Cinci idei mici pentru vacanţe mari

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru noi vacanţa asta a fost cam ciufută. Nici nu am apucat să plecăm lung pe undeva, pentru că domnul tată de Lună a muncit încontinuu, nici nu ne-a prea plăcut pe-acolo pe unde am reuşit să plecăm pentru câteva zile, ba a plouat de nu puteam ieşi din casă, ba a fost prea cald ca să putem ieşi din casă, am şi stat mult la Giurgiu, unde nici nu prea ai de ce să ieşi din casă… Fiică-mea a avut şi câteva perioade foarte bune, cu vizite de zile întregi de la prieteni dragi, însă în rest, până şi ea s-a plictisit.

Partea bună a plictiselii, după cum se ştie, este că te face creativ. Atunci când nu ai ce face, inventezi ceva – orice – numai să nu continui să te plictiseşti şi mai tare. Aşa am făcut şi noi, de câteva ori, şi vă pot garanta că ne-am distrat copios datorită acestor idei creative născute din plictiseală. Şi, pentru că sunt o fire generoasă, m-am gândit să le împărtăşesc aici, poate se dovedesc de ajutor şi altor părinţi care stau acasă cu copiii, ca inspiraţie pentru cele două-trei săptămâni, câte au mai rămas până la primul clopoţel.

  1. Conversaţii cu roboţi

Roboţi telefonici, desigur, nu vă închipuiţi cine ştie ce scenarii SF! Ideea asta mi-a venit după ce am avut o interacţiune ciudată cu robotul băncii ING, Maria. Poate că cei care au conturi la ING o cunosc mai demult pe doamna (sau domnişoara? oare cum este politically correct să vorbeşti despre o roboată?). Dar eu nu avusesem onoarea, până într-o zi în care m-a sunat chiar ea. S-a prezentat politicos, apoi a început să mă întrebe nişte lucruri pe care, recunosc, nu am reuşit să le înţeleg în totalitate – nu numai că eram uşor şocată de ineditul situaţiei, dar mai sunt şi un pic surdă de urechea la care ţin telefonul. A durat câteva minute „conversaţia” noastră şi nu ştiu dacă doamna (sau domnişoara) Maria a fost satisfăcută de interacţiunea noastră. După ce am închis telefonul şi după alte câteva momente de stupoare amuzată, am hotărât să mă răzbun. Am sunat înapoi la ING şi i-am comunicat Mariei următoarele:

– Dragă Maria, te rog să nu mă mai deranjezi cu telefoanele tale. În primul rând, m-ai sunat la o oră nepotrivită, la care era foarte probabil să dorm. În al doilea rând, nu mă interesează ofertele firmei tale, iar dacă m-ar interesa, aş putea căuta şi singură informaţiile necesare. Şi în ultimul rând, să ştii că vorbeşti foarte prost şi nu am înţeles mai nimic din ce-ai spus! Deci adio şi să nu mă mai suni!

Săraca Maria! Zicea mereu: „Nu am înţeles ce aţi spus. Vă rog să repetaţi!” sau ceva asemănător. Dar nu am repetat nimic. I-am închis victorioasă.

Evident că fiică-mea s-a tăvălit pe jos de râs o vreme. Şi o altă vreme a tot povestit prin jur „aventura” noastră. Deci ideea asta, fie ea şi deosebit de tâmpită, a funcţionat şi ne-a înseninat o zi de vacanţă.

  1. Jocul „Cine sunt?”

„Ghiceşte cartea!”, „Hedbanz”, „Atenţie la cap!” – sunt doar câteva dintre denumirile sub care se comercializează jocul acesta. Eu, însă, l-am cunoscut acum vreo douăzeci de ani sub formă de post-it-uri scrise cu pixul şi lipite pe frunte. Aşa că, zgârcită cum sunt, tot sub forma asta i l-am prezentat şi fiică-mii, atunci când am plecat în Bulgaria şi ne-am trezit că trebuie să aşteptăm o veşnicie ca să putem trece de Podul Prieteniei. A fost un succes total! După aceea, oriunde ne opream puţin, la masă, la hotel sau în maşină, Luna ne cerea să îl jucăm iar. Pentru cine nu cunoaşte jocul, regulile sunt simple: cineva scrie ceva pe un bileţel şi îl lipeşte pe fruntea unui alt jucător. Acesta din urmă nu ştie ce scrie pe fruntea lui şi trebuie să ghicească, cu ajutorul unor întrebări la care ceilalţi jucători trebuie să răspundă doar cu „Da”, „Nu” sau „Poate”. Numărul maxim de întrebări şi categoriile din care ai voie să îţi alegi cuvintele pot fi stabilite după bunul plac al fiecărui grup de jucători, la începutul jocului.

De exemplu, la primul joc al nostru, i-am lipit pe frunte fiică-mii cuvântul „portocală”. I-au trebuit vreo douăzeci de întrebări ca să ghicească un fruct atât de banal (credeam eu): „Sunt om? Nu. Sunt animal? Nu. Sunt fruct? Da. Sunt mare? Nu. Sunt verde? Nu. Sunt roşie? Nu. Sunt galbenă?”… Toate culorile curcubeului le-a încercat, şi încă alte câteva pe deasupra, numai portocaliul, nu. Începusem să mă îngrijorez referitor la perspicacitea copilului. Apoi, mi-au lipit mie pe frunte cuvântul „idee” şi n-am ghicit deloc, aşa că am lăsat-o mai moale cu judecăţile. Şi apoi, s-a prins copilul cum stă treaba şi, după doar câteva jocuri, a ajuns la un record absolut, ghicind cu ajutorul a numai două întrebări:

– Sunt om?

– Da.

– Sunt celebră?

– Da.

– Viorica Dăncilă!

Uau. Chiar ea era. Poate e totuşi cazul să mai variem subiectele de conversaţie din familia noastră, să mai lărgim orizontul cultural al copilului…

  1. Portavocea destinului

Portavocea a intrat în viaţa noastră în ziua în care au adus-o nişte prieteni de-ai Lunei, aflaţi în vizită la noi, la Giurgiu. Am plecat cu toţii spre firma lui bărbatu-meu şi mi-a venit ideea să luăm şi portavocea cu noi, să îi facem reclamă la bărci. E drept, fusesem inspirată de unii care trecuseră în zilele precedente cu maşina pe străzi şi făcuseră reclamă la fel la nu ştiu ce bâlci local. Şi, cum firma lui bărbatu-meu e la ieşirea din oraş, m-am gândit că nu vom deranja prea tare să facem puţină gălăgie prin zonă. Aşa că, atunci când ne apropiam de firmă, am deschis geamurile maşinii şi Luna a strigat tare, în megafon:

– Bărci! Cele mai bune bărci din univers, doar la Fairplay S.R.L.!

Bineînţeles că tati s-a amuzat de iniţiativa noastră şi chiar a plusat:

– La plecare, când treceţi prin faţa vecinului care vinde lemne, să-i faceţi şi lui puţină reclamă, aşa, ca între prieteni.

Şi i-am făcut:

– Veniţi la Florin! Cele mai bune lemne din lume!

Apoi, îmbătaţi de iluzia celebrităţii, am început să mergem cu viteză redusă şi să le transmitem diverse mesaje (utile) răzleţilor trecători de pe stradă. Unui domn mai corpolent, de exemplu, am convenit să îi spunem:

– Mâncaţi sănătos! Consumaţi cinci fructe şi legume pe zi!

Unui biciclist care mergea pe mai multe cărări decât ar fi fost sigur, i-am spus:

– Circulaţi cu atenţie!

Unor constructori care trudeau din greu, pe caniculă, le-am urat:

– Spor la treabă şi o zi minunată să aveţi, domnilor!

Şi aşa mai departe. E drept că Luna mai băga şi de la ea uneori, ca atunci când a văzut o fetiţă mititică cu un păr blond şi ondulat, şi a zis în megafon:

– Uau, ce păr frumos!

Iar o doamnă aflată un pic mai încolo, pe trotuar, a crezut că i se adresa ei şi a răspuns foarte încântată:

– Mulţumeeeesc!

În fine, ideea e că ne-a plăcut mult să spunem lucruri frumoase oamenilor întâlniţi întâmplător în drum. Şi îmi place să cred că şi lor le-a plăcut. Aşa că intenţionăm să achiziţionăm şi noi o portavoce dintr-aceea. Apoi ne facem nişte scripturi de efect („Iubiţi-vă mult!”, „Nu vă mai uitaţi la ştiri!”, „Plantează un copac!”) şi ieşim din nou pe străzi, să încercăm să schimbăm, măcar cu un milimetru, drumul unor necunoscuţi prin viaţă.

  1. 5-Minute Crafts

Ei bine, da, de plictiseală am făcut-o până şi pe-asta: am încercat să pun în practică o şmecherie văzută într-unul din aceste filme care ne invadează neturile şi ne iau ochii. Atât de simple par toate trucurile acelea şi atât de extraordinar arată rezultatele lor, încât nu poţi decât să te simţi uşor idiot pentru că nu ţi-a trecut şi ţie prin cap vreodată să faci aşa ceva. Părerea mea este, însă, că mai bine rămâi la stadiul la care te simţi doar uşor idiot, decât să păţeşti ca mine şi să ajungi să te simţi complet idiot şi nepriceput pe deasupra. Pentru că am încercat să fac nişte ouşoare care păreau floare la ureche în filmul lor, Egg Hacks (reţeta mea începe la minutul 3:45), iar rezultatul îl puteţi judeca şi singuri:

ouăle lor

ouăle mele

Presupun că va mai trece multă vreme şi va fi nevoie de încă foarte multă plictiseală până când să încerc din nou vreo şmecherie din aceste filme. Dar dacă nu aveţi două mâini stângi, aşa, ca mine, ar putea fi o idee bună de umplut o zi de vacanţă.

  1. Nimic

Da, aţi citit bine: NIMIC. Ultima mea sugestie pentru zilele lungi de vacanţă care ne-au mai rămas e nimicul. Pentru că uneori, e bine să nu facem, pur şi simplu, nimic. Pentru că are şi statul degeaba beneficiile lui. Pentru că (şi) de aceea s-au inventat vacanţele, concediile şi zilele libere. Pentru că până şi marele Confucius a spus că „Niciodată nu e prea târziu să nu faci nimic”. Deci… vacanţă plăcută în continuare!

Reclame

Am fost cu copiii la Bookfest

Şi când zic că am fost „cu copiii”, înseamnă şi că am fost odată cu mulţi copii, fiind 1 iunie, şi că am fost cu ambii mei copii: fiică-mea şi taică-său. Pentru că niciunul nu se poate abţine când e vorba de cumpărături, exact ca nişte copii! Iar din maldărul acesta de cărţi, una singură este luată de mine pentru mine, restul e al lor:

Aşa cum era de aşteptat, primul şi primul lucru care a fost făcut la noi în casă după întoarcerea de la târg a fost aranjatul sistematic al noilor achiziţii literare printre cele vechi – semne ale unor târguri trecute, multe dintre ele doar cumpărate şi necitite încă. Avem acum în micuţa bibliotecă junior (care până nu demult adăpostea doar jucării) următoarele secţiuni: comedie, thriller-horror-poliţist, fantastic, tragico-comedie, ştiinţă şi – desigur ultima – trist.

Al doilea lucru care a fost făcut la noi în casă după întoarcerea de la târg a fost citirea unei cărţi. De fapt, a fost o re-citire. Lunei i-a plăcut atât de mult o carte pe care a împrumutat-o mai demult de la bibliotecă, încât a ţinut morţiş să şi-o şi cumpere „să o aibă mereu”. E vorba despre un roman grafic, „Fantoma Aniei”, de Vera Brosgol, cu care şi-a inaugurat secţiunea horror a bibliotecii ei. Pentru că în carte chiar este vorba despre o fantomă… I-a plăcut mult cartea, şi la a doua citire. Nu acelaşi lucru l-a spus şi după ce a terminat, în următoarea jumătate de oră, al doilea roman grafic cumpărat la târg: „Zâmbeşte!”, de Raina Telgemeier:

– Mda… asta nu prea mi-a plăcut…, a spus ea uşor dezamăgită după ce a pus-o la loc în raft, la secţiunea tragico-comedie.

– Atunci să nu o recomand pe blog, nu-i aşa?, am întrebat-o eu.

– Ba da, poţi să o recomanzi. Dar numai şi numai copiilor care poartă aparat dentar. Ǎstora ca mine, care nu mai purtăm, nu.

Apoi s-a apucat de citit „Winston”, de Frauke Scheunemann. Volumul al cincilea. Acest volum şi următorul au fost, de fapt, capete în lista ei de dorinţe pe când se pregătea pentru târg. Are un farmec nebun acest motan-detectiv, se pare că se vinde ca pâinea caldă seria care îl are drept personaj, de la Booklet Fiction.

Tot în fruntea listei de dorinţe a Lunei se afla o altă serie de la aceeaşi editură: cea cu Penny Pepper, scrisă de Ulrike Rylance. A citit „Totu-i sub control!” şi tot aşteaptă să se mai publice vreo traducere la noi, dar deocamdată nu a avut noroc. Poate la Gaudeamus… În schimb, am găsit la Booklet Fiction câteva cărticele şi fişe de limba engleză care mi s-au părut bine structurate şi la un preţ deosebit de atrăgător, aşa că i le-am luat copilului. În ciuda unei uşoare opoziţii, evident. Şi doar cu condiţia să le plătesc din banii mei. Pentru că banii ei, pregătiţi cu grijă în pacheţele de hârtie, de cu o seară înainte, erau sortiţi exclusiv beletristicii:

A fost şi distracţie, şi uşoară supărare cu pacheţelele astea cu monezi. Bineînţeles că toţi vânzătorii zâmbeau uşor când o vedeau cum îşi cotrobăie în troller şi cum face calcule complicate pentru a da suma exactă la vreo casă, dar mi-a fost şi milă de biata domnişoară din standul ilustratorilor de carte, de unde Luna şi-a cumpărat nişte abţibilduri mici, la 2 lei bucata, şi parcă nu se mai terminau pacheţelele. La început, a zâmbit şi ea politicos şi a zis că îi prinde bine nişte mărunt, să aibă să dea rest. Însă la al patrulea pacheţel a îngăimat cam verde un: „Nu mai… Mulţumesc… Lăsaţi aşa!”. Fiică-mea a insistat, însă, că nu se poate să ia ceva neplătit şi i-a lăsat cu forţa şi ultimul bănuţ pentru abţibildurile alese.

Ca să ne întoarcem la cărţi, până la urmă tot cele de la grupul editorial Art au reprezentat grosul cumpărăturilor noastre. Romanele pentru (pre)adolescenţi de la Arthur par să fie, încă, stilul preferat al Lunei, romanele SF de la Paladin – preferatele lui bărbatu-meu, iar eu mi-am luat o altă carte de-a lui Frederick Backman, „Scandalul”, după ce mi-a plăcut mult de tot cea cu Ove, ambele publicate în colecţia Musai. Din păcate, nici anul acesta nu ne-am calificat pentru primirea unui troller din carton, pe care editura îl oferă celor care cumpără 10 cărţi. De obicei, ne oprim pe la 8, iar Luna se întristează de fiecare dată, pentru că i-ar plăcea mult un astfel de troller. Noroc cu balonul cu heliu pe care l-am luat din standul Arthur, a mai atenuat supărarea. În plus, balonul acela a fost şi pe placul pisicii noastre, care a încercat o zi întreagă să îl coboare de pe tavanul sufrageriei. Dar şi când a reuşit… Nu vreţi să ştiţi în ce hal l-a adus!

Pentru mine, partea cea mai plăcută a zilei noastre la târg a fost întâlnirea cu oameni dragi, cunoscuţi sau nu, şi cu cărţi cunoscute pentru că am lucrat şi eu la ele. Am fost mai întâi la lansarea ultimului volum de poezii al lui Carmen Tiderle, „Cine-a pus piper în mare”. Am descoperit de curând bijuteriile astea de poezioare non-conformiste, scrise cu mult umor, dar şi cu morale preţioase, şi de atunci nu mă mai satur. Şi am profitat de ocazie ca să o cunoaştem şi în carne şi oase pe Carmen, care este din Giurgiu, ca şi mine, dar pe care nu o întâlnisem până acum. Luna a obţinut dedicaţii şi de la ea, şi de la ilustratorul cărţii, Petridean, căruia îi mulţumesc pentru amabilitatea de a mă fi desenat şi pe mine pe „bărbia” Lunei, sub formă de aluniţă păroasă. Mdeh, unii au un umor mai special…

Am fost apoi la lansarea unei alte cărţi pentru copii, „Şansa lui Bileţel”, de Victoria Pătraşcu. Cu Vic am fost colegă de facultate, la limba chineză. Spre deosebire de mine, ea a avut înţelepciunea să renunţe repede la limba aceea rară şi pretenţioasă, nerisipindu-şi timpul cu ceva ce nu avea să-i folosească niciodată, aşa cum am făcut eu. Şi tot spre deosebire de mine, s-a apucat de scris cărţi, pentru copii şi nu numai. Preferata mea dintre cele de până acum este „Stejar pitic, cel mai bun tătic”, dar toate cărţile ei au un mesaj puternic şi o groază de idei educative, fiind numai bune de citit cu cei mici şi de discutat cu ei despre morala lor. Sunt cărţi care se pretează de minune unor lecţii de şcoală sau unor ateliere de lectură. Este şi cazul lui „Bileţel”, pe care am luat-o pentru un prieten de-al Lunei ceva mai micuţ de vârstă, a cărui zi de naştere se apropie. Sunt câteva idei foarte drăguţe şi valoroase în carte, iar autoarea ne-a dăruit, pe lângă dedicaţie, şi câteva bileţele de hârtie pe care să scriem numai lucruri frumoase, pentru că… Dar mai bine vă las să citiţi cartea, nu vă stric surpriza.

Apropo de dăruit, Vic mi-a făcut şi mie cadou o carte despre care nu auzisem: „Mică istorie a unui secol mare”, o colecţie de istorii personale ale unor scriitori români, apărută la Arthur. Ea a povestit acolo despre întâlnirea brutală cu minerii, dintr-un 13-15 iunie întunecat, de a cărui importanţă pentru istoria noastră contemporană nu ştiu cât conştienţi sunt tinerii de azi. Este un strop de realitate pe care nu am trăit-o decât tangenţial (plecasem din Bucureşti în acele zile, eram în sesiune şi mă dusesem acasă, la Giurgiu, să învăţ, deci am avut norocul de a nu mă întâlni cu minerii pe holurile facultăţii, aşa cum a făcut-o Victoria Pătraşcu). Iar povestirea ei din această antologie este extraordinar de puternică. Bineînţeles că mi-au dat lacrimile atunci când am citit-o, cu sufletul greu de amintirea acelor zile monstruoase. Şi mi-am confirmat astfel bănuiala că Vic poate scrie chiar mai bine pentru „oameni mari”, decât pentru copii. Ca să vă convingeţi, urmăriţi-i postările de pe pagina de Facebook, acolo unde povesteşte despre oamenii întâlniţi în ţară, cu ocazia ultimului ei proiect cultural: Caravana Nesupusele – „Nesupusele” fiind o altă carte pe care v-o recomand, o culegere impresionantă de profiluri ale unor femei extraordinare din România, demnă de pus în biblioteca oricărui copil de la noi, alături de volumele cu „Fete rebele” din toată lumea.

Tot de la standul editurii Cartier, la care s-a publicat „Bileţelul”, am cumpărat şi cartea „Sexualitatea explicată adolescenţilor”, de Magali Clausener-Petit. A fost, de altfel, cea mai scumpă achiziţie de la acest târg, la care am apreciat reducerile de preţ mai mult sau mai puţin importante oferite de multe dintre editurile participante. La această carticică cu ilustraţii colorate şi texte în acelaşi timp vesele şi serioase, nu era aplicată nicio reducere. Dar îmi place să cred că au fost bine investiţi cei 40 de lei pe care i-am plătit pentru ea. Deşi vorbesc destul de multe lucruri cu fiică-mea despre subiectul acesta, tot există unele despre care ori nu îndrăzneşte ea să mă întrebe, ori mă jenez eu să-i răspund direct. Aşa că, ce poate fi mai potrivit decât o carte pe care să o poată citi în intimitate, când şi de câte ori vrea ea? E drept că m-a bombănit zdravăn în standul editurii, atunci când am hotărât să iau cartea, şi că a refuzat hotărât să pună mâna pe ea acolo, însă odată ajunse acasă, ia ghiciţi ce carte şi-a pus mai întâi alături pe noptieră, să o aibă la îndemână pentru următorul moment liber de lectură?… Nu a terminat-o încă, doar a citit pe alocuri deocamdată şi încă mă mai bodogăne uneori („Vai, mama, dar ce carte mi-ai luat??!! Tu ai văzut desenele astea?”), dar e clar că îi place. Şi că am scăpat eu de câteva întrebări incomode.

Ultima lansare la care am fost în această lungă zi de 1 iunie a fost a unei cărţi la care am colaborat şi eu puţintel, cu oleacă de corectură: „Băieţelul de 1000 de ani”, de Ross Welford. Am avut o senzaţie ciudată să văd alături, în acelaşi stand al editurii Vellant, câteva cărţi la care mi-a făcut mare plăcere să lucrez: acest „Băieţel”, alt băieţel („Băiatul-peşte”, de Chloe Daikin, o carte specială, în traducerea foarte inspirată a Laviniei Branişte) şi „Corpul ei şi alte desfătări”, de Carmen Maria Machado, o carte-şoc, pe care am mai lăudat-o eu pe aici.

Sper să am la un moment dat bucuria să văd în standul acesta şi cele două cărţi pe care le-am tradus în ultima vreme, şi care mi s-au părut şi ele adorabile, fiecare în felul ei: un roman „tragico-comic”, după cum ar spune fiică-mea, pentru părinţi de adolescenţi şi un roman de aventuri fantastice pentru copii.

La lansarea de sâmbătă a venit şi autorul Ross Welford, un englez simpatic care s-a apucat cumva la bătrâneţe de scris romane pentru copii şi a descoperit că poate face acest lucru cu un succes nebun. De altfel, Welford şi-a lansat la acest Bookfest şi traducerea românească a primei sale cărţi („Călătorie în timp în compania unui hamster”), odată cu „Băieţelul de 1000 de ani”. Am profitat să obţinem şi de la el un autograf pe cartea Lunei:

– Cum ai zis că te cheamă? Moona?

– Cam pe-acolo…

Şi cam atât despre acest târg de carte. Au mai fost nişte oameni din domeniu cu care mi-a plăcut să mă văd, ar mai fi fost câţiva cu care mi-ar fi plăcut să mă întâlnesc, dar nu se aflau acolo, în standurile editurilor lor, ar mai fi durat ore întregi să vedem tot târgul şi să răsfoim toate cărţile care ne făceau cu ochiul. Dar eu zic că nici aşa n-a fost rău, cu cinci ore investite în bucuria minţii şi a sufletului. Şi a mai rămas doar vreo juma de an până la următorul Gaudeamus, nu e deloc mult. Noua listă de dorinţe a Lunei e deja începută, de altfel. Nu i-au mai ajuns economiile să îşi ia „Copacul cu 26 de etaje”, de Andy Griffiths (continuarea firească a „Copacului cu 13 etaje”, care i-a plăcut mult), aşa că de-abia aşteaptă, deja, sfârşitul lunii noiembrie 🙂

Shazam. Un film la care NU aveţi absolut niciun motiv să mergeţi

Şi nici în IMAX-ul din Afi nu e cazul să călcaţi, în caz că doriţi să rămâneţi cu timpanele întregi şi cu buzunarele un pic mai pline. Eu am făcut greşeala să le combin pe cele două, filmul şi cinematograful. Şi am regretat. Iar dacă pe mine nu mă credeţi, găsiţi la sfârşitul acestui articol critica fiică-mii – copil nevinovat (deocamdată), care spune cam aceleaşi lucruri cu mine.

Ca să fie tacâmul complet, am tras după mine la această vizionare şi clasa fiică-mii, pentru că ne aflăm în Săptămâna Altfel. Noroc că sunt puţini copii în clasa ei, m-am pricopsit cu doar câteva înjurături şi blesteme. Deşi în mod clar am fost bine intenţionată… Le propusesem copiilor să mergem împreună la Afi Cotroceni, ca să vizităm Muzeul Simţurilor şi să vedem un film. Aveam de ales între Shazam şi Corgi: căţeii reginei. Primul părea o comedioară sensibilă cu adolescenţi, al doilea o animaţie nu prea strălucită, pentru copii mai mici. Iar în urma vizionării trailerelor, l-am ales, desigur, pe primul, care avea şi avantajul că rula la IMAX – o sală impresionantă prin forma ei rotundă şi prin mărimea ecranului. Iată cum arată trailerul acestui film:

Acord parental pentru copii mai mici de 12 ani. Pare potrivit ratingul, nu-i aşa? Ei bine, filmul acesta este un horror în toată regula, cu scene de o violenţă extremă, crime nejustificate, asupra unor oameni nevinovaţi, accidente de maşină redate fidel şi traumatizant, monştri din piatră cu ochi de foc, care prind viaţă, bătăi sângeroase şi infinite – şi lista ar putea continua. Totul brodat pe lângă un fir narativ foarte prietenos şi moralizator: un băiat abandonat de mamă pe când era mic îşi găseşte, în sfârşit, familia adoptivă ideală, după nenumărate eşecuri. Aceasta este formată din doi părinţi crescuţi, la rândul lor, în orfelinate, care au adoptat vreo patru-cinci copii de toate sexele, rasele şi defectele. Băiatul nostru primeşte o super-putere pentru că are un suflet neprihănit şi, în calitate de super-erou, îl învinge pe eroul negativ într-o luptă epică. Pe care, însă, nu ar fi câştigat-o fără ajutorul întregii şi ciudatei sale familii adoptive.

Aceasta e în mare povestea filmului, pe care o ştiu de la Luna. Pentru că eu am ieşit din sală după nici un sfert de oră, cu colegul ei care plângea îngrozit de ceea ce văzuse pe ecran. A mai ieşit o fetiţă cu noi, dar ea s-a îmbărbătat şi s-a întors. Băiatul (mai special de felul lui) nu a vrut să mai facă asta, aşa că a trebuit să ne pierdem următoarele două ore prin mall (mulţumescu-ţi ţie, Doamne, pentru librăria de acolo!), în aşteptarea celorlalţi colegi. Care colegi au stat până la sfârşit, curioşi, mai râzând de ce se întâmpla pe ecran, mai strângându-se în braţe la scenele dure, mai repetându-şi reciproc: „Băi, dar cât e de prost filmul ăsta!”. Acesta cred că a fost, de altfel, un mare noroc: faptul că era un film atât de prost făcut, încât îşi dădeau seama şi nişte copii de 10-11 ani. Astfel, nu s-au speriat prea tare, pentru că era ridicol.

În schimb, sunetul din acel cinematograf era de-a dreptul de groază. Depăşea clar limitele normalului, ale unui bun-simţ acustic, ca să zic aşa, deşi poate că nu şi pe cele ale suportabilului. Adică nu ni s-a spart niciun timpan, dar se simţea ca şi cum riscam asta în orice clipă. Am rezistat la o reclamă, două, de la începutul filmului, după care am ieşit în hol, să întreb pe cineva dacă se poate da o ţâră mai încet. Şi atunci am primit următorul răspuns din categoria Cascadorii râsului (pentru cei mai bătrânei, aşa, ca mine, care îşi mai aduc aminte de emisiunea aceasta de la televizor de pe vremuri):

– Nu putem da mai încet. E un domn din Canada care setează sonorul.

Deci noi eram într-o sală de cinema din Drumul Taberei, Bucureşti, România, şi un domn misterios, aflat la vreo opt mii de kilometri distanţă, avea butonul de la sonorul nostru şi îl ţinea probabil lipit cu scotch şi sub pază armată, să nu cumva să dea cineva mai încet din el.

– Dar să ştiţi că e la limita suportabilului, a continuat fătuca. Nu are mai mult de 90 de decibeli.

Am verificat acum: 90 de decibeli e intensitatea zgomotului unei străzi aglomerate. În sala aia era un concert rock de-a binelea (cam 120 de decibeli, adică). Ştiu, pentru că am fost la multe. Dar atunci, pe loc, nu am avut ce să mai spun. Simţeam că aş fi vorbit cu un perete dacă aş fi continuat dialogul cu angajatele cinematografului. Şi m-am întors în sală fix la timp să aud un ţipăt îngrozit dinspre ecran. Pentru că, de ce nu?, se dădea o reclamă la un horror clasic, înaintea filmului nostru cu AP 12. Practic, erau toate semnele că va urma ceva prost. Şi aşa s-a întâmplat.

Îmi pare rău că am dat nişte bani aiurea (şi destul de mulţi) pentru ceva atât de fundamental greşit. Şi îmi pare cu atât mai rău cu cât nici măcar nu este prima oară când mă las păcălită de un trailer. De altfel, am impresia că aceasta este o nouă modă acum, să se prezinte în trailer scenele cele mai benigne din film şi să te trezeşti în sală cu scene de groază pe care nu îţi doreai să le vezi. Sau pe care nu este deloc în regulă să le vezi, cum este cazul copiilor. Atunci când am mai păţit chestia asta, am găsit ca modalitate de reparaţie să îi arăt fiică-mii alte filme, de pe net, în care se explică cum se creează efectele speciale, măştile personajelor terifiante, rănile, sângele, zombii ş.a.m.d. La fel am făcut şi acum, cu colegul ei, ca să îl liniştesc după ce am ieşit din sală. Şi cred că a funcţionat, pentru că s-a destins imediat.

La întoarcerea acasă, i-am spus fiică-mii că nu am de gând să las nesancţionate toate aceste lucruri greşite. Că o să le reclam distribuitorilor („prietenii mei de la Vertical Entertainment) păcăleala cu ratingul şi cu trailerul, iar cinematografului Afi sunetul şi reclamele nepotrivite. Şi o să scriu şi pe blog despre asta, pentru că mi se pare important să nu se mai păcălească şi alţi adulţi care să îşi ducă copiii la oroarea asta. Iar atunci, Luna a sărit în sus:

– Mama, mama, pot să scriu eu articolul? Că şi pe mine m-au supărat lucrurile astea!

– Ǎăăă…, am ezitat eu câteva clipe. Cred că e mai bine să îl scriu eu, totuşi, ca să explic clar…

– Atunci, măcar un articol foarte mic mă laşi să scriu şi eu? Te roooog…

Păi cum să rezist la aşa o rugăminte? Şi mi l-a scris, de cum a ajuns acasă. Pe telefon. Mi l-a trimis pe WhatsApp, din sufragerie în birou. Pentru că aşa e generaţia asta tânără, electronică şi tactilă.

Iată-l:

Despre filmul „Shazam”

                     articol foarte mic, de Luna

Filmul se presupune a fi un film pentru copii, dar nu este, din 4 motive:

  1. Un personaj negativ își omoară fratele si tatăl care credeau că nu va fi bărbat niciodată. Să zicem (dar e foarte foarte exagerat) că are motive să își omoare familia. Dar acum vine partea rea: nişte monștri horror şi foarte hidoşi, care făceau tot ce spunea cel rău, au ucis aproximativ 10 oameni nevinovaţi. Asta nu se face într-un film cu acord parental.
  2. Erau multe faze horror, cum ar fi un accident violent în maşină şi chiar un coleg s-a speriat și a plâns. Nu mai spun că acei monștri erau şi ei foarte hidoşi si scârboşi.
  3. La începutul filmului au pus o reclamă horror, foarte foarte horror, şi dacă era un film pentru copii nu aveau voie să pună această reclamă.
  4. Trailerul a fost simpatic (fără scene violente), dar aproximativ trei sferturi din film au fost violenţă şi lucruri oribile.

Şi mai e ceva: în acel cinema era dat volumul foarte tare şi chiar o colegă şi-a ținut mâinile la urechi tot filmul.

Atât.

O vizită la Muzeul Ciocolatei

Nu ştiu cum se face, dar reuşesc să amân scrierea unor articole care mi se par foarte utile până când devin inutile. Am zeci şi zeci de drafturi, ciorne şi schiţe de texte, unele începute chiar acum câţiva ani, pe care nu apuc să le finalizez. Acesta despre Muzeul Ciocolatei, de exemplu, zace în calculator din noiembrie, de când a fost fiică-mea în vizită acolo. De fapt, planul iniţial era să public filmul în care îi povestea ea lui taică-său, la telefon şi deosebit de plastic, despre cum s-a desfăşurat vizita cu clasa în acest muzeu. Însă relatarea ei a fost întreruptă în mod repetat de anumite… accidente, să le zicem – probabil datorate îngurgitării unei cantităţi neobişnuite de ciocolată într-un timp foarte scurt. Apoi a început şi pisica să miorlăie de mama focului (pe atunci era încă un pui amărât de vreo lună, şi plin de micoză). Apoi s-a apucat şi câinele să-şi ronţăie bobiţele din castron… Aşa că filmarea a devenit de nepublicat şi a trebuit să pun mai jos doar transcrierea acelei conversaţii.

Aş fi vrut ca aceste impresii să folosească şi altora, înainte de a se decide dacă organizează o vizită în acest muzeu, de exemplu în cadrul Săptămânii Altfel, care a început azi în multe dintre şcoli. Însă între timp, din noiembrie, când a fost clasa fiică-mii, şi până azi, muzeul acesta s-a mutat din locul unde era atunci (pe strada Lipscani) într-un sediu nou, lângă Carrefour Orhideea. Deci nu ştiu exact dacă mai sunt valabile aceste impresii. Ştiu doar că numele a rămas acelaşi (Choco-Museum) şi că statuile din ciocolată de pe site par şi ele aceleaşi, deci îmi pot închipui că şi obiceiurile casei tot aceleaşi sunt 😉

––

Şi Luna a zis:

– … şi am intrat într-un bar, Barul de Ciocolată, în care era o doamnă şi erau tot felul de vinuri, alcooluri şi alte lucruri. Şi am urcat sus cu doamna aceea şi primul era un stand cu multe alimente de-astea care costau 40 de lei minim. Sau 30. Sau 20.

– Adică de genul bomboane de ciocolată?, a vrut să ştie taică-său.

– Da. Bomboane, trufe, vinuri… Dup-aia intrăm într-o cameră unde vedem o fântână de ciocolată de vreo juma de metru, aşa, din care ne dă la fiecare câte-o linguriţă.

Şi aici a arătat cu degeţelele cam cât de mică (spre foarte mică) era linguriţa aceea cu care primiseră ciocolată din fântână.

– A fost foarte bună linguriţa aia. Eu mai voiam una, da’… Apoi era o masă mare, cam de doi metri aşa, unde erau tot felul de obiecte din ciocolată: un cântar şi nişte unelte. Şi mai era o masă, cam de un metru, unde erau nişte statui din ciocolată. Dar nu gigantice, şi nimic special. Astea erau toate exponatele din ciocolată, vreo trei-patru. Apoi am intrat într-o sală mică (tot locul era mic, de altfel), unde era un cinema şi vorbea cineva în română cum a fost făcută ciocolata. Nu înţelegeam nimic din ce spunea bătrânul ăla, dar na… După, am mers în atelier şi ne-a zis să ne alegem câte-o bucată de ciocolată pătrăţoasă şi ne-a dat un pix cu ciocolată albă să scriem ce vrem noi pe ea. Am scris. Apoi ne-a arătat încă un raft de exponate, că nu se putea, trebuia să mai luăm încă ceva, şi cam asta a fost. Super-scump şi prost. Pe o bucăţică de ciocolată 10 lei am dat. Colegii mei şi-au luat nişte lucruri foarte scumpe şi, când ne-am întors la şcoală, le-au desfăcut să vedem cum sunt. Băieţii le-au scuipat, iar mie mi-au plăcut la nebunie.

– Şi cât a durat totul?

– Juma’ de oră. Deşi în program scria că vom sta două ore…

––

Aceasta a fost conversaţia. Confirm că bucăţica de ciocolată pătrăţoasă, pe care Luna scrisese, cu alb, „Love” şi pe care ne-a adus-o acasă a fost de nemâncat.