Despre gafa anului şi mica ei morală

Luna decembrie este o lună plină pentru Palatul Copiilor din Bucureşti. Cred că nu este zi să nu aibă loc acolo cel puţin un spectacol, evident cu tematică de iarnă, ţinut de vreo şcoală sau organizaţie sau trupă sau televiziune ş.a.m.d. Iar eu ştiu foarte bine acest lucru deoarece mi-am petrecut o parte oarecare a acestei luni a anului pe un hol al respectivului Palat. Mai precis, pe holul care duce la budă.

Antrenamentele de tenis de masă ale fiică-mii se desfăşoară aproape de intrarea principală în Palatul Copiilor. Uneori o duc acolo şi apoi plec cu treburi, alteori o aştept afară să îşi termine orele, mai ales când e vremea frumoasă şi pot să fac şi eu nişte fitness în timpul ăsta, la aparatele montate de primărie în parcul Lumea Copiilor (sanchi, doar mă laud, de fapt, că obosesc după juma’ de minut şi mă las). Însă iarna, atunci când totul este mai dificil – şi circulatul prin Bucureşti, şi exerciţiile fizice făcute cu trei straturi de haine pe tine –, mi-e mult mai comod să o aştept chiar alături de mesele de joc, pe o canapea vetustă aflată la răspântia a două drumuri importante pentru participanţii la spectacolele din sala mare, şi anume drumul către toaleta femeilor şi drumul către toaleta bărbaţilor. Problema este că cele două destinaţii de mare succes la public sunt bine ascunse în subsolul clădirii, la capătul unor scări şi după nişte pereţi din marmură, şi sunt semnalizate deosebit de discret, minimalist, aş spune, în contrast paradoxal cu stilul preponderent monumental al acelei construcţii comuniste. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că nu prea se vede nicio diferenţă de sex între siluetele desenate pe indicatoare:

Şi aşa se face că toată lumea care se află pentru prima oară la Palatul Copiilor trebuie să mă întrebe pe mine unde se află toaleta. Iar eu, fiinţă politicoasă, le răspund. E puţin deranjant, într-adevăr, pentru că nu îmi pot vedea liniştită de jocurile mele pe tabletă, dar nu e foarte grav. Într-una din zilele de antrenament, însă, am trecut printr-o situaţie tragi-comică în care mai întâi am plâns şi apoi iar am plâns. Dar a doua oară a fost de râs. Să vă povestesc…

În ziua aceea părea să aibă loc un spectacol cu artişti cu sindrom Down. Am văzut coborând spre toaletă mulţi tineri cu trăsăturile specifice acestei afecţiuni, însoţiţi de adulţi – părinţi sau profesori-îndrumători. Bineînţeles că mi-au dat lacrimile spontan când i-am văzut, atât de mari, din punct de vedere fizic, şi atât de neajutoraţi, încât să aibă nevoie să fie însoţiţi la toaletă, ca nişte copii. Am mereu reacţia aceasta când mă întâlnesc cu astfel de oameni, deşi ştiu că ei nu sunt neapărat nefericiţi cu sindromul lor, dar pentru că ştiu şi cât de grea e viaţa atunci când eşti diferit de majoritate (am povestit mai multe aici). Prima care mi-a cerut indicaţii a fost o doamnă mai în vârstă:

– Nu vă supăraţi, unde este toaleta?

I-am făcut semn, automat, înspre toaleta femeilor. Mi-a mulţumit, a luat-o într-acolo, apoi a văzut semnul de „femei” şi s-a întors către mine:

– Bărbaţii, vă rog…

Şi mi-a făcut semn cu mâna înspre tânărul care o însoţea (probabil fiul ei). M-am prins imediat şi i-am indicat să meargă în partea opusă. Apoi au urmat alte câteva situaţii, identice: toate mamele, indiferent de vârsta băieţilor lor, întrebau de toaleta bărbaţilor, iar eu le arătam drumul într-acolo.

Aşa se face că, atunci când am auzit, poate pentru a zecea oară în acea zi, întrebarea semi-şoptită: „Nu vă supăraţi, unde este toaleta?”, am fost cât pe ce să ridic mâna automat tot în acea direcţie. Apoi am observat că doamna care îmi pusese timida întrebare era singură. Aşa că am întrebat-o şi eu, cu cel mai candid ton din lume:

– Femei sau bărbaţi?

Nu vreţi să ştiţi ce expresie a luat faţa bietei femei. S-a uitat uşor peste umăr, să verifice dacă nu cumva vorbeam cu altcineva, în speranţa că nici nu seamănă atât de tare a bărbat încât să lase loc de confuzii, nici nu pare vreo profesionistă prestatoare de servicii diverse prin toalete publice. Dar nu, din păcate nu era nimeni în spatele ei, aşa că mi-a răspuns cu o voce şi mai mititică:

– Ǎăă… femei…?

De-abia atunci mi-am dat seama că făcusem o gafă. I-am arătat drumul, apoi m-am pus pe un râs cu lacrimi, din care nu am reuşit să mă opresc minute în şir. Am intenţionat să o aştept pe biata femeie la întoarcere, să îmi cer scuze şi să îi explic comportamentul meu, dar doar ce am văzut-o şi m-a buşit din nou un val de râs de nestăvilit. Nu ştiu dacă m-a observat, îşi băgase capul între urechi şi a trecut pe lângă mine grăbită, fără să îmi arunce vreo privire. Ori se simţise jignită, ori mă credea dusă cu pluta…

Lăsând gluma la o parte (deşi mi-e greu, am pufnit în râs şi acum, când am scris, doar la aducerea aminte a expresiei de pe faţa sărmanei doamne), ce vreau să vă zic e că judecata la o primă vedere este de multe ori una superficială. Nici doamna nu arăta ca un bărbat, nici eu nu am vrut să o jignesc şi nici nu sunt dusă cu pluta. (În fine, până la proba contrară, aşa par…) Dar doamna nu avea cum să ştie aceste lucruri fără să cunoască povestea din spatele întrebării mele, lucrurile care mi se întâmplaseră în ultimele minute. Aşa că v-aş invita la mai multă deschidere, încredere şi răbdare faţă de cei din jur. Prea am ajuns nemiloşi şi grăbiţi să îi acuzăm pe ceilalţi, să îi jignim, şi chiar să îi lovim, chiar dacă doar cu vorba. Haideţi să reînvăţăm ascultarea, acceptarea şi ne-judecarea. Şi să râdem mai mult, chiar dacă greşim, să nu ne mai luăm atât de tare în serios ca acum, prea suntem cu toţii încrâncenaţi… Apoi, cred că ne vom simţi cu toţii ceva mai bine.

Reclame

Cel mai fericit Crăciun posibil

Nu îmi aduc concret aminte de niciun Crăciun fericit în viaţa mea. Când eram mică, nu îmi aduc concret aminte nici măcar de vreun Crăciun. Ştiu că venea Moş Gerilă o dată pe an, cu cadouri (ah, aromatele mandarine ale copilăriei mele!), dar cred că o făcea de Revelion, care era adevărata sărbătoare a iernii din casa noastră. În 1984, în jurul Crăciunului, tatăl meu a alunecat pe gheaţă şi şi-a rupt un picior. Era începutul sfârşitului pentru el, dar nu aveam cum să ştim asta pe atunci. A urmat un an greu, şi pentru el, şi pentru mama, care ducea tot greul bolii lui. Şi un alt Crăciun trist, când mama a preferat să mă trimită de acasă, în vizită la un prieten drag, ca să mai respir un pic şi aer neîmbibat cu durere, cu boală şi cu moarte. Pentru că, la puţină vreme după acel Crăciun, tata a murit. Apoi au început depresiile.

Crăciunul lui ’89 m-a prins închisă în casă, de teama gloanţelor care şuierau pe străzi. Apoi a fost împuşcat Ceauşescu şi am ieşit din casă, în căutare de mâncare. A fost primul Crăciun când am pregătit cozonaci, pentru că nu am avut încotro. Şi mi s-au părut cei mai buni cozonaci din viaţa mea, copţi în mijlocul morţii şi al haosului din jur. Nu ştiam ce viitor ne aşteaptă, dar aveam speranţa că mai rău ca înainte nu avea cum să fie.

De Crăciunurile de după Revoluţie îmi amintesc ca de o obligaţie supărătoare – aceea de a merge în fiecare an acasă, ca să stau la o masă cu mama şi să facem schimb de cadouri. Rămăsesem cu superstiţia că va muri şi mama dacă voi lipsi eu un Crăciun de-acasă, aşa cum se întâmplase cu tata. Şi am stat cu mari emoţii în acel an în care am fost obligată să rămân la Paris de Sărbători, din complicate cauze birocratice. Din fericire, mama nu a murit atunci, dar superstiţia a rămas. Iar zilele acelea petrecute împreună de Crăciun au continuat să îmi fie neplăcute; pentru că am avut o relaţie complicată cu mama mea, pe care nu am reuşit să o rezolv cu adevărat până la moartea ei. După aceasta, îmi amintesc de Crăciun ca de perioada aceea tristă a anului în care nu mai aveam obligaţia să merg la nimeni, pentru că nu mai aveam la cine. Doar depresia specifică Sărbătorilor mi-a rămas pentru încă vreo câţiva ani. Probabil că depresia asta se datora şi acelui Crăciun de acum fix douăzeci de ani, când fusesem părăsită cu câteva zile înainte de Sărbători şi nu îmi mai doream nimic de la viaţă. Nici măcar viaţa.

Singurele lumini din perioada asta a anului care îmi apar în amintire sunt cele legate de familia mea actuală: Crăciunul când am primit cadou un ursuleţ de pluş de la iubitul meu, care îi cususe cu mare grijă în burtă (mda, mai întâi îl despicase…) cheia unei maşini nou-nouţe pe care mi-o făcea cadou. Sau următorul Crăciun, în care totul era nou, luminos şi exact aşa cum ar trebui toate să fie, datorită celui mai frumos cadou pe care îl primisem vreodată: un bebeluş de două săptămâni. Sau Crăciunul de anul trecut, primul fără depresie de care îmi amintesc, în trei şi în tihnă.

Anul acesta, însă, simţeam din nou depresia sărbătorească pândindu-mă pe la colţuri. A fost un an nu prea frumos pentru noi, cu boli şi stres, fără prea mari câştiguri financiare. Nici anul acesta nu am reuşit să îmi încep, măcar, cartea visurilor. Sau să câştig la loto, ca să îmi asigur bătrâneţea aceea fără griji la care visăm cu toţii. Sau să dau jos cele zece kilograme care mă încurcă, de când m-am lăsat de fumat. Şi mă uit la oamenii din jur şi am impresia că ei au dus-o mult mai bine, că sunt mai împliniţi decât mine, mai tineri şi mai frumoşi. Ştiu oameni care au scris nu una, ci trei cărţi în acest an. Ştiu oameni care au demarat proiecte importante, ştiu oameni care par să se fi îmbogăţit. Iar eu sunt mai bogată doar cu o pisicuţă neagră, care ne-a dat tuturor, pe deasupra, o eczemă de care nu mai reuşim să scăpăm, şi tot mergem la doctori, şi tot facem analize, şi tratamente…

Şi tocmai când obişnuitele gânduri negre păreau să mă cucerească cu totul, mi-am adus aminte de o fotografie. E o fotografie pe care a dezgropat-o fiică-mea dintr-un morman cu poze vechi, de familie, în care a scormonit cu mare curiozitate acum ceva vreme. Şi-a ales de acolo câteva fotografii cu bunica de care îşi aminteşte puţin (avea 6 ani când a murit mama) şi cu bunicul pe care nici măcar nu l-a cunoscut, pe unele le-a aşezat într-un album de-al ei, de familie, pe altele le-a înrămat şi le-a răspândit prin casă, întru neuitare. Iar eu am descoperit atunci, în acel morman, o fotografie de care nu îmi aminteam, dar care m-a emoţionat într-un mod surprinzător. O fotografie făcută acum fix şaptezeci şi şapte de ani:

Nu ştiu cine sunt cei doi din stânga, şi nici cine este domnişoara căreia i-a fost dedicată fotografia. Ştiu doar că primul din dreapta este tatăl meu, la 21 de ani, întors probabil într-o permisie de Crăciun, de pe front. Şi mai ştiu că niciodată nu i-am văzut, nici în realitate şi nici în vreo poză din copilăria mea, acest zâmbet fericit pe care îl are aici. Un zâmbet complet senin, de parcă nu era doar într-o pauză de la războiul acela oribil în care trebuia să omoare oameni – nişte tineri, la fel ca şi el, sau poate şi mai rău de atât: copii, femei, bătrâni… Pentru că tata s-a întors atunci pe front. Şi a continuat să lupte aproape trei ani pentru ţara lui, cică, în cea mai sângeroasă tâmpenie de care a fost până acum în stare omenirea: Al Doilea Război Mondial. Apoi a căzut prizonier la ruşi şi a stat în lagăr până la sfârşitul războiului, ceea ce i-a adus alte necazuri: deoarece nu a apucat să lupte alături de ruşi, după 23 august 1944, a fost considerat inamic al noii puteri de la Bucureşti. S-au şters cu buretele cele vreo şaizeci de misiuni de luptă în care bombardase cu curaj poziţiile inamice (tata luptase în aviaţie), toate decoraţiile primite pentru acestea, printre care şi cea mai înaltă posibil, de la însuşi regele Mihai, anii petrecuţi în frig şi frică, foame şi muncă grea. Bănuiesc că doar primii ani ai vieţii comune cu mama mea i-au mai adus ceva bucurie tatălui meu. Apoi, probabil că viaţa l-a tocit cumva. Eu nu l-am cunoscut mai deloc, era o umbră preponderent tăcută, care venea seara de la serviciu acasă. Nu s-a deschis niciodată în faţa mea şi a murit înainte să apuc să cresc suficient de mult, cât să vreau eu să îl cunosc cu adevărat. Dar părea mereu nefericit.

Aşa că m-am uitat acum la fotografia aceasta paradoxal de luminoasă în felul ei şi mi-am dat seama că tatăl meu cunoştea pe atunci cel mai important secret al vieţii: ştia să trăiască clipa. Să fie fericit aici şi acum, chiar dacă nu sunt toate perfecte, pentru că mâine poate fi cu mult mai rău. Apoi, cândva, l-a uitat.

O să închei rugându-vă ca voi să nu uitaţi acest secret. Şi mă gândesc acum în special la cititorii mei pe care îi ştiu singuri şi trişti în aceste zile. Sunteţi foarte mulţi. Mult mai mulţi decât ne lasă să bănuim mesajele cu urări vesele de pe telefoane şi pozele cu mese pline de pe internet. Aduceţi-vă aminte să vă bucuraţi, aici şi acum, pentru simplu fapt că mai sunteţi aici şi acum. Sunteţi singuri? Poate că mâine veţi cunoaşte marea dragoste, alături de care veţi îmbătrâni liniştiţi. Sunteţi bolnavi? Cu siguranţă că, în curând, se va găsi şi leacul pentru asta. Sunteţi săraci? Luna viitoare poate că o să găsiţi serviciul ideal, de la care să primiţi un salariu generos. Sau poate că nimic din toate astea nu se va întâmpla. Poate că mâine va începe un nou război sau va veni un viscol teribil sau va izbucni o epidemie mondială de malarie. Un singur lucru este cert: nu trebuie sa uitaţi să vă bucuraţi de ceea ce aveţi aici şi acum. Aceasta este cea mai bună realitate dintre toate. Pentru simplul fapt că este singura pe care o avem.

Crăciun fericit! Cel mai fericit posibil!

Zece, azi

 

Părul scurt şi gura mare:

“Timp, la Kaufland, găsim oare?

Ca să stau mai mult cu tata”,

a-ntrebat odată fata

pe o doamnă vânzătoare.

Doamna n-a găsit răspuns…

 

Timpul nu-i nicicând de-ajuns.

Chiar şi când îl ai, el trece

ca un râu cu apa rece

peste zâmbete şi vise,

peste suflete deschise,

peste feţe şi părinţi,

copii şmecheri sau cuminţi.

 

Năpârstocul cela mic,

care cu un glas peltic

ne ura la toţi “Bun dum!”

este fată mare-acum.

Litere nu mai poceşte,

doar cuvinte mai greşeşte

– a  greşi e omeneşte

şi româna-i limbă grea…

 

Dar mi-e tare drag de ea

când începe să le toarne:

Cinceagon sau cinceagoane?

Negreşi, verduri şi pioane,

Sacuri, saturi (saci şi sate…),

prosopit şi papuceate,

comafeza cofaiază,

afară se însorează

şi piciorul se flexează.

Sihologul dezvoltează?

Limba-i neamţă sau germancă?

Liicean şi liiceancă,

Donaltram, Mara Covama,

perechea de blogi a lu’ mama

(sau se zice blugiuri oare?),

degete înjurătoare,

Clotrotrimadolizol,

Aspacardil şi Carmol.

Profesoară oxigentă,

draconierii din Deltă,

căţelul irezistabil,

cameramantul amabil,

şi lista ar continua…

 

Asta este fata mea.

 

Când trecut-au zece ani??!!

Luna, dragă, LA MULŢI ANI!

O jumătate de consultaţie cât două la privat

Intrăm zgribulite în sediul micii clinici de la parterul blocului. S-a făcut brusc frig afară, bine că înăuntru e cald, şi curat, şi drăguţ…

– Bună ziua. Am şi eu o programare la dermatologie.

Una dintre cele două domnişoare de la recepţie îmi verifică numele în calculator şi îmi face un semn vag cu mâna înspre cabinetul aflat la câţiva metri de noi:

– Ia vedeţi, am impresia că nu e nimeni.

Şi se întoarce la conversaţia cu colega, din care am întrerupt-o eu.

– Hm, hm… Cum adică să văd?

– Păi, bateţi la uşă!

– Uşa e închisă, or asta e o convenţie cunoscută că nu se poate intra. În plus, mai sunt cinci minute până la ora programată. Şi, sincer, nici nu cred că e treaba mea să fac asta!

Domnişoara ridică din umeri şi îşi vede de ale ei, neînţelegând evident nimic din ce am spus. Ridic şi eu din umerii creierului şi mă aşez pe un scaun din faţa uşii cabinetului. După cinci minute în care domnişoarele s-au hlizit, iar în spatele uşii cabinetului nu s-a simţit nicio mişcare, bat totuşi la uşă. S-a făcut fix ora programată. Suntem invitate înăuntru de către o doctoriţă care era, într-adevăr, singură. Îi povestesc că şi eu, şi fetiţa mea (de nouă ani) avem câteva bubiţe pe piele, cel mai probabil căpătate de la o pisică luată de curând de pe stradă. Eu am doar două, mari şi pe gât, aşa că doctoriţa le poate vedea de la distanţă. Fiică-mea, în schimb, are mai multe şi pe ea o îndeamnă să se urce pe patul de consultaţie. Moment în care intră cineva pe uşă. Ca o furtună, cu câteva cuvinte de scuze faţă de doctoriţa noastră – „Ah, dragă, n-am ştiut că mai eşti aici. Doar îmi las şi eu lucrurile” – şi le lasă. Nişte haine şi nişte genţi pe patul de consultaţie, lângă pacienta cea mică, nedumerită şi jenată. Doctoriţa îşi termină consultul (mai mult de douăzeci de secunde nu a durat) şi se întoarce la birou.

– Aveţi trimitere de la medicul de familie?

– Nu avem. Am venit în grabă, când am prins un loc liber, văzând că se agravează bubiţele astea, nu am avut timp să mai trecem şi pe la medicul de familie.

– Vai! Data viitoare să veniţi cu trimitere, că e păcat să plătiţi din buzunar când aici se decontează total!

În timp ce se apucă de scris reţeta, mă gândesc că e drăguţă şi grijulie. Asta e, o să dau acum vreo sută de lei, dar data viitoare mă conformez şi vin cu trimitere. Sunt întreruptă din gândurile astea de o altă persoană care intră în cabinet fără nicio jenă. Pare o asistentă care are de căutat ceva prin sertarele biroului. O ajut pe fiică-mea să se îmbrace, pentru câteva secunde, iar când întorc capul, o văd pe doctoriţă rujându-se (suntem, probabil, ultima programare):

– V-am scris aici două creme şi un şampon. Cu una vă daţi dimineaţa, cu a doua seara, iar cu şamponul vă spălaţi zilnic pe cap, vreo lună de zile. Amândouă la fel. Şi reveniţi peste o săptămână la control.

Ieşim din cabinet după maximum 5 minute, deci. La recepţie e şi mai mare veselia, sunt vreo cinci domnişoare acum. Am două reţete simple în mână: una cu tratamentul nostru, alta pe care mi-o cere recepţionera, cu câteva cuvinte mâzgălite de doctoriţă.

– 240 de lei, vă rog.

Şi atunci realizez că acele cuvinte sunt: „Două consultaţii”. Şi mi se pune obişnuita ceaţă pe creier din situaţiile care mi se par absolut de neînţeles. Cum să fie două consultaţii în nici cinci minute, cu o mamă şi un copil cu aceeaşi boală, cu acelaşi tratament şi cu o singură persoană efectiv consultată? Dar scot totuşi banii, ca proasta, şi îi dau.

– Şi să îmi faceţi programare peste o săptămână la control, vă rog.

– Tot 30 de minute, ca şi astăzi? Sau aveţi nevoie de două consultaţii, o oră?

Ceva din privirea mea o face pe fată să înţeleagă că a pus o întrebare tâmpită. Sau poate că până şi ea realizează absurdul situaţiei. Tace şi notează o singură programare.

Afară a început să plouă torenţial între timp. E bine, mintea mea este ocupată acum să înjure vremea, în loc să reia iar şi iar filmul acestei vizite incredibile dintr-o clinică privată. E din ce în ce mai rău în domeniul acesta. Medici din ce în ce mai puţini şi mai hăituiţi, personal din ce în ce mai prost calificat spre deloc, tarife din ce în ce mai mari spre nesimţite. Iar asta e o clinică micuţă, de cartier, nicidecum una din reţelele acelea uriaşe, cu renume şi pretenţii, care s-au întins prin tot Bucureştiul. Clinicile mari nici măcar nu se mai încurcă cu decontări de la Casa de Asigurări, e prea mare bătaia de cap. Dar las’ că recuperează astea mici, căpuşele, că are Statul de unde plăti 240 de lei pentru cinci minute de consultaţie superficială.

Au trecut două săptămâni de la această întâmplare. La câteva zile, după ce am stat şi am rumegat mai la rece cele întâmplate, le-am trimis totuşi o sesizare celor de la Polimed. Pe formularul de contact de pe site, să afle şi conducerea că nu e tocmai în regulă la sediul lor din Tineretului. Le-am cerut şi returnarea contravalorii unei consultaţii, deşi sunt absolut sigură că îmi pot invoca oricând nenumărate motive administrativ-birocratice pentru a nu face aşa ceva. Pentru că tendinţa pe care am remarcat-o în sistemul privat în ultima vreme este de a depăşi birocraţia de la Stat. Obiceiurile proaste se propagă mai puternic decât cele bune. Însă am scris totuşi acel mesaj pentru că cel mai tare m-a deranjat felul în care am fost tratate. Lipsa de proceduri civilizate din clinică, din moment ce este pus clientul să încerce o uşă închisă de cabinet, în loc ca fata de la recepţie să ştie dacă se poate sau nu intra acolo. Lipsa de intimitate a pacientului, peste care au intrat două persoane în câteva minute, deşi putea fi dezbrăcat complet la un consult. Şi lipsa de maniere a unei doctoriţe care se rujează în timpul consultaţiei, dar asta desigur că nu mai ţine de managementul clinicii, ci de cei şapte ani de-acasă.

Bineînţeles că nu mi-a răspuns nimeni la sesizare. Dar nici eu nu m-am mai întors la control acolo. M-am dus la medicul de familie şi, cu trimitere, am ajuns la un dermatolog tânăr şi încă ne-plictisit, care s-a uitat atent şi la pielea mea, şi la a copilului, şi care ne-a confirmat că urmăm tratamentul potrivit, doar că îl aplicăm cam prost. Pentru că, în cele câteva secunde de consult, prima doctoriţă nu avusese, desigur, şi timpul să ne explice cum se face corect. Păi se putea, fără ruj?…