Când realul e mai frumos decât virtualul. Şi invers

În mod paradoxal, deşi am blog preponderent vesel, audienţele cele mai mari de-a lungul vremii le-am făcut cu articolele cele mai triste. Nu ştiu de ce oamenii preferă să plângă, în loc să râdă, să se revolte în loc să se bucure, să înveţe în urma unor lecţii explicit-dureroase în loc să extragă singuri morala potrivită dintr-o trăsnaie aparent haioasă.

La fel de paradoxal, traficul blogului scade constant atunci când găzduiesc pe el concursuri cu premii sau când public articolele mele cu recomandări de locuri şi evenimente. Ştiu, ştiu, sunt de obicei tare lungi articolele acelea, dar ştiu şi mulţi oameni care mi-au mulţumit după ce s-au ghidat după ele. Şi câştigătorii concursurilor au fost încântaţi de premiile primite (apropo, ultima norocoasă, cea care a câştigat biletele la Fantasmio Magic Show, mi-a scris că a fost super spectacolul, aşa că poate vă duceţi data viitoare).

Acestea fiind zise, vă anunţ că voi continua să scriu povestioare vesele din care fiecare e liber să înveţe (sau nu) ce vrea, că voi mai avea concursuri cu premii atunci când mi se va oferi ocazia de a oferi, la rândul meu, o bucurie altora şi că voi mai scrie recomandări sau critici de fiecare dată când mi se va părea util pentru cititori. Măcar câtă vreme nu am blog comercial şi îmi permit luxul de a fi complet obiectivă în cronicile mele, precum şi de a refuza ofertele de produse pentru concursuri care mie, personal, nu îmi plac (pentru că au fost şi dintr-astea câteva de-a lungul vremii…).

În această ordine de idei, azi o să vă prezint lucruşoarele teribil de drăguţe făcute de Coca, pe care am cunoscut-o în ultima vacanţă şcolară, la Giurgiu. Am citit despre ea la Laura Frunză (apropo, Laura, îţi mulţumesc pentru că ne-ai făcut, indirect, cunoştinţă, precum şi pentru lightbox-ul pe care mi l-ai dat şi pe care, după cum lesne poţi observa din poza de mai jos, tot nu ştiu să îl folosesc). Apoi am „agăţat-o” pe net ca să o întreb dacă ştie ceva evenimente de ieşit cu copiii în acea urbe adormită (nu ştia, apropo, oare când se trezeşte oraşul ăla??!!) şi, din vorbă-n vorbă, am invitat-o pe la noi împreună cu ursuleţii ei năzdrăvani. Şi ghiciţi cu ce a venit Coca (printre altele), aşa, de prima vizită:

figurine-coca

Am rămas fără cuvinte, în primul rând pentru că sunt mult mai frumoase medalioanele „pe viu” decât pe web, în al doilea rând pentru că a ştiut să ne facă o aşa surpriză, căutând poze cu fiică-mea şi cu mine pe Facebook, ca să ne modeleze cât mai apropiat de realitate, şi în al treilea rând, dar cel mai surprinzător, pentru că Luna tocmai visa, de puţină vreme, la un medalion dintr-acestea, cu capac, în interiorul căruia să poată păstra comori (îmi închipui că vrea să pună poze cu noi, părinţii ei, dar poate că mă înşel). A fost o coincidenţă care ne-a uimit şi ne-a bucurat în acelaşi timp.

Dar cel mai mult ne-a bucurat descoperirea unei familii foarte frumoase, cu care comunicarea a curs firesc şi plăcut încă din primele minute. Coca este nu numai o artistă talentată, dar şi un om cu suflet mare şi un pedagog cu multă experienţă, a cărui reuşită clară este vizibilă în cei doi băieţei ai ei – crescuţi exemplar, cum foarte rar mi se întâmplă să întâlnesc (până şi printre copiii bloggerilor de parenting, culmea!). Copiii noştri s-au jucat împreună cu orele, noi două am avut ce vorbi în tot acest timp, musafirii au revenit în vizită după o zi şi simt că acesta a fost doar începutul unei frumoase prietenii. Mai mult de atât, băieţelul cel mare i-a intrat instant la suflet Lunei, care l-a botezat tandru „Domnul Krantzi” (habar nu am de ce) şi care acum insistă să îşi serbeze apropiata zi de naştere la Giurgiu, numai pentru a se putea întâlni din nou.

Intraţi, deci, pe blogul lui Coca sau pe pagina de internet dedicată creaţiilor din fimo. Veţi găsi acolo obiecte minunate ieşite din cuptorul ei. Are şi concursuri generoase acum, înainte de Crăciun, când tot trebuie să căutăm cadouri pentru cei dragi – de ce să nu fie acestea nişte bijuterii ca cele primite de noi? Sau nişte figurine inspirate din cărţile şi filmele preferate ale copilului vostru? Sau chiar nişte figurine cu trăsăturile copilului vostru? Fiică-mii i s-au părut atât de apropiate de realitate feţele noastre, încât a fost foarte categorică cu mine, după ce ne-au plecat musafirii:

– Vezi? Aşa ar trebui să te tunzi! Uite ce bine-ţi stă cu bretonul într-o parte!, mi-a arătat ea cu degetul faţa mea de pe medalion.

Şi e posibil să aibă dreptate.

Publicitate

Invitaţie la magie

Prin primăvară, m-a rugat fiică-mea să îi fac o poveste înainte de culcare. După cum am mai mărturisit, nu sunt deloc bună la aşa ceva, mie îmi trebuie timp, nu glumă, să încropesc un text, şi îmi trebuie să scriu, nu să-l fac din cap, şi trebuie să fie perfect etc. etc. Dar uneori (rar) cedez insistenţelor şi atunci copilul meu e tare fericit, indiferent de cât de mari sunt prostiile pe care i le spun. Ca atunci când am inventat o poveste cu o veveriţă care făcea năzbâtii mititele şi cam lipsite de umor, drept pentru care, în disperare de cauză, am pus-o pe veveriţa imaginară să tragă un pârţ imaginar şi gata: Luna s-a tăvălit pe jos de râs, iar povestea mea a devenit brusc un mare succes. Sau ca atunci când am imitat o fostă concurentă la „Românii au talent”, care îi plăcuse la nebunie fiică-mii, cu monologul ei comic despre „Floriiiiiiiin Călinescu”. În linii mari, am imaginat o întâlnire la taverna lui Floriiiiiiin Călinescu (care e la noi în cartier) între însuşi Floriiiiiiiin Călinescu şi o fostă colegă de clasă întâi a Lunei, Amalia. O puneau de un skandenberg – Amalia (1m20 pe vreo 20 de kile) fiind campioana recunoscută a clasei la acest sport popular printre copii. Apoi, cei doi plecau ţinându-se de mânuţe şi în pasul piticului spre locul de joacă din parc, unde Floriiiiiiin Călinescu se bloca într-un tobogan, de grăsuţ ce este. Luna se tăvălea de râs. Noroc că eram în pat, deci se tăvălea pe moale şi curat. Şi pentru că îi place să se tăvălească, mă punea să îi repet povestea, o dată, şi încă o dată, şi încă o dată… Într-una dintre versiuni apăreau şi pompierii cu flexul, să-l descarcereze pe sărmanul actor, în alta Amalia era înlocuită de o altă fetiţă, la cererea publicului („Cum o cheamă pe fetiţa cea nouă?”, am vrut eu să ştiu în jurul cărui personaj să brodez întâmplări hazoase, „Păi… să zicem… Luna!”, a răspuns, previzibil, fetiţa mea dornică să devină personaj de poveste), se râdea mult, mai ales la i-ul prelungit din Floriiiiiiin Călinescu până când, într-o a nşpea versiune, m-am gândit să îmi surprind auditoriul cu o replică neaşteptată:

– Hai să facem un skandenberg, !, zicea Floriiiiiiin Călinescu către Amalia.

– Ǎăă??!!

– Hai să facem un skandenberg, !, am repetat eu observând cu uimire că Luna nu mai râde.

– Ce e aia?

Şi uite-aşa a mai învăţat fiică-mea un cuvânt nou şi foarte util pentru a-şi selecta anturajul pe viitor („Când auzi pe cineva vorbind cu , ştii că nu ai ce căuta acolo”).

În fine, unde voiam să ajung cu poveştile astea e că există momente memorabile în emisiunea „Românii au talent”, la care noi ne uităm de vreo două-trei sezoane încoace. Nu foarte multe (pentru că există şi multă prostie pe lume), dar suficiente cât să petrecem câteva seri pe an împreună, toată familia, în faţa televizorului şi fiecare să ţină minte ce i-a plăcut cel mai tare: bărbatu-meu acrobaţii (şi, în special, cuplul acela în care Ea îl ţinea în cârcă pe El – mă întreb oare de ce l-a marcat tocmai aşa ceva?!), fiică-mea, iată, pe glumeaţa Anisia, dar şi pe bunicuţa Julieta care vorbea „pe bune!!!”, şi baloanele de săpun uriaşe ale Claudiei Stroe, şi street-dancerii (v-am spus că ultimul vis al Lunei este să cânte hip-hop?), şi toate animăluţele care au apărut vreodată în show, şi… şi… Iar eu îi ţin minte pe iluzionişti. Că sunt magicieni, că sunt prestidigitatori, că sunt mentalişti – toţi se joacă cu creieraşele noastre într-un fel care pe mine mă umple de uimire, respect şi mare bucurie. Şi sunt convinsă că, dacă s-ar face o emisiune numai cu numere de magie, de orice fel ar fi ea, ar avea un mare succes. Pentru că tuturor ne place să ne simţim vrăjiţi, ca atunci când eram copii şi totul în jurul nostru părea magic.

Unul dintre magicienii care au concurat la „Românii au talent” va avea spectacol sâmbăta viitoare, pe 22 octombrie, la Palatul Copiilor din Bucureşti. Îl cheamă Bogdan Muntean şi, dacă numele nu vă spune nimic, sunt sigură că vă amintiţi numărul lui din emisiune, când a început aparent banal şi răsuflat, cu nişte sticle de whisky şi nişte pungi goale, pentru ca apoi să nu mai aibă loc pe masă de câte sticle scotea din nimic, de eu am rămas cu gura căscată, iar juriul l-a aplaudat în picioare. Mai multe detalii despre spectacol găsiţi pe pagina organizatorilor, Blu Party.

Iar două invitaţii (pentru un adult cu copilul din dotare) la acest spectacol găsiţi aici la mine, dacă îmi spuneţi în comentarii când aţi fost ultima dată la un spectacol cu copilul şi v-aţi distrat cot la cot cu el (sau poate şi mai şi). Evident, mai rămâne şi să ieşiţi câştigători din tragerea la sorţi care va fi vineri, 14 octombrie, de dimineaţă. Mult succes!

Concurs cu premiu o săptămână de distracţie

O vorbă frumoasă spune că totul se întâmplă cu un motiv. O am scrisă (în varianta ei englezească, „Everything happens for a reason”) pe cutia din care îmi extrag drogul matinal – cafeaua. Dimineaţa am cea mai mare nevoie de a mă auto-amăgi că trezitul mult mai devreme decât mi-ar plăcea are, de fapt, un scop precis şi util mie, doar că abscons deocamdată.

Lăsând gluma la o parte şi privind retroactiv la viaţa mea, îmi dau seama că multe dintre alegerile aparent nejustificate pe care le-am făcut la un moment dat s-au dovedit benefice abia după perioade lungi de timp. Cum ar fi, de exemplu, mutarea într-un cartier sudic al Bucureştiului, cu birourile şi locuinţa, deşi tendinţa generală era (şi este încă) înspre nord. După ce m-am lăsat de muncă, părea că nu mai am absolut nicio motivaţie pentru a locui în sud. Dar imediat după aceea a apărut în viaţa mea bărbatul, care locuieşte în Giurgiu şi căruia, deci, îi convine că nu trebuie să străpungă Capitala pe distanţe mai lungi. Apoi a venit şi copilul, pentru care vecinătatea imediată a câtorva parcuri minunate şi a Palatului Copiilor este motiv de mare bucurie.

Din când în când, însă, regret că nu locuiesc în nord: când aud la radio că la Băneasa sunt grade mai puţine decât în canicula de la Filaret, când trebuie să ajung rapid cu copilul la vreun doctor de la spitalul nordic la care este abonat, când nu mă îndur să sacrific o oră, două, în trafic, pentru oazele de la Therme sau când mi se oferă o săptămână de şcoală de vară pentru Luna în Băneasa, în valoare de 500 de lei, iar eu sunt nevoită să o refuz. Pentru că exact asta am păţit ieri: a trebuit să declin oferta generoasă a celor de la grădiniţa Teko, de a-mi prelua odrasla cinci zile la rând şi a o distra în timp ce eu aş fi putut să am câteva ore bune de linişte mult dorită. Nici măcar nu i-am spus Lunei că a ratat o săptămână de joacă afară, cu nisip şi furtune cu apă, picnicuri şi vânători de comori, plus jocurile inteligente, cu roboţei, puzzle-uri, labirinturi şi chestii tehnologice la care eu mi-aş prinde cu siguranţă urechile, dar care pentru copiii de astăzi sunt floare la ureche. Ar fi găsit ea, cu siguranţă, vreo metodă de şantaj sentimental să mă facă să bat Bucureştiul de la un capăt la altul ca să o duc acolo!

Teko-Summer-1

Totuşi, pentru că mai ştiu o vorbă frumoasă, care spune că „Dar din dar se face Rai”, cei de la Teko mi-au propus să dau mai departe cadoul lor, către un copil de cititor al acestui articol, care ori locuieşte într-o zonă mai apropiată (cum ar fi Pipera, Băneasa, Chitila, Bucureștii Noi, Otopeni, Corbeanca, Victoriei, Aviației, Mogoșoaia, Buftea sau Voluntari), ori nu se sperie, ca mine, să circule pe distanţe mai mari prin oraş. Condiţiile de participare la acest concurs cu premiul o săptămână de Teko Summer School, la alegere în perioada 4 iulie – 12 august, sunt următoarele:

  1. Să propuneţi o activitate de vacanţă pentru copii. Scrieţi-o într-un comentariu mai jos, iar cei de la Teko promit să organizeze activitatea câştigătorului în săptămâna pe care copilul acestuia o va petrece la ei. Pentru inspiraţie, o să dau din casă şi o să vă reproduc aici ce mi-au spus organizatorii pe această temă: „Sper să nu propună lansarea unei rachete pe Marte. Deşi cred că ne descurcăm cumva.” Deci… liber la imaginaţie!
  2. Să distribuiţi pe internet acest articol, cu #tekokindergarten. Câştigătorul va trebui să facă dovada acestei distribuiri.
  3. Să aveţi cel puţin un copil, desigur. Vârsta recomandată pentru această şcoală de vară este cuprinsă între 2 ani şi jumătate şi 8 ani inclusiv.

Şi atât. Hai că e simplu!

Înscrierile se fac până luni, 27 iunie 2016, la ora 12:00. Iar câştigătorul va fi anunţat ulterior tot aici, pe blog. Mult suces!

Teko-Summer-2

Concurs cu premii pentru igienă de voiaj şi nu numai

Vă povesteam ieri că fiică-mea şi-a făcut deja, demult, bagajul pentru tabăra în care va merge la vară. Deocamdată doar în gând, pentru că am rezistat eroic tuturor cererilor ei de a o lăsa să şi-l facă şi fizic, cu mai mult de trei luni înainte de plecare. Şi tot în gând o bodogăn şi eu atunci când găseşte, în fiecare zi, câte ceva nou de adăugat în bagaj şi mă roagă pe mine să nu uit (ha, ha, ha!) să îşi ia la ea. Apropo de lucrurile indispensabile într-o astfel de deplasare, după părerea ei, săptămâna trecută mi-a spus:

– Mama, să nu uiţi să îmi dai săpun lichid-solid-uscat în tabără. Gel să fie, că am avut mare succes cu el data trecută! De fapt, să îmi dai două gele, că se bat copiii pe el!

Nu ştiu dacă aţi ghicit, dar „săpunul lichid-solid-uscat”, cum îi zicem noi, este soluţia antibacteriană pe care o am mereu la mine de când sunt mamă. Ştiţi, sticluţele acelea de plastic mititele, cu vaporizator sau nu, care se găsesc pe la mai toate casele de supermarket sau farmacie. Puţine lucruri s-au mai bucurat de onoarea de a-mi sta în geantă cu anii, la fel ca sticluţele acelea. Şi nu sunt deloc o maniacă a curăţeniei, aş zice chiar că dimpotrivă, sunt genul acela de părinte care suflă bucata căzută pe jos şi i-o dă înapoi copilului să mănânce (iar dacă v-aţi oripilat citind aşa ceva, atunci trebuie neapărat să participaţi la concursul de la sfârşitul articolului).

Când s-a născut Luna, aveam doi căţei în casă: un bichon bătrânel şi un Jack Russell terrier tânăr. Apoi am găzduit o vreme şi pisica bolnavă a mamei mele, care era prea bătrână pentru a mai avea grijă de ea. Acum am mai rămas doar cu Jack-ul, dar e un câine care năpârleşte enorm, cât pentru trei. Deci am avut un bebeluş care a mers târâş alături de animale, deşi cu o mică alergie la ele (descoperită de curând), şi care pare să aibă un sistem imunitar puternic. Afară, am lăsat-o pe Luna să se joace liber cu orice a tentat-o, în parc, pe jos, cu nisip, în noroi etc. etc. etc. E drept că am avut norocul unui copil prudent, care nu a încercat niciodată să guste ceva ce nu i-am spus noi că e de mâncare, dar cred că a contat şi libertatea pe care i-am acordat-o mereu. Când termină cu joaca, scot din geantă sticluţa-minune şi, cu un puf sau o picătură de gel, rezolv în mod miraculos problema mizeriei. La fel, înainte de a îi da în mână ceva de mâncare, întotdeauna o curăţ cu puţin „săpun” din acesta, ba chiar şi la restaurant preferă să se spele aşa, în loc să se ducă la toaletă, unde poate avea surprize neplăcute în ceea ce priveşte igiena locului.

Revenind la bagajul de tabără, la câteva ore doar după ce Luna m-a somat să îi fac provizii de gele ca să ia cu ea, am primit un mesaj cu întrebarea dacă eram interesată de o colaborare cu brandul Touch. În principiu, nu eram. Scriu liber pe blog despre orice vreau, fac reclamă gratis unui produs care îmi place şi pot să critic, tot la liber, ceva ce nu. Deci am refuzat de-a lungul timpului mai multe propuneri de a promova produse şi servicii pe care eu nu le consider bune. Doar că numele „Touch” nu-mi spunea nimic, aşa că am răspuns afirmativ mesajului şi am dat o căutare pe Google. Primul rezultat găsit: un serial american a cărui primă serie mi-a plăcut mult de tot, apoi s-a subţiat rău. Nu cred că vrea Hollywood-ul să-şi facă reclamă pe blogul meu, trecem la următorul rezultat: „iPod Touch este ultrasubțire și colorat, redă muzică și videoclipuri, este grozav pentru jocuri, rulează aplicații, efectuează apeluri video, face fotografii…” M-a pufnit râsul. Era clar că nu mă nimeriseră, pe mine, care îmi păzesc ca pe ochii din cap mobilul Nokia cu taste pe care îl posed şi care cred că telefoanele sunt făcute doar ca să comunici la distanţă, oral sau în scris, şi nicidecum să te transforme în DJ de ocazie sau gamer compulsiv. Apoi a venit mesajul cu propunerea: era, de fapt, de la produsele anti-bacteriene Touch. M-am uitat repede în geantă, să văd ce scrie pe sticluţa mea de săpun lichid-solid-uscat, pentru că habar nu aveam ce marcă este. Scria Touch. Deci, da, cu mare drag pot face reclamă unui produs pe care îl folosim aproape zilnic, de peste şapte ani, cu care ne protejăm de bacterii şi care ne asigură şi o porţie mică de posteritate, fiică-mii şi mie. Pentru că nu numai ea a avut succes cu gelul în tabără, ieri am aflat că şi eu am rămas în memoria cuiva datorită acestuia.

Ieri, deci, la plecarea de la şcoală plus locul de joacă de după, i-am luat Lunei o plăcintă cu vişine (ştiu, ştiu, sunt o mamă inconştientă, îi dau dulciuri înainte de masă etc., dar s-a deschis un magazin nou în cartier şi era musai să îl încercăm, credeţi-mă!). L-am invitat şi pe Andrei, prietenul fiică-mii, să guste, dar ne-a refuzat. Luna a insistat:

– N-are nimic dacă eşti murdar pe mâini, pentru că ne dă mama cu săpun lichid-solid-uscat şi ne curăţă.

– Nu, nu… Chiar nu vreau plăcintă…

Am scos spray-ul din geantă s-o spăl pe fiică-mea şi l-am văzut deodată bucurându-se:

– Aaa, dar îmi aduc aminte de ăsta! Mi-ai dat tu pe rană, când m-am lovit. Şi mi-a făcut bine, până a doua zi era vindecată!

Deci mai aveam un fan al micii sticluţe de Touch. Asta cu rana a fost demult de tot, atât de demult încât, bineînţeles, eu nu îmi mai aduceam aminte deloc de incident.

– Normal că ţi-a trecut, că e şi cu defisectant!, s-a băgat şi Luna în discuţie, rotundă nevoie mare.

– Cu ce e?, m-a pufnit pe mine râsul.

– .. definsecant?, a ezitat ea.

– Şi nu te-a usturat, Andrei?, am continuat eu, doar, doar o conving şi pe Luna să mă lase să îi dau cu spray dezinfectant la viitoarele julituri, pentru că de obicei ţipă ca din gură de şarpe să nu o ating cu nimic pe răni.

– Ba da, m-a usturat puţin… Dar doar la sânge, ne-a asigurat viteazul băieţel.

E bine dacă l-a usturat doar puţin, şi doar la sânge!

Şi e şi mai bine să aveţi şi voi la îndemână o sticluţă dintr-astea. Aşa că vă propun să câştigaţi acum un pachet cu produse Touch. Este, de fapt, un fel de kit de vacanţă, că tot se apropie cea de Paşti: un spray, un gel şi un pachet de şerveţele, toate cu aceleaşi utile proprietăţi antibacteriene. Şi este, de fapt, două premii 🙂 Deci doi cititori care îmi povestesc la comentarii, aici sau pe Facebook, ce produse Touch au folosit până acum sau ce ar prefera să folosească, din gama lor mai extinsă, care poate fi văzută pe site, vor primi aceste kit-uri de vacanţă, după o tragere la sorţi.

Vă aştept cu comentarii până la sfârşitul săptămânii. Sunt curioasă dacă preferaţi gelele, ca Luna, sau spray-urile, ca mine. În plus, nu-i aşa că vreţi să aveţi şi voi, în albumele de amintiri, poze ca cele de mai jos? Cum credeţi că aş fi putut să le fac dacă nu aveam la mine săpunul lichid-solid-uscat, atunci când copilul a avut poftă de pizza în maşină sau de gogoşi cu ciocolată în hipermarket?

Touch