Alt atelier cu oală. De data asta, despre probleme

Dacă tot vorbim despre cărţi frumoase şi utile copiilor, să vă povestesc şi despre atelierul pe care l-am ţinut la biblioteca Emil Gârleanu, pe baza cărţii “Ce poţi face cu o problemă”, de Kobi Yamada. Nu de alta, dar au trecut aproape două luni de atunci şi risc să uit chiar tot-tot din ce s-a întâmplat acolo. Şi ar fi păcat, pentru că a ieşit un atelier pe cinste.

Atelierul acesta a fost o urmare firească a celui ţinut cu o lună înainte, pe baza primei cărţi din seria de autor a lui Kobi Yamada: “Ce poţi face cu o idee” (despre care am povestit aici). Cartea cu problema nu mi s-a părut la fel de impresionantă precum cea cu ideea. E scrisă pe acelaşi calapod, cu un băieţel care întâlneşte o problemă şi nu ştie nici ce anume este, nici ce să facă cu ea, iar până la urmă învaţă nu numai să o rezolve, ci şi să o privească drept oportunitate de dezvoltare. Dar subiectul mi s-a părut foarte educativ, aşa că m-am pus pe treabă.

Mai întâi şi mai întâi, am tradus-o, dat fiind că această carte nu a apărut încă la noi. Vă las aici traducerea, în caz că vă ajută la ceva (cartea se găseşte la noi în limba engleză, inclusiv la biblioteca metropolitană la care am fost):

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar într-o zi am avut o problemă.
Nu am vrut-o. Nu am cerut-o.
Chiar nu îmi place deloc să am o problemă, dar iată că ea era acolo.
––
“De ce este aici? Ce vrea?
Ce poţi face cu o problemă?”, m-am întrebat.
––                                                                                              
Voiam să o fac să plece.
––
Am uşuit-o. Uş-uşşş! M-am încruntat către ea.
Am încercat s-o ignor. Dar nimic nu a funcţionat.
––
A început să mă îngrijoreze problema asta a mea.
––
Dacă mă înghite?
––
Dacă se furişează problema mea, şi pune mâna pe mine?
––
Dacă îmi răpeşte toate lucrurile?
––
M-am îngrijorat foarte tare. M-am îngrijorat pentru ceea ce urma să se întâmple. M-am îngrijorat pentru ceea ce ar fi putut să se întâmple. M-am îngrijorat pentru o groază de chestii.
––
Şi cu cât mai tare mă îngrijoram, cu atât mai mare problema mea se făcea.
––
Îmi doream să dispară, pur şi simplu. Am încercat tot ce puteam ca să mă ascund de ea. M-am şi deghizat. Dar tot m-a găsit.
––
Şi cu cât o evitam mai mult, cu atât o vedeam mai mult.
Problema mea era peste tot!
––
Mă gândeam tot timpul la ea.
Şi nu mă simţeam deloc bine.
––
Până când nu am mai suportat.
“Toate astea trebuie să înceteze!”, am declarat eu.
––
Poate că eu eram cel care făcea problema asta mai mare şi mai înfricoşătoare decât era de fapt.
La urma urmei, nici nu m-a înghiţit, nici nu m-a atacat.
––
Mi-am dat seama că trebuie să o înfrunt.
––
Aşa că, deşi nu prea voiam asta, deşi mi-era de-a dreptul frică, m-am pregătit şi mi-am abordat problema!
––
Dar atunci când am ajuns faţă în faţă cu ea, am descoperit ceva. Problema mea nu era ceea ce crezusem.
––
Am descoperit că avea înăuntru ceva minunat.
––
Problema mea ascundea o ocazie!
––
Era o ocazie pentru mine, să învăţ şi să cresc.
Să fiu curajos. Să fac ceva.
––
Mi-a arătat cât e de important să te uiţi cu atenţie, pentru că unele ocazii apar doar o singură dată.
––
Acum văd problemele cu totul diferit.
Nu-mi mai este teamă de ele, pentru că acum le cunosc secretul…
––
Fiecare problemă poate fi o ocazie de a face un lucru bun. Trebuie doar să îl cauţi.
–––––––––––––––––––-

Înainte de a citi împreună cartea, i-am rugat pe copiii participanţi şi pe părinţii lor să scrie pe câte un bileţel o problemă pe care o au, prima care le vine în minte. Şi au scris. De la „Mă doare măseaua” la „Nu-mi place profa de engleză”. Am citit împreună fiecare bileţel şi am discutat care dintre probleme poate avea rezolvare şi care nu, care dintre ele poate fi rezolvată de ei singurei, la care trebuie ajutorul părinţilor şi pentru care apelăm la specialişti (de ex., dentistul), care problemă e grea, care e uşoară şi care nici măcar nu merită să i se dea atenţie. Pentru că aceasta mi se pare mie o calitate foarte utilă în viaţă, să decelezi cauzele pentru care merită să lupţi şi să ai capacitatea de a nu te implica acolo unde nu este cazul. Cam ca acea rugăciune a Alcoolicilor Anonimi pe care am văzut-o în filmele americane: „Dă-mi, Doamne, puterea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a face diferenţa dintre ele!”.

I-am rugat pe copii să mai scrie nişte bileţele, pentru că pare să fie o ocupaţie care le place mult. De data asta, i-am dictat fiecăruia câte un cuvânt (de ex. problemă, înfruntare, eşec, ocazie, evitare, curaj, teamă, lene, necunoaştere ş.a.), pe care apoi să îl pună într-o cutiuţă cu două separeuri: BINE şi RĂU. Atât de tare le-a plăcut să scrie, de la cel mai mic participant, de vreo patru anişori, şi până la băieţii mari, de zece, încât a trebuit să mai scot pe loc cuvinte, pe care nu le pregătisem de acasă (i-am cam debusolat cu procrastinarea – cuvânt care încă nu există în DEX, dar sunt sigură că va exista – însă când le-am explicat ce înseamnă, evident că s-au distrat). Au pus la BINE cuvinte precum curaj sau oportunitate, şi la RĂU eşecul sau teama.

Apoi am citit cartea.  Cred că le-a plăcut, pentru că au ascultat cu atenţie şi fără să se foiască sau ceva. Iar după ce am terminat, i-am rugat să aşeze din nou bileţelele cu cuvinte din cutie. Doar foarte puţine au rămas în separeul de RĂU (lenea şi sinonimele ei), restul trecând în partea cealaltă – semn că cei mici au înţeles foarte bine mesajul cărţii, şi anume că problemele, eşecurile şi chiar teama nu sunt lucruri rele în mod absolut, ci depind foarte mult de împrejurare şi de lecţiile pe care le putem învăţa cu ajutorul lor.

Şi cam până aici mi-a fost. Pentru că a urmat mult-aşteptatul moment al oalei. Dacă data trecută îmi umplusem oala cu invenţii interesante sau utile, de data asta am umplut-o, bineînţeles, cu probleme. Şi prima problemă a fost că nu aveam suficiente probleme care să poată intra într-o oală. Apoi am găsit câteva, iar la bibliotecă mi-a completat golurile Ioana, una dintre cele mai isteţe şi eficiente persoane pe care le cunosc. De-abia am apucat să le prezint vreo două probleme copiilor. Mai întâi le-am arătat o bluză pătată de-a fiică-mii, pe care cineva nu o curăţase la timp (nu ştiu cine, că e luată de la second hand) şi rămăsese aşa – pentru că o problemă se agravează, de obicei, dacă amânăm rezolvarea ei. Apoi le-am arătat o bluză curată, tot de-a fiică-mii, pe care scăpase nişte ketchup, dar o pusese imediat la înmuiat, aşa că pata se curăţase complet. Şi apoi le-am arătat lipsa unei bluze. Adică le-am povestit că îmi cumpărasem de curând o bluză neagră care îmi lăsase pielea albastră după folosire; am spălat-o bine de tot, în mai multe ape azurii, dar degeaba, tot mai continua să lase vopsea. Aşa că am aruncat-o. Pentru că, după cum spuneam, sunt unele probleme care trebuie rezolvate imediat, altele care pot suferi amânare şi unele care pur şi simplu nu au rezolvare, şi atunci e mai înţelept să le dai la o parte.

Le-am arătat şi nişte cartofi copiilor. Un cartof sănătos, unul un pic stricat şi altul moale de tot. Şi asta a fost o mare problemă: să găsesc un cartof stricat. M-am dus la piaţă cu o zi înainte de atelier, să le cer vânzătorilor de cartofi un exemplar stricat. Ei bine, a fost imposibil să găsesc. Ba că n-au ei aşa ceva, ba că tocmai au aruncat gunoiul… Degeaba le-am explicat că e pentru un experiment, poate fi în orice hal, nu am reuşit să-i conving. Nici nu vreau să mă gândesc cu câte grade mi-o fi scăzut reputaţia printre tarabagiii mei, eram deja nebuna aia care se ceartă cu ei când îmi dau punguţe de plastic pentru o legătură de pătrunjel, deşi le arăt că am sacoşă de cumpărături şi le spun că vreau să fac economie de plastic, vă daţi seama acum, dacă m-am dus şi să caut cartofi stricaţi? Până la urmă, am stricat eu un cartof: l-am înţepat fără milă cu o furculiţă, l-am împachetat într-o pungă de plastic transparent şi l-am lăsat pe balcon, în soare, o zi întreagă. Am obţinut un cartof un pic moale şi un pic mai mult mirositor. Exact ce îmi trebuia. Le-am arătat deci copiilor cartoful sănătos mai întâi, apoi pe cel puţin stricat, iar la urmă pe cel moale, pentru a exemplifica aceeaşi idee, şi anume că unele probleme sunt mici şi rezolvabile (poţi îndepărta partea stricată dintr-un cartof şi consuma restul), altele, nu (unii cartofi trebuie pur şi simplu aruncaţi).

Intenţionam să le mai vorbesc copiilor şi despre temele „procrastinate”, care nu dispar ca prin magie dacă amână să le facă ci, din contră, devin din ce în ce mai stresante, şi despre specialişti, şi despre alte câteva lucruri, dar nu am mai apucat. S-au aruncat toţi deasupra oalei şi şi-a luat fiecare din ea câte o mică pradă, sub formă vreunui joc de puzzle mai greu sau a vreunui lacăt şmecher de deschis.

M-am simţit iar foarte bine să fac atelierul acesta. E drept, am beneficiat de ajutorul organizatoric al Ioanei, care mi-a uşurat mult sarcina. Şi mai ales, am avut din nou noroc de nişte copii foarte drăguţi. Deşi setasem intervalul de vârstă la 7-10 ani, au venit şi câţiva mult mai mititei, dar foarte atenţi şi isteţi, care au participat la activităţi aproape în egală măsură cu prietenii fiică-mii. Şi fetiţa Laurei Frunză s-a dovedit de ajutor prin cunoştinţele ei culinare şi simţul organizatoric, şi băieţii mari mi-au plăcut pentru că s-au implicat în jocuri, deşi era clar că ei ar fi făcut mai degrabă cu totul altceva la ora aia, şi fiică-mea a fost, ca de obicei, cuminţică şi m-a ajutat logistic… Iar despre cele trei fetiţe mai mititele care m-au îmbrăţişat cu mult entuziasm şi în timpul, şi mai ales la sfârşitul atelierului, ce pot să spun decât că m-au topit complet? Acum am înţeles ce recompensă sufletească poate să primească o educatoare sau o învăţătoare atunci când face activităţi pe placul copiilor. Oare de ce nu le-or face mai des, multe dintre ele?

Am mai apucat să le dau copiilor, la plecare, semne de carte legate de tema cărţii. Să o ţină minte:

Erau făcute de noi, ca şi data trecută. Sper să existe şi o dată viitoare. Biblioteca Emil Gârleanu este în proces de renovare în această vară şi ne aşteaptă din toamnă cu câteva săli special amenajate pentru întâlniri, ateliere şi discuţii pentru toate vârstele şi subiectele. Eu, una, am deja câteva idei pentru o următoare întâlnire cu copiii mici, cum ar fi să le pregătesc mai multe activităţi pe care să le facă ei, pentru că sunt dornici de interactivitate, sau să nu mai iau oala cu mine, pentru că îmi sabotează planurile de acasă. Dacă doriţi să ne vedem la o astfel de întâlnire, urmăriţi pagina de Facebook a bibliotecii sau a mea. Şi vă aştept cu drag.

Reclame

Am fost în văcănţică

Pentru că anul acesta nu m-am învrednicit să caut locul ideal din paradisul insulelor greceşti în care speram să ne petrecem obişnuita săptămână de vacanţă de vară, nici nu am avut tupeul să comentez (prea mult) atunci când bărbatu-meu m-a anunţat că o să mergem pentru câteva zile într-un resort uriaş de pe litoralul bulgăresc, Sol Nessebar Palace. Adică ALL-INCLUSIVE + BULGARIA nu e deloc egal cu LOVE în mintea mea de turist cultural care nu înoată, nu face sport, nu vrea să aibă program fix în vacanţă şi aglomeraţie în jur, nu aia, nu aialaltă… Dar am luat-o ca pe o sarcină de serviciu – cineva trebuia să însoţească copilul, în calitate de mamă, la trecerea frontierei – şi m-am dus. E drept, a atârnat în balanţă şi faptul că bărbatu-meu a specificat:

– Au club pentru copii. O vom lăsa pe Luna acolo dimineaţa şi o mai luăm seara. Iar noi o să putem sta mult în cameră…

Ceea ce nu s-a întâmplat, desigur. Luna a stat lipită ca marca de scrisoare de noi (a se citi “de taică-său”), iar în cameră nu am stat decât ca să dormim cu toţii. Noroc că am avut şi eu micile mele bucurii, pentru a compensa dezamăgirea unei promisiuni tentante neţinute şi statul pe şezlong cu orele, cât ei înotau neobosiţi în piscina hotelului: nu am găsit aproape nimic de criticat. Eu. Care critic aproape totul. Ei bine, complexul acesta hotelier pare administrat de armata germană dupa ce a absolvit un curs american de asigurarea calităţii. Toţi angajaţii zâmbesc neforţat şi sunt eficienţi în ceea ce fac, fiecare îşi îndeplineşte cu siguranţă părticica pe care o are de îndeplinit, programele orare sunt respectate, programele de divertisment variate, iar mâncarea şi curăţenia foarte bune. Toate prejudecăţile cu care m-am dus acolo au fost, deci, dărâmate şi aş recomanda cu mare încredere acest hotel unora care şi-ar dori să îşi petreacă vacanţa în acest sistem. E drept, nu am termen de comparaţie cu altul de acelaşi tip, dar un lucru ştiu cert: că dacă nu i-am găsit eu nicio hibă înseamnă că e chiar bun. Adică evident că au existat şi motive de nemulţumire, dar mici şi acceptabile în context (cum ar fi faptul că nu se găsea cafea bună la automate sau că “plaja” hotelului nu era chiar pe plajă, ci un pic mai sus, într-o zonă umbroasă unde nu te lovea briza fix în faţă, aşa cum îmi place mie). Şi evident că au fost şi feluri de mâncare de nemâncat, după gustul meu, dar cui i-ar putea plăcea toate cele câteva zeci de sortimente culinare etalate în uriaşul restaurant ultra-all-inclusive? Cât despre risipa aiuritoare de plastic şi de alimente şi băuturi nesănătoase de acolo, prefer să nu deschid discuţia, pentru că nu ştiu care ar putea fi alternativele…

În mare, zilele noastre acolo s-au scurs uniform. Mic-dejun, plajă, înot (ai mei), citit (eu), dejun, somn, plajă, înot (ai mei), citit (eu), cină, plimbare în oraşul vechi (Nesebăr are câteva străduţe istorico-turistice, într-un cap terestru, care s-au apropiat întrucâtva de culoarea locală pe care îmi place mie s-o văd atunci când plec undeva), un ultim cocktail de la dozator şi iar somn.

Iar în mic, acestea sunt întâmplările pe care aş vrea să mi le amintesc peste ani şi ştiu că nu am nicio şansă să fac asta dacă nu le scriu acum:

ZIUA UNU – dimineaţa

Prima surpriză a excursiei noastre, începută înspre prânz, de fapt, şi cu ceva emoţii (ne-am adus aminte la vamă că uitaserăm paşaportul copilului acasă şi alte câteva asemenea), a fost că imediat cum am trecut graniţa, a şi început să strige Waze-ul la noi. Eu nu folosesc aplicaţia asta, pe de o parte pentru că oricum merg cu viteza legală (ha!), pe de alta pentru că nu sunt deloc prietenă cu tehnologiile moderne şi mi se pare mai eficient să stau cu ochii în parbriz decât într-un ecran micuţ de alături. Dar acum şofer era bărbatu-meu, aşa că nu am avut niciun cuvânt de spus. Şi nu ştiu ce anume l-a făcut pe Waze-ul ăsta să creadă că se află într-o maşină de evrei, dar cert este că a început brusc să ne vorbească în idiş şi nu oricum, ci răstindu-se într-un mare hal: “Bakikar… yeminaaaaaa-PNE!”. Şi după câţiva “metrim”: “Bakikar… smolaaaaaa-PNE!”. Cam cu tonul cu care un pifan s-ar trezi într-o dimineaţă însărcinat cu înviorarea colegilor săi de pluton veterani, ăia care l-au pus să şteargă luni de zile vasele de WC cu periuţa de dinţi. “Sculaaaaa-REA! Stânga-mpreeeee-JUR!”. N-am îndrăznit nici măcar să umblăm în meniu să schimbăm limba. Noroc că drumul a fost preponderent drept şi că nu ne-am rătăcit decât o dată, nedându-i astfel posibilitatea să ţipe excesiv de des la noi.

Ziua UNU – seara

După aprox. patru ore de drum, am ajuns la hotel unde, după cum spuneam, era mult mai bine decât mă temusem, şi ne-am revenit emoţional. Iar seara aveam, se pare, creierii de-a dreptul relaxaţi, deoarece copilul nostru a scos una dintre puţinele perle pe care le-a produs pe pământ bulgăresc:

– Oh, ia uitaţi-vă: aurora boreală!

Ziua DOI – dimineaţa

M-am dus la recepţie să întreb cum se poate ajunge pe plajă. Hotelul era la vreo sută de metri de mare, pe un promontoriu, în faţa lui se întindea o curte uriaşă, cu piscine, aqua-park, foişoare, terase, gazon etc., iar după aceasta, cât vezi cu ochii, albastra Mare Neagră. Dar niciun firicel de nisip nu se zărea, şi nici vreun drum care să coboare spre ceea ce speram să fie o plajă a hotelului pe malul mării. Recepţionera căreia i-am adresat întrebarea s-a uitat puţin încurcată la mine, apoi mi-a făcut un gest larg cu mâna, înspre mare, care se vedea pe geamurile panoramice ale holului.

– Da, o văd, dar cum ajung acolo?, am insistat eu. Nişte scări, ceva, pe undeva?

Iar nedumerire, iar gest larg cu mâna înspre geam:

– Stairs!

Am început să cred că nu înţelege limbi străine, când portarul s-a oferit, tot prin semne, să mă ajute el. M-a luat de braţ şi m-a condus pe terasă, arătându-mi şi el cu un gest larg înspre marea din faţa mea.

– And stairs?, am gesticulat şi eu cu degetele a coborâre de trepte.

– Stairs!, mi-a arătat el treptele din faţa noastră, care duceau în curtea cu piscină a hotelului, şi pe care evident că le văzusem deja, pentru că erau la doar câţiva metri de nasul meu.

Am lăsat-o baltă. La urma urmei, puteam organiza o expediţie, ceva, să căutăm plaja aia în familie, poate că era distractiv. Mă întorc, deci, la familie şi le povestesc nedumerirea mea, dar şi a ălora pe care îi întrebasem. Iar Luna intervine timid:

– Dar, mama, n-ar fi fost mai bine să întrebi în engleză chestiile astea, ca să te înţeleagă şi ei? “Where is the beach?”, adică?

M-a pufnit râsul, bineînţeles. Cum, Doamne, să-şi închipuie că aş fi putut întreba în română toate astea? Dar râsul mi-a îngheţat imediat, pentru că mi-am dat seama că greşisem un picuţ. Nu întrebasem “Where is the beach?”, aşa cum înţelept mi-a propus fiică-mea, ci “Where is the sea?”. Ceea ce ar putea justifica mirarea bieţilor oameni că nu văd ditamai întinderea de apă vizibilă de peste tot din hotel. Deci, dacă veţi ajunge prin zonă şi veţi auzi vreo legendă locală cum că o turistă a întrebat “Unde e marea?” deşi se uita fix la ea, să ştiţi că eu am fost aia.

Ziua DOI – după-amiaza

În lipsă de maidanezi, pentru care păstraserăm resturi de masă de pe drum, am hotărât să hrănim albatroşii locali. Erau mulţi şi foarte, foarte frumoşi. Le-am aşezat pe balcon bucăţi de covrigi şi i-am aşteptat câteva minute bune să îndrăznească să se apropie de noi. La un moment dat, eu am renunţat la pândă şi am intrat în cameră, când o aud pe fiică-mea strigând:

– Mama, mama, uite, a venit unul mai curajos! Cred că e şeful de trib.

Ziua TREI – dimineaţa

Ziua asta a început foarte devreme. Cred că era în jur de 4-5 dimineaţa când m-au trezit nişte voci de copii din vecinătatea apropiată. Sunt obişnuită cu vocile de copii, ştiu cât de tare vorbesc ei de obicei, în speranţa că vor fi mai bine luaţi în seamă de adulţii din jur, dar nu şi să le aud în miez de noapte şi, cu atât mai puţin, într-un hotel. În plus, vocea care se auzea preponderent era a unei fetiţe care pur şi simplu se răstea la cei din jur, genul ăla de femeiuşcă în floare care va fi o pacoste pentru bărbatul ei. În backing vocals, o altă fetiţă, mai mică şi ceva mai puţin vocală, dar cu siguranţă pe acelaşi drum bun cu soră-sa. Pentru că nu se auzea niciun adult care să le spună să tacă. A durat o vreme scandalul, după care fetiţele au dat în plâns. Ceea ce, spre surprinderea mea năucă de somn, m-a bucurat. Nu sunt adepta sancţiunilor fizice, dar am fost recunoscătoare adultului care, probabil, le-a pocnit ca să tacă din isteria aia în care se aflau. Apoi fetele chiar au tăcut şi am reuşit astfel să adorm la loc.

Dar nu pentru multă vreme. După vreo două-trei ore, mini-cucoana isterică a început să se răstească la fel de tare la cineva, fix lângă patul meu. În fine, nu chiar fix-fix, ci în camera vecină, jumătatea mea de creier trează fiind sigură de asta. Singura necunoscută rămăsese în ce limbă anume se purta discuţia isterică de alături, probabil că responsabila cu cunoştinţele lingvistice la mine este cealaltă emisferă cerebrală, cea care încă dormea la şapte dimineaţa (oră complet nepotrivită pentru a face gălăgie într-o staţiune DE ODIHNǍ). Aşa că m-am trezit, am ieşit împleticit pe balcon şi am adresat înspre balconul vecin, pe un ton decis, doar trei cuvinte:

– Silence! Hotel! Mucles!

Cred că ultimul cuvânt mi-a venit dintr-o a treia jumătate de creier, aia pe care nu o am, pentru că altfel nu îmi explic de unde şi până unde le-am cerut unor străini neidentificaţi să facă linişte în romani, dar cert este că ceva a funcţionat, pentru că fetiţele au tăcut brusc şi fără să plângă. Desigur că nu am mai putut adormi la loc, dar măcar am repurtat o victorie. Ceea ce mi-a accentuat convingerea că, în viaţă, e bine să cunoşti cât mai multe limbi străine, indiferent care ar fi acestea.

Paranteză: şi convingerea că fetiţa mai mare era deosebit de prost crescută mi s-a confirmat ulterior, când a băgat capul prin grilajul ce ne separa balcoanele, ca să se uite la noi în cameră, şi când s-a mai auzit ţipând de câteva ori, şi când s-a dovedit a fi singurul copil care răcnea la părinţii ei aflaţi la un metru, doi, depărtare, la piscină (şi care nu îi făceau nicio observaţie pentru asta), deşi absolut toată lumea din jur se uita stupefiată la ea. Singura circumstanţă atenuantă ar fi că familia vorbea idiş, de fapt, or tocmai ne fusese demonstrat, de către Waze, că aceasta este o limbă deosebit de violentă. Dar chiar şi aşa.

Ziua TREI – seara

Luna a aflat cum va arăta peste vreo treizeci de ani. Am crezut că leşină de râs când şi-a văzut caricatura, după cele vreo zece minute cât şi-a ţinut respiraţia, serioasă, să îi pozeze artistului. Apoi şi-a cumpărat un portofel, “suvenire” pentru prieteni, cărţi poştale pentru bunici şi un milk-shake de banane la o terasă din centrul oraşului vechi. Cred că îi puteam atinge fericirea cu mâna.

Ziua PATRU – dimineaţa

Ne-am aşezat la coada pentru îngheţată (într-un astfel de resort, e imposibil să găseşti ceva fără coadă, dar aici până şi cozile au fost deosebit de scurte şi de civilizate). Pe măsură ce ne apropiam de stand, ne făceam planuri cu ce culori să ne luăm. Pentru că nu existau etichete la cele 7-8 recipiente pline cu îngheţată în diverse tonuri cromatice. Fiică-mea ştia clar că vrea o cupă din cea mov, indiferent cu ce ar fi ea, dar pentru a doua era încă nehotărâtă:

– Mama, întreabă tu cu ce e aia albastră!

Am întrebat. Iar vânzătoarea, pe modelul recepţionerei cu gesturi largi (le-o învăţa la training, cine ştie?), a ridicat şi ea o mână către cer şi a declamat cu un ton zen şi zâmbitor:

– Blue sky!

Fiică-mea a fost imediat de acord să mănânce îngheţată de cer albastru. Iar cerul a avut gust de cocos.

Ziua PATRU – seara

Pentru că Doamne-Doamne nu doarme şi a văzut că nu m-am distrat mai deloc acolo, deşi sunt şi eu un sufleţel bun şi aş fi meritat, vineri seară i-a pus pe animatorii hotelului să se îmbrace în îngeraşi şi să ne organizeze o discotecă pe plajă. Nu am mai dansat în public de câţiva lustri, cred, aşa că am profitat şi m-am zbânţuit împreună cu Luna mai mult de jumătate de oră, înainte de a merge la culcare. Dacă ne-ar fi pus şi muzică, ar fi fost şi mai bine. Pentru că, totuşi, parcă n-aş numi astfel înşiruirea aia infinită de “bunţi-bunţi” pe care nici măcar puştii ăia angajaţi să facă asta nu ştiau să danseze. E păcat de câtă muzică bună e pe lumea asta să o ignori aşa. Dar a fost OK, per total. Şi, uitându-mă în jur la adulţii cu media de vârstă patruzeci cărora le sclipeau ochii de bucurie că pot dansa undeva unde sunt primiţi cu nişte omuleţi de maximum un metru atârnaţi de ei, mi-am dat seama de cât de necesare ar fi prin oraşe nişte discoteci prietenoase cu părinţii de copii mici, frustraţi de un stil de viaţă care i-a definit cândva. Sau cel puţin cât de mult mi-ar plăcea mie să existe aşa ceva.

Ziua CINCI – dimineaţa

Am descoperit în sfârşit componenţa ideală a micului dejun, de m-am sculat satisfăcută de la masă şi cu aparatul digestiv aparent funcţional. Apoi am prins pentru prima dată un şezlong cu poziţie centrală la piscină. Şi am detectat un automat care făcea o cafea semi-frecventabilă.

Apoi am plecat, pentru că se terminase sejurul. “Bakikar… yeminaaaaaa-PNE!”

Vine o vacanţă mare, ce să facem cu ea?

A fost un an destul de odihnitor, după părerea mea, cel puţin pentru elevii din Bucureşti, care mai mult într-o vacanţă au dus-o. Tocmai de aceea, ne-am gândit că ar fi util să îi oferim copilului peste vară nişte încercări mai serioase. Şi am înscris-o într-o tabără de cercetaşi şi la o şcoală de vară de matematică. Sinceră să fiu, eu aş trimite-o un pic şi în armată, sau măcar într-o tabără mai dură, de supravieţuire, ca să înveţe acolo măcar puţină „displicină” (nici măcar nu ştie cum se pronunţă corect cuvântul ăsta, darmite ce înseamnă!). Dar nu se poate. Aşa că trebuie să mă mulţumesc cu ce se poate.

Tabăra de cercetaşi va fi undeva în creierii munţilor şi e organizată de şcoală împreună cu aceeaşi firmă cu care a fost şi la Predeal, în tabăra de schi de anul trecut, Radu Travel. Luna s-a simţit foarte bine acolo. A învăţat să schieze, au făcut şi discotecă în cabană, supa era foarte gustoasă, iar unul dintre monitori (Nicu, parcă îl chema) era de-a dreptul actor de comedie, distrându-i foarte tare pe copii. Pe scurt, în tabăra aceea a fost aşa:

(unde desigur v-aţi dat seama că Mircea este instructorul, iar restul sunt grupa de fete de 6-7 ani)

Doar că după aceea, Luna nu a mai vrut să plece în nicio altă tabără, deşi mai fusese de câteva ori şi înainte, cu clubul Be You. Ceea ce pe noi ne-a întristat oarecum, pentru că taberele erau singura ocazie cu care ne lăsa copilul şi pe noi, părinţii lui, singuri acasă (uraaa!). Nu cred să se fi întâmplat ceva rău acolo, ne-ar fi povestit ea în mod natural, la fel cum a făcut acum câteva săptămâni, când absolut din senin, Luna mi-a zis:

– Mama, mai ştii când am dat concursul de schi?

– Ǎăă… da… În ultima zi de tabără?

– Ǎla, da. Ei bine, să ştii că a fost o făcătorie.

– De ce zici asta?

– Păi toată lumea a luat 20,30 la punctaj. Ca şi mine. În fine, toată lumea pe care am întrebat-o eu. Deci clar a fost o făcătorie, că nu puteam schia toţi chiar la fel.

E bine că şi-a dat seama şi acum, la vreo 15 luni după.

Pe lângă tabăra aceasta de cercetaşi, deci, ne-am dorit să aibă şi câteva activităţi educative şi experienţe noi pe timpul lungii vacanţe de vară. În acest sens, anul trecut, Luna a fost pentru o săptămână într-o tabără urbană organizată de Gritty Education. Fuseserăm acolo înainte, la ateliere de-ale lor, şi fiică-mii îi plăcuse foarte tare, la fel cum i-a plăcut mai apoi şi tabăra (a fost cu experimente de chimie şi cu discuţii „sihologice”, clar pe gustul ei!). Numai că anul acesta taberele Gritty se ţin la şcoala Ferdinand, care este un pic cam peste mână pentru noi. În plus, chiar cred că Luna are mare nevoie de nişte matematică, mai degrabă, acum în prag de clasa a patra, care va fi o clasă dificilă şi de tranziţie spre gimnaziu. Iar asta nu din cauză că ar fi un copil cu probleme la materia aceasta (din contră, a luat chiar premiul întâi la faza naţională a Comper de acum câteva săptămâni), dar pentru că este evident că bazele cunoaşterii acestei materii nu i-au fost puse în mod eficient. Nu a avut norocul unei învăţătoare care să vină cu balanţa la şcoală pentru a le ilustra copiilor ce înseamnă semnul egal. Sau care să nu îi preseze să participe la concursul Gazeta Matematică încă din clasa zero, cerându-le ecuaţii cu trei necunoscute la o vârstă la care creieraşul lor nu putea procesa operaţii abstracte. Şi poate că nu e prea târziu să încercăm acum o reparaţie. Să găsim pe cineva care să îi explice, mai convingător decât reuşim noi, părinţii ei, logica de bază a matematicii, cu ajutorul căreia totul va fi posibil mai târziu.

De cei de la Matematica Interactivă am dat absolut întămplător, pe Facebook. Anunţau un concurs şi m-a atras ideea de a-i arăta Lunei ce înseamnă aşa ceva. Nu am fost niciodată o susţinătoare a concursurilor la vârste mici (ba din contră, m-am revoltat deschis împotriva lor şi nu am lăsat-o să participe la vreunul decât dacă mi-a cerut ea), dar ştiu că foarte curând va fi nevoită să susţină evaluări şi poate chiar examene serioase, dacă va trebui pentru admiterea la gimnaziu, şi nu se poate retrage la infinit. Mai mult, la 9-10 ani un copil este – sau ar trebui să fie – pregătit emoţional pentru a susţine o examinare. Aşa că am înscris-o pe Luna la concursul acesta de la Matematica Interactivă, în afara competiţiei (la o singură fază şi fără presiunea rezultatului final). I-am explicat că e doar ca să vadă cum este un concurs adevărat, nu un simulacru dat în clasă, cu învăţătoarea alături sau corectat cu generozitatea cuiva cunoscut (n-o să înţeleg niciodată ce înseamnă “FB minus” când elevul face trei greşeli pe o pagină sau “FB cu steluţă” când face doar una). Şi a văzut. Iar rezultatul nu a fost deloc unul bun. Deşi subiectele primite erau o încântare: frumos formulate, pornind de la o poveste, redactate fără greşeli şi punând la încercare preponderent logica şi atenţia. Puteţi găsi subiectele integrale pe site, în meniul Concurs, şi aici un fragment:

La întoarcerea acasă, a stat la masă cu taică-său şi a înţeles cât de simplu ar fi fost, de fapt, să rezolve aproape toate cerinţele concursului. Şi nu a cârcotit decât rezonabil, din obişnuinţa nou-căpătată, de pre-adolescentă care se opune la orice, atunci când i-am spus că o vom înscrie la nişte cursuri de vară la oamenii ăştia. Pentru că ştie şi ea că îi vor prinde bine. Am rezervat, deci, loc la o săptămână de logică şi la una de matematică interactivă (510 lei în total, cu reducere, dacă se plăteşte până pe 15 iunie). Nu cred că e un capăt de lume ca, timp de zece zile de vacanţă, să facă şi câte două ore pe zi exerciţii, mai ales dacă vor fi la fel de frumoase ca cele date la concurs. Îi mai rămân 22 să facă ce vrea ea. Pentru că şcoala la care este ea le dă copiilor foarte puţine teme de vacanţă, spre deloc.

Cât despre vacanţa noastră, a adulţilor, sperăm să reuşim să mergem şi noi (împreună cu ea) la mare, o săptămână sau cel mult zece zile. Dar încă nu am rezervat nimic în acest sens, deci este foarte posibil să nici nu mai găsim acum ceea ce ne dorim, adică ceva de lux la un preţ rezonabil, la o distanţă nu prea mare de casă (dat fiind că eu nu mai iau avionul, iar bărbatu-meu urăşte drumurile lungi cu maşina), într-o perioadă convenabilă pentru toţi trei, la o mare frumoasă, de preferinţă într-o insulă pustie, dar civilizată, cu plajă fină, piscină privată… Atâta tot 😉

Ateliere cu idei la oală

Acum câteva luni, într-o librărie, am dat de o carte extraordinară: Ce poţi face cu o idee, de Kobi Yamada. I-am citit-o Lunei în şoaptă (e foarte scurtă, se citeşte în câteva minute), mi s-au umplut ochii de lacrimi de emoţie la sfârşit şi am decis la unison să o cumpărăm. Apoi i-am dat-o la şcoală, să o citească colegilor, şi am avut marea surpriză să aud că toţi au ascultat-o atent, inclusiv cei care refuză cu obstinaţie să citească ceva, orice. Deşi erau un pic mai mari decât pragul de vârstă sugerat pe site-ul editurii (şi pe care eu îl consider eronat). Apoi am făcut-o cadou unor prieteni şi am avut şi de acolo o impresie pozitivă. Apoi i-am sugerat-o cuiva care pregătea un atelier de lectură cu copii şi am aflat că s-a bucurat de succes. Ce s-o mai lungim: părea o carte din acelea cu limbaj universal, care ajunge imediat şi fără greş la sufletul tuturor cititorilor ei.

Aşa se face că, atunci când mi s-a propus să ţin şi eu un atelier de lectură la Biblioteca Metropolitană “Emil Gârleanu”, m-am gândit exact la această carte. Şi se pare că bine am făcut. O să vă povestesc un pic, în caz că v-aş putea inspira să organizaţi astfel de întâlniri şi în familia sau comunitatea voastră.

Mai întâi şi mai întâi, am invitat la bibliotecă prieteni de-ai Lunei pe care îi cunoşteam ca fiind deschişi şi vorbăreţi, ca să mă simt şi eu în siguranţă cu astfel de participanţi, la prima mea manifestare publică de acest gen. Şi le sunt foarte recunoscătoare părinţilor care i-au adus acolo deşi le era cam peste mână, obosiţi după serviciu şi pe o rupere de nori. S-au dovedit cu toţii un public minunat, la fel ca şi copiii necunoscuţi care au venit acolo, şi care au participat împreună la discuţii, cu entuziasm, dar foarte civilizat.

Şi copiii, şi părinţii, au primit post-it-uri colorate, pe care să scrie numele unor invenţii importante după părerea lor, şi pe care le-am citit ulterior cu voce tare. Evident că, pe lângă nave spaţiale şi telefoane, au fost mămici care au scris despre maşina de spălat şi copii care au notat “unicornii şi sirenele”. Am căzut de acord că toate sunt invenţii importante în felul lor, inclusiv “unicornii şi sirenele”, care le fac viaţa mai frumoasă copiilor. Apoi, uşor încălziţi de acest mic exerciţiu comun, am trecut la lectura cărţii.

Pe scurt, în carte este vorba despre un băieţel căruia îi vine o idee. La început, nu o bagă în seamă, pentru că e mică şi neînsemnată, iar el se crede la fel. Dar ideea nu-i dă pace, se ţine scai de el, şi el începe să se gândească mai serios la ea, iar ideea creşte, şi creşte, până când… Nu, nu vă spun sfârşitul, pentru că este cu adevărat o carte minunată şi mi-ar plăcea să o citiţi.

Copiii au înţeles perfect mesajul cărţii şi am discutat o vreme pe marginea textului şi a tuturor simbolurilor sale: cât de important este să nu ne fie ruşine cu ideile noastre, cum trebuie să le “creştem” cu grijă şi atenţie înainte de a le da drumul în lume, cum îndrăzneala pozitivă este de obicei recompensată ş.a. Iar după ce am epuizat critica literară, am trecut la artileria grea şi am scos… oala.

Am primit oala aceasta cadou de ziua mea, de la bărbatu-meu. Un fel de ofrandă pentru ritualul nostru de luni seara, al meu şi al fiică-mii, când este musai să facem paste (aşa cum a anunţat ea şi public, în interviu televizat, să ştie toată ţara că noi mâncăm paste în fiecare luni şi îi mai dăm şi câinelui). Este o sculă foarte isteaţă, cu un capac găurit, pe care îl poţi fixa pe marginea puţin ovalizată a oalei, astfel încât să scurgi apa direct prin el, fără să mai apelezi la o strecurătoare. Nimic savant, dar foarte bine gândit totul. Din categoria lucrurilor aparent simple şi neimportante, dar care ne uşurează viaţa. Am umplut oala cu alte astfel de lucruri de prin casă şi, când i-am scos capacul, evident că cei mici s-au înghesuit, curioşi, să vadă ce era înăuntru. Şi era aşa: un scărpinător de spate cu coada telescopică, ca o furculiţă uriaşă, o cutiuţă cu dopuri din ceară specială, pentru urechi, un dispensor de scotch, un suport de scobitori kitsch-os, dar fascinant, un sul de hârtie igienică în punga de ambalaj, câteva piese de Lego, un curăţitor de legume, un minutar de bucătărie… Practic, am luat la puricat toate sertarele bucătăriei, plus câteva dintre jucăriile preferate ale Lunei. Am vrut să le arăt copiilor că nu e neapărat necesar să viseze la invenţii măreţe, la popularea planetei Marte sau descoperirea leacului universal pentru chelie, ci că e de ajuns să creeze ceva simplu, dar foarte util pentru viaţa noastră de zi cu zi. Şi că lucrurile care nouă ne par inutile pentru alţii pot însemna enorm. De exemplu, pentru un om singur, scărpinătorul de spate e o invenţie genială, pentru cineva născut acum o sută de ani, hârtia igienică e un lux, iar pentru mine faptul că cineva s-a gândit să pună un mic mâner din plastic pungii cu suluri de hârtie igienică este demn de laudă (pentru că aşa pot căra mai uşor cumpărăturile de la magazin). Scotch-ul, care a fost inventat din greşeală – ceea ce este un alt aspect interesant de spus copiilor, şi anume că unele lucruri bune pot apărea şi din greşeli – este în sine o invenţie foarte utilă; dar uite că cineva s-a gândit să o îmbunătăţească şi a inventat acele dispensoare cu lamă, care se pun pe mână şi care salvează o groază de timp şi de mişcări celor care au de ambalat mai multe pachete odată. Şi apropo de invenţii făcute din greşeală, la fel a fost şi cu folia de plastic cu bule, aceea în care se pot împacheta pentru protecţie obiectele fragile. Am pus în oală şi câteva bucăţi de folie dintr-aceasta şi am bănuiala că ar fi fost de ajuns şi atât pentru a capta interesul general, deoarece nu cunosc om să reziste să nu spargă măcar o bulişoară atunci când vede aşa ceva! Copiii şi-au apropriat, de altfel, câteva din obiectele din oală şi cam până aici a fost atelierul nostru ideatic. Au început joaca împreună, folosindu-se de o minge găsită în bibliotecă şi de jucăriile de pe peretele senzorial realizat la iniţiativa Emiliei şi s-a încins o distracţie pe cinste, pentru câteva minute, înainte de închiderea bibliotecii. După atâta efort intelectual, trebuia consumată cumva şi energia fizică, nu-i aşa?

Mi-a părut rău că nu ne-a mai rămas timp şi pentru fişele de desenat idei pe care le pregătisem – pun aici modelul, poate le foloseşte altcineva la activităţi pe tema cărţii acesteia (dar doar dacă nu râdeţi de ilustraţia desenată de mine…):

Făcusem şi un PowerPoint cu invenţii celebre, de rezervă în caz că participanţii nu vor fi interesaţi de cărţi, dar vor fi de un ecran. Dar nu a fost cazul, ba chiar doi sau trei dintre copii şi-au făcut permise de bibliotecă la plecare şi au luat cărţi acasă, ceea ce mi se pare că putem adăuga la realizările serii. Luna le-a dat tuturor semne de carte improvizate de noi, ca să le amintească mereu să fie îndrăzneţi cu ideile lor, şi ne-am propus ca următorul atelier să îl ţinem pe generosul trotuar din faţa bibliotecii, cu o minge, pentru că părea că s-ar distra foarte tare aşa.

Dar bineînţeles că planul pentru următorul atelier era cu totul altul. După cartea aceasta cu ideea, Kobi Yamada a mai scris două, pe acelaşi calapod: Ce poţi face cu o problemă şi Ce poţi face cu o ocazie. Toate trei sunt ilustrate similar, de către aceeaşi foarte inspirată Mae Besom, o chinezoaică ce îşi ia cu ea, dintr-o carte în alta, culorile şi animăluţele preferate, care să îl însoţească pe eroul principal în căutarea marilor adevăruri ale vieţii. Am sperat ca la târgul de carte Bookfest care urma să aibă loc în curând să găsesc publicată în română măcar una dintre ele, dar asta nu s-a întâmplat. Aşa că săptămâna viitoare vom face totuşi atelierul pe baza următoarei cărţi din serie, What Do You Do With a Problem?, chiar dacă o avem doar în engleză, pentru că nu mi se pare un text dificil de tradus, pot s-o fac şi eu. Intenţionez să îmi pregătesc un plan similar pentru discuţii cu copiii, despre problemele lor şi despre felul în care trebuie să ştie să le recunoască şi să le rezolve, atunci când e cazul. Şi pentru moment am şi eu o problemă: nu prea ştiu încă cu ce probleme să îmi umplu, fizic, oala. Pentru că e clar că o voi lua cu mine şi de data aceasta. Dar găsesc eu ceva până miercuri, pentru că, nu-i aşa, majoritatea problemelor sunt făcute pentru a fi rezolvate!

Pentru doritori, detalii despre atelierul următor sunt aici.

Se vede chioşculeţul cu ochii

Fiică-mii au început să-i placă cărţile cu mult înainte să-i placă să citească. Şi cum să nu-i placă, din moment ce în zilele noastre se scot atât de multe cărţi frumoase pentru copii, cu coperte strălucitoare sau catifelate, cu pagini multicolore şi cu marele avantaj că părinţii nu vor zice niciodată „nu” atunci când le ceri să-ţi cumpere o carte, spre deosebire de toate celelalte lucruri pe care le ceri degeaba, deşi insişti intens (vezi, de exemplu, îngheţata, sau sucurile, sau un slime nou, sau a 247-a diademă, sau…)? Aşa se face că vraful de cărţi pentru copii cumpărate de Luna în ultimii ani şi pe care nu a apucat să le citească este considerabil de înalt. Şi riscă să crească şi mai mult zilele astea, când are loc Bookfest 2018, la Romexpo.

Târgurile de carte (Bookfest şi Gaudeamus) sunt de departe destinaţiile de shopping preferate ale fiică-mii. Adoră să se piardă cu orele pe aleile lor, să răsfoiască tot ce o atrage, să cumpere tot ce îşi permite (dacă e din banii ei) sau tot ce îi permit (dacă e din banii mei), să dezgroape chilipiruri din coşurile cu cărţi la reducere şi să îşi îmbogăţească deja bogata colecţie de semne de carte. În plus, este şi o ocazie de socializare, deoarece cunoaşte câteva persoane din industria de carte, pe care le revede acum la standurile editurilor lor şi care sunt toate foarte drăguţe cu ea. Un adevărat răsfăţ, deci, care o încântă atât de tare, încât a făcut-o să-şi dorească ceva mai mult: să scrie şi ea cărţi pe care să le vândă acolo. Să aibă “chioşculeţul” ei la Bookfest (am mai povestit despre asta aici).

Un milion de întrebări mi-a pus referitor la cum se publică o carte. Şi foarte puţine (spre deloc) referitoare la cum se scrie o carte. Pentru că, se pare, la asta se pricepe şi singură. O groază de cărţi a început până acum şi sper că într-o bună zi va şi termina una. Deşi se dovedeşte că îndeletnicirea asta nu e chiar atât de simplă:

– Alo, tata!, l-a sunat ea acum câteva luni. Să ştii că am renunţat la cartea veche şi m-am apucat de alta. Mergea foarte greu, pentru că era documentar. Acum scriu mult mai repede… Da… E despre un căţel pierdut.

Respectivul „documentar” începea cu:

«– Lunaaaa! Treci la masă!

Nu vă speriaţi, e doar mama.»

Iar cartea nouă începe cu Catherine, Riley şi Jack care îşi pierd câinele în Constanţa.

– Da’ de ce au nume englezeşti şi locuiesc într-un oraş din România?

– Pentru că au emigrat! Tocmai asta e şmecheria!

A scris şi la cartea asta vreo trei paragrafe, după care a început iar să vândă pielea ursului din pădure:

– Mama, e obligatoriu să îmi lansez cartea la Trei?

(Deoarece cu editura Trei am colaborat eu cel mai mult până acum şi se mândreşte că are o prietenă-adult acolo.)

– Adică, ştii, mie îmi plac cel mai mult cărţile de la Arthur. Poate o lansez la ei, totuşi.

– Ǎăă…

– Dar nu vreau să se supere Virginia pe mine, pot să i-o las tot ei la corectat, dacă vrea.

Aşa da! Cum să-i iei unui director editorial plăcerea de a corecta o carte scrisă la opt ani, despre un căţel pierdut în România de nişte imigranţi englezi?

Au urmat un plan de afaceri optimist, calcule de preţ şi număr de exemplare vândute, întrebări despre cine pune mocheta în „chioşculeţele” alea de la Bookfest, apoi şi cartea asta a luat o pauză de creaţie.

Dar iată că, într-un fel, se vede chioşculeţul cu ochii. Săptămâna trecută, m-a întrebat o prietenă dacă aş fi de acord ca Luna să vorbească la o lansare de carte. Un prieten de-al ei, publicitar de meserie, a scos anul trecut la Corint Junior o carte pentru copii, „Felix, asta-i culmea!”, iar acum intenţionează să lanseze volumul al doilea, indepedent, la Bookfest. A închiriat un stand exclusiv pentru această carte şi şi-ar dori ca la lansare să vorbească şi câţiva copii care au citit primul volum. Luna nu se încadrează prea exact în publicul-ţintă al cărţii (băieţi de aprox. 12 ani), dar dacă ar vrea să o răsfoiască un pic, poate totuşi îi place…

Şi Luna a răsfoit-o şi i-a plăcut. Deşi când a zărit coperta a strâmbat imediat din nas:

– Dar, vai, mama, asta este o carte de genul „Jurnalul unui puşti”! Cum să citesc eu aşa ceva??!!

Pentru că la noi în familie există interdicţie la genul acesta de cărţi care par a fi scrise exclusiv pentru amuzamentul grosier al copiilor şi care au influenţă deloc pozitivă asupra atitudinii şi limbajului tinerilor cititori (cunoaştem băieţei care şi-au schimbat vizibil şi neplăcut comportamentul după ce au citit cărţi de acest gen).

Însă eu am rugat-o să îi dea o şansă, totuşi, lui „Felix”. Îmi plăceau realizarea grafică excepţională şi felul în care se îmbina textul cu banda desenată (e un roman grafic), şi m-am gândit că la o asemenea calitate artistică n-ar trebui să fie chiar un dezastru literar… Am avut dreptate. După câteva pagini, Luna a decretat că nu e chiar atât de obraznică precum „Jurnalul” şi că nici nu i se pare că ar fi pentru băieţi mai mari decât ea. Apoi şi-a amenajat un spaţiu de citit în care numai câinele a fost tolerat şi şi-a luat foarte în serios calitatea de critic literar.

A terminat cartea în câteva zile, şi-a notat câteva lucruri bune şi rele despre ea, pe o foaie de hârtie şi cu un aer important, iar acum aşteptăm să se facă 1 iunie ca să mergem la această lansare, la care va spune şi ea două vorbe, alături de alţi invitaţi (printre care altă prietenă-adult de-a ei, bloggeriţa Laura Frunză, care este o bună cunoscătoare a pieţei de carte pentru copii de la noi).

afis-lansare

Apoi o să vă povestesc cum a fost. Îmi închipui că o să fiţi curioşi să aflaţi detalii despre Bookfest, despre ce cărţi o să ne farmece acolo suficient de tare încât să le luăm acasă, despre cum iese lansarea lui “Felix” şi despre cât timp îi ia unei domnişoare cochete de nouă ani şi jumătate să se îmbrace pentru un astfel de eveniment super-important. Ţineţi-ne pumnii!

O plimbare un pic educativă prin Centrul Vechi

Pentru că ne apropiem cu paşi (prea) repezi de marile vacanţe şi pentru că deja avem parte de weekenduri cu vreme superbă, numai bune pentru mers creanga prin oraş, m-am gândit să vă povestesc cum am plănuit eu o plimbare prin Centrul Vechi împreună cu clasa fiică-mii, luna trecută, descoperind astfel câteva lucruri interesante de povestit unor copii, de tipul “cel mai / cea mai”, astfel încât o simplă plimbare să poată fi transformată într-un micuţ tur educativ.
Era cu câteva zile înainte de Ziua Internaţională a Cărţii şi scopul principal, dar nedeclarat, al excursiei era să-i duc pe copii în librăria Cărtureşti Carusel, de pe strada Lipscani, unde se desfăşura un maraton de lectură şi se promiteau postere aniversare pentru toţi cei care intrau în librărie în acea zi. Zic “nedeclarat” pentru că, dacă le-am fi zis copiilor că vrem să îi ducem la librărie, probabil că unii dintre ei s-ar fi fofilat, nefiind atraşi de citit. Aşa că le-am spus că vom merge la Cremeria Emilia de pe strada Franceză, unde mai fuseseră împreună în Săptămâna Altfel şi le plăcuse, bineînţeles, tuturor. Doar că, înainte, vom face un mic ocol prin Centrul Vechi.
“Micul” ocol a început la staţia de metrou de la Universitate. Am ieşit la suprafaţă pe colţul dinspre Colţea (!) şi le-am spus că, de multe ori, în serile de weekend de peste vară, în micul scuar cu trepte în amfiteatru de acolo se ţin concerte de muzică clasică. Fiică-mea şi-a adus aminte că am fost şi noi o dată, acum câţiva ani, când o orchestră cânta vals şi un homeless curăţel, dar evident dus cu capul, dansa singur şi apoi m-a invitat pe mine la dans şi astfel n-a mai fost singur o vreme. Povestea asta nu cred că a avut darul de a-mi îmbunătăţi imaginea în rândul colegilor fiică-mii, care deja mă întrebaseră de câteva ori “cât mai avem până la cremerie?”, iar eu le răspunsesem că “mult”, deci clar nu le eram simpatică.
În faţa spitalului Colţea, le-am spus că este cel mai vechi spital din Bucureşti, deschis acum vreo trei sute de ani, ca spital pentru săraci. I-a interesat puţin spre deloc această informaţie. Cu totul altfel a stat treaba, însă, un pic mai încolo, în piaţa Sf. Gheorghe. Le-am povestit că acolo se află kilometrul zero al ţării noastre şi am intrat în curtea bisericii pentru a vizita monumentul dedicat. Nici eu nu mai văzusem până acum opera de artă a sculptorului Constantin Baraschi, instalată aici în 1937, apoi distrusă în perioada comunistă şi reabilitată după Revoluţie. Sunt două inele metalice uriaşe, cu semnele zodiacului gravate pe ele, întrepătrunse şi fixate pe o roză a vânturilor, în mijlocul unui bazin bordat cu numele a diverse localităţi din ţară şi distanţa, în kilometri, până la ele. Nu ştiusem nici că acest kilometru zero al unei localităţi (în cazul Bucureştiului, el este şi al întregii ţări) se stabileşte în locul în care se află poşta din localitate. În piaţa Sf. Gheorghe se afla, pe vremea lui Carol I, Direcția Generală a Telegrafelor și Poștelor, deci de aceea a fost hotărât ca de acolo să se pornească măsurarea tuturor distanţelor din ţară. Le-am povestit copiilor şi depre legenda luptei Sfântului Gheorghe cu balaurul, că tot eram în curtea bisericii cu acest nume, am vorbit un pic şi despre zodia fiecăruia, că tot erau scrise pe monument, şi probabil am mai fi stat la taclale acolo dacă nu ar fi venit un emisar al preotului sau aşa ceva, care ne-a transmis că „Părintele a zis să vă daţi jos şi să plecaţi de-aici”. Pentru că unii dintre băieţi se căţăraseră pe inelele monumentului, ceea ce, evident, a fost foarte urât din partea lor. În drumul de plecare, băieţii ar fi vrut să viziteze şi restul curţii, dar mie mi s-a părut că nu eram chiar bine-veniţi acolo, aşa că i-am refuzat.

Am coborât apoi în pasajul Latin, ca să traversăm spre Centrul Vechi. Dinăuntru se auzea, din ce în ce mai tare, o vioară cântând extraordinar de bine. Chiar m-am gândit dacă nu cumva om avea norocul ca în pasaj să cânte vreun violonist celebru, camuflat în cerşetor, aşa cum am văzut pe internet că se mai întâmplă uneori. Nu l-am avut. Norocul, adică. Era doar un ţigan bătrân, căruia fiică-mea a ţinut morţiş să îi dea nişte bani, iar eu nu m-am împotrivit – chiar cânta foarte bine. Spre surpriza mea, un alt coleg de-al ei a recunoscut şi bucata cântată de domnul, şi anume partea a doua din „Primăvara” lui Vivaldi, cea mai lentă (largo îi zice în termeni muzicali), dintre celelalte două părţi, săltăreţele. Dacă aş fi ştiut că vom asculta aşa ceva pe drum, m-aş fi documentat şi cu privire la bucata aceasta, şi aş fi ştiut să le spun copiilor că acea bucată „povesteşte” somnul dulce al unui păstor în natura abia trezită la viaţă. Dar n-am ştiut.
În schimb, am ştiut să le povestesc despre statuia lupoaicei, aflată în piaţa Roma, micul scuar aflat exact la ieşirea din pasajul Latin. I-am întrebat mai întâi dacă e cineva printre ei care ştie ce reprezintă statuia, şi chiar ştiau câţiva. Colega Lunei s-a înscris prima la cuvânt:
– Zic eu, zic eu! Sunt Remulus şi Romus!
– Invers, m-a pufnit pe mine râsul.
– Ǎăă… Romus şi Remulus?
Mda. Merge şi-aşa. Oricum, fetiţa ştia destul de bine povestea celor doi copii abandonaţi în pădure, care au fost crescuţi de o lupoaică şi au ajuns să fondeze Roma (“unul dintre ei”). Ce nu ştia nimeni şi le-am spus eu, pentru că tot ajunseseră cu matematica la capitolul despre fracţii, a fost că pe bunicul gemenilor îl chema Numitor – amănunt care a destins puţin conversaţia dintre noi. Şi, ceva mai veseli, am plecat înspre librărie. Despre care le-am povestit, desigur, că apare în multe topuri de librării foarte frumoase din întreaga lume.
La Cărtureşti, taberele s-au împărţit în trei: unii care răsfoiau cărţi de peste tot, unii care voiau să fugă de acolo şi unii care chiar trebuiau să fugă, după toţi – adică noi, adulţii. Nu ne-a mai ars nici de ascultat lectura în căşti, nici de luat postere (dar oricum erau urâţele). M-am bucurat însă să descopăr că acolo există şi o galerie de artă cu tablouri pe pereţi, la un nivel mai mic, pe care nu îl văzusem până acum şi la care nu se ajunge decât pe nişte scări mai mici, ca un fel de etajul 3/4 din Teatrul Naţional, dacă îşi mai aduce aminte cineva de Lăptăria lui Enache.
Deja la ieşirea din librărie nimănui nu îi mai păsa de nimic altceva decât de distanţa până la cremerie, aşa că i-am mai deturnat din drumul către aceasta cu doar câţiva metri, pentru a le arăta cea mai îngustă stradă din Centrul Vechi (şi una dintre cele mai înguste din tot Bucureştiul), intrarea Nicolae Şelari, care face legătura dintre strada Lipscani şi strada Blănari. Le-am povestit despre etimologia numelor acestor străzi, despre cum fiecare îşi căpăta numele în funcţie de prăvăliile de pe ele: şelarii făceau şei, blănarii prelucrau blănuri, lipscanii erau negustorii veniţi de la Leipzig (Lipsca, pe numele vechi, românizat), gabrovenii veneau din Bulgaria, de la Gabrovo, covaci înseamnă fierar în maghiară… Dar pe strada Covaci nu am mai intrat, ocolul ar fi fost cam mare. Era celebră în vremea tinereţii mele sub comunism pentru bişniţarii de aici, care stăteau pur şi simplu pe stradă şi vindeau ţigări străine (probabil şi alte chestii, care pe mine nu mă interesau pe atunci). Intenţionasem să le arăt Cafeneaua Veche, care este, aproape cum i-o spune şi numele, cea mai veche cafenea din Bucureşti. Aici se pare că îşi bea des cafeaua Mihai Eminescu, pe vremea când lucra alături, la redacţia ziarului Timpul, uneori împreună cu Ion Luca Caragiale.

Am intrat direct pe strada Franceză, care şi ea este una dintre cele mai vechi străzi din oraş care şi-au păstrat neschimbată traiectoria originală, şi ne-am prăbuşit la mesele de la etajul celebrei cremerii. Aş fi zis că după aportul semnificativ de zahăr în organism copiii aveau să fie mai energetici şi mai entuziaşti, dar nicidecum: acum nu-şi mai doreau decât să ajungă cât mai repede înapoi la şcoală. Adevărul e că merseserăm destul de mult pe jos, iar ei sunt mititei.
Am mai profitat doar de trecerea prin faţa Curţii Vechi (Domneşti), pentru a le povesti despre catacombele care se află sub ea şi despre faptul că până şi celebrul Vlad Ţepeş a locuit acolo. Iar despre biserica de alături, Sf. Anton, le-am spus că este cea mai veche din Bucureşti şi apoi i-am întrebat dacă ştiu ceva despre sfântul al cărui nume îl poartă. Un băieţel mi-a spus că el ar şti ceva despre numele ăsta, dar că nu se poate spune. Şi nu vreţi să ştiţi ce siderat a fost când l-am întrebat dacă e vorba despre “Anton cel care-ţi toarnă-n cur beton”. Nu ştiu de ce au impresia ăştia mici că numai ei ştiu prostii… În fine, altceva nu ştia nimeni despre Sf. Anton, aşa că, după ce am depăşit momentul stuporii că o mamă vârstnică poate spune AŞA CEVA??!!, le-am povestit despre faptul că acest sfânt este unul foarte special, recunoscut de toate religiile creştine şi cunoscut pentru minunile pe care le-a făcut în timpul vieţii sale, de acum vreo opt sute de ani. De aceea, foarte mulţi creştini se roagă în special la el pentru sănătate, bunăstare şi fericire. În plus, Anton este sfântul la care te poţi ruga atunci când pierzi ceva şi vrei să-l regăseşti. Doar că există o condiţie: trebuie să faci şi tu o faptă bună, ca răspuns la ajutorul primit de la sfânt. Altfel, data următoare nu te mai ajută, dacă te vede că tu eşti rău, dar ceri ca alţii să fie buni cu tine.
Şi cu această pildă profund educativă, de tip pay it forwad bisericos, spusă de o atee convinsă, ca mine, am încheiat periplul prin Centrul Vechi. Nu ştiu cu ce (şi dacă) au rămas în minte copiii, dar ştiu că eu, cel puţin, am încercat să îmbin plăcutul cu utilul în timpul acestei plimbări. Şi am mâncat şi o cremă la pahar destul de gustoasă de la Emilia, ceea ce reprezintă, desigur o valoare adăugată binemeritată după atâta cultură…

Expoziţia interactivă (?) despre Corpul Uman – cronică la cald

Le iau de la şcoală pe fiică-mea şi pe prietena ei. Aceasta din urmă e îmbrăcată suspect de elegant, în fustă de stofă şi bluză cu mâneci lungi şi inserţii de perle.

– De ce te-ai îmbrăcat atât de elegant astăzi?, sunt eu curioasă.

– Pentru că am fost la operă.

– Azi?

– Mai demult. Dar azi mi-au fost hainele astea la îndemână.

– Ah, ok…, mă prefac eu că am înţeles.

Mai am de stat câteva ore cu fetele şi nu intenţionez să îmi risipesc de pe acum întreaga raţiune cu desluşirea unor chestiuni atât de complicate.

– Mai bine povestiţi-mi cum a fost la expoziţie, la mall Promenada.

– Nu cine ştie ce, le aud eu pe amândouă pe jumătate plictisite.

– Mie mi s-a părut impresionant, din poze. Am văzut un creier uriaş şi foarte colorat…

– Da, da, mă întrerup ele. Acela era într-adevăr impresionant.

– Şi să ştii că mai era ceva acolo ce n-ai văzut!, completează prietena Lunei.

– Ce?

– Un cerebel!!!

– Ǎăă, am mai văzut… De ce spui că n-am mai văzut?, mă mir eu.

– Pentru că era ascuns în spatele creierului aceluia mare. Nu aveai cum să-l vezi în poză.

E greu. Dar eu tot mai sper:

– Şi totuşi, chiar nu aţi aflat nimic cu adevărat interesant acolo?

– Ba da! S-a inventat un al cincilea simţ, îmi răspunde fiică-mea.

– Cum adică, “s-a inventat” un simţ?, întreb eu năucă. Şi să ştii că există deja cinci simţuri, poate că e al şaselea… Cum e simţul ăsta?

– Păi de exemplu cârnatul.

– Simţul cârnatul??!!

– Nu.

Uf. Totuşi.

– Simţul umimi.

??!!

– Ah, pardon, nu e simţ, e gust. Ştii că avem gustul sărat, dulce, amar şi acru. Ǎsta e umimi. Gustul cârnatului.

Mai fac o singură încercare, jur, după care mă las:

– Pare foarte interesant. De ce spuneţi că nu v-a plăcut prea tare?

– Pentru că doamna aceea de acolo nu era deloc drăguţă cu noi. Părea plictisită când vorbea, nici nu ne zâmbea, nici nu ne-a lăsat să punem mâna pe nimic…

– Dar era o expoziţie interactivă, ar fi trebuit să atingeţi lucruri.

– Da, exact asta am zis şi noi. Scria mare pe afiş că e interactivă, iar ea nu ne-a dat voie să atingem nimic. Ne-a întrebat dacă avem curaj să băgăm mâna într-un săculeţ, noi am spus că da, apoi tot ea a băgat singură mâna. Mi-ar fi plăcut şi mie să simt cum pulpează inima, totuşi!

V-am zis că a fost ultima încercare. Mi s-a părut mai înţelept să le las să vorbească singure tot restul drumului. Păreau că ele între ele se înţeleg perfect, deci de ce să inoportunez cu nelămuririle mele? În plus, ştiam şi că voi avea parte de o cronică detaliată a vizitei mai târziu, când vom rămâne singure. Ceea ce s-a şi întâmplat, la cină, în timp ce savuram tradiţionalele paste de luni seara:

– Hai să-ţi spun cum a fost cu expoziţia aia. Mai întâi ne-a arătat pe o tabletă cum intră mâncarea în gură, dar era cam scârbos, pentru că semăna cu o diaree. Apoi ne-a vorbit despre diverse sisteme din corp: nervos, osos, digestiv…

– … circulator, reproducător, o ajut eu să-şi amintească.

– Circulator, da, reproducător, nu. Ce e aia?

– Care e responsabil cu reproducerea, e despre cum se fac copiii.

– Aaaa, nu, cum să ne arate aşa ceva? Erau toate organele acolo, doar ALEA, nu. De parcă n-am fi toţi oameni şi n-am avea toţi aşa ceva!

Sunt mândră de revolta ei. Până şi un copil de nouă ani ştie mai bine ca parlamentarii noştri inculţi şi ipocriţi că educaţia sexuală ar fi ceva absolut normal pentru şcolile noastre. Şi mă întristează faptul că până şi o expoziţie privată şi aşa-zis ştiinţifică a eludat subiectul, ca şi când nu ar exista.

– Şi apoi am ajuns la creier. Ştiai că creierul are patru culori?

– Poate zone, vrei să spui. Creierul e albicios, materialului din care e făcut i se spune “materie cenuşie” şi e acelaşi peste tot.

– Nu, sunt culori. Creierul mic e albastru, iar cel mare are patru culori şi în fiecare culoare e câte un simţ. Şi ne-au plimbat în câte o zonă, mai întâi la pipăit, unde nu am avut voie să punem mâna, apoi la mirosit, unde ne-a trecut în viteză pe la nas nişte capace, apoi la văzut, unde ne-a zis că n-o să ne uităm la nimic, că oricum nu e interesant… Am mai văzut nişte organe, o gură care mânca nişte mazăre, şi gata, s-a terminat. Parcă de-abia aştepta să scape de noi doamna aceea, crede-mă când îţi spun că nu era deloc bună.

Încep să o cred. Păcat. Ar fi putut ieşi mult mai bine de-atât. Oare când vor învăţa şi românii că atitudinea contează cel mai mult?

A, şi nu uitaţi să staţi pe fază: luna viitoare au programată vizita la expoziţia Comorile Egiptului Antic de la Biblioteca Naţională (Comorile Egiptului Antic – Expoziţie De Excepţie, pe numele ei complet!). Am auzit că este o colecţie impresionantă de exponate din plastic chinezesc acolo, de-abia aştept şi cronica aceea de la copii.