O escapadă coreeană în mijlocul Bucureştiului

Se mai întâmplă uneori ca, prin noianul de reclame inutile cu care mă „răsfaţă” Facebook-ul, cum ar fi cele pentru chiloţi inteligenţi sau suzete Karl Lagerfeld, să se mai rătăcească şi unele utile sau măcar interesante, care să îmi suscite curiozitatea. Aşa s-a întâmplat şi cu reclama la cursurile Institutului King Sejong din Bucureşti, care anunţa organizarea unor cursuri de limbă şi cultură coreeană. Recunosc că nu îmi amintesc cum suna acea reclamă, în mod concret. E cert doar că am ajuns astfel pe pagina acestui institut despre care nu auzisem până atunci şi că m-am şi înscris, rapid şi curajos, la cursul de… flaut coreean. Pe lângă ineditul situaţiei şi gândul că aşa aş mai avea şi eu motiv să ies din casă săptămânal, au contat mult şi faptul că respectivele cursuri se ţineau foarte aproape de mine şi costau puţin. Mai concret, institutul îşi are sediul în clădirea universităţii Dimitrie Cantemir, de la Timpuri Noi, iar cele 10 şedinţe de câte două ore ale cursului au costat 100 de lei. Alegerea instrumentului nu a fost neapărat voluntară, ci rămăseseră doar puţine opţiuni disponibile atunci când m-am înscris eu. Altfel, parcă aş fi înclinat pentru cursul de tobe sau de dansuri tradiţionale, păreau mai uşoare…

După plata taxei şi îndeplinirea formalităţilor necesare pentru înscriere, m-am dus cu emoţii la primul curs, într-o frumoasă seară de joi, 13 octombrie. În micuţa sală de seminar în care se ţinea cursul, ne-am adunat cele patru eleve curajoase şi profesoara noastră, o coreeancă extrem de drăguţă, de 20 şi un pic de ani. Evident, trăgeam rău de tot în sus media de vârstă a clasei (sau în jos, metaforic vorbind), deoarece două dintre colegele mele aveau treizeci şi ceva de ani, iar cealaltă… 15. Mda, cam pe-acolo ar fi trebuit să se găsească entuziasmul pentru un instrument exotic, nu la 52, cum aveam eu, păream cumva nepotrivită în context. Dar până la urmă ne-am înţeles bine între noi, iar asta e tot ce contează.

În fine, „ne-am înţeles bine” nu este chiar un adevăr, engleza vorbită de mine şi cu engleza vorbită de profesoară semănând de multe ori cu şinele de tren: duc în aceeaşi direcţie, dar nu se întâlnesc niciodată. Noroc cu limbajul universal al gesturilor şi al muzicii. Şi noroc că am făcut cândva o şcoală de muzică şi o facultate de chineză, pe care până acum crezusem că le făcusem degeaba. Nimic nu este degeaba în viaţa asta şi totul îţi poate ajuta la un moment dat…

Aşa arăta prima partitură pe care am primit-o:

Nu ştiu de ce numele notelor sunt scrise în chineză, nici de ce lipseşte dintre găurile fluierului ăluia coreean o notă din gama „normală”, pe care o cunoşteam de la pian, dar ştiu că am înţeles repede teoria şi deosebit de greu practica. E al naibii de dificila să scoţi note din acest instrument tradiţional numit danso (şi nu, nu e deloc melodioasă denumirea lui, se citeşte cu totul altfel în limba coreeană…). La origine, a fost o tulpină de bambus în care a făcut cineva nişte găuri şi a început să sufle în ea. Nouă ni s-au dat nişte instrumente din plastic, din care nu ieşea absolut niciun sunet. Trebuie să stai într-o anumită poziţie când cânţi, să ţii gura într-un anumit fel, să acoperi găurile alea ca lumea… Nişte ore bune de exersat mi-a luat până am reuşit să scot un sunet curat, voluntar şi controlat. Apoi am aflat că, dacă vreau să scot sunete mai înalte cu o octavă, trebuie să suflu cu totul altul, prin aceeaşi gaură. Un vis, vă spun!

Ai mei au râs foarte mult când i-am informat că mă înscrisesem la un curs de flaut coreean. De fapt, am avut chiar şi eu o criză de râs nestăvilit când le-am spus asta, noroc că eram într-un ambuteiaj şi nu trebuia să fiu foarte atentă la volan, căci a durat câteva minute bune până când m-am putut linişti. Apoi am fost ciuca glumelor lor necontenite, cât a durat cursul. Evident, fără nicio răutate, că doar nu ne-om face bullying în familie. Dar i-am înţeles perfect, era totul foarte, foarte caraghios: şi că mă duceam la o şcoală la vârsta mea, şi că alesesem ceva atât de neaşteptat şi exotic, şi că repetam disperată şi tot ce îmi reuşea era o scârţâială întâmplătoare…

Dar am reuşit, până la urmă, să încheg de o melodie. Au coreenii un cântec tradiţional care se numeşte „Arirang”, iar nouă ni s-a dat să învăţăm o versiune modernizată de-a lui, „Arirang alone”, care se potriveşte foarte bine cu găurile de la danso: e oarecum simplu de interpretat cu degetele, dacă ai norocul să îţi iasă bine suflatul.

Am tot studiat acea melodie, şi la ore, şi acasă, pentru că urma să o cântăm la festivitatea de încheiere a cursurilor. Mda, după cele 10 şedinţe de câte două ore pe care le aveam la curs, cică trebuia să cântăm pe o scenă, ahahahahah. Regretam din ce în ce mai tare că nu mă înscrisesem la tobe sau dansuri, părea infinit mai uşor ce făceau colegii noştri, pe care îi vedeam uneori prin alte săli de curs.

În jurul zilei de Halloween, am primit invitaţie la „o seară de jocuri coreene”, organizată pentru toţi cursanţii de la cultură coreeană. Evident că am făcut imediat gluma că ştiu un singur joc coreean, care se numeşte „Squid Game”, dar pe care parcă n-aş vrea să-l joc. N-a râs nimeni la gluma mea, lucru cu care sunt destul de obişnuită, pentru că glumele mele nu sunt întotdeauna pe înţelesul sau placul tuturor. În plus, descoperisem şi faptul că noi şi coreenii avem simţuri ale umorului destul de diferite, judecând după expresia uşor mirată a profei noastre atunci când spuneam ceva ce eu credeam amuzant. Însă de data asta nu era pentru că făcusem o glumă proastă, ci pentru că nu era deloc o glumă. Chiar ni se pregătise o seară de „Squid Game” (pentru cine nu ştie, în caz că există şi oameni care nu au auzit de serialul coreean cu acelaşi nume, e vorba de un joc la sfârşitul căruia te poate aştepta un premiu uriaş, în bani, de sute de milioane, sau moartea, în caz că greşeşti la o rundă). Profesoarele se pregătiseră până la ultimul detaliu pentru seara aceea, cu măşti ca în film, cu efectele sonore de acolo, cu tot ce trebuie.

Am supravieţuit, desigur, deşi am pierdut la cam toate rundele. Nu îmi place deloc să mă joc, cred că nici în copilărie nu îmi plăcea prea tare, iar faptul de a fi pusă să joc piatră-hârtie-foarfecă sau limbo legată la ochi nu se numără printre ocupaţiile mele favorite. Dar a fost o seară ieşită din comun şi am sculptat conştiincios la prăjiturile alea, cu scobitoarea (cine a văzut filmul ştie despre ce e vorba), apoi am mâncat cu toţii pizza şi am plecat acasă cu premiul (cel mai mic) constând în nişte tăiţei coreeni. Ah, şi cu o mască urâtă pe faţă, de una dintre pisici s-a ascuns instant când am intrat în casă, iar cealaltă am crezut că face infarct de încordarea cu care mă privea, absolut îngrozită.

Apropierea Sărbătorilor de iarnă mărea şi emoţia apropierii marelui concert. Tot repetam la ore, tot nu ne ieşea cum trebuie cântecul ăla. Iar ca să fie tacâmul complet, într-o seară, pe când mă enervam suflând în ţeava aia din care nu ieşea nimic cum voiam, mi-am dat seama că găurile ei se potrivesc de minune cu „Jingle Bells”. Şi m-am pus pe cântat, ba chiar am descoperit singură şi cum se poate obţine nota lipsă pe ţeava aia: la semitonuri trebuie să acoperi doar jumătate de gaură cu degetul, o încântare suplimentară! Pentru că, repet, nu notele muzicale erau o problemă pentru mine, ştiind să cânt la pian, ci nenorocitul ăla de mod de suflat care trebuie făcut numai şi numai într-un anumit fel. Profesoara a fost foarte bucuroasă de descoperirea mea şi a decretat că „Jingle Bells” va fi cel de-al doilea cântec pe care grupa noastră îl va interpreta la concert. Nu ştiu cine hotărâse că trebuia să cântăm două piese, nu una, dar asta era, trebuia să ne conformăm.

Mai mult de atât, trebuia să cântăm şi împreună, ceea ce complica şi mai mult lucrurile, pentru că e greu de obţinut un unison la nivelul la care ne aflam cu toţii şi în condiţiile în care nu toată lumea venea cu seriozitate la cursuri. Dar n-o să mă plâng acum de aspectele mai puţin plăcute ale acestei aventuri. Per total, m-am simţit bine participând la ea şi aş vrea să-mi rămână aşa în amintire.

La ultimul curs, cu o zi înainte de ceremonia de încheiere, am primit nişte lucruşoare, am dat nişte lucruşoare şi a fost o seară destul de emoţionantă. Se legase ceva între noi în acele câteva săptămâni, iar acum urma o despărţire. De lucruşoare tot mai făcusem schimb de-a lungul semestrului: profa ne dădea prăjiturele coreene în pauze, iar eu i-am adunat câte o mostră din toate dulciurile copilăriei noastre care se mai găsesc acum la supermarket (Eugenii, ciocolată Rom, bombonele CIP etc.). Însă acum am făcut schimb de amintiri ce ne vor rămâne: eu i-am luat o zgărdiţă maramureşeană şi o pasăre din lut cântătoare, dintr-un artizanat, ea ne-a dat un evantai şi o punguţă tradiţionale la ei, un breloc cu sigla institutului şi o scrisoare personalizată, care m-a bucurat mult. Cam aşa ar trebui să sune feedback-ul oricărui profesor de pe lumea asta pentru elevii săi, să afle că i-a observat şi că au contat în ochii lui, să le spună cuvinte care să-i facă să se simtă valoroşi şi să-şi dorească să înveţe şi mai mult, şi mai bine, pentru a nu-l dezamăgi pe acel om care crede în ei.

Şi iată-ne şi în ziua festivităţii de încheiere a cursurilor. Pe lângă faptul că aveam emoţii că nu voi reuşi să scot niciun un sunet pe scena aia (aşa cum nu reuşisem să scot nici la curs, când profa organizase o audiţie filmată, deşi acasă, când repetam singură, cântam foarte bine), am mai avut tot felul de alte mici hopuri. Cum ar fi următorul mesaj, prin care ni se spunea că ţinuta obligatorie la concert trebuia să fie compusă din: cămaşă albă, blugi şi şosete albe.

Nici cămaşă albă nu posed, nici desculţă nu mă vedeam cântând pe o scenă. Dar a fost OK până la urmă: am găsit în dulap o cămaşă rătăcită de-a lui bărbatu-meu, în care am şi reuşit să intru confortabil (în ale mele, mai vechi, ar fi fost exclus să mai încap), iar treaba cu şosetele s-a dovedit alarmă falsă, pentru că numărul nostru nu presupunea să ne scoatem încălţările şi să ne aşezăm pe jos, ci să cântăm pe scaune – alt motiv de uşurare pentru mine, care reuşesc să mă aşez pe jos, dar de ridicat de acolo e ceva mai greu, presupun că aş fi dat un altfel de spectacol pe scena aia dacă aş fi fost pusă într-o astfel de situaţie. Deci, până la urmă, tot răul spre bine că nu am găsit locuri la cursul de tobe, colegii de acolo au cântat aşezaţi direct cu fundul pe scenă…

Ceremonia s-a ţinut în aula mare a universităţii Dimitrie Cantemir, cu participarea multor dintre cursanţii institutului şi a aparţinătorilor lor. Unele cursuri de limbă coreeană se ţin online, deci au studenţi din toată ţara, nu toată lumea era la Bucureşti. Noi ne-am dus cu câteva ore înainte, să mai apucăm să repetăm împreună. Nu mai trăisem de multă vreme atmosfera unor culise de spectacol şi mi-a plăcut forfota de acolo, emoţiile, glumele, pregătirile şi tot ce se mai întâmplă în astfel de situaţii. Când eram mică, eram mai tot timpul la câte vreun spectacol, ba de teatru, ba de pian sau balet, ba Cântarea României, ba brigada artistică – în fine, la toate alea care se organizau în orăşelul nostru şi la care ori performam, ori prezentam. Marea diferenţă faţă de atunci a fost că acum nu am avut nici cea mai mică emoţie conştientă. Când eram mică, emoţiile erau la nivel de suferinţă, aproape, atât de tare mă consumam. Acum, de la înălţimea vârstei pe care o am şi a experienţelor acumulate în viaţă, nu am simţit nicio teamă, ceea ce a făcut momentul infinit mai plăcut decât în copilărie.

În plus, s-a glumit mult în culisele acelea. A venit şi fiică-mea să ne vadă, i-a spus profei din prima că e foarte frumoasă (ceea ce era perfect adevărat, arăta ca o păpuşă de porţelan în rochia tradiţională cu care se îmbrăcase pentru primul număr artistic), m-a taxat de o ciocolată şi s-a întors în sală, printre spectatori, aşteptând cu mare curiozitate să o vadă pe maică-sa dându-se în spectacol.

Festivitatea a avut două părţi: cea oficială, cu discursurile directoarei institutului şi ale profesorilor, şi cu decernarea premiilor de excelenţă. Norocul meu că se dădeau astfel de premii pentru fiecare grupă din şcoală, pentru că altfel nu mă simţeam deloc excelentă în utilizarea instrumentului meu. Dar aşa, onoarea mi-a revenit mie, fiind totuşi cea mai răsărită la cântat din grupa noastră. A fost palpitant faptul că pe mine m-au sărit la ceremonie, eram ultima pe listă şi prezentatoarea trecuse la subiectul următor. Dar, după cum spuneam mai sus, la vârsta mea nu mai am nicio jenă, aşa că m-am urcat pe scenă şi am bătut-o discret pe umăr pe doamna: „Vedeţi că m-aţi uitat”. A părut uşurată, totuşi, pentru că nu ştia ce să facă cu punga de premiu cu care rămăsese în mână (şi în care se afla, pe lângă diplomă, şi un ceas dintr-alea mai deştepte decât mine, pe care evident că nu o să-l folosesc niciodată, pentru că nu doresc să îmi bată obrazul la sfârşitul zilei şi să-mi atragă atenţia că nici azi nu am făcut cei ţâşpe mii de paşi necesari pentru o viaţă sănătoasă, l-a confiscat hulpav fiică-mea).

A doua parte a festivităţii era cea în care ne arătam talentele noi, cursanţii de la cultură coreeană. Câteva instrumente, câteva dansuri, câteva cântări. Uitaţi programul aici:

Da, ştiu ce simţiţi acum, că aşa m-am simţit şi eu când nu înţelegeam nimic din ce vedeam în jur, la cursurile astea. Şi nici din ce ascultam, pentru că multă lume vorbea, totuşi, coreeană în acel mediu, inclusiv colegele care erau înscrise în paralel şi la cursurile de limbă. Mie personal mi s-a părut absolut imposibilă pronunţia coreeană, chineza părea de-a dreptul melodică faţă de ea, pe vremea când o studiam. Dar multă puştime este fascinată de Coreea (şi de trupele de băieţi coreene…), este un adevărat fenomen, şi iată că se înscriu la astfel de cursuri, şi învaţă o astfel de limbă, şi ascultă muzica lor, şi gătesc după reţetele lor, şi speră să ajungă într-o zi în ţara aceea ş.a.m.d. Erau foarte mulţi cursanţi la acest institut, la cursurile de limbă, interesul pare foarte mare.

Până la urmă, a venit şi momentul nostru, al grupei de danso. Nu numai că nu avusesem mari emoţii de la bun început, dar după ce auzisem şi prestaţiile colegilor de la alte instrumente, care au cântat înaintea noastră, am realizat că nu eram doar noi ca vai de capul nostru şi că, spre mare nostru noroc, aveam un public extraordinar de tolerant. Să rezişti să vezi tot ce s-a performat pe acea scenă, de către nişte amatori, mi s-a părut un gest de mare generozitate din partea celor din public. M-am bucurat că era şi fiică-mea în sală, gândindu-mă că, poate, aşa se simte şi ea inspirată să se înscrie la vreun curs viitor de ceva, de orice.

Am intrat pe scenă, am cântat – prost, teribil de prost – şi am ieşit. Noroc că aveam o bandă de acompaniament care a fost dată destul de tare, să ne mai acopere din gherle. Să zicem că a fost, per total, onorabil în acel context.

Nu am apucat să mă simt uşurată, însă, pentru că am auzit-o imediat pe una dintre profesoare:

— Pregătiţi-vă pentru corul final, toată lumea.

Era pentru prima oară când auzeam că ar fi vreun cor şi că ar fi trebuit să cânt şi eu în el. Mi s-a explicat că era vorba de aceeaşi celebră melodie „Arirang alone”, pe care o cântase deja fiecare grupă de instrument. Acum avea să fie cu vocea.

— Dar nu ştiu cuvintele, am reacţionat eu, îngrijorată.

Profesoara nu mi-a împărtăşit îngrijorarea, era pregătită în acest sens. S-a dus să caute teancul de cartonaşe pe care imprimase versurile pentru cor şi ni le-a împărţit. M-am uitat pe el, arăta aşa:

Optimistă, am întors cartonaşul pe verso, în speranţa că acolo voi găsi şi o transcriere fonetică, cu caractere latine. Partea cealaltă arăta aşa:

— Va fi palpitant, i-am mărturisit eu colegei care se afla lângă mine, în coada care aşteptam intrarea în scenă pentru cor. Nu înţeleg absolut nimic de aici.

— Normal, m-a liniştit ea. Pentru că ţii foaia invers.

Şi, grijulie, mi-a răsucit-o la 180 de grade. Acum arăta aşa:

Am renunţat să mai încerc să înţeleg ceva. Am avut mare grijă ca, pe scenă, să mă aşez în spatele cuiva cu mult mai înalt decât mine şi am mimat cântatul cu o graţie absolută, demnă de o emisiune veche de pe TVR în care toată lumea făcea playback.

Şi cam asta a fost tot. A mai urmat doar despărţirea finală, când profei i-au dat pur şi simplu lacrimile. Cred că, într-o oarecare măsură, mă asimilase cu o mamă copilul acela care îmi fusese profesor timp de câteva luni. Să nu uităm că ea se afla la o distanţă uriaşă de casa şi de familia ei, într-o ţară foarte diferită, din toate punctele de vedere, de ceea ce ştia ea. Cred că îi dăduseră cumva siguranţă calmul şi umorul meu, pentru că această ceremonie era o încercare şi pentru ea, examenul final prin care trebuia să treacă în calitate de profesoară la mai multe cursuri de cultură coreeană. Nu ştiu dacă a stat în România tot anul sau doar în acel semestru, dar ştiu că a plecat înapoi în Coreea la câteva zile după această festivitate. Şi e puţin probabil să ne mai vedem vreodată. I-am urat o viaţă frumoasă, pe măsura sufletului ei bun, şi a mai plâns puţin. Chiar sper să aibă o viaţă frumoasă: e studentă la un fel de Conservator, va fi profesoară de muzică în curând şi ştiu că elevii ei o vor iubi cu siguranţă.

Îmi pare rău că m-am lungit atâta cu povestea asta. Şi încă nu am povestit tot, aş mai avea de împărtăşit o groază de întâmplări şi de gânduri pe care mi le-a inspirat această aventură, chiar dacă a fost atât de scurtă. Am mai povestit pe parcursul semestrului unele lucruri, pe pagina mea de Facebook: https://www.facebook.com/alunita.voiculescu/. Tot acolo am postat şi din încercările mele jalnice de a cânta din acel instrument complicat – ceea ce, desigur, a fost prilej de mare veselie pentru toată lumea.

Zilele acestea începe un semestru nou la institutul King Sejong. Au început să apară deja informaţii despre înscrieri pe pagina lor de Facebook: https://www.facebook.com/BucurSejong. Eu nu mă voi mai duce, mi se pare de ajuns aventura aceasta şi voi continua să exersez acasă la instrumentul cu care am rămas după curs – poate de Crăciunul următor să reuşesc să cânt nu doar Jingle Bells fără greşeală, dar şi alte cântece de sezon. Am şi eu un scop în viaţă, cum s-ar zice…

Dar cu mare drag v-aş sugera să aruncaţi şi voi o privire pe oferta institutului, poate vă interesează ceva. Vor avea din nou cursuri de cultură coreeană pentru toate gusturile (muzică, dans, bucătărie etc.), pe lângă cursurile de bază, de limbă coreeană, pe care le-aş recomanda tinerilor îndrăzneţi. Învăţarea unei limbi străine exotice este o investiţie valoroasă pentru viitor. Iar cu ajutorul unui asemenea curs, mai prietenos decât la o facultate, poţi afla dacă ţi-ar plăcea sau nu să urmezi o astfel de direcţie în viaţă.

Publicitate

And MY Oscar goes to…

Ce s-a întâmplat azi-noapte la gala Oscar a fost, după umila mea părere, de un râsu-plânsu’ absolut. Galele astea erau de mult un spectacol artificial, la care premiile nu mai recompenseaza performanţa, ci genul, culoarea, mesajul politic sau orice altceva fără legătură cu cinematografia. Însă cea de azi-noapte a dezamăgit, pe deasupra, nu numai prin lipsa aşteptatului mesaj de susţinere adresat Ucrainei, ci şi prin acel incident mai degrabă stradal, decât de înalt nivel artistic, dintre Chris Rock şi Will Smith. Primul a făcut o glumă teribil de proastă despre nevasta celui de-al doilea, care a replicat cu o palmă în direct.

Pe de o parte, sunt de acord că trebuie sancţionat un bou care râde de o femeie nevoită să se radă în cap pentru că e bolnavă şi îşi pierde părul. Pe de altă parte, nu cred că violenţa este sancţiunea corectă. Pentru nimic pe lumea asta nu ar trebui să fie violenţa un răspuns. Deci ce am văzut eu azi-noapte a fost un circ cu doi golani aflaţi pe o scenă importantă a lumii, în timp ce pe o altă scenă a lumii actori poate mai puţin sclipitori şi cu siguranţă mai puţin celebri luptă pentru protejarea vieţii multor oameni (posibil şi pentru a noastră).

De-a râsu’-plânsu’, după cum ziceam.

Ei bine, tot de râsu’-plânsu’ e şi povestea asta pe care v-o spun eu acum. Ca de altfel, toată viaţa mea din ultima vreme, cu necazuri şi bucurii care alternează ameţitor, cu lacrimi urmate de hohote de râs, cu pierderi de fiinţe dragi, şi boli prin jur, şi filme de comedie văzute seara la televizor. Nu ştiu unde şi cum (şi dacă!) se va stabiliza lumea asta a noastră, dar eu deocamdată aşa simt nevoia să fac – să oscilez între două extreme. Oi vedea cândva dacă mă voi putea reaşeza pe o cale mai echilibrată, de mijloc.

În vară, după ce s-a vaccinat anti-Covid, fiică-mea a fost plecată de patru ori în tabere. Ştiu că pare exagerat, dar a fost cumva ca o răbufnire după mai mult de un an de izolare, şcoală online, spaime şi frustrări datorate pandemiei. Chiar cred că avea nevoie de asta. Una dintre aceste tabere a fost de creaţie cinematografică, organizată de Academia Buftea. Nu o să vă recomand în veci şcoala asta, aşa hal de organizare cum a fost în tabara lor nu am văzut niciodată (şi am văzut multe la viaţa mea). Nimic nu a fost bine pregătit, nimic nu s-a întâmplat la timp sau cum trebuie, totul a fost cu bătaie de cap. S-au rătăcit plăţi făcute, s-a schimbat data taberei şi nu ne-a anunţat nimeni, s-au luat măsuri de siguranţă superficiale spre deloc, la plecare. Chiar m-am mirat, cumva, că au ajuns cu toţii cu bine înapoi, la cât haos a fost cu organizarea. Iar filmuleţul promis pentru sfârşitul taberei – rodul muncii copiilor de acolo şi, practic, scopul în sine al întregului demers – a apărut de-abia după cinci luni de la întoarcerea acasă a copiilor.

Însă Luna s-a simţit bine acolo şi i-a plăcut la nebunie de actriţa cu care a lucrat echipa ei, aşa că i-am acceptat dorinţa de a nu le face vreo reclamaţie sau ceva. Iar în ianuarie curent, când în sfârşit am văzut şi noi rezultatul muncii lor, am şters totul cu buretele şi gata. A fost o experienţă şi asta, bună, rea, cum a fost. Iar eu sunt tare mândră de copilul meu că a făcut treabă bună şi serioasă acolo.

Ei bine, filmuleţul acesta este fix de râsu’-plânsu’, după cum povesteam mai sus. Subiectul lui este unul extrem de delicat, care în niciun caz nu trebuie minimalizat sau luat în râs: sinuciderea la copii. E clar că pandemia a agravat enorm anxietăţile celor mici şi le-a zgârmat depresiile, acolo unde exista terenul propice. Şi sinuciderile acestea la vârste din ce în ce mai mici au devenit un fenomen deloc de neglijat. Ca părinţi şi ca educatori, trebuie să mergem ca pe cărbuni încinşi când vine vorba de sensibilităţile copiilor din zilele noastre. Şi să fim mult mai atenţi ca înainte la eventualele tulburări şi derapaje.

Deci departe de mine gândul de a râde de ideea acestui film, mai ales că ea aparţine copiilor. Ca şi scenariul, dialogurile, scenografia, costumele, machiajele etc. – toate au fost realizate de echipa asta de copii de cca. 12 ani. Doar regia şi montajul au fost ale unui adult (cred). Şi castingul. Fiică-mea spune că ea nu şi-a dorit rolul principal. Că s-au dus cu toţii la casting în prima zi de tabără şi că ea ar fi optat pentru echipa tehnică. I-ar fi plăcut mai mult să stea în spatele camerei, probabil la costume şi machiaje (o mai veche pasiune de-a ei). Dar i-au dat imediat rolul acela şi n-a putut să îl refuze, evident. Pe lângă faptul că nu joacă deloc rău pentru o amatoare (părerea mea), cred că a contat şi acea culoare contrastantă a părului ei, care clar simbolizează un personaj complex, împărţit între două extreme.

Însă zău dacă am putut să nu pufnesc în râs când am văzut-o pe Luna spre sfârşit, dându-şi cu o piatră în cap. Şi atunci am înţeles ceva ce mă întrebam de mult: cum se simt actorii când joacă roluri tragice, oare suferă şi ei? Aş înclina să cred că nu fac asta. Cred că se concentrează strict asupra felului în care trebuie să îşi joace rolurile, cât mai bine, şi atât. Iar când s-or privi pe ei înşişi murind pe ecrane, mă gândesc că or zâmbi şi ei puţin, de fapt…

Scena asta memorabilă, a sinuciderii cu pietroiul, începe la minutul 9:10, în caz că doriţi să o vedeţi. Nu e deloc rău realizată, chiar pare să se întâmple ceva violent cu personajul. Şi e o scenă muncită, să ştiţi, Luna îşi merită din plin Oscarul ăsta din suflet pe care i l-am dat eu. Când am întrebat-o cum a reuşit să o joace aşa bine, ne-a povestit că au tras mai multe duble la ea.

— Şi m-am şi… ăăă… lovit puţin… mai mult… la una dintre ele, a adăugat ea jenată. Mi-am dat ca proasta cu piatra aia chiar în cap.

De-a râsu’-plânsu’, v-am spus eu 😉

O călătorie în timp. În niciun caz înainte

Ultima dată când am fost la Cheia era acum vreo 20 de ani. Conduceam încă prima mea maşinuţă pe atunci, un Tico galben, dintre primele apărute la noi, şi m-am aventurat să ajung cu ea acolo pe un viscol crunt, de nu vedeam drumul în faţa ochilor. Când mă gândesc în urmă, zău dacă pot să înţeleg cât de curajoasă eram pe atunci – şi eu, şi ceilalţi câţiva prieteni care erau cu mine în maşină. Acum nu aş mai risca în niciun caz o astfel de aventură.

Înainte de asta, fusesem la Cheia cu alţi peste 20 de ani în urmă, într-o vacanţă cu părinţii mei. După cum lesne se poate observa, lucrul cel mai important la acea plecare pare să fi fost faptul că eu îmi duceam în bagaj oliţa, sunt câteva fotografii în albumul făcut cu mare grijă de bunicul meu adoptiv la care se subliniază, în legenda, acest lucru. Cu mintea de acum, de mamă trecută de vârsta copilăriei mici a propriului copil, mi se pare cumva bizar că mai foloseam încă oliţa la aproape 5 ani, dar asta e, îmi asum riscul de a fi considerată întârziată. La urma urmei, şi cu sticla plină cu lapte şi cu biberon în vârf m-am dus la şcoală până, hăt, târziu, toate clasele primare, deci undeva trebuie să fi fost o problemă cu mine. Sau cu lenea mea…

Însă nu despre amintiri din copilărie vreau să vă povestesc acum, ci despre plimbarea pe care am făcut-o ieri la Cheia. Noi ieşim rar de tot din oraş, aproape niciodată în afară de vacanţele mari, aşa că orice escapadă dintr-astea, cât de scurte, e un adevărat eveniment. Ieri ne-am urcat în maşină pe la 11 şi am luat-o înspre Cheia în speranţa că aveam să găsim acolo soare şi zăpadă, ceea ce Bucureştiul nu ne oferea. Şi chiar am găsit: era o zi superbă la munte, cu un soare generos, iar pe alocuri se găsea şi suficientă zăpadă cât să tropăim puţin prin ea şi să facem doi bulgări (doar unii dintre noi, desigur, pentru că mie nu îmi place să mă joc aşa, sunt un fel de Grinch al jocurilor de copii).

Însă în afară de bucuria asta de a fi împreună şi a ne încărca cu câteva fascicule de energie pozitivă, zău dacă aş mai vedea vreun motiv pentru care să mergem, vreodată, în locul acela. Nu cred că se poate numi „staţiune” ce am văzut acolo. Cheia e pur şi simplu un sat, nici măcar mai îngrijit sau arătos decât oricare altul, în care se află câteva hoteluri, pensiuni şi ­– să le zicem – muzee. Am oprit la primul hotel pe care l-am întâlnit în drum, Cheia, unde am mâncat de prânz cu senzaţia ciudată că am ajuns într-un loc în care timpul a stat în loc. Totul acolo era ca pe vremuri, de la lustrele (murdare) şi până la atitudinea chelnerilor. Sau de la meniul de o foaie, un A4 imprimat şi băgat în ţiplă, cu tipicele ciorbă de burtă, mititei şi papanaşi, şi până la băuturile ieftine expuse în bar. De toalete, ce să mai spun, ca la noi „la Stat” şi ele – dezordine, rupere, lipsă de săpun, niciun aparat funcţional, ordine date subtil (şi aparent degeaba) clienţilor, prin alte foi A4 imprimate şi lipite de pereţi.

Am ieşit pe la 14:30 din curtea hotelului, după câteva minute de stat prin zăpada de-acolo (şi printre mormane de lucruri aruncate aiurea peste tot, deci exclusa ideea de belvedere sau ceva în zona aceea, nu înţeleg de ce ar alege vreun turist să stea mai multe zile acolo). Am încercat să mai găsim un drum spre o parabolică uriaşă care ne atrăsese atenţia, părea că cineva îi aşteaptă pe marţieni pe acolo, însă nu l-am găsit. Am decis să ne întoarcem spre casă, pe drumul pe care venisem. Şi pe care observasem că exista un muzeu: Muzeul florilor de mină. Cum să ratăm aşa ceva, când avem copil pasionat de cristale şi juma de tonă de pietricele prin casă?!

Însă, în căutarea unui loc de parcare în care să nu încurcăm pe nimeni, am depăşit puţin muzeul şi am ajuns, absolut întâmplător, deci, în faţa altui muzeu: Muzeul de antropologie Francisc Iosif Rainer. De data asta, entuziasmul a fost al meu, mi se pare una dintre cele mai interesante şi utile preocupări umane antropologia, aşa că le-am propus alor mei să intrăm mai întâi acolo.

Din fericire, ambele muzee aveau deschis până la ora 17:00, şi ambele păreau să poată fi vizitate în max. 5 minute, de mici ce erau, aşa că timp aveam berechet. Am intrat în curte la muzeul de antropologie şi… am simţit că trebuie să luptăm pentru dreptul nostru de a-l vizita. Era o doamnă cerber acolo, la intrare, care nu părea deloc încântată că doreşte cineva să intre în muzeul ei. Mai întâi ne-a spus să ne mutăm maşina, pe care o lăsaserăm în faţa porţii. Că poate apare cineva să ne amendeze că blocăm intrarea în curtea muzeului. Nu ştiu dacă ştiţi reclama aia veche cu un eschimos care mânca sonor şi tacticos cipsuri şi cu un alt eschimos care îi cerea şi el unul, dar primea următorul răspuns: „Nu pot, că dacă-ţi dau ţie unul, va trebui să le dau tuturor după aceea”. Iar amărâtul ăla refuzat se uita mirat în jur, la imensitatea pustiului de gheaţă pe care erau, clar, doar ei doi. Ei bine, aşa ne-am uitat şi noi ieri în jur, căci era evident că nu trecea nici naiba pe-acolo, iar în curtea muzeului era absolut exclus să fi intrat vreodată cineva cu maşina. Dar doamna a început să ne spună şi despre poliţie, şi despre pompieri, mai avea puţin şi aducea în discuţie şi forţele NATO sau ceva, aşa că am decis că e mai bine să mutăm maşina şi atât.

În timp ce bărbatu-meu să ocupa cu treaba asta, eu m-am dus spre gheretă să iau bilete. Doamna a încercat din nou să se împotrivească. Mai întâi mi-a cerut certificatele verzi, convinsă cumva că n-aveam. Apoi nu a reuşit să îl scaneze pe al meu şi ne-a zis că, fără, nu intrăm. Apoi a venit bărbătu-meu şi la el pe telefon puteau fi scanate toate, spre ghinionul ei. Când am dat să i-l arătăm şi pe al Lunei, a avut o reacţie de-a dreptul compătimitoare: „Vaaaaai, dar l-aţi… şi pe copil…?!”. Da, l-am… şi pe copil. Că doar nu era să ne punem noi la adăpost şi pe el să-l lăsăm de izbelişte.

Următoarea încercare de a ne descuraja să intrăm în muzeu a fost de ordin financiar: „Să ştiţi că s-au scumpit biletele”. Eh, aici recunosc că eu am început să mă neliniştesc uşor, pentru că chiar nu aş fi dat mulţi bani pe ceea ce părea a fi muzeul acela, cel puţin văzut din afară. „E 8 lei pentru adulţi şi 4 pentru copii”, a continuat ea. Am răsuflat uşurată – 20 de lei nu e un capăt de lume, aşa că i-am dat şi banii. A urmat un sever: „Vedeţi că la etaj e un cordon roşu pe dreapta, nu aveţi voie să treceţi să el!”, şi încheierea apoteotică, plină de frustrarea că insistam totuşi să intrăm: „Aveţi 20 de minute la dispoziţie!!!”. Aici m-a pufnit şi râsul, era totuşi ora 15:00 şi mai erau două ore până la închidere, de unde scosese alea 20 de minute?!

În fine, oricum nu ne trebuiau 20 de minute pentru cele câteva cămăruţe dinăuntru. Intenţia muzeului e una bună, nu auzisem niciodată de acest domn antropolog român cu viaţă remarcabilă, şi exponatele ar fi în regulă, cumva, dar chiar să nu meargă nimic – dar NIMIC – din cele câteva aparate dinăuntru?! Nicio picătură de tehnologie, niciun strop de multimedia, absolut nimic atractiv pentru sec. XXI?! Evident că fiică-mea a privit totul cu un colţ de ochi şi a fugit înapoi, că nu aşa poţi capta interesul unui adolescent din zilele noastre. Eu am făcut câteva fotografii în speranţa că, cândva, informaţiile de acolo se vor dovedi utile pentru vreunul dintre noi.

Apoi ne-am dus către Muzeul florilor de mină, aflat cu vreo sută de metri mai departe. Acolo era mai drăguţ în curte, păşteau nişte vaci. Şi doamna de la intrare era mai drăguţă, nu ne-a speriat cu nimic. Aceleaşi bilete (la propriu, toate arată la fel, se pare că e un fel de muzeu-mamă al ăstora mici, numit „Muzeul judeţean de ştiinţele naturii Prahova”), la acelaşi preţ, aceeaşi plictiseală în unica sală a muzeului, aceleaşi intenţii bune în organizare, dar cam atât. Exponate cunoscute de la Muzeul de geologie din Bucureşti, unde, apropo, m-am simţit la fel de nedorită când am fost cu copilul să îl vizităm. La florile de mină nu am făcut nicio poză, pentru că ni s-a spus că e o taxă separată pentru asta, de 10 lei. O fi existat şi la celălalt muzeu şi acum mă trezesc cu paznica aia rea că îmi face reclamaţie sau ceva…

Hrăniţi, aerisiţi şi culturalizaţi, deci, ne-am întors spre casă. Am făcut ceva mai mult pe drum decât la dus, pentru că am avut ghinionul să ne intersectăm cu un tren. De trei ori. La cum sunt desenate drumurile în ţara asta, de zici că i-a tremurat mâna proiectantului şi le-a făcut pe toate în zigzag, suspectez că era acelaşi tren, întâlnit de trei ori consecutiv, în sate vecine. Dar a fost OK, per total. Nu a fost la fel de aglomerat ca DN1, vederile sunt spectaculoase în acea zonă, ne-am bucurat ochii cu un lac de un verde incredibil şi cu zeci de izvoare îngheţate bocnă în cădere, iar pe A3 se merge şnur. Singurul necaz este că ne pierdem din ce în ce mai tare speranţa că vom mai găsi în ţara asta locuri unde chiar să ne placă să mergem, şi unde să nu vedem chiar atât de multe lucruri în neregulă. Pentru că asta vedem peste tot în România, şi ştiu că nu e din cauză că am fi noi cârcotaşi.

Cam aşa stă treaba cu „România lucrului bine făcut”: s-a intenţionat o reconstrucţie cândva, dar s-a lăsat de izbelişte.

Două zile la mare, ca să nu zicem că n-am fost nicăieri vara asta

Anul acesta nu am îndrăznit să ne facem niciun plan de vacanţă. Nu că ne-am fi făcut noi mari planuri în general, deşi ne propunem în fiecare an să rezervăm din iarnă cazarea din vacanţa de vară, când e oferta mai bogată şi preţurile sunt încă mici. Tot timpul amânăm, din diverse motive, şi aşa ajungem să ne hotărâm unde şi când plecăm cu doar câteva zile înainte, ceea ce ne limitează drastic alegerile. Dar aşa este mai prudent atunci când ai copii mici şi părinţi în vârstă, despre sănătatea cărora nu poţi băga mâna în foc cu şase luni înainte. Iar anul acesta ştim cu toţii cât de complicat a fost (şi încă este, din păcate). Chiar nu am luat deloc în calcul ideea de a pleca undeva în vacanţă, cu sabia lui Covidocles atârnată deasupra capetelor noastre.

De fapt, noi chiar nu am fost nicăieri-nicăieri de când a început pandemia. Din 10 martie, mai precis, am ieşit din casă strict pentru lucrurile absolut necesare, rar şi cu respectarea tuturor măsurilor de precauţie. La terasă de vreo două ori, la magazine mari tot aşa, la nimeni în vizită, nicăieri în weekend… Nu e chiar situaţia ideală, dar aşa am considerat noi că e mai înţelept să facem acum. „Noi”, cu excepţia lui bărbatu-meu, care s-a mai dus uneori, seara, să joace tenis cu prietenii. Şi de acolo i s-a tras cea mai mare emoţie a perioadei, atunci când cineva din gaşcă a fost depistat pozitiv (din fericire, cu o formă foarte uşoară de boală). Nu e deloc plăcut să afli că ai fost contactul cuiva bolnav. De fapt, după părerea DSP, nici măcar nu a fost contact, aşa că al meu s-a dus singur să îşi facă testul rapid, ca să afle dacă s-a pricopsit sau nu cu mişelul ăsta de virus. Au fost câteva ore care curs foarte greu, în aşteptarea rezultatelor (pentru că nu e chiar atât de rapid testul ăla), însă din fericire, acestea au fost negative. Şi imediat, într-un elan de uşurare, ne-am hotărât să plecăm la mare, măcar pentru câteva zile.

Şi care loc ar fi putut fi mai potrivit pentru o astfel de vacanţă, scurtă, pripită şi cât mai izolată posibil, decât hotelul pe care îl ştiam atât de bine, pentru că mai fusesem acolo de trei ori deja? Hotelul Romance se află pe un promontoriu din mijlocul pustiului, între două staţiuni din sudul Bulgariei: Kiten (la vreun kilometru distanţă) şi Lozenets (la vreo 5). Am povestit despre şederile noastre în acest hotel aici şi aici. Şi am povestit şi pe Trip Advisor despre el, laudativ şi specificând că turiştii ar trebui să ceară, la cazare, camera 112, în care am stat noi prima dată şi ne-a plăcut mult. Ceea ce suspectez că nu a fost o idee bună, deoarece în următoarele trei rânduri când am fost acolo nu am mai găsit niciodată liberă acea cameră. E drept, am găsit una identică, doar că e cu un etaj mai sus, ceea ce face puţin mai dificil drumul către ea, mai ales cu tone de bagaje în spate sau după vreo zi de plajă mai lungă. Dar a fost OK şi aşa.

vedere din balcon

vedere din apartament

În schimb, aproape toate celelalte lucruri găsite acolo anul acesta nu au mai fost OK. Proprietarii par să fi renunţat să se mai lupte cu trecerea vremii şi au lăsat şi hotelul cam de izbelişte, şi pe ei înşişi (nu e chiar OK să îţi întâmpini clienţii în capot sau maiou, totuşi, chiar dacă eşti un hotel familial). Au renunţat la restaurant, oficial pe motiv de pandemie, rămânând să servească doar micul dejun, la cerere, doritorilor. Iar holul de la parter în care se găsea altădată micul restaurant cochet, cu jazz în surdină şi detalii estetice de mare bun gust, e acum un loc gol în care sunt aruncate lucruri la întâmplare, inclusiv gunoaie rămase de la diverse ocazii. Sticla cu dezinfectant de pe masa de la intrare a fost singurul semn de prevenţie şi siguranţă pe care l-am văzut în tot hotelul, unde absolut nimeni nu purta mască – noroc că e un hotel mic şi preponderent gol, practici distanţarea fizică fără să vrei, pentru că nu te prea întâlneşti cu nimeni în spaţiile comune.

Nici în cameră nu s-a omorât nimeni cu curăţenia cât am stat acolo: am ajuns marţi după-masă şi am găsit curat, apoi până vineri dimineaţă, când am plecat, singurul lucru pe care l-a făcut fătuca de serviciu a fost să măture şi să ne arunce gunoiul. Nu spălat, nu dezinfectat, nu strâns vreun pat, nu schimbat vreun prosop. Ba mint: ne-a luat de pe jos prosopul de la baie, cel de coborât din cadă, care se murdărise, evident, şi nu ne-a mai adus altul, în condiţiile în care, oricum, primiserăm doar două rânduri de prosoape la trei persoane. Recunosc că nu ne-am obosit nici noi să cerem mai mult. Pe de o parte pentru că am decis că putem supravieţui şi aşa (când suntem în vacanţă preferăm să ne gândim de două ori dacă un anumit lucru merită să ne enervăm din cauza lui), pe de altă parte pentru că e foarte dificilă comunicarea cu cineva care nu ştie nicio limbă străină, cum era cazul fetei care ne făcea curat. Nici cu proprietarii nu ne înţelegem prea bine acolo, ei ştiu doar ceva germană, pe lângă bulgara lor, aşa că ne-a prins bine faptul că Edi rupe binişor pe bulgară. Plus un pic faptul că în perioada asta urmărim pe Netflix serialul „Dark”, care e nemţesc, deci mi-a răscolit într-un mod util cunoştinţele de mult uitate din cei 8 ani de germană făcuţi la şcoală (şi unul la grădiniţă, esenţial, în care am învăţat atât de aplicat să cânt „O Tannenbaum” de-l mai ţin minte şi azi).

Ca să fie tacâmul complet, am avut surpriza să descoperim că în aceşti ani în care nu mai fusesem aici s-a construit un mare camping pe locul viran de lângă hotel. Adică adio linişte totală în cameră şi adio intimitate pe micuţa plajă de lângă hotel, pe care până acum nu venea nici naiba. Campingul, în schimb, nu arată rău deloc văzut de dinafară, dacă sunteţi amatori de genul acesta de turism, la rulotă sau bungalow şi cu utilităţi mai modeste, cred că e de încercat: camping Gardenia.

Una peste alta, nu ştiu dacă o să mai vrem să revenim la hotelul acesta pe viitor. Este locul în care am revenit de cele mai multe ori până acum (ne place să vedem locuri noi, în general), iar vederea pe care o avem din apartamentul nostru cu un perete uriaş şi rotund, din sticlă, este adictivă. Însă parcă anul acesta am lăsat cam multe să treacă de la noi, în ceea ce priveşte serviciile pentru care am plătit o sumă, totuşi, destul de mare…

Singurul lucru mai bun decât în alţi ani a fost că în micul golf cu plajă de lângă hotel s-a putut face baie în fiecare zi. În anii trecuţi, am avut des ghinionul de valuri prea violente, aşa că trebuia să luăm maşina în fiecare zi, să mergem la plajă într-una dintre staţiunile vecine. Acum am stat doar aici: ai mei cu orele în apă, la joacă, iar eu cu orele pe plajă, de preferat la umbră, cu o carte în mână. O altă mare calitate a acestei plaje e că are şi nisip fin, şi puzderie de scoici, melci şi pietricele – un adevărat paradis pentru persoane cu tulburări obsesiv-compulsive, aşa ca mine.

O surpriză neplăcută am avut şi la capitolul mâncare. Cum am ajuns la hotel, ne-am lăsat bagajele şi ne-am dus întins la Lozenets, la o terasă unde am mâncat în trecut şi ne-a plăcut. Entuziasmul ne-a dispărut, însă, rapid, când am descoperit că nici acolo nu exista nici cea mai mică măsură de prevenţie contra unei potenţiale contagieri. Nimeni nu purta mască sau vizieră, mesele nu erau distanţate, era ca în vremurile normale – sau ca la Giurgiu pe timp de pandemie, unde li se rupe tuturor. Am plecat aiurea prin staţiune şi am observat că aceeaşi era atitudinea peste tot: nicio grijă. Aşa că ne-am dus la supermarket, am cumpărat ca înecaţii tot felul de brânzeturi şi mezeluri (ştiţi regula aia că nu trebuie să faci niciodată cumpărături când ţi-e foame? Ei bine, să ştiţi că e foarte bună, ne-am dat seama de asta de-abia după ce am încălcat-o), Luna a luat chiar şi un pachet de paste, din care urma să ne gătească ceva în zilele următoare, şi ne-am întors în balconul nostru generos, unde ne-am ostoit toate poftele.

Nici măcar o vacanţă fără gătit…

Seara ne-am dus în celalaltă staţiune vecină, Kiten, unde există la intrare o stradă lungă şi mai puţin aglomerată, plină cu magazine de suveniruri şi cu cârciumi, până să înceapă furnicarul teribil din zona hotelurilor mari şi a plajei, unde nu e nicio diferenţă faţă de urâţenia staţiunilor noastre. De fapt, în ambele staţiuni pe care le-am văzut în zilele acestea am remarcat aceeaşi senzaţie generală de degradare, de decrepire, pe care am remarcat-o la hotel. Poate din cauza anului acestuia blestemat, care a măcinat totul…

Nici în Kiten nu am văzut nici cel mai mic semn de prevenţie. Aşa că am decis să facem o plimbare şi să mâncăm tot acasă, o gustare. Însă după ceva vreme am văzut, totuşi, o terasă pustie de hotel mai izolat şi am îndrăznit să mergem acolo. Chelnerii, tot fără protecţie, ne-au povestit că sunt cu toţii relaxaţi deoarece au puţine cazuri de îmbolnăviri la nivel naţional, deci nu mai e cazul să fie atât de speriaţi. Doar dezinfectează foarte bine totul între două rânduri de clienţi, ziceau. Şi mai ziceau că în ziua respectivă fuseseră doar 26 de cazuri de îmbolnăviri noi în Bulgaria. Am verificat ulterior pe net şi fuseseră, de fapt, 76. Şi doar din puţin peste 4.000 de teste, deci procentul era, totuşi, măricel. Dar am decis şi noi că ar fi cazul să ne mai relaxăm puţin, aşa că am mâncat acolo şi în prima, şi în a doua seară. Iar în a treia am fost la Sozopol – unde e tare frumuşel, au un centru vechi asemănător cu cel din Nesebăr – şi am îndrăznit să mâncăm şi acolo la o terasă. Om vedea în câteva zile dacă a fost o hotărâre înţeleaptă, deoarece nici acolo nu purta nimeni mască şi nu se ferea nimeni de înghesuială, cu excepţia a două doamne mascate regulamentar, pe lângă care am trecut şi le-am zâmbit complice, bucuroasă că nu mai suntem doar noi trei singurii ciudaţi de pe litoralul ăla, cu mască până sub ochi şi căutând mereu străduţele mai puţin aglomerate.

În ultima zi, plănuiserăm să mai furăm o oră, două, de stat la plajă înainte de plecare. Însă n-am avut noroc: ploua cu găleata şi erau doar vreo 17 grade. Sau poate că am avut noroc, pentru că astfel nu ne-a părut rău că plecam spre casă. Am făcut câteva fotografii dramatice şi ne-am urcat în maşină, având drept obiective intermediare în drumul spre casă două mari atracţii turistice ale oraşului Ruse: uriaşul magazin Jumbo care e raiul Lunei şi deliciosul fast-food Happy care ne-a lipsit tuturor în ultimele şase luni. Le-am bifat pe amândouă şi am ajuns acasă mulţumiţi, per total, de escapada noastră, chiar dacă a fost atât de scurtă. Aproape că a durat mai mult căutarea de prosoape de plajă decât vacanţa, deoarece la sfârşit de august nu mai găseşti în magazine articole estivale, ci deja pulovăre şi ghete îmblănite. A fost o minune că le-am găsit pe acestea, în fix ultimul magazin în care am intrat, epuizate după ce am luat la rând toate zonele comerciale ale oraşului Giurgiu. Un magazin cu textile la kilogram (am bifat încă o noutate cu ocazia aceasta), în care am găsit în mod nesperat câte un model perfect potrivit fiecăruia dintre noi: nu-i aşa că e simplu de ghicit al cui este fiecare prosop?

Eu, una, mă simt mai bogată după mini-vacanţa aceasta. În primul rând, cu amintirea uneia dintre cele mai spectaculoase luni pline văzute vreodată (din păcate, nu şi fotografiate, pentru că nu m-am priceput să facem poze dintr-astea nocturne). În al doilea rând, cu jumătatea aia de kil pe care o dădusem jos cu sacrificii, în ultima lună, în care am ţinut cuminţică regim – evident că am pus-o la loc în doar două zile de mâncat şi mic-dejun copios, şi cină târzie. Dar ăsta să ne fie tot necazul, nu-i aşa? 😉