Două zile la mare, ca să nu zicem că n-am fost nicăieri vara asta

Anul acesta nu am îndrăznit să ne facem niciun plan de vacanţă. Nu că ne-am fi făcut noi mari planuri în general, deşi ne propunem în fiecare an să rezervăm din iarnă cazarea din vacanţa de vară, când e oferta mai bogată şi preţurile sunt încă mici. Tot timpul amânăm, din diverse motive, şi aşa ajungem să ne hotărâm unde şi când plecăm cu doar câteva zile înainte, ceea ce ne limitează drastic alegerile. Dar aşa este mai prudent atunci când ai copii mici şi părinţi în vârstă, despre sănătatea cărora nu poţi băga mâna în foc cu şase luni înainte. Iar anul acesta ştim cu toţii cât de complicat a fost (şi încă este, din păcate). Chiar nu am luat deloc în calcul ideea de a pleca undeva în vacanţă, cu sabia lui Covidocles atârnată deasupra capetelor noastre.

De fapt, noi chiar nu am fost nicăieri-nicăieri de când a început pandemia. Din 10 martie, mai precis, am ieşit din casă strict pentru lucrurile absolut necesare, rar şi cu respectarea tuturor măsurilor de precauţie. La terasă de vreo două ori, la magazine mari tot aşa, la nimeni în vizită, nicăieri în weekend… Nu e chiar situaţia ideală, dar aşa am considerat noi că e mai înţelept să facem acum. „Noi”, cu excepţia lui bărbatu-meu, care s-a mai dus uneori, seara, să joace tenis cu prietenii. Şi de acolo i s-a tras cea mai mare emoţie a perioadei, atunci când cineva din gaşcă a fost depistat pozitiv (din fericire, cu o formă foarte uşoară de boală). Nu e deloc plăcut să afli că ai fost contactul cuiva bolnav. De fapt, după părerea DSP, nici măcar nu a fost contact, aşa că al meu s-a dus singur să îşi facă testul rapid, ca să afle dacă s-a pricopsit sau nu cu mişelul ăsta de virus. Au fost câteva ore care curs foarte greu, în aşteptarea rezultatelor (pentru că nu e chiar atât de rapid testul ăla), însă din fericire, acestea au fost negative. Şi imediat, într-un elan de uşurare, ne-am hotărât să plecăm la mare, măcar pentru câteva zile.

Şi care loc ar fi putut fi mai potrivit pentru o astfel de vacanţă, scurtă, pripită şi cât mai izolată posibil, decât hotelul pe care îl ştiam atât de bine, pentru că mai fusesem acolo de trei ori deja? Hotelul Romance se află pe un promontoriu din mijlocul pustiului, între două staţiuni din sudul Bulgariei: Kiten (la vreun kilometru distanţă) şi Lozenets (la vreo 5). Am povestit despre şederile noastre în acest hotel aici şi aici. Şi am povestit şi pe Trip Advisor despre el, laudativ şi specificând că turiştii ar trebui să ceară, la cazare, camera 112, în care am stat noi prima dată şi ne-a plăcut mult. Ceea ce suspectez că nu a fost o idee bună, deoarece în următoarele trei rânduri când am fost acolo nu am mai găsit niciodată liberă acea cameră. E drept, am găsit una identică, doar că e cu un etaj mai sus, ceea ce face puţin mai dificil drumul către ea, mai ales cu tone de bagaje în spate sau după vreo zi de plajă mai lungă. Dar a fost OK şi aşa.

vedere din balcon

vedere din apartament

În schimb, aproape toate celelalte lucruri găsite acolo anul acesta nu au mai fost OK. Proprietarii par să fi renunţat să se mai lupte cu trecerea vremii şi au lăsat şi hotelul cam de izbelişte, şi pe ei înşişi (nu e chiar OK să îţi întâmpini clienţii în capot sau maiou, totuşi, chiar dacă eşti un hotel familial). Au renunţat la restaurant, oficial pe motiv de pandemie, rămânând să servească doar micul dejun, la cerere, doritorilor. Iar holul de la parter în care se găsea altădată micul restaurant cochet, cu jazz în surdină şi detalii estetice de mare bun gust, e acum un loc gol în care sunt aruncate lucruri la întâmplare, inclusiv gunoaie rămase de la diverse ocazii. Sticla cu dezinfectant de pe masa de la intrare a fost singurul semn de prevenţie şi siguranţă pe care l-am văzut în tot hotelul, unde absolut nimeni nu purta mască – noroc că e un hotel mic şi preponderent gol, practici distanţarea fizică fără să vrei, pentru că nu te prea întâlneşti cu nimeni în spaţiile comune.

Nici în cameră nu s-a omorât nimeni cu curăţenia cât am stat acolo: am ajuns marţi după-masă şi am găsit curat, apoi până vineri dimineaţă, când am plecat, singurul lucru pe care l-a făcut fătuca de serviciu a fost să măture şi să ne arunce gunoiul. Nu spălat, nu dezinfectat, nu strâns vreun pat, nu schimbat vreun prosop. Ba mint: ne-a luat de pe jos prosopul de la baie, cel de coborât din cadă, care se murdărise, evident, şi nu ne-a mai adus altul, în condiţiile în care, oricum, primiserăm doar două rânduri de prosoape la trei persoane. Recunosc că nu ne-am obosit nici noi să cerem mai mult. Pe de o parte pentru că am decis că putem supravieţui şi aşa (când suntem în vacanţă preferăm să ne gândim de două ori dacă un anumit lucru merită să ne enervăm din cauza lui), pe de altă parte pentru că e foarte dificilă comunicarea cu cineva care nu ştie nicio limbă străină, cum era cazul fetei care ne făcea curat. Nici cu proprietarii nu ne înţelegem prea bine acolo, ei ştiu doar ceva germană, pe lângă bulgara lor, aşa că ne-a prins bine faptul că Edi rupe binişor pe bulgară. Plus un pic faptul că în perioada asta urmărim pe Netflix serialul „Dark”, care e nemţesc, deci mi-a răscolit într-un mod util cunoştinţele de mult uitate din cei 8 ani de germană făcuţi la şcoală (şi unul la grădiniţă, esenţial, în care am învăţat atât de aplicat să cânt „O Tannenbaum” de-l mai ţin minte şi azi).

Ca să fie tacâmul complet, am avut surpriza să descoperim că în aceşti ani în care nu mai fusesem aici s-a construit un mare camping pe locul viran de lângă hotel. Adică adio linişte totală în cameră şi adio intimitate pe micuţa plajă de lângă hotel, pe care până acum nu venea nici naiba. Campingul, în schimb, nu arată rău deloc văzut de dinafară, dacă sunteţi amatori de genul acesta de turism, la rulotă sau bungalow şi cu utilităţi mai modeste, cred că e de încercat: camping Gardenia.

Una peste alta, nu ştiu dacă o să mai vrem să revenim la hotelul acesta pe viitor. Este locul în care am revenit de cele mai multe ori până acum (ne place să vedem locuri noi, în general), iar vederea pe care o avem din apartamentul nostru cu un perete uriaş şi rotund, din sticlă, este adictivă. Însă parcă anul acesta am lăsat cam multe să treacă de la noi, în ceea ce priveşte serviciile pentru care am plătit o sumă, totuşi, destul de mare…

Singurul lucru mai bun decât în alţi ani a fost că în micul golf cu plajă de lângă hotel s-a putut face baie în fiecare zi. În anii trecuţi, am avut des ghinionul de valuri prea violente, aşa că trebuia să luăm maşina în fiecare zi, să mergem la plajă într-una dintre staţiunile vecine. Acum am stat doar aici: ai mei cu orele în apă, la joacă, iar eu cu orele pe plajă, de preferat la umbră, cu o carte în mână. O altă mare calitate a acestei plaje e că are şi nisip fin, şi puzderie de scoici, melci şi pietricele – un adevărat paradis pentru persoane cu tulburări obsesiv-compulsive, aşa ca mine.

O surpriză neplăcută am avut şi la capitolul mâncare. Cum am ajuns la hotel, ne-am lăsat bagajele şi ne-am dus întins la Lozenets, la o terasă unde am mâncat în trecut şi ne-a plăcut. Entuziasmul ne-a dispărut, însă, rapid, când am descoperit că nici acolo nu exista nici cea mai mică măsură de prevenţie contra unei potenţiale contagieri. Nimeni nu purta mască sau vizieră, mesele nu erau distanţate, era ca în vremurile normale – sau ca la Giurgiu pe timp de pandemie, unde li se rupe tuturor. Am plecat aiurea prin staţiune şi am observat că aceeaşi era atitudinea peste tot: nicio grijă. Aşa că ne-am dus la supermarket, am cumpărat ca înecaţii tot felul de brânzeturi şi mezeluri (ştiţi regula aia că nu trebuie să faci niciodată cumpărături când ţi-e foame? Ei bine, să ştiţi că e foarte bună, ne-am dat seama de asta de-abia după ce am încălcat-o), Luna a luat chiar şi un pachet de paste, din care urma să ne gătească ceva în zilele următoare, şi ne-am întors în balconul nostru generos, unde ne-am ostoit toate poftele.

Nici măcar o vacanţă fără gătit…

Seara ne-am dus în celalaltă staţiune vecină, Kiten, unde există la intrare o stradă lungă şi mai puţin aglomerată, plină cu magazine de suveniruri şi cu cârciumi, până să înceapă furnicarul teribil din zona hotelurilor mari şi a plajei, unde nu e nicio diferenţă faţă de urâţenia staţiunilor noastre. De fapt, în ambele staţiuni pe care le-am văzut în zilele acestea am remarcat aceeaşi senzaţie generală de degradare, de decrepire, pe care am remarcat-o la hotel. Poate din cauza anului acestuia blestemat, care a măcinat totul…

Nici în Kiten nu am văzut nici cel mai mic semn de prevenţie. Aşa că am decis să facem o plimbare şi să mâncăm tot acasă, o gustare. Însă după ceva vreme am văzut, totuşi, o terasă pustie de hotel mai izolat şi am îndrăznit să mergem acolo. Chelnerii, tot fără protecţie, ne-au povestit că sunt cu toţii relaxaţi deoarece au puţine cazuri de îmbolnăviri la nivel naţional, deci nu mai e cazul să fie atât de speriaţi. Doar dezinfectează foarte bine totul între două rânduri de clienţi, ziceau. Şi mai ziceau că în ziua respectivă fuseseră doar 26 de cazuri de îmbolnăviri noi în Bulgaria. Am verificat ulterior pe net şi fuseseră, de fapt, 76. Şi doar din puţin peste 4.000 de teste, deci procentul era, totuşi, măricel. Dar am decis şi noi că ar fi cazul să ne mai relaxăm puţin, aşa că am mâncat acolo şi în prima, şi în a doua seară. Iar în a treia am fost la Sozopol – unde e tare frumuşel, au un centru vechi asemănător cu cel din Nesebăr – şi am îndrăznit să mâncăm şi acolo la o terasă. Om vedea în câteva zile dacă a fost o hotărâre înţeleaptă, deoarece nici acolo nu purta nimeni mască şi nu se ferea nimeni de înghesuială, cu excepţia a două doamne mascate regulamentar, pe lângă care am trecut şi le-am zâmbit complice, bucuroasă că nu mai suntem doar noi trei singurii ciudaţi de pe litoralul ăla, cu mască până sub ochi şi căutând mereu străduţele mai puţin aglomerate.

În ultima zi, plănuiserăm să mai furăm o oră, două, de stat la plajă înainte de plecare. Însă n-am avut noroc: ploua cu găleata şi erau doar vreo 17 grade. Sau poate că am avut noroc, pentru că astfel nu ne-a părut rău că plecam spre casă. Am făcut câteva fotografii dramatice şi ne-am urcat în maşină, având drept obiective intermediare în drumul spre casă două mari atracţii turistice ale oraşului Ruse: uriaşul magazin Jumbo care e raiul Lunei şi deliciosul fast-food Happy care ne-a lipsit tuturor în ultimele şase luni. Le-am bifat pe amândouă şi am ajuns acasă mulţumiţi, per total, de escapada noastră, chiar dacă a fost atât de scurtă. Aproape că a durat mai mult căutarea de prosoape de plajă decât vacanţa, deoarece la sfârşit de august nu mai găseşti în magazine articole estivale, ci deja pulovăre şi ghete îmblănite. A fost o minune că le-am găsit pe acestea, în fix ultimul magazin în care am intrat, epuizate după ce am luat la rând toate zonele comerciale ale oraşului Giurgiu. Un magazin cu textile la kilogram (am bifat încă o noutate cu ocazia aceasta), în care am găsit în mod nesperat câte un model perfect potrivit fiecăruia dintre noi: nu-i aşa că e simplu de ghicit al cui este fiecare prosop?

Eu, una, mă simt mai bogată după mini-vacanţa aceasta. În primul rând, cu amintirea uneia dintre cele mai spectaculoase luni pline văzute vreodată (din păcate, nu şi fotografiate, pentru că nu m-am priceput să facem poze dintr-astea nocturne). În al doilea rând, cu jumătatea aia de kil pe care o dădusem jos cu sacrificii, în ultima lună, în care am ţinut cuminţică regim – evident că am pus-o la loc în doar două zile de mâncat şi mic-dejun copios, şi cină târzie. Dar ăsta să ne fie tot necazul, nu-i aşa? 😉

Primul roman tradus de mine şi publicat

Acum câteva zile am avut bucuria să ţin în mână primul roman „pentru oameni mari” tradus de mine: Cercul, de Bernard Minier. Nu este prima carte tipărită la care am lucrat, nici prima traducere personală apărută, însă e prima carte foarte lungă pe care am tradus-o. Sunt câteva luni bune de muncă în spatele ei şi credeţi-mă că este un exerciţiu de voinţă să duci la capăt o asemenea lucrare (aproape 600 de pagini), indiferent cât de mult îţi place cartea în sine – ceea ce, din fericire, a fost cazul şi aici: e un roman poliţist foarte bine construit, pe care l-aş recomanda cu încredere tuturor amatorilor genului clasic.

Cercul, de Bernard Minier

Aventura mea în lumea editorială a început în vara lui 2016, când o veche prietenă m-a întrebat dacă nu aş vrea să colaborez cu editura la care lucra. O să-i fiu mereu recunoscătoare pentru asta, ea a ştiut, cumva, dinaintea mea că mi se va potrivi această ocupaţie. Am luat-o cătinel, de jos, cu o cărticică subţire, de istorie pentru copii, la care am făcut corectura. Mi-au trebuit vreo două ore pe atunci, am citit-o de două ori, cu mare atenţie, să mă asigur că nu îmi scapă nimic. Iar preţul primit pe ea a fost suficient de mare cât să îmi acopere costul drumului la editură, dus-întors, cu copilul de mână, ca să iau şi să înapoiez cartea, şi mi-a mai rămas şi de-o îngheţată… Tarifele pentru munca din domeniu nu sunt deloc mari, din păcate. Însă se compensează cumva cu bucuria de a face ceva ce îţi place cu adevărat, e o muncă adictivă, pentru oameni cu adevărat pasionaţi de cărţi. Sigur că sunt şi mulţi impostori printre oamenii ăştia, aşa cum sunt peste tot şi, din păcate, din ce în ce mai des, în zilele noastre. Însă poate că voi povesti altădată despre părţile mai puţin roz ale acestei ocupaţii.

Acum m-am gândit să înşir aici cărţile la care am lucrat, în ordinea în care am făcut-o. S-au adunat multicele, între timp, iar unele dintre ele sunt chiar bune, merită recomandate. Şi despre mine îmi place să cred (şi am şi motive obiective să cred asta) că am ajuns un redactor foarte bun între timp. Redactarea este ceea ce am făcut cel mai mult în aceşti ani, am avut timp să evoluez de la corectorul timid al începuturilor. Nici măcar nu eram foarte bună drept corector, se pare, mi s-a spus că mi-au mai scăpat greşeli, spre ruşinea mea. Între timp, mi-am schimbat ochelarii, dar corectură nu mai iau, pentru orice eventualitate. La traducere încă nu am foarte multă experienţă, aici ştiu că mai am loc de evoluat. Mi-a fost teamă, de altfel, că  acest roman „de debut” al meu să nu fi fost plin de furculiţioane (dar redactorul m-a asigurat că nu îşi aminteşte de aşa ceva). Este o greşeală de începător, când doreşti să traduci totul cât mai corect, să fie exact-exact ca în limba de origine, uitând să adaptezi în limba ta, să faci textul să sune româneşte. Mi-am dat seama de asta de-abia după ce am îndrăznit să iau şi traduceri din engleză: deoarece nu am studiat niciodată engleza la şcoală, nu o stăpânesc la nivelul foarte bun la care ştiu franceză, aşa că am fost nevoită să adaptez mai mult. Spre surpriza mea, mi se pare că astfel au ieşit nişte traduceri mult mai inspirate decât cele din franceză. Şi sper să li se pară bune şi altora, atunci când acele cărţi vor ieşi pe piaţă.

Lista aceasta e scrisă şi pentru mine, ca să îmi rămână toate lucrările la un loc, adunate cronologic, spre plăcută aducere aminte la bătrâneţe, dar şi pentru cititori, ca să găsească eventuale recomandări de lectură. O să actualizez această pagină la fiecare nouă carte şi sper să ajungă, în timp, o listă luuuuuungă, lungă de tot.

Şi mai sper şi ca, la un moment dat, la lista aceasta începută cu corectură, continuată cu redactare şi terminată cu traducere, să pot adăuga şi o carte proprie, de autor. Poate că e un semn faptul că romanul acesta care a ieşit acum, Cercul, este scris de un francez (Bernard Minier) care a debutat la 50 de ani, adică fix cât împlinesc şi eu peste câteva zile. Poate că voi avea şi eu tăria, cândva, să încep şi, mai ales, să şi termin de scris o carte întreagă 🙂

Recomandări de lectură pentru copii de 6-12 ani

Citeam foarte mult în copilărie, şi în timpul anului şcolar, dar mai ales în timpul vacanţelor. Nici nu prea făceam altceva în vacanţe, de altfel, mă jucam prea puţin cu alţi copii şi, după cum se ştie, nici nu existau multe alte feluri de petrecere a timpului liber, într-o perioadă în care televizorul servea doar pentru a aduce ode Partidului unic şi conducătorului său „mult-iubit”, iar calculatorul personal nu se inventase încă.

Din păcate, nu îmi aduc aminte foarte precis ce citeam la anumite vârste. În general, citeam ce ni se recomanda de la şcoală, lecturile din manuale şi cărţile clasice. Apoi, când găseam vreun autor să îmi placă, mă duceam la bibliotecă şi ceream cât mai multe cărţi scrise de acesta. Cred că, la vârsta pe care o are fiică-mea acum, de aproape 12 ani, citeam foarte mult Jules Verne. Am şi păstrat zeci de cărţi de-ale lui, în speranţa că le va citi şi copilul meu vreodată, dar speranţa aceasta pare mai vagă pe zi ce trece: Luna nu a fost niciodată interesată de tomurile albe, frumos aliniate pe ultimul raft al bibliotecii mele, acolo unde pică litera V. Mai citeam şi Jack London („Martin Eden” a fost preferata mea), şi Vlad Muşatescu („Cei trei veseli năpârstoci” şi „Aventuri aproximative”), şi Mihail Sadoveanu (vai, şi chiar îmi plăcea!), şi probabil mai mulţi scriitori români, pentru că la aceştia aveam infinit mai mult acces decât la străini.

Dar sunt perfect conştientă de faptul că au trecut aproape 40 de ani de atunci şi că între timp s-a schimbat toată lumea în esenţa ei, darămite gusturile literare. Aşa că astăzi m-aş feri să mai fac recomandări de citit „de pe vremea mea”. Însă, pentru că am fost întrebată de mai mulţi părinţi cam ce cărţi cred eu că ar fi bine să citească copiii lor în această vacanţă, am cerut şi eu, la rândul meu, recomandarea unora mai pricepuţi decât mine – Ioanei, o bibliotecară cu experienţă în lucrul cu copiii şi Lunei, propriul meu copil. Şi iată listele lor cu sugestii:

Listele Ioanei

Listele Lunei

Lectură plăcută şi nu uitaţi: e mai bine pentru un copil să citească ceva – orice îi place lui – decât să nu citească deloc ceva ce nu îi place, dar îl obligă adulţii din jur să citească!

Reţete incorecte politic

Tevatura ultimelor zile, cu excesele uimitoare la care asistăm în legătură cu evenimentele din Statele Unite, m-a întristat aşa cum mă întristează orice lucru care depăşeşte justa măsură şi bunul simţ. Însă nu am de gând să cad şi eu în capcana de a deschide o polemică pe acest subiect. Din contră, pornind de la el, m-am gândit să vă împărtăşesc o reţetă de prăjitură veche de peste un secol, despre care eu nu ştiu să se facă des pe la noi, dar care sper să ne îndulcească puţin: căpăţâna de ciocolată.

E un nume pe care l-am pus eu acum şi aici, ca traducere pentru „tête au chocolat”, numele sub care este cunoscută această prăjitură de la începutul anilor 1990. S-a hotărât atunci că „tête de nègre” („cap de negrotei”), numele sub care fusese cunoscută până atunci în Franţa, era jignitor pentru persoanele de culoare şi s-a interzis folosirea lui în cofetării. Aşa că acum se numeşte „cap de ciocolată” (sau „sărut de ciocolată” – „Choco Küss” în germană), ceea ce e mai elegant pentru toată lumea şi fără potenţial de scandal.

Pe internet am găsit cam multe variante de reţete pentru prepararea acestei prăjituri şi recunosc că eu nu am făcut niciuna dintre ele. Însă după o atentă selecţie, am decis că o voi încerca (la un moment dat) pe cea pe care am tradus-o, adaptat-o şi pus-o mai jos în acest articol. Mi s-a părut foarte simplă, economică şi cu ingrediente la îndemâna oricui. Dacă ajungeţi să o faceţi voi înaintea mea, daţi un semn, ca să ştiu dacă merită să mă mai apuc şi eu 😉

Şi mai am câteva sugestii:

  1. Puteţi încerca o variantă încă şi mai simplă, în care forma finală nu mai este rotundă, dar ingredientele şi, evident, gustul sunt aceleaşi. Un fel de „căpăţâni de Oblio cu ciocolată”, urmăriţi filmuleţul de aici.

  1. Savuraţi prăjiturile acestea în timp ce vizionaţi o comedie franţuzească savuroasă şi ea, Quest-ce qu’on a fait au Bon Dieu?, în care vine vorba despre ele (şi despre diversitate, toleranţă, familie şi multe altele, vă recomand cu mare plăcere filmul acesta).

  1. Urmăriţi şi pagina de Facebook Mama Aluniţă, sunt mult mai activă acolo decât aici, pe blog. Şi îmi place să cred că postez multe lucruri interesante acolo, inclusiv reţete din toată lumea, cum e şi aceasta.