Ca pe vremuri?

Diseară, la Arenele Romane din Bucureşti, va avea loc un concert numit Ca pe vremuri. Nu voi merge acolo, nu mi-am dorit asta, dar nu am cum să nu îmi amintesc acum, cu emoţii amestecate, de ceea ce a fost odată o parte importantă şi foarte spectaculoasă a tinereţii mele: acel „pe vremuri”.

„Pe vremuri” înseamnă, de fapt, o perioadă de câţiva ani, de la mijlocul anilor ’90, în care compania Philip Morris a sponsorizat lungi turnee ale celor mai tari formaţii rock de atunci. Totul era Marlboro în jur: afişe, tricouri, şepci, prosoape de plajă, ochelari de soare, walkman-uri (pentru cine mai ştie ce e aia), ceasuri, cronometre şi, bineînţeles, ţigări. Doar eu mă încăpăţânam să fumez Lucky Strike ziua şi Kent seara, conform unui obicei ciudat pe care mi l-am păstrat pentru multă vreme… În primul an, alături de Holograf şi de Iris, în concertele comune a cântat Direcţia 5. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, parcă solistul trupei („Guriţă”) s-a pocăit peste noapte sau s-a apucat de un biznis cu chiloţi, cert este că în următorii ani, în turneul Marlboro, i-a luat locul formaţia Compact – marea mea slăbiciune dintotdeauna – şi aşa s-a ajuns la formula care se află astăzi pe afişul spectacolului Ca pe vremuri.

Dar pentru a mai fi acum ca pe vremuri, ar trebui ca spectacolul să aibă loc la mare, acolo unde se desfăşurau turneele cu pricina. Erau vreo două, trei concerte pe săptămână, în teatrele de vară de la Mamaia, Costineşti şi Neptun, despre care mă întreb dacă or mai fi rămas în picioare de atunci. Trupele, tehnicii, impresarii, familiile şi căţeii erau cazaţi de-a lungul întregii veri într-un complex cu circuit oarecum închis de la capătul staţiunii Mamaia, care cuprindea hotelurile Mercur şi Minerva. Hotelurile încă există, sub denumirea de Complex Mediteranean şi, sper eu, sub o formă renovată, pentru că nu erau chiar în cea mai bună stare acum douăzeci de ani. Dar asta nu conta prea tare. Atmosfera din acea incintă era una teribil de luminoasă, cu oameni tineri şi veseli, iubitori de muzică şi distracţie, un du-te vino de artişti, femei frumoase şi paparazzi de la încă timida revistă Vip, care se tot băgau în vorbă în căutare de senzaţional.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să-mi mai trăiască bichonii de care eram nedespărţită pe atunci. Mamă şi fiu, zulufaţi şi jucăuşi, îi luam aproape peste tot cu mine (inclusiv pe plajă, pe atunci nefiind încă interzis accesul cu câini acolo, ca acum). Erau familia mea. Şi i-am iubit cum nu cred că voi mai putea să iubesc vreodată vreun animăluţ. Mămica s-a stins în 2007, băiatul ei în 2010.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi basistul de la Compact, Teo Peter, a cărui moarte violentă, la doar 50 de ani, în 2004, într-un taxi lovit de un soldat american, nu a fost niciodată răzbunată de Statul nostru impotent. Teo era un povestitor cu har, un ardelean care vorbea mult dar niciodată prea mult, un bun prieten şi un om uriaş, care mă săruta părinteşte pe creştet şi care râdea mai mereu. Făcea pereche de Muppets cu campionul absolut al umorului din Compact (şi nu numai, probabil că din toată industria muzicală de la acea vreme), bateristul Leluţ Vasilescu. Spre deosebire de Teo, pe Leluţ doar nevastă-sa – femeie aprigă – îl putea opri din vorbit, glumit şi petrecut.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Emil Laghia, încruntatul chitarist de la Compact. Pe el l-a înjunghiat amanta, la 37 de ani, într-o seară din 2005, după care l-a mai ţinut câteva zile în casă, lăsat pe jos acolo unde se prăbuşise, înainte să se predea poliţiei. Acea femeie mititică şi tăcută, cu aspect de gospodină şi cu un băieţel mereu atârnat de mână, care îşi trăgea bărbatul spre casă de la orice distracţie. Nu i-am auzit vorbind niciodată, pe niciunul din acea familie nefericită.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui ca Leo Iorga să mai cânte cu Compact. La primele turnee Marlboro, încă era el solistul trupei, apoi a apărut din senin Paul Ciuci, care îşi lăsase baltă colegii şi plecase în străinătate în urmă cu vreo opt ani. Iar Leo a fost aruncat afară. Deşi Paul era cel care lansase multe dintre hiturile trupei pe care le iubeam atât de mult, în acea situaţie mi s-a părut un uzurpator şi am regretat ce i se întamplase lui Leo. Şi acum îmi pare rău pentru el, tocmai am auzit că problemele lui cu cancerul continuă şi că TVR-ul a început o campanie masivă de strângere de fonduri pentru tratamentele lui. E un om bun Leo, şi are doar 52 de ani, dacă vreţi să îl ajutaţi, aveţi detalii aici. După întoarcerea lui Ciuci au mai plecat din trupă şi Adi Ordean, un om de muzică mult prea modest pentru valoarea lui extraordinară, şi Vlady Cnejevici, un clăpar genial, un om dintr-o bucată şi un comesean de cursă lungă, care a rămas prin zonă şi după aceea, pentru că a continuat să cânte cu Pasărea Colibri – trupă care stătea şi ea în complex.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Florian Pittiş (mort în 2007), care făcea parte tot din Pasărea Colibri. Contrar aparenţelor de pe scenă, era cel mai puţin vorbăreţ dintre toţi şi cam lipsit de simţul umorului. Avea o iubită cu care semăna la păr până la confuzie şi se retrăgea devreme în camera lui. Colegii săi, în schimb, făceau deliciul nopţilor nesfârşite de la Acapulco, acea terasă mică şi cu etaj de pe plajă, ce ne găzduia până târziu (sau devreme, depinde cum vreţi să consideraţi zorii zilei): Mircea Baniciu şi Mircea Vintilă, două surse de umor bun de neegalat – unul expansiv şi fermecător, celălalt hâtru şi înţepător.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Laura Stoica, sufletista naivă cu voce imensă care avea şi ea cântări pe litoral şi venea des pe la noi. Mi-era dragă Laura. Şi era o încântare să se alăture băieţilor la jam-session-urile ce se încingeau uneori seara, în micul amfiteatru din complex. Mai varia un pic repertoriul de la deja arhicunoscutele Van Hallen ale lui Bittman, Soldier of Fortune a lui Minculescu sau You’re Wonderful Tonight a lui Jolo ăl mic de la Philip Morris. Laura a murit la 39 de ani, într-un accident de maşină în 2006, fix atunci când părea că îşi găsise, în sfârşit, iubirea, rostul şi fericirea, împreună cu iubitul ei şi cu copilul lor nenăscut.

Şi de Doru Căplescu îmi amintesc că a trecut odată pe la mare în timpul unui turneu. Un muzician extrem de talentat şi un om de o mare fineţe, care locuia pe atunci în Olanda şi care a murit la 46 de ani, în 2003, la doar trei zile după ce se întorsese în România. Oameni cu care ţara asta nu a ştiut ce să facă.

Şi cu formaţia Timpuri Noi ne intersectam uneori pe la concerte; nu mai există acum, cel puţin nu în formula de atunci. Nici de Edgar Surin nu am mai auzit nimic, deşi era un nume foarte important pe piaţa spectacolelor de la noi, de după Revoluţie; pe vremuri, ne trimitea limuzina lui ca să nu întârziem la vreun concert, azi doar o scrumieră mare cu numele lui pe ea îmi mai aminteşte de el. Iar înaintea lui, fusese celebru în branşă Sergiu Băhăian (mai ştie cineva de Sabina Product S.R.L.?), cel care a escrocat mii de oameni şi chiar a ucis, în stil mafiot, vreo patru, în anii care au urmat. O lume colorată, trebuie să recunoaştem…

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să stau în sală la momentul Compact şi să cânt de fiecare dată fiecare melodie şi fiecare cuvinţel cu ei. Să merg la o cafea cât cântă Iris, care nu m-a impresionat niciodată, dar ai cărei fani erau absolut impresionanţi. Să văd o mare de brichete aprinse la Floare de iris. Nu telefoane mobile, pentru că încă nu existau pe atunci… Să stau în culise la Ochii tăi – singura piesă Holograf pe care am iubit-o vreodată (şi care continuă să îmi placă şi acum, în ciuda celor care s-au întâmplat) – în aşteptarea singurei note de bas a ei, din final. Să mă emoţionez la Umbre pe cer şi să mă oripilez la Stai în poala mea – era un fel de începutul sfârşitului pentru era rock a Holografului, care s-a îndreptat din ce în ce mai tare spre pop dulceag şi comercial după asta. Şi neapărat să fug în sală la Banii vorbesc, ca să mă conectez la nebunia inexplicabilă a publicului pentru acea melodie, niciodată apărută pe vreun disc până atunci, şi totuşi cea mai populară dintre toate.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai văd puştoaice dezvelindu-şi pieptul în cabine, pentru ca băieţii de la Holograf să le dea autografe pe sâni. Sau să mai am naivitatea să cred că eu eram printre foarte puţinele „oficiale” care nu erau înşelate, aşa cum vedeam în jur că li se întâmplă celorlalte, fără nicio jenă. Apăreau mereu alte şi alte amante pe acolo, unele celebre, altele nu, mai toate cu păr lung, picioare lungi şi fuste scurte. Acum ştiu că ele erau şi mai multe atunci când eu nu eram.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să am iar 25 de ani şi toată viaţa înainte. Dar asta nu se va mai întâmpla niciodată.

26 iulie 1995. Ziua mea

De 1 iunie, vă urez „Fir întins!” şi…

Cu ocazia masivelor proteste din iarnă de la Giurgiu, care au scos în stradă chiar şi vreo cincizeci de oameni într-o sâmbătă după-amiază (până-n „Bravo, ai stil”), şi-a făcut remarcată prezenţa un domn voinic, cu un cap mai înalt decât majoritatea şi cu o burtă în plus faţă de ceilalţi. Deşi vocea proprie a respectivului era suficient de impunătoare, după părerea mea, plusase cu generozitate şi îşi luase la el şi o vuvuzea. Aşa se face că, oriunde ne mutam prin scuarul acela mititel din faţa Prefecturii, vuvuzeaua ne rănea cu ţâpuritura ei urechile. Şi aşa se face că, evident, nu mi-a fost deloc simpatic individul la o primă vedere / auzire. Însă mi-a devenit brusc atunci când a povestit:

– Mie îmi pare tare rău că m-am lăsat păcălit de ăştia. Ne-au promis că ne scot o grămadă de taxe şi eu m-am bucurat mai ales că au scos-o pe aia cu pescuitul şi i-am votat. Da’ acum… mai bine dădeam ăia 30 de lei pe permis, decât să facă măgăria asta cu OUG-ul…

Apoi a suflat iar în vuvuzea şi s-a dus să îi bântuie şi pe alţii cu dezamăgirile sale.

Într-adevăr, actuala putere a desfiinţat taxa anuală pe care fiecare pescar trebuia să o plătească la ANPA (Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură), pentru a obţine dreptul de pescuit recreativ. Însă, ceea ce nu părea să ştie atunci domnul cel voinic, dar presupun că a aflat între timp, este că acum e necesară înscrierea într-o asociaţie de pescari pentru a putea pescui în mod legal. Or taxele anuale percepute de aceste asociaţii sunt de câteva ori mai mari decât vechea taxă. Deci acum nu mai dai 30 de lei Statului, ci 90, poate şi mai mult, unor persoane fizice care la un moment dat s-au împrietenit între ele şi au zis „Hai să facem şi noi o asociaţie!”.

Cam aşa a fost cu mai toate promisiunile electorale din toamna trecută. Rând pe rând, se vor dovedi cu toatele găunoase, de nesusţinut sau motivate de egoiste interese personale. Dar nu cu scopul de a mă plânge de clasa politică începusem să scriu la articolul ăsta, ci pentru că voiam să vă semnalez ceva suspect. Ştiţi că astăzi, în primul an în care ziua de 1 iunie este sărbătorită prin ne-muncă, este şi ziua în care se deschide sezonul de pescuit? Adică să nu fie nicio legăturică, oare, între faptul că s-a aprobat o nouă zi liberă, deşi mai era una la câteva zile distanţă, şi pasiunile marilor bărbaţi de Stat care ne conduc, unii dintre ei chiar fani declaraţi ai pescuitului sportiv şi deţinători de asociaţii în acest sens? Mie, una, clar nu îmi miroase prea bine… Dar e drept că pot fi subiectivă: bărbatu-meu a ieşit şi el de dimineaţă pe Dunăre, cu prietenii, nerăbdători după un fir întins după o jumătate de an de prohibiţie. Iar eu am rămas singură cu copilul în această zi de mare sărbătoare, în care Bucureştiul ne oferă atât de multe lucruri de făcut încât suspectez că o să stăm să lenevim în casă. Singurele, abandonate, neglijate ş.a.m.d. Of. Da’ peştele proaspăt e bun, totuşi… Aşa că, până la urmă, îi transmitem lui tati, în caz că are internet pe barcă şi mă citeşte acum: „Fir întins!”. Plus cealaltă urare la modă printre pescari, şi mai din suflet decât prima: „Căcat în traistă!”. Nişte mari romantici, pescarii ăştia, nu-i aşa?

desen de fetiţă de pescar (nu spun cine), aprox. 6 ani, cred

Azi am fost la un pas de moarte. La propriu

Gânditor şi cu mâinile la spate
Merg pe calea ferată,
Drumul cel mai drept
Cu putinţă.

Din spatele meu, cu viteză,
Vine un tren
Care n-a auzit nimic despre mine.

Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul –
Nu mă va ajunge niciodată,
Pentru că eu mereu voi avea un avans
Faţă de lucrurile care nu gândesc.

Sau chiar dacă brutal
Va trece peste mine,
Întotdeauna se va găsi un om
Care să meargă în faţa lui
Plin de gânduri
Şi cu mâinile la spate.

Ca mine acum
În faţa monstrului negru
Care se apropie cu o viteză înspăimântătoare,
Şi care nu mă va ajunge
Niciodată.

Aceasta este poezia Drumul, scrisă de Marin Sorescu. Una dintre poeziile mele de suflet, în care mi-am regăsit perfect crezul pe când eram în liceu. Îmi permiteam pe atunci înfumurarea de a mă crede invincibilă în faţa tăvălugului prostiei. Sau optimismul de a crede că, dacă nu mai sunt eu, se va găsi întotdeauna cineva să îmi ia locul. Un alt Om. Acum, însă, nu mai pot gândi aşa. Pentru că acum sunt mamă, şi nu îmi mai este indiferent ce se întâmplă cu viaţa mea. Acum am o responsabilitate uriaşă faţă de copilul meu, iar viaţa mea este încă foarte importantă pentru el, aşa că acum sunt de două ori mai atentă la cum mi-o păstrez. Cât despre viaţa copilului meu… Nu cred că este nevoie să explic cât de importantă este ea pentru o mamă. Or azi de dimineaţă am fost la un pas să le pierd pe amândouă.

Ca în fiecare dimineaţă, am ieşit din bloc cu puţin înainte de ora nouă, cu copilul de o mână şi cu lesa câinelui în cealaltă. Copil mic, câine mic, ambii vijelioşi şi entuziaşti. Ca în fiecare dimineaţă, pe strada noastră era relativ pustiu. Nici măcar nu este o stradă, propriu zis, ci o alee scurtă (să fie vreo 80 de metri, nu mai mult), circulară, în spatele unor blocuri, cu doar două blocuri pe ea: la parterul unuia este o grădiniţă, iar la parterul celuilalt, o creşă, cu o curte comună între ele, plină de leagăne şi alte distracţii pentru copii. Traficul este sporadic pe strada noastră, cei mai mulţi şoferi sunt părinţii copiilor de la grădiniţă şi creşă, plus câteva camioane de aprovizionare pentru magazinele din vecinătate. Trotuar s-ar putea spune că nu există: e doar pe mici porţiuni din stradă, şi acelea sunt ocupate cu maşini parcate, deci pietonii merg în general pe mijlocul străzii. Şoferii conduc încet şi cu grijă, nu numai pentru că, într-o astfel de zonă, fără trotuar sau vizibilitate, oricând poate ţâşni în faţa maşinii vreun copil mic, ci şi pentru că nu e loc suficient pentru a merge cu viteză – strada e atât de scurtă, încât abia apuci să bagi viteză că şi trebuie să frânezi, ca să poţi da colţul. Şi, desigur, există un sens unic aici, absolut necesar în condiţiile în care strada nu este îndeajuns de lată pentru a lăsa să treacă două maşini una pe lângă cealaltă.

Ei bine, închipuiţi-vă acum, după ce v-am descris locurile, că am ieşit dimineaţă din bloc, aşa cum spuneam, cu copilul turuind şi cu câinele trăgând de lesă, şi că am pus un picior pe stradă (pentru că nu aveam pe unde altundeva să trec), şi că în acel moment a trecut ca o furtună prin faţa noastră o maşină. Pe sensul interzis, într-acolo unde eşti tentat să nu te asiguri înainte de a traversa, tocmai pentru că ştii că nu ar trebui să vină nimeni din sensul acela. Nu sunt radar omologat, bineînţeles, dar aş zice că maşina avea cel puţin 80 km/oră. După ce ne-a „luat faţa” nouă, aproape în sensul propriu, a evitat la limită şi claxonând repetat fundul unei maşini care ieşea din parcare (cu siguranţă nici şoferul acesteia nu observase pericolul), după care s-a înfipt cu scrâşnet de frâne în primul loc de parcare disponibil, la capătul străzii.

Îmi tremurau picioarele când m-am apropiat de maşină – un SUV uriaş, aparent nou, cu numere de Ilfov (şi nu, nu încerc să judec clişeistic, ar fi culmea să o fac chiar eu, e doar o descriere a ceea ce mi-a atras atenţia în acele momente). Un şofer destul de tânăr, care a coborât nonşalant din maşină, de parcă nu se întâmplase nimic ieşit din comun:

– Doamne, cum puteţi să mergeţi în halul ăsta pe aici?, l-am întâmpinat eu, încă şocată. E plin de copii, e sens interzis…

De-abia îmi găseam cuvintele. Şoferul nu părea a fi prea emoţionat. Mi-a aruncat un „Bună dimineaţa” ironic, după care şi-a dat jos pasagerul din spate: o păpuşică de fetiţă, de vreo trei ani, cu tutu şi suzetă în gură.

– Lăsaţi, că pe domnul îl ştim. Şi o să-l dăm pe mâna poliţiei, s-a auzit de mai departe un alt martor al nebuniei, un tătic probabil, care fusese şi el „şters” de vitezoman, în faţa intrării în curtea grădiniţei.

– Nu cred că e nevoie de poliţie, am spus eu împăciuitoare, după ce văzusem copilul inconştientului. Cred că domnul a înţeles că a greşit şi că data viitoare nu va mai face aşa.

Presupun că cearta între tătici a continuat după plecarea noastră. Am observat că intensitatea urii dintre doi oameni creşte direct proporţional cu gradul de cunoaştere dintre ei, iar acolo părea să existe o relaţie mai veche.

Picioarele au continuat să îmi tremure minute bune. Pentru că ştiu că aşa se întâmplă accidentele: în secunda asta eşti, în secunda următoare nu mai eşti. Cineva care nu ştie nimic despre tine, nici măcar că exişti, poate decide că viaţa ta nu valorează absolut nimic pentru lumea asta şi ţi-o poate lua într-o secundă. Pe-a ta sau pe-a copilului tău, care este lumina ochilor tăi şi fără de care vei trăi un coşmar tot restul zilelor tale. Tu nu-ţi vei putea ierta niciodată vina de a nu-ţi fi protejat copilul. Şoferul va scăpa cu vreo condamnare de formă, cu suspendare, pentru că uciderea din culpă pare a se pedepsi la noi în funcţie de banii şi poziţia socială a culpabililor.

Încă nu m-am obişnuit cu prostia celor din jur, cu inconştienţa şi cu tupeul lor. Cu dispreţul lor faţă de tot ce nu îi priveşte personal – fetiţa şoferului de dimineaţă era corect instalată într-un scăunel de maşină, deci protejată în caz de impact – deşi nicio protecţie nu e complet sigură dacă conduci ca nebunul. Pe fiică-mea încerc, însă, să o învăţ să supravieţuiască mai eficient decât mine în lumea asta sălbatică. Îi explic binele şi răul, o educ să îl facă pe primul şi să îl evite pe al doilea, o rog să fie prudentă şi cât se poate de raţională, la vârsta ei, atunci când face ceva, orice… Şi am grijă să îi repet, nu doar de azi de dimineaţă, ci dintotdeauna, că înainte de o traversare trebuie să se uite atent în ambele părţi, şi la stânga, şi la dreapta, chiar dacă ştie că traversează o stradă cu sens unic. Pentru că asta este România, ţara în care este posibil ca până şi semnele de circulaţie să fie opţionale pentru unii. Din ce în ce mai mulţi.

Cele două oraşe ale tinereţii mele: Giurgiu şi Twin Peaks

Puţine erau distracţiile posibile într-un orăşel ca Giurgiul meu natal, înainte de deschiderea spre ferocele capitalism hedonist din anii ’90: aveam două cinematografe în care rula câte un film în fiecare săptămână (nu îmi aduc precis aminte, dar presupun că unele filme, precum cele indiene, rezistau pe ecrane mai mult de o săptămână), o Casă de Cultură pe scena căreia se ţineau absolut toate manifestările artistice din oraş, de la brigăzile de pionieri locale la piesele de teatru cu actori celebri veniţi de la Bucureşti, vara se deschidea şi un teatru de vară, unde puteai vedea deopotrivă spectacole live sau proiecţii de filme, mai era şi o discotecă deschisă la ocazii speciale – şi cam atât. Nu tu multiplexuri în care să poţi alege dintre zeci de filme, nu tu cluburi în care să-ţi etalezi atributele dăruite de Mama Natură la naştere, îmbrăcat(ă) aproape la fel ca atunci când s-a întâmplat acest lucru, nu tu cafenele în care poţi vedea o piesă de teatru în timp ce stai la masă cu prietenii… Nimic. Aşa că tinerii giurgiuveni au fost nevoiţi să găsească o cale pentru a-şi satisface instinctele normale estetice şi de socializare sau destresare, iar această cale s-a numit ştrase.

Desigur, denumirea era o ironie provenită din nemţescul „Straße”, adică „stradă”, şi exact asta însemna: o stradă. Dar nu orice stradă, ci una dedicată plimbărilor ritualice.

Bătrânii îşi aminteau vremurile de dinainte de comunism, când giurgiuvenii se puteau plimba pe „farfurie” – o stradă circulară din centru, construită în jurul turnului cu ceas, din care porneau, ca razele unui soare, toate străzile principale ale oraşului. O idee urbanistică poate nu unică, dar cel puţin originală, care diferenţia Giurgiu printre oraşele României. Dar comuniştii au distrus „farfuria”, în elanul lor de a uniformiza (şi) prin construirea de blocuri toată ţărişoara. Probabil că cei care au luat decizia asta erau foşti proletari frustraţi de ordinea nescrisă în care pe aleile „farfuriei” aveai dreptul să te plimbi exclusiv în funcţie de vârstă şi de condiţia socială. Dar noi, adolescenţii anilor ’80, nu apucaserăm „farfuria” şi ne mulţumeam cu bulevardul principal al oraşului. De fapt, era vorba despre o stradă ceva mai lată, dar nu foarte lungă, care făcea legătura între parcul principal al oraşului şi centrul său, pe care ne duceam şi ne întorceam de două, trei, … zece ori pe seară, ca să vedem şi ca să fim văzuţi. Toată lumea „bună” a oraşului ieşea pe ştrase, cel puţin în weekenduri, pentru că acolo îl zăreai aproape cu siguranţă pe cel pentru care oftai în secret, acolo se năşteau idile şi se rupeau relaţii, acolo se şoptea cine de cine se mai îndrăgostise şi cine fusese înşelat… Un bulevard al rutului inocent era, de fapt, ştrase-le nostru. Şi era mereu plin. Cu o singură excepţie: în serile când la televizor rula serialul Twin Peaks. Atunci, ştrase-le se golea.

Twin Peaks a fost primul fenomen mediatic pe care l-am cunoscut eu. E drept că avea şi avantajul de a fi apărut în România curând după Revoluţie (prin 1991, parcă), într-o perioadă în care televiziunea de la noi încă era în scutece. Dar nu numai asta a fost cauza succesului său uriaş. Twin Peaks a atras şi pentru că era ALTFEL. Altfel decât tot ce cunoscusem noi, ca spectatori de film, altfel decât ce se făcuse până atunci în cinematografie. Comedie şi dramă, horror, thriller şi film poliţist de-a valma. Avea mister şi mistică, absurd şi umor negru, personaje carismatice şi penibile în acelaşi timp. Avea paranormal, miracole şi superstiţii, femei frumoase şi prostituate de lux, plus o coloană sonoră obsedantă şi învăluitoare, care te ţintuia în faţa micului ecran de la primele note. Fiecare spectator îşi lua din filmul ăsta partea care îi convenea, ceea ce i se potrivea. Şi aşa cred că se explică faptul că străzile micului oraş al copilăriei mele se goleau fără excepţie în serile în care Twin Peaks era la televizor.

Şi mie mi-a plăcut mult serialul. Am devenit, de altfel, o mare consumatoare de Lynch după aceea, bucurându-mă de fiecare dată când regăseam, în vreun alt film al lui, simbolurile din serial, precum piticul dansator. Un serial atât de penetrant încât până şi acum mă gândesc la Twin Peaks dacă văd într-o încăpere o draperie roşie, iar pe toate femeile numite Laura din lume le cheamă automat şi Palmer, în capul meu. Dar asta nu înseamnă că m-am bucurat şi să aflu că s-a făcut o continuare a serialului, a cărui premieră mondială a avut loc aseară, şi pe care o putem vedea şi noi începând din seara asta, de la 22:00, pe HBO. Cu ocazia asta, s-au difuzat în buclă, în  ultimele săptămâni, reluări ale serialului original. Nu am rezistat tentaţiei de a mă uita, deşi bănuiam că voi fi dezamăgită. Atât de dureros de penibil totul… Atât de demodat totul, deşi parcă cei 25 de ani care ne despart nu înseamnă chiar aşa de mult… Atât de departe de amintirea idealizată pe care i-o păstram…

Eu cred că sunt continuări care pur şi simplu nu trebuie făcute. Continuările lucrurilor perfecte. Oare la a câta carte s-a diluat complet perfecţiunea seriei Dune? Şi la al câtelea film din Star Wars au început să iasă din sală, nemulţumiţi, băieţeii care au crescut visând să ajungă Luke Skywalker? Ce gentleman veritabil va cumpăra noul Channel nr. 5 pentru doamna de o viaţă a inimii sale? Şi ce adult care a plâns în hohote la sfârşitul perfect al lui Toy Story 3 va vrea să vadă şi deja-programatul număr 4 al seriei?

Şi totuşi, ştiu că nici diseară nu voi rezista să nu mă uit la noul serial. Chiar dacă raţiunea îmi spune clar că voi fi din nou dezamăgită, undeva într-un colţ de suflet există amintirea unei fete de douăzeci de ani fugind pe înserate, cu sufletul la gură, spre casă, de pe ştrase, ca să prindă un serial la greoiul televizor alb-negru din casa părintească. Şi mă voi uita pentru a nu pierde acea amintire, la fel cum s-au pierdut din viaţa mea acea casă, televizorul, părinţii, oraşul, ştrase-le şi tinereţea de atunci.

Mâncărurile uitate ale copilăriei

„Tu ce mai găteşti? Că eu nu mai ştiu ce să fac”.

Spun des lucrul ăsta, şi îl aud des în jurul meu, în special în apropierea weekendurilor, când femeile au mai mult timp pentru bucătărie. Chiar şi acum, când scriu, îmi dau seama că nu am poftă de mai nimic din ceea ce aş putea pregăti din conţinutul frigiderului meu – pui, porc, miel, brânză, ouă, verdeţuri… Nu s-ar putea zice că am frigiderul gol şi totuşi…

Şi îmi aduc aminte cât de simplă era viaţa pe vremea copilăriei mele, acum 30-40 de ani, când nu se găsea poate nici a suta parte din materiile prime disponibile acum. Mama făcea doar puţine feluri de mâncare, niciunul prea complex, dar toate cu un gust perfect. Şi nu mă plictiseam niciodată de ele.

În primul rând, erau multe ouă în meniul nostru. Oul fiert de la micul dejun, oul prăjit ocazional la vreun prânz, oul şodou din weekendurile de vară, când găinile noastre erau mai productive.

Apoi era multă carne de pui. Supa de pui cu tăiţei făcuţi de mama în casă. Părţile mele de pui preferate, exclusiv în castronelul meu: pipoţica, inimioara, târţiţa. Bleah acum, numai când aud cuvântul!

La felul doi, rasolul de găină – carnea fiartă, morcovul şi cartoful scoase din supă, servite stropite cu puţin ulei şi zeamă de lămâie. Sau grătarul, preponderent de pui. Uneori vită sau peşte, în special pentru tata, căruia îi plăceau şi capetele peştilor. Le scobea ochii şi le sugea creierul, cu o mişcare ce mă îngreţoşa şi atunci, şi acum, în amintire. Deşi am auzit că e delicios capul de peşte.

Amintirea memorabilă a bucăţilor de porc prăjite în ulei de zugravii angajaţi de tata. Nu mâncasem niciodată aşa ceva (prea nesănătos pentru familia noastră, probabil) şi presupun că uimirea mea la descoperirea acelui gust divin le-a părut şi ea uimitoare ţiganilor care mă invitaseră să gust din tigaia la lor. O singură dată am regăsit acel gust, acum vreun an, în atelierul unor instalatori din cartier. Mă dusesem să caut un reparator de robinete şi am găsit o madlenă a fericirii absolute. Reparatorul s-a dovedit un escroc mai târziu, nu-l recomand.

La gustarea de după-amiază, coltuc cu brânză. Un colţ de pâine proaspătă scobit de miez, în care înghesuiam o bucată de brânză fărâmiţită. Pâinea era pe cartelă atunci, o apreciam cu totul altfel după ce stăteam uneori şi cu orele la coadă după ea. Friganele. Sau chiar pâine prăjită în ulei, presărată cu zahăr – până şi pe asta mi-o amintesc extraordinară.

Scovergi uneori, sau floricele de porumb pentru coacerea cărora ajungea să mă doară mâna învârtind la cilindrul de metal cu manivelă făurit de tata în atelierul lui din subsolul casei. Poc, poc, poc-poc-poc, poc…

Iar cina… Ceaiul de tei sorbit din bucata de covrig înmuiată în cană, alături de bucăţile de telemea sărată, al cărei gust rareori îl mai pot regăsi astăzi la piaţă. Sau macaroane cu brânză.

Mămăliguţa cu lapte, când nu era brânză.

Sau tăiţeii cu lapte.

Sau grişul cu lapte.

Sau orezul cu lapte. Îmi plăcea mult laptele, am mers cu o sticlă plină la şcoală până, hăt, în gimnaziu. Şi cu biberon în vârf, nu aveam nicio jenă să beau confortabil, şi nici nu îmi aduc aminte să fi râs vreun coleg de mine.

Rar de tot, la noi în casă se făceau cartofi prăjiţi. Atât de rar, încât îmi amintesc şi acum seara de sâmbătă în care m-am aşezat în faţa televizorului, pe întuneric, cu un castron plin în poală, aşteptând să înceapă un serial nou: Rădăcini. Cartofi prăjiţi şi Kunta Kinte – o asociere preţioasă în memoria mea.

Şi mai rar decât cartofii prăjiţi: Pepsi, salam de Sibiu, mandarine. Muşchiul ţigănesc fript pe jăraticul de lemne, în soba de teracotă din dormitor. Toate au rămas preferatele mele şi acum, deşi savoarea lor s-a pierdut cu timpul.

Şi să nu uit dulciurile. Nu foarte multe nici ele, nici rafinate, dar fantastice. Bezele, fursecuri, prăjitură Figaro, uscăţele. Cremă de zahăr ars, boule-de-neige, plăcintă cu mere. Spuma de căpşuni, demodata minune a copilăriei mele. Eu culegeam căpşunile, de sub frunzele care se întindeau de la an la an, luând uşor în stăpânire cam toată curtea.

Mai erau dulceaţă, peltea şi şerbet, când veneau musafiri. Pe unii îi suspectez că veneau special pentru dulceaţa mamei, de la cireşul pietros din curte.

Suc de trandafiri tot din curte, vin de portocale făcut de bunicul meu adoptat, cu mare efort, pentru că citricele nu se găseau chiar pe toate drumurile pe atunci. Mai făcea şi vin de soc, vin de smochine… Aici amintirile mele sunt mai mult olfactive, pentru că vârsta îmi limita dreptul la degustare. Şi mama. Deşi tot mama era cea care mă îmbia cu o gură de ţuică (îi improvizase tata şi un mic alambic, de pus pe aragaz, pentru producţia internă de ţuică din gutuiul nostru): „Pentru poftă de mâncare”. Ţuica nu îmi plăcea, şi nu îmi place nici acum. În schimb, scurgeam cu mare pasiune paharele de vin alb rămase nebăute în urma musafirilor, de preferinţă cu ajutorul grisinelor. Nu cred că există copil de pe vremea mea să nu fi supt vin cu grisina. Şi nu cred că am ajuns toţi alcoolici, aşa cum ne speriau părinţii când ne prindeau în flagrant. Ba chiar nici măcar nu îmi place şpriţul acum, prefer vinul roşu sec atunci când beau, rar, câte un pahar.

Posibil să mai fi fost câteva feluri de mâncare repetitive în arsenalul mamei mele. Da, chiar, am uitat de budinca cu brânză, cum am putut uita de ea? Şi de musacaua de cartofi, a cărei reţetă o moştenise de la bunicii ei greci. Dar nu cred că au fost mult mai multe. Erau vremuri simple, cu mâncare simplă şi cu viaţă simplă. Acum totul e complicat. Apropo, tu ce mai găteşti? Că eu nu mai ştiu ce să fac…

Micul erou mare

Mi-am adus ieri aminte de un episod din Visuri la cheie, acea emisiune de la Pro TV în care o echipă de designeri, arhitecţi şi constructori reconstruiesc locuinţa unor nefericiţi ce nu îşi pot permite să o facă singuri. Era vorba atunci despre o familie cu doi băieţi, lovită de necazul unui accident vascular care o paralizase parţial pe mamă. O familie unită, în care mama nu se lăsase învinsă, ci lupta pentru a se reabilita fizic, cu o voinţă şi un simţ al umorului absolut uimitoare, de parcă ea ar fi fost cea care trebuia să îi sprijine pe ceilalţi, şi nu invers. În timp ce casa lor era şantier, au fost cazaţi la mare, la un hotel de lux (probabil Iaki), iar mama le-a pregătit o surpriză bărbaţilor din familie: o întâlnire cu Gheorghe Hagi. Ea însăşi mare fană a marelui fotbalist (ştia date importante din viaţa acestuia), era convinsă că soţul şi băieţii ei vor fi de-a dreptul fericiţi să dea mâna cu legenda vie a fotbalului nostru. Şi chiar aşa s-a întâmplat: cei trei s-au fâstâcit cu totul când s-au întâlnit, ca din întâmplare, cu Hagi. Soţia, mult mai relaxată, l-a pupat pe acesta pe obraji, că doar se cunoşteau deja, iar soţul a părut să prindă şi el curaj:

– Pot să vă pup şi eu?, l-a întrebat el pe Hagi.

Acesta a zâmbit şi s-a pupat şi cu el pe obraji. Şi apoi s-a întâmplat ceva la care nimeni nu se aşteptase. Bărbatul a plusat cu o întrebare:

– Pot să vă pup şi gheata stângă?

Şi fără să aştepte încuviinţarea lui Hagi, s-a aplecat în genunchi şi a pus mâna pe gheată. Bineînţeles că fotbalistul nu l-a lăsat să i-o pupe, dezmeticindu-se repede şi ridicându-l de pe jos, jenat de intenţia lui. Dar cred că omul ăla nu s-ar fi simţit nicidecum umilit dacă ar fi apucat să facă aşa ceva. Ar fi fost onorat, chiar. Pentru că, toată lumea o ştie, aceea era gheata Regelui.

Hagi este unul dintre acei sportivi cu o carismă uriaşă, care au bucurat vieţi şi au influenţat destine. Iar modestia lui nu a făcut decât să îl ajute să ajungă pe soclul pe care, iată, oamenii singuri l-au pus, deşi el nu a cerut-o. Nefiind microbistă şi nici măcar sportivă, nu mi-aş fi dat seama de importanţa unor astfel de eroi pentru oamenii care cred în ei, dacă nu aş fi văzut astfel de întâmplări. Mi-au dat lacrimile atunci, la fel cum am făcut acum câţiva ani, când Novak Djokovic l-a chemat alături de el, pe bancă, pe băiatul de mingi care îl proteja de ploaie ţinându-i umbrela deasupra capului şi şi-a împărţit sucul cu el. Mai ştie cineva dacă în acel meci a învins Djokovici? Nu cred. Dar cu siguranţă şi-a căpătat încă mulţi fani în acea zi. Şi mulţi copii au înţeles că poţi fi mare cu adevărat doar dacă eşti atent la cei mai mici decât tine.

Azi am avut din nou norocul să văd o astfel de scenă uriaşă prin semnificaţia ei. De-abia începuse, de câteva secunde, cursa de Formula 1 din Spania, ambii piloţi Ferrari atacau cu curaj şi inspiraţie prima poziţie, când maşina lui Kimi Räikkönen a fost făcută sandviş între alte două şi a trebuit să iasă din cursă. Am ridicat capul să mă uit la televizor, curioasă să văd faza ghinionistă, şi atunci l-am văzut pe el: puştiul care plângea. Un copil blond, în jur de şase ani, probabil, îmbrăcat în echipament complet Ferrari şi cu căşti de protecţie împotriva sunetului. Plângea în hohote pentru că cel pe care îl susţinea fusese nevoit să abandoneze după nici un minut. Şi iar mi-au dat şi mie lacrimile, când mi-am închipuit câtă emoţie fusese strânsă în inimioara acelui băieţel, în aşteptarea marelui eveniment la care urma să participe (sunt foarte scumpe biletele la o cursă de F1, nu e ceva ce îţi permiţi să faci des) şi câtă dezamăgire că tocmai idolului său i se întâmplase un astfel de ghinion.

L-au mai filmat de câteva ori pe băieţel în tribune. Norocosul cameraman care a surprins momentul a fost cu siguranţă conştient de valoarea lui, era clar că acea imagine urma să înconjoare pământul. Apoi a părut să îl uite pe copilaş pentru ceva vreme, când deodată îl aud pe bărbatu-meu chemându-mă, emoţionat şi el, să mă uit la televizor: puştiul blond poza fotografilor de lângă umărul lui Kimi, cu o şapcă nouă pe cap, un ecuson de acces la gât şi nici urmă de lacrimi pe faţă. Un mare zâmbet, alături de idolul lui:

(sursa foto: aici)

Şi atunci am înţeles de ce are Kimi atâţia fani, deşi este un tocsun necarismatic şi cu toane, care evită să dea interviuri (sau care, atunci când i se pun întrebări aiurea, nu se sfieşte să răspundă pe măsură), care a câştigat un singur campionat în F1, acum zece ani, şi care îşi strânge jucăriile şi o ia la picior aiurea pe câmp dacă păţeşte un accident stupid în timpul unei curse (iar asta i se întâmplă des). Nu ştiu dacă el a fost cel care a avut ideea ca acel copil să fie invitat la standurile Ferrari pentru a fi consolat, dar ştiu că el a fost cel care s-a coborât în genunchi lângă el, pentru a-i oferi băieţelului ceea ce, sunt sigură, va fi pentru multă vreme momentul vieţii lui. Pentru că numai marii campioni îşi permit luxul să stea în genunchi în faţa publicului lor şi să continue să pară, totuşi, uriaşi.

Ştergătoare sau iepuraşi?

Mai întâi coboară tatăl din maşină. Apoi sare jos şi copilul. E o maşină înaltă, de teren, şi e lucru cunoscut că oricărui copil îi place să sară. Cei doi se depărtează un pic de maşină, dar nu pleacă, ci se întorc să o admire. Probabil că e nouă, iar ei se bucură, ca doi băieţei ce sunt, la urma urmei, să o vadă strălucind în soarele dimineţii. Apoi tatălui îi vine o idee: intră din nou în maşină, apasă pe un buton şi coboară rapid, pentru a prinde distracţia. Minune dumnezeiască! Două clapete mici, poziţionate sub faruri, glisează în părţi şi de sub ele răsar două ştergătoare ca de parbriz mici, mititele, care se apucă să lustruiască sârguincios sticlele. Stânga, dreapta, stânga, dreapta… Cei doi le urmăresc împreună pentru câteva secunde (le urmăresc şi eu, nu am mai văzut aşa ceva şi îmi place de mor), apoi tatăl curmă distracţia, închide maşina şi se îndreaptă amândoi spre şcoală, cu zâmbetul mulţumit întipărit pe feţele lor.

(sursa pozei aici)

Mă îndrept şi eu meditativă spre casă. Nu cred că bărbaţii se maturizează vreodată cu adevărat. Lor le plac puşcoacele, luptele, spionii, se visează toţi super-eroi… Spunea cineva că, dacă mamele ar conduce lumea, nu ar mai exista niciun război. Şi chiar cred că e posibil să fie aşa. Cred că lumea ar fi mai frumoasă condusă de femei. Ar fi mai curat pe jos, am avea parcuri mai îngrijite, clădirile vechi ar fi măcar un pic vopsite, am vedea un pic de roz pe ici, pe colo, am avea beculeţe pe străzi nu numai de Crăciun, ci şi de Paşti… oh, wait! Nu cumva….? Ba cred că da.

(sursa pozei aici)