mărturii ale unui timp trăit cândva şi, din fericire, apus a ştiut să vorbească sufletului meu.

În fine, după ce am vizitat expoziţia împreună cu copiii, ne-am întors în cafeneaua de la ultimul etaj al muzeului, iar copiii s-au pus pe treaba pentru care veniseră acolo: şi-au scris unii altora scrisori. Dar nu oricum, ci sub formă de colaje (au avut la dispoziţie reviste vechi) după inspiraţia proprie, pe care le-au închis în plicuri confecţionate tot de mânuţele lor şi şi le-au adresat reciproc. Luna a avut norocul să facă echipă cu o fetiţă cu care s-a mai intersectat de-a lungul vremii pe la diverse ateliere de artă şi care a fost deosebit de generoasă, dăruindu-i un plic uriaş cu multe inimioare. Iar eu ghinionul de a trebui să îl duc acasă, dar asta e altă poveste, cea a spaţiului locativ insuficient pentru apetitul artistic al copilului meu…

(întreg albumul de la atelier e aici, sunt câteva poze foarte frumoase acolo)

O altă activitate la care am fost regulat, timp de mai multe luni, în fiecare sâmbătă dimineaţă, a fost la Logos Academy, ca să înveţe fiică-mea un pic de programare şi de robotică. Erau acolo două studente foarte drăguţe, care i-au învăţat pe copii chestii gen scratch şi arduino – despre care eu nu auzisem până atunci şi care i-au plăcut mult Lunei. Nu ştiu, însă, dacă mai au planuri să ţină şi în acest an astfel de cursuri.

Iar ultimele două activităţi, ocazionale de data aceasta, care i-au plăcut mult Lunei anul trecut au fost cele organizate de şcoală în Săptămâna Altfel: o vânătoare de comori şi un atelier de gătit. Prima a fost organizată de Mioara de la Clubul Morişca, în parcul Carol. Luna a mai fost la activităţi de-ale ei (recomand cu căldură şi traseele lor de tipul Micul Detectiv Urban) şi am apreciat atenţia deosebită pentru fiecare detaliu organizatoric şi implicarea personală autentică a organizatoarei, lucruri pe care le întâlneşti mai rar în ziua de azi. Cred că aceste activităţi vor lua o mică pauză în viitorul apropiat, dat fiind că Mioara a născut de curând o fetiţă (căreia îi doresc o viaţă lungă şi frumoasă!), dar merită urmărită pagina clubului pentru activităţile viitoare.

Iar dacă vânătoarea de comori nu a fost chiar pe gustul tuturor colegilor Lunei (sunt probleme mari cu empatia, acceptarea şi lucrul în echipă la ea în clasă, unde sunt şi nişte copii un pic speciali), atelierul de gătit i-a cucerit pe toţi, fără excepţie. Săptămâni întregi am auzit numai despre atelierul acesta, şi despre minunatul chef Dan Erbărescu, şi despre bucătăria lui plină de minunăţii, şi despre cât de gustoasă era friptura de pui cu sos de roşii cherry şi de busuioc pe care au făcut-o acolo… De fapt, ne-a făcut şi acasă felul acesta de mâncare. Doar că nu am găsit roşii cherry şi nici busuioc proaspăt, dar a mers şi fără, evident 🙂 Ca să nu vă mai spun că pentru multă vreme a fost fond de ecran pe telefonul fiică-mii poza făcută atunci cu le chef. Deci clar vă recomand să vă duceţi copiii la un curs de gătit Danyelle Cooking Masterclass. În prezent, sunt mai multe şcoli care oferă astfel de cursuri în Bucureşti, găsisem una care le organizează chiar în locaţia în care s-a filmat MasterChef sau nu ştiu ce altă emisiune de gen, dar era foarte departe şi foarte scumpă. De fapt, toate sunt destul de scumpe, pentru că presupun şi ingrediente, şi ustensile, şi timp, şi atenţie, doar că unele sunt mai scumpe decât altele, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Înainte de a încheia, vă amintesc două locuri unde am fost noi în anii trecuţi şi unde garantez pentru calitatea serviciilor şi seriozitatea implicării organizatorilor respectivelor activităţi:  Be You Club de la noi din Tineretului, cu cursuri regulate de dans, activităţi culturale ocazionale şi tabere de vacanţă, şi Gritty Hub, cu ateliere de dezvoltare personală într-o manieră originală (poate chiar unică pe piaţa de servicii de profil) şi şcoli de vară cu tematici foarte interesante.

Şi m-aş bucura dacă mi-aţi scrie şi voi despre locurile în care mergeţi cu copiii, să rămână aici ca informaţii pentru alţi cititori. Şi dacă vă plac acele locuri, şi dacă nu 😉

Reclame

Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea a doua)

După cum v-am promis, continui trecerea în revistă a activităţilor la care am fost anul trecut. Încerc să o fac mai scurtă şi mai uşor de citit, pentru că primesc mereu critici legate de lungimea frazelor mele şi tot nu reuşesc să le scurtez eficient – însăşi această frază lungă şi întortocheată fiind un exemplu grăitor în acest sens 🙂

Deci.

În afară de activităţile de la Palatul Copiilor, despre care am povestit în articolul precedent, anul trecut am mai fost consecvent la o şcoală de dans, care se numeşte Stop and Dance. Este o şcoală mare, cu foarte multe grupe, pentru toate vârstele (inclusiv adulţi), în mai multe sedii răspândite prin Bucureşti. Noi am avut ghinionul să mergem la o grupă care nu numai că era „răspândită” cam departe de casa noastră de la bun început, dar care s-a mai „răspândit” de vreo două ori pe parcursul anului, din ce în ce mai departe. Şi aşa se face că am fost pusă în situaţia de a bate juma’ de Bucureşti, până pe la Bucur Obor, cu Luna şi cu prietena ei, doar pentru că amândurora le plăcea mult de instructorii de la această grupă, de câteva colege şi de coregrafiile pe care le făceau împreună. Pentru că omul sfinţeşte locul, e bine ştiut. Iar fiică-mea a avut mereu o mare slăbiciune pentru profesori/instructori/părinţi care le vorbesc copiilor de la egal la egal şi cu simţul umorului, or cei doi tineri care lucrau cu grupa lor de dans chiar aşa erau.

Văzându-le atât de fericite acolo, am trecut peste neplăcerea acestor drumuri şi peste alte mici nemulţumiri pe care le aveam acolo. Pentru că nemulţumiri au tot fost: orele se făceau într-un spaţiu închis şi nearisit după grupele precedente, de mă apuca instant durerea de cap dacă intram în sală, comunicările oficiale din partea şcolii erau scrise într-un stil autoritar şi nereverenţios, iar la ore au fost uneori mici derapaje pedagogice, scăpări omeneşti, dar care nu au ce căuta într-un proces educaţional. În partea pro a balanţei, în schimb, atârna şi faptul că tariful lunar era mai mult decât rezonabil. Apoi au început să apară concursurile. Pregăteau copiii un dans, pe care îl repetau intens o vreme, apoi îl prezentau în cadrul unui concurs organizat tot de şcoala asta. Toată lumea (sau aproape toată) lua câte o medalie la vreuna dintre categorii şi toată lumea era fericită în ziua aceea. După care se începea o altă coregrafie la ore.

La început a fost ok, motivant pentru copii şi agreabil pentru însoţitori. Numai că aceste concursuri s-au îndesit, ajungând să aibă loc la o lună, două, distanţă. Iar costurile lor au început să crească. De unde în toamnă era 40 de lei taxa de participare pentru un copil şi un dans, iar biletul de intrare pentru părinţi gratuit, înspre sfârşitul anului şcolar s-a ajuns la 80 de lei taxa de participare şi 25 de lei biletul de intrare. E drept că participarea nu era obligatorie, dar nici nu era în regulă să nu îţi laşi copilul să fie parte a grupului împreună cu care făcea antrenamentele. Aşa că am participat la aproape toate concursurile astea, dar am spus „stop” la sfârşitul anului. Şi am văzut mai mulţi părinţi făcând asta, inclusiv în timpul anului, veneau şi plecau tot timpul copii în grupa noastră. Pentru că, probabil unii dintre ei nu îşi permiteau costurile suplimentare. Sau nu veniseră acolo în căutarea performanţei, ci a unei activităţi sportive şi plăcute pentru copiii lor, talentaţi sau nu pentru dansuri, aşa cum veniseră şi noi. Eu cred că se pot separa foarte uşor lucrurile, dacă s-ar vrea, în grupe de performanţă, cu copii şi părinţi (mai ales) ambiţioşi şi competitivi, şi grup de plăcere, cu o serbare, două, pe an, cel mult, la care să participăm cu toţii fără stres. Şi poate că într-o zi vom reveni la orele acelor instructori drăguţi de acolo (Andrei, el, şi Gabi, ea), dacă îi vom găsi în altă parte.

Anul acesta nu cred că vom căuta altă şcoală de dans. Avem deja o experienţă nereuşită, tot de anul trecut, cu altă şcoală care oferă o groază de cursuri artistice (la nişte preţuri cam mari, însă): ApolloArts. Avantajul era că aveau sediul foarte aproape de casa noastră, dar cu instructorul lor de street dance (Edy Stancu, un coregraf cunoscut de la televizor) nu ni s-au potrivit undele, nici ale Lunei, nici ale mele. Iar acum câteva săptămâni, am fost la o oră deschisă în faţa şcolii Minardo, din Orăşelul Copiilor, în eventualitatea în care i-ar plăcea Lunei să continue acolo. Un instructor tinerel a ieşit în curtea şcolii ăsteia şi a făcut o bucată de coregrafie împreună cu o mână de fetiţe adunate acolo. Şi cu mine. Şi cu o prietenă de-a mea. De fapt, cred că noi două, astea maturele (cică…), am fost cele care ne-am distrat cel mai tare dansân, practic, pe stradă. Fiică-mea s-a plictisit crunt şi, după vreo douăzeci de minute, m-a rugat să plecăm. Mi-a spus că a afectat-o (!) faptul că băiatul acela nu ştia să numere, zicea „unuuuu…., doiiiii……., treeeei….., patruuuuu…..” în loc să zică „un-doi, trei-patru, cinci-şase, şapte-opt şiiiiiiiii, un-doi” etc. Deci dacă a afectat-o, e clar că nu va vrea să meargă acolo. Însă mie mi s-a părut foarte drăguţ  momentul, chiar dacă, într-adevăr, instructorul era de multe ori pe lângă ritm şi cam încurca. Aşa că, dacă sunteţi în căutare de şcoli de dans, puteţi încerca şi acolo. De altfel, în acea clădire din apropierea intrării în Orăşelul Copiilor (cea dinspre metroul Brâncoveanu) se defăşoară mai multe activităţi, am văzut şi cursuri de arte marţiale, şi de sporturi precum gimnastica şi handbalul, cred că şi ceva arte, merită aruncat un ochi.

O altă oră deschisă şi gratuită la care aş fi vrut să mergem a fost cea oferită de Şcoala de Role. Când am auzit de ei, mi s-a părut o idee bună ca cineva să îi înveţe pe copii cum să meargă corect pe role, de la bun început. Pentru că văd mulţi copii mergând ezitant, sau cocoşaţi, sau strâmbi, sau fără să îndrăznească să ia curbe ş.a.m.d. Din păcate, nu am reuşit să ajungem la acea oră. Dar am căutat acum informaţii suplimentare pe net despre această şcoală, ca să le scriu aici. Şi am descoperit că există de hăt, aproape zece ani şi că au nişte tarife cam piperate, după părerea mea. Şi că sunt mai multe „şcoli” care oferă cursuri de role, ba chiar şi o Academie de Role… Deci e posibil ca eu să fi fost singurul om de pe lume care nu a mai auzit până acum de aşa ceva, iar această informaţie pe care am scris-o aici să vă fie complet inutilă.

Într-o cu totul şi cu totul altă direcţie ne-am îndreptat, în vacanţa mare care tocmai a trecut, spre cursurile şcolii de vară de la Matematica Interactivă. Am povestit aici despre testarea dată la ei, cea cu problemele interesante, care ne-a făcut să revenim cu o înscriere la cursurile lor de vară. Şi a fost o idee bună, pentru că Lunei i-a plăcut mult acolo. Doi instructori tineri şi foarte drăguţi cu copiii, metode moderne de lucru, pe tablete individuale puse la dispoziţie copiilor de către şcoală, probleme simpatice şi antrenante. Iar mie mi-a plăcut în mod special faptul că am întâlnit o directoare foarte bine organizată, care nu mi-a „oferit” nicio surpriză de neînţelegeri, nepotriviri de orar sau de programă promisă, costuri ascunse sau orice altceva de acest fel, aşa cum mi se întâmplă să întâlnesc din ce în ce mai des în ultima vreme. Deşi nici sediul acestei şcoli nu era chiar la doi paşi de casa noastră şi deşi a trebuit să o aştept pe fiică-mea să iasă de la cursuri, două ore pe zi, timp de două săptămâni, consider că a meritat efortul şi că nu a fost deloc timp pierdut. Ca să nu mai vorbim despre cele câteva rochiţe, şi bluziţe, şi fustiţe pe care le-am găsit la un second-hand minunat din zonă, la 5 lei bucata, şi pe care nu le-aş fi descoperit niciodată dacă nu aş fi fost nevoită (jur că doar din motivul acesta am intrat acolo!) să am de aşteptat copilul fix în acel cartier.

Vă las cu câteva exemple de probleme de rezolvat fotografiate de pe pereţii şcolii de Matematică Interactivă. Recunosc că la una dintre ele nu m-am priceput să găsesc singură răspunsul, nu spun la care. Încă mai am dificultăţi să gândesc „outside the box”, aşa cum şcoala de pe vremea mea nu s-a priceput să mă înveţe, din păcate. Şi ţineţi aproape, că mai am o groază de activităţi de povestit. Sper ca data viitoare să îmi iesă şi mai succint de atât.

Despre o carte dureros de bună, o carte altfel, scrisă de o femeie pentru femei

Sunt cărţi care mă bucură atunci când lucrez la ele. Sunt cărţi care mă enervează prin conţinutul lor, atunci când lucrez la ele, sau prin calitatea proastă a traducerii. Sunt cărţi pe care le descopăr cu nerăbdare pe măsură ce lucrez la ele şi care mă fac să doresc să nu mai termin lucrul.

Şi sunt cărţi – rare, extrem de rare – la care mă simt pur şi simplu onorată că pot lucra. „Corpul ei şi alte desfătări” de Carmen Maria Machado a fost una dintre ele. Încă de la motto am simţit că această carte are ceva să îmi spună:

Trupul meu e o casă

bântuită, în care m-am pierdut.

Nu are uși, însă are cuțite

și o sută de ferestre.

(Jaqui Germain)

E o culegere de povestiri cu un mesaj incredibil de curajos şi de tranşant transmis unei lumi misogine de către o femeie care a ştiut cum să pună în vorbe emoţia, durerea, sensibilitatea şi nedreptăţile a mii de generaţii de femei de dinaintea ei. Un erotism în acelaşi timp rafinat şi frust, care încântă şi doare simultan. Poveşti cu final neaşteptat, poveşti care te ţin cu sufletul la gură şi rămân fără final, lăsându-ţi plăcerea de a le termina cum îţi doreşti tu, legende urbane şi simboluri ale unor mituri străvechi, şi mai ales multe, foarte multe metafore. E ca şi cum scriitoarea te-ar lua de mână şi te-ar duce, prin ceaţă, într-o lume de poveste, cumva ridicată de la nivelul solului, din care te lasă din când în când să cazi cu brutalitate pe pământ, tăind ceaţa din jur şi dându-ţi drumul la mână, astfel încât să realizezi că nu e nicio lume de poveste, de fapt, ci chiar lumea în care trăieşti. Iar protagonista eşti, de fapt, chiar tu.

Rareori m-a răscolit o povestire aşa cum au făcut-o cele din această carte. Prima, cel puţin, a dat cu mine de toţi pereţii, atât de brutal şi de fragmentat m-a purtat printre subiecte amestecate, aparent fără mare legătură între ele, dar care construiau toate până la sfârşit puzzle-ul uriaş al vieţii unei femei. Iar dacă nu m-au răscolit povestirile, m-au uimit – pentru că există şi una diferită de celelalte aici, o sumarizare deosebit de originală şi, pe alocuri, de un umor rafinat, a serialului „Lege şi ordine”. Şi rareori mi s-a întâmplat să fiu de-a dreptul invidioasă pe un scriitor, aşa cum m-a făcut să mă simt Machado. De ce nu m-am priceput să scriu eu înaintea ei măcar una dintre aceste povestiri? Pentru că am trăit şi eu drame profunde la vremea mea, şi am supravieţuit multor abuzuri şi întâmplări dezgustătoare sau riscante, pe muchia de cuţit a vieţii, de ce nu am ştiut să le torn în cuvinte şi să forjez cu ele inimile cititorilor, aşa cum face femeia asta? Iar răspunsul este: pentru că eu nu am avut curajul ei. Curajul să scriu despre cele mai intime trăiri feminine, despre plăcere fizică şi viol, despre secrete şi revoltă, despre răni de bocanci în suflete fragile, aşa cum a scris Machado. Despre iubire indiferent de sex. Pentru că Machado a avut şi curajul de a alege, după o căutare oscilantă a identităţii personale, să se căsătorească cu o altă femeie. Şi să povestească deschis despre asta. Când am găsit prima referire în text la „soţia mea”, m-am întors să recitesc în urmă, crezând că e greşit undeva. Ba chiar am verificat din nou numele autorului, poate este totuşi bărbat şi m-a indus în eroare numele. Nu era nicio greşeală. Autoarea era cu adevărat femeie, iar soţia ei la fel. Şi am realizat că nu are nici cea mai mică importanţă acest lucru, în ansamblul cărţii. Sunt poveşti despre viaţă, iubire şi oameni în esenţa lor, unică şi universală, neţinătoare de gen sau de convenţii sociale.

Deci dacă eşti femeie, te rog să încerci să citeşti cartea aceasta. Sunt povestiri despre lucruri pe care le-ai trăit cu siguranţă sau le vei trăi la un moment dat: prima dragoste, dezvirginarea, căutarea (uneori aventuroasă şi haotică) a partenerului ideal, cu care să simţi că vrei să rămâi pe viaţă, eşecul, rănile, abuzurile, atingerile nedorite, sentimentul că eşti neînţeleasă, sacrificiul pentru bărbatul iubit, apoi pentru copilul iubit, sentimentul că eşti invizibilă pentru cei din jur, neputinţa, durerea fizică, epiziotomia, sentimentul că eşti inutilă, odată ce copilul ţi-a plecat pe drumul lui în viaţă. Poate părea grea la început, poate părea ciudată, poate părea o porcărie lipsită de sens sau de pudoare. Dar după duşul rece al primelor pagini, odată ce îţi acorzi răgazul de a pătrunde în universul şocant al lui Machado, asemănător cumva cu cel al lui Dali, în care nimic nu pare a fi cum e şi timpul se scurge în picături materiale, te vei simţi ca şi cum această femeie, autoarea, s-a uitat cu un telescop gigantic de undeva, din vârful lumii, spre viaţa ta, şi apoi a scris-o în cuvinte. Iar rănile sufletului tău de femeie trăitoare într-o lume a bărbaţilor se vor simţi şi ele un pic mai oblojite, aflând că nu eşti singura care le târăşti după tine prin viaţă, de o viaţă.

––––

Detalii practice:

  • Cartea se găseşte pe site-ul editurii Vellant şi, începând de săptămâna aceasta, şi în librării.
  • Autoarea ei este considerată o deschizătoare de drumuri în literatură, prin stilul total original şi îndrăzneala subiectelor abordate. A primit deja numeroase premii pentru această carte de debut, care s-a numărat chiar şi printre finalistele National Book Award din 2017.
  • Traducerea a fost făcută extraordinar de bine de către Vali Florescu, după care nu mai avusesem plăcerea să lucrez şi care a intrat cu această ocazie în top 3 al traducătorilor foarte buni pe care îi cunosc eu. Sunt rari cei care nu numai că înţeleg bine limba din care traduc, dar cunosc bine şi limba în care traduc, din ce în ce mai oropsita română, având în plus şi suficient respect pentru munca lor, astfel încât să acorde atenţie şi gramaticii, şi ortografiei, şi continuităţii… O carte bună presupune mult mai multă muncă decât poate părea din afară. Şi de aceea e şi mai tare păcat să rămână necitită.

Alt atelier cu oală. De data asta, despre probleme

Dacă tot vorbim despre cărţi frumoase şi utile copiilor, să vă povestesc şi despre atelierul pe care l-am ţinut la biblioteca Emil Gârleanu, pe baza cărţii “Ce poţi face cu o problemă”, de Kobi Yamada. Nu de alta, dar au trecut aproape două luni de atunci şi risc să uit chiar tot-tot din ce s-a întâmplat acolo. Şi ar fi păcat, pentru că a ieşit un atelier pe cinste.

Atelierul acesta a fost o urmare firească a celui ţinut cu o lună înainte, pe baza primei cărţi din seria de autor a lui Kobi Yamada: “Ce poţi face cu o idee” (despre care am povestit aici). Cartea cu problema nu mi s-a părut la fel de impresionantă precum cea cu ideea. E scrisă pe acelaşi calapod, cu un băieţel care întâlneşte o problemă şi nu ştie nici ce anume este, nici ce să facă cu ea, iar până la urmă învaţă nu numai să o rezolve, ci şi să o privească drept oportunitate de dezvoltare. Dar subiectul mi s-a părut foarte educativ, aşa că m-am pus pe treabă.

Mai întâi şi mai întâi, am tradus-o, dat fiind că această carte nu a apărut încă la noi. Vă las aici traducerea, în caz că vă ajută la ceva (cartea se găseşte la noi în limba engleză, inclusiv la biblioteca metropolitană la care am fost):

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar într-o zi am avut o problemă.
Nu am vrut-o. Nu am cerut-o.
Chiar nu îmi place deloc să am o problemă, dar iată că ea era acolo.
––
“De ce este aici? Ce vrea?
Ce poţi face cu o problemă?”, m-am întrebat.
––                                                                                              
Voiam să o fac să plece.
––
Am uşuit-o. Uş-uşşş! M-am încruntat către ea.
Am încercat s-o ignor. Dar nimic nu a funcţionat.
––
A început să mă îngrijoreze problema asta a mea.
––
Dacă mă înghite?
––
Dacă se furişează problema mea, şi pune mâna pe mine?
––
Dacă îmi răpeşte toate lucrurile?
––
M-am îngrijorat foarte tare. M-am îngrijorat pentru ceea ce urma să se întâmple. M-am îngrijorat pentru ceea ce ar fi putut să se întâmple. M-am îngrijorat pentru o groază de chestii.
––
Şi cu cât mai tare mă îngrijoram, cu atât mai mare problema mea se făcea.
––
Îmi doream să dispară, pur şi simplu. Am încercat tot ce puteam ca să mă ascund de ea. M-am şi deghizat. Dar tot m-a găsit.
––
Şi cu cât o evitam mai mult, cu atât o vedeam mai mult.
Problema mea era peste tot!
––
Mă gândeam tot timpul la ea.
Şi nu mă simţeam deloc bine.
––
Până când nu am mai suportat.
“Toate astea trebuie să înceteze!”, am declarat eu.
––
Poate că eu eram cel care făcea problema asta mai mare şi mai înfricoşătoare decât era de fapt.
La urma urmei, nici nu m-a înghiţit, nici nu m-a atacat.
––
Mi-am dat seama că trebuie să o înfrunt.
––
Aşa că, deşi nu prea voiam asta, deşi mi-era de-a dreptul frică, m-am pregătit şi mi-am abordat problema!
––
Dar atunci când am ajuns faţă în faţă cu ea, am descoperit ceva. Problema mea nu era ceea ce crezusem.
––
Am descoperit că avea înăuntru ceva minunat.
––
Problema mea ascundea o ocazie!
––
Era o ocazie pentru mine, să învăţ şi să cresc.
Să fiu curajos. Să fac ceva.
––
Mi-a arătat cât e de important să te uiţi cu atenţie, pentru că unele ocazii apar doar o singură dată.
––
Acum văd problemele cu totul diferit.
Nu-mi mai este teamă de ele, pentru că acum le cunosc secretul…
––
Fiecare problemă poate fi o ocazie de a face un lucru bun. Trebuie doar să îl cauţi.
–––––––––––––––––––-

Înainte de a citi împreună cartea, i-am rugat pe copiii participanţi şi pe părinţii lor să scrie pe câte un bileţel o problemă pe care o au, prima care le vine în minte. Şi au scris. De la „Mă doare măseaua” la „Nu-mi place profa de engleză”. Am citit împreună fiecare bileţel şi am discutat care dintre probleme poate avea rezolvare şi care nu, care dintre ele poate fi rezolvată de ei singurei, la care trebuie ajutorul părinţilor şi pentru care apelăm la specialişti (de ex., dentistul), care problemă e grea, care e uşoară şi care nici măcar nu merită să i se dea atenţie. Pentru că aceasta mi se pare mie o calitate foarte utilă în viaţă, să decelezi cauzele pentru care merită să lupţi şi să ai capacitatea de a nu te implica acolo unde nu este cazul. Cam ca acea rugăciune a Alcoolicilor Anonimi pe care am văzut-o în filmele americane: „Dă-mi, Doamne, puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a face diferenţa dintre ele!”.

I-am rugat pe copii să mai scrie nişte bileţele, pentru că pare să fie o ocupaţie care le place mult. De data asta, i-am dictat fiecăruia câte un cuvânt (de ex. problemă, înfruntare, eşec, ocazie, evitare, curaj, teamă, lene, necunoaştere ş.a.), pe care apoi să îl pună într-o cutiuţă cu două separeuri: BINE şi RĂU. Atât de tare le-a plăcut să scrie, de la cel mai mic participant, de vreo patru anişori, şi până la băieţii mari, de zece, încât a trebuit să mai scot pe loc cuvinte, pe care nu le pregătisem de acasă (i-am cam debusolat cu procrastinarea – cuvânt care încă nu există în DEX, dar sunt sigură că va exista – însă când le-am explicat ce înseamnă, evident că s-au distrat). Au pus la BINE cuvinte precum curaj sau oportunitate, şi la RĂU eşecul sau teama.

Apoi am citit cartea.  Cred că le-a plăcut, pentru că au ascultat cu atenţie şi fără să se foiască sau ceva. Iar după ce am terminat, i-am rugat să aşeze din nou bileţelele cu cuvinte din cutie. Doar foarte puţine au rămas în separeul de RĂU (lenea şi sinonimele ei), restul trecând în partea cealaltă – semn că cei mici au înţeles foarte bine mesajul cărţii, şi anume că problemele, eşecurile şi chiar teama nu sunt lucruri rele în mod absolut, ci depind foarte mult de împrejurare şi de lecţiile pe care le putem învăţa cu ajutorul lor.

Şi cam până aici mi-a fost. Pentru că a urmat mult-aşteptatul moment al oalei. Dacă data trecută îmi umplusem oala cu invenţii interesante sau utile, de data asta am umplut-o, bineînţeles, cu probleme. Şi prima problemă a fost că nu aveam suficiente probleme care să poată intra într-o oală. Apoi am găsit câteva, iar la bibliotecă mi-a completat golurile Ioana, una dintre cele mai isteţe şi eficiente persoane pe care le cunosc. De-abia am apucat să le prezint vreo două probleme copiilor. Mai întâi le-am arătat o bluză pătată de-a fiică-mii, pe care cineva nu o curăţase la timp (nu ştiu cine, că e luată de la second hand) şi rămăsese aşa – pentru că o problemă se agravează, de obicei, dacă amânăm rezolvarea ei. Apoi le-am arătat o bluză curată, tot de-a fiică-mii, pe care scăpase nişte ketchup, dar o pusese imediat la înmuiat, aşa că pata se curăţase complet. Şi apoi le-am arătat lipsa unei bluze. Adică le-am povestit că îmi cumpărasem de curând o bluză neagră care îmi lăsase pielea albastră după folosire; am spălat-o bine de tot, în mai multe ape azurii, dar degeaba, tot mai continua să lase vopsea. Aşa că am aruncat-o. Pentru că, după cum spuneam, sunt unele probleme care trebuie rezolvate imediat, altele care pot suferi amânare şi unele care pur şi simplu nu au rezolvare, şi atunci e mai înţelept să le dai la o parte.

Le-am arătat şi nişte cartofi copiilor. Un cartof sănătos, unul un pic stricat şi altul moale de tot. Şi asta a fost o mare problemă: să găsesc un cartof stricat. M-am dus la piaţă cu o zi înainte de atelier, să le cer vânzătorilor de cartofi un exemplar stricat. Ei bine, a fost imposibil să găsesc. Ba că n-au ei aşa ceva, ba că tocmai au aruncat gunoiul… Degeaba le-am explicat că e pentru un experiment, poate fi în orice hal, nu am reuşit să-i conving. Nici nu vreau să mă gândesc cu câte grade mi-o fi scăzut reputaţia printre tarabagiii mei, eram deja nebuna aia care se ceartă cu ei când îmi dau punguţe de plastic pentru o legătură de pătrunjel, deşi le arăt că am sacoşă de cumpărături şi le spun că vreau să fac economie de plastic, vă daţi seama acum, dacă m-am dus şi să caut cartofi stricaţi? Până la urmă, am stricat eu un cartof: l-am înţepat fără milă cu o furculiţă, l-am împachetat într-o pungă de plastic transparent şi l-am lăsat pe balcon, în soare, o zi întreagă. Am obţinut un cartof un pic moale şi un pic mai mult mirositor. Exact ce îmi trebuia. Le-am arătat deci copiilor cartoful sănătos mai întâi, apoi pe cel puţin stricat, iar la urmă pe cel moale, pentru a exemplifica aceeaşi idee, şi anume că unele probleme sunt mici şi rezolvabile (poţi îndepărta partea stricată dintr-un cartof şi consuma restul), altele, nu (unii cartofi trebuie pur şi simplu aruncaţi).

Intenţionam să le mai vorbesc copiilor şi despre temele „procrastinate”, care nu dispar ca prin magie dacă amână să le facă ci, din contră, devin din ce în ce mai stresante, şi despre specialişti, şi despre alte câteva lucruri, dar nu am mai apucat. S-au aruncat toţi deasupra oalei şi şi-a luat fiecare din ea câte o mică pradă, sub formă vreunui joc de puzzle mai greu sau a vreunui lacăt şmecher de deschis.

M-am simţit iar foarte bine să fac atelierul acesta. E drept, am beneficiat de ajutorul organizatoric al Ioanei, care mi-a uşurat mult sarcina. Şi mai ales, am avut din nou noroc de nişte copii foarte drăguţi. Deşi setasem intervalul de vârstă la 7-10 ani, au venit şi câţiva mult mai mititei, dar foarte atenţi şi isteţi, care au participat la activităţi aproape în egală măsură cu prietenii fiică-mii. Şi fetiţa Laurei Frunză s-a dovedit de ajutor prin cunoştinţele ei culinare şi simţul organizatoric, şi băieţii mari mi-au plăcut pentru că s-au implicat în jocuri, deşi era clar că ei ar fi făcut mai degrabă cu totul altceva la ora aia, şi fiică-mea a fost, ca de obicei, cuminţică şi m-a ajutat logistic… Iar despre cele trei fetiţe mai mititele care m-au îmbrăţişat cu mult entuziasm şi în timpul, şi mai ales la sfârşitul atelierului, ce pot să spun decât că m-au topit complet? Acum am înţeles ce recompensă sufletească poate să primească o educatoare sau o învăţătoare atunci când face activităţi pe placul copiilor. Oare de ce nu le-or face mai des, multe dintre ele?

Am mai apucat să le dau copiilor, la plecare, semne de carte legate de tema cărţii. Să o ţină minte:

Erau făcute de noi, ca şi data trecută. Sper să existe şi o dată viitoare. Biblioteca Emil Gârleanu este în proces de renovare în această vară şi ne aşteaptă din toamnă cu câteva săli special amenajate pentru întâlniri, ateliere şi discuţii pentru toate vârstele şi subiectele. Eu, una, am deja câteva idei pentru o următoare întâlnire cu copiii mici, cum ar fi să le pregătesc mai multe activităţi pe care să le facă ei, pentru că sunt dornici de interactivitate, sau să nu mai iau oala cu mine, pentru că îmi sabotează planurile de acasă. Dacă doriţi să ne vedem la o astfel de întâlnire, urmăriţi pagina de Facebook a bibliotecii sau a mea. Şi vă aştept cu drag.