A fi sau a nu fi celebru

Cazul 1

Suntem în supermarket. În timp ce eu fac cumpărăturile de pe listă, fiică-mea „scanează” şi ea raionul cu dulciuri. Toate bune şi frumoase, până când dărâmă, cu ceva zgomot, o etichetă de preţ de pe un raft. Un pic speriată, o ia de pe jos şi mi-o întinde cu speranţa că voi şti să îi repar greşeala. Mă îndrept spre raftul cu pricina, când îl văd: Bodyguardul. Mă săgetează cu privirea, de parcă m-ar fi prins cu buzunarele pline de produse nedeclarate la casă. Apoi se uită lung şi foarte, foarte atent la copil. Să vezi că ne încătuşează pe amândouă!

– Tu eşti Luna, nu-i aşa?, îl aud eu pe un ton surprinzător de prietenos.

Şi atunci îmi dau seama că am de-a face cu un cititor. Cineva care îmi citeşte blogul şi m-a recunoscut. Îmi place zâmbetul lui, e clar că îmi apreciază umorul. Aşa că îi zâmbesc şi eu înapoi.

– Şi tu, Aluniţa, ce mai faci? Să tot fie vreo treizeci de ani de când ne-am văzut… Noroc cu Facebook-ul ăsta, că ne mai recunoaştem din poze!

Era, de fapt, un fost coleg de şcoală generală. Deci cam atât mi-a fost cu celebritatea. Of… ce mi-ar mai fi plăcut să mă cunoască doar după scrisul meu!

Cazul 2

– Hai, lungeşte-te aici, să te văd. Mai jos, mai jos… aşa… e bine acum… Şi zi aşa, te cheamă „Mama Aluniţă”, nu? Ridică mai mult… aşa… Mi-a zis asistenta mea, când ţi-a văzut numele pe programare. Cică te ştie pentru că îţi citeşte blogul, şi s-a bucurat că o să te cunoască.

Am zâmbit uşor în direcţia asistentei. Nu o puteam vedea prea bine, cum stătea ea acolo alături de medicul ginecolog, între picioarele mele, ţinând speculul în timp ce el mă controla.

– Şi eu mă bucur, am murmurat.

Deşi de acest ciudat moment de celebritate m-aş fi putut lipsi, totuşi.

––––-

Nu-i aşa că femeile nu sunt niciodată mulţumite? 😉

Am găsit un pui de pasăre. Cum procedăm?

Conform indicaţiilor Societăţii Române de Ornitologie, cea mai bună variantă este să aşezăm puiul cât mai aproape de potenţialul cuib din care a căzut şi cât mai sus, la adăpost de prădători. De obicei, părinţii îl hrănesc sau îl recuperează cumva. Sau chiar, dacă puiul are deja pene, se întoarce el însuşi acasă, după ce prinde puteri. Desigur, există şi situaţia în care puiul este vizibil rănit, şi atunci e mai bine să ne adresăm unor specialişti, aşa cum ne arată şi posterul de mai jos:

Îmi pare rău că imaginea nu este de cea mai bună calitate, aşa am găsit-o şi eu pe net. Am căutat-o şi pe site-ul la care face trimitere, al unui proiect european de protecţie a păsărilor migratoare, dar acesta nu pare să mai fie activ. Totuşi, dacă aveţi copii interesaţi de viaţa păsărilor, se pot găsi pe acest site informaţii utile şi prezentate într-un mod agreabil, unele chiar prin jocuri.

Poate că vă întrebaţi de unde şi până unde mi-a venit ideea să scriu un articol pe această temă. Ei bine, răspunsul este că sper ca informaţia să ajungă la cât mai mulţi oameni, inclusiv la „domnul” care a oprit-o mai devreme pe stradă pe fiică-mea şi i-a spus:

– Ai tu grijă de ăsta!

După care i-a pus în pumnişorul ei de opt ani un pui de vrabie (sau cel puţin aşa părea după pene, pentru că mă pricep mai deloc la păsări) şi a plecat. Luna nu-l mai văzuse niciodată până acum pe acel bărbat şi a venit într-un suflet acasă, să îngrijim micuţa vietate. Iar eu, nemiloasa, am trimis-o înapoi afară, să îl lase în apropierea cuibului său. Bineînţeles că a început să plângă în hohote, că nu-l poate abandona, şi nu m-a crezut că aceasta este cea mai bună soluţie. Aşa că a decis să se ducă la cabinetul/petshop al veterinarului nostru, pentru o părere mai avizată. Şi s-a întors de acolo tot cu bietul pui agăţat de degeţelele ei:

– Doctorul nu era acolo. Şi mi-au zis cei de la petshop să ţin eu puiul până mâine dimineaţă, când vine el la cabinet.

M-aş bucura să afle, pe această cale, şi „cei de la petshop” (care sunt foarte probabil studenţi la Medicină Veterinară) cum trebuie procedat cu un pui de pasăre căzut în cuib. Pentru că nu mi-a fost deloc uşor să îmi conving copilul să îl lăsăm în natură. Dar am făcut-o până la urmă. L-am lăsat în curtea blocului, care e plină de pomi cu păsări, ne-am îndepărtat vreo zece minute, apoi nu l-am mai regăsit. Luna s-a oprit în sfârşit din plâns şi acum nu ne-a mai rămas decât să sperăm amândouă că puiul este bine, sănătos, alături de familia lui. Pentru „domnul” care i l-a pasat cu atâta lipsă de responsabilitate unui copil nu am deloc gânduri la fel de pozitive.

Banalităţi

S-a vorbit mult zilele astea despre femeia ucisă în chinuri la Motru, de către propriul bărbat, fără ca vecinii să dea măcar un telefon la 112, darămite să intervină personal. Pentru cine nu ştie, şi pe scurt, un bărbat de 52 de ani a petrecut două ore torturându-şi femeia (34) cu un ciob. După care a ucis-o. Acum mai mulţi ani, prima lui femeie a preferat să sară pe geam, de la etajul al doilea, decât să-i mai suporte bătăile. Şi-a rupt ambele picioare, dar şi-a păstrat viaţa. A doua femeie a fost şi ea bătută crunt, dar nu se cunosc detalii, pentru că este încă terifiată şi a refuzat să povestească ceva. După crima de zilele trecute, au urmat veşnicele scuze ale vecinilor (era normal să se audă scandal din acea casă, de ce să dea telefon la poliţie?) şi veşnicele acuze ale vecinelor (victima e de vină, de ce stătea cu el?). Iar eu m-am gândit că e momentul să povestesc cum am fost sfătuită, acum vreo lună, de un poliţist, să nu mai sun la 112 când aud certuri violente prin vecini.

Sunasem pe la miezul nopţii, când tot cartierul răsuna de ţipetele agresive şi agresate ale unei femei şi băiatului ei – ea ameninţând cu dezmoştenirea şi chiar aruncând lucruri pe geam, el ameninţând cu crima şi chiar strângând-o sonor de gât. Urletele se auzeau dintr-un bloc de lângă casă şi nu înţelegeam de ce nu e încă poliţia acolo, deşi ar fi fost zeci de vecini care ar fi putut-o chema. Până la urmă, după vreo jumătate de oră de scandal, am sunat eu. M-au asigurat că sunt pe drum. După o oră, încă nu veniseră. Eram totuşi într-un orăşel, nu în ditamai metropola, aşa că am sunat din nou. Încurcaseră adresa şi credeau că le reclam un alt caz, la câteva străzi distanţă, unde se afla deja echipajul. După o oră şi jumătate, au venit în sfârşit. Certăreţii au tăcut ca prin farmec când au zărit maşina poliţiei. Iar cei doi poliţişti din ea mi-au spus că sunt singurii de serviciu din tot oraşul şi că, dacă ar fi înţeles exact unde îi chem, la telefon, nici măcar nu s-ar mai fi deplasat. La câteva străzi distanţă fusese o treabă mai serioasă, cu răni, spitale şi bebeluşi traumatizaţi, nu cearta asta banală de aici.

– Ǎştia au mai făcut scandal. Şi ştiţi cine locuieşte acolo?, îmi arată poliţistul spre geamul de unde se auzea scandalul. Un poliţist. Soţul doamnei care urlă. Deci dacă ar fi cu adevărat în pericol, ar şti unde să sune şi singură. Şi dacă-mi permiteţi un sfat: nu vă mai băgaţi în astfel de situaţii. Pe mine m-a chemat cineva odată că un tânăr îşi bătea iubita în plină stradă. Am plecat într-un suflet şi, când am ajuns acolo, fata bătută a început să ţipe la mine, să îi las iubitul în pace, pentru că e treaba lor dacă o bate. De atunci, nu mă mai grăbesc deloc la astfel de cazuri.

Şi mi-am adus aminte de o prietenă de-a mea care s-a refugiat la mine, acum vreo douăzeci de ani, speriată de soţul ei turc care era într-o mare criză de nervi şi o ameninţa cu omorul. Bineînţeles că am primit-o, am consolat-o, am asigurat-o că poate rămâne la mine până se liniştesc apele… şi bineînţeles că ea i-a spus lui la telefon unde se află, şi că i-a deschis uşa atunci când a venit acolo, şi că el a intrat şi a început să spargă tot prin jur, în casa mea, şi să mă ameninţe şi pe mine. Până la urmă, a plecat când a auzit că poliţia e pe drum. Iar prietena mea a preferat să plece cu el. Au divorţat abia după nişte ani.

Întoarsă la Bucureşti, i-am ascultat sfatul poliţistului şi nu am mai atins telefonul atunci când am auzit urlete de la vecinii mei de apartament. Locuiesc acolo, ilegal, trei generaţii de lichele (bunica, mama şi fiica), care au uneori partide foarte disputate de certat, nu numai între ei, dar şi cu noi, vecinii. Acum câteva luni, iubitul fiicei a făcut şi el o criză mare de nervi şi a bătut-o (cred) pe bătrână. Atât de tare se auzeau ţipetele şi bufniturile de la etajul şapte, încât jos se adunaseră o grămadă de oameni curioşi. Am ieşit pe geam şi i-am rugat pe agenţii de pază amestecaţi printre acei oameni să urce în ajutor. Au refuzat. Am rugat să cheme cineva poliţia, nu s-a sinchisit nimeni. Atunci am făcut-o eu, deşi mi-e tare frică de acei oameni, deja primisem ameninţări de la ei şi fără motiv, darămite să le mai şi dau unul… Poliţia a venit după vreo jumătate de oră, când în apartamentul vecin se făcuse o linişte mormântală. Au sunat de câteva ori la uşă, apoi mi-au spus că nu au ce face:

– Păcat că nu o mai bate încă (!!), dacă se auzea ceva, am fi avut motiv să intervenim în forţă, dar aşa…

– Ştiţi că s-ar putea să fie linişte pentru că n-o mai putea să ţipe?

– Eee, lăsaţi, că nu o fi chiar aşa.

Şi nu a fost. Baba era bine, mersi, atunci când am văzut-o, după câteva zile. Iar eu nu mai sun la 112 când îi aud cum urlă alături. Şi o să-i tot aud, pentru că nimeni nu îi poate scoate din bloc, deşi nu au niciun drept legal să stea acolo şi nici nu plătesc vreo întreţinere, din cauză că poliţia e neputincioasă, iar justiţia nu îşi face treaba.

Scriind acum, îmi aduc aminte şi de femeia aceea de la ţară, de undeva de pe lângă Bucureşti, care a ajuns la spitalul Marie Curie, pe o ploaie torenţială, într-o duminică dimineaţă, bătută de bărbat, şi ea şi fetiţele ei. Una dintre fetiţe avea nevoie de internare, dar pentru mamă şi soră nu s-a găsit loc. Şi aşa se face că le-a zărit pe hol o prietenă de-a mea, şi ea internată cu copilul acolo, şi a aflat că bărbatul le bătea des, ştia tot satul, dar nu aveau unde să se ducă, aşa că rămâneau acasă, să fie bătute iar. În spital nu era nimeni să le ajute – nu tu un consilier, un psiholog sau un poliţist (deşi sunt multe astfel de cazuri care apar în spitale, iar aici vorbim, mai mult, de un spital pentru copii). Aşa că prietena mea a chemat poliţia, iar poliţia le-a explicat că nu e în circumscripţia lor, că trebuie să se întoarcă în sat să depună plângere, că nu trebuia să fugă de acasă, că ar trebui să meargă şi la IML, dar costă şi e complicat pentru că e şi duminică. De lucrul ăsta mă convinsesem şi eu, pentru că timp de câteva ore le-am căutat un adăpost celor două, sunând la toate numerele de telefon pe care am reuşit să le găsesc de pe la diverse direcţii de asistenţă socială şi protecţie a copiilor, precum şi la organizaţii de profil. La Stat nu a răspuns absolut nimeni, la privat a răspuns vag cineva, dar până a doua zi la prânz, când m-au sunat înapoi de la acel ONG, să discutăm mai detaliat despre o eventuală mână de ajutor, lucrurile se „rezolvaseră”: peste noapte se găsise un colţ de pat de spital pentru mamă şi cea de-a doua fiică, astfel încât să nu o lase singură şi speriată pe cea mică, internată, iar a doua zi au plecat din spital cu numărul de la DGASPC în buzunar şi atât. Sunt absolut convinsă că s-au întors acasă. Pentru că astfel de femei cred că nu au unde să se ducă. Şi nu le ajută nimeni.

Vi-o mai amintiţi pe coafeza împuşcată în Dorobanţi de soţul ei abuziv? Dar de vânzătoarea de la nu ştiu ce magazin de lux de pe Calea Victoriei, ucisă şi ea la serviciu? Ambele făcuseră cereri de ordine de restricţie faţă de soţii lor, de parcă se credeau în filmele americane, să le şi obţină! Pe tânăra bătută în public, într-un local din Petroşani, de interlopul acela cunoscut în oraş şi cu antecedente serioase, o mai ştiţi? A făcut vâlvă şi ea atunci, hotărâtă să ceară sancţiuni şi răzbunare, vuia mass-media, s-a intentat proces, pentru că exista dovada video clară a infracţiunii – filmarea în care se vedea şi pumnul, şi felul în care bărbaţii din jur continuaseră să stea indiferenţi la masă… Apoi fata şi-a retras plângerea şi gata cu procesul, sancţiunile şi răzbunarea. Oraş mic, mafie mare, fată neajutorată. Rămâne cum am stabilit.

Nu e o situaţie tipică României, ea este întâlnită peste tot, inclusiv în lumea „civilizată”. Femei-victime, instituţii ineficiente, semeni nepăsători. Doar că la noi, probabil, ea este mult mai des întâlnită decât în alte părţi. Acum nişte ani, am citit că, în Franţa, mureau în medie 6 femei pe lună din cauza violenţei conjugale. Nu ştiu dacă e mult sau puţin, dar ştiu că pentru România nici măcar o statistică pe subiect nu am reuşit să găsesc atunci. Cine să o facă?…

Când simţi că nu mai poţi şi totuşi mai poţi puţin

Când ai obosit să ai grijă singură de fetiţa ta care are doisprezece ani, dar este încă la fel de neputincioasă precum un bebeluş. Şi ştii că aşa va rămâne mereu.

Când îţi înmormântezi băieţelul de zece ani, pe care l-ai crescut până acum în ciuda faptului că un medic ţi-a spus, imediat după naştere, că nu va trăi decât câteva zile. Cu dispreţ ţi-a spus asta, iar tu te-ai încăpăţânat să îi arăţi că se înşală.

Când nu mai ai nimic, nici maşină, nici haine, nici casă, nici dinţi – doar un capăt de pat de spital, pe care dormi, de luni de zile, lângă copilul tău grav bolnav, pentru tratamentele căruia ţi-ai dat şi ultimul ban.

Când de-abia ai loc în casă să pui unul lângă altul cele patru sicrie ale copiilor tăi morţi deodată într-un accident de maşină.

Când bărbatul te părăseşte imediat cum află că vrei să-i păstrezi sarcina, pentru că el nu-şi doreşte copii. Apoi te îmbolnăveşti de cancer.

Când te întorci de la serviciu şi îţi găseşti copilul spânzurat în dormitor, şi te întrebi, ani, şi ani, şi ani, unde ai greşit şi de ce nu ai ştiut să citeşti semnele disperării?

Când îţi moare fata de doar douăzeci de ani chiar de ziua ta şi tu răspunzi cu „Mulţumesc” urărilor de „La mulţi ani” venite de la oameni care încă nu au aflat.

Când ai un băiat cu handicap care are nevoie de sprijin permanent, iar tu îmbătrâneşti, şi el îmbătrâneşte, aveţi amândoi părul alb, dar tot de mână trebuie să îl ţii pe stradă. Şi simţi că se apropie moartea, şi cine o să-l îngrijească după? Şi apoi mori.

Când simţi că nu mai poţi, întotdeauna mai poţi puţin, atunci când eşti mamă.

Noutăţi din cartier

Nici trei săptămâni n-am lipsit din Bucureşti. Şi iată ce am găsit la întoarcere:

1. Fântâna – ACEA fântână oribilă, penibilă şi nefuncţională din intersecţie de la Şincai, la care s-a lucrat nişte săptămâni bune, cu oameni mulţi şi utilaje – nu mai este; a fost înlocuită de o coiţă mai mică, dar mai bărbătoasă, pentru că măcar ţâşneşte mai abitir apa din ea.2. Prelata – ACEA prelată din lemn de pe bulevardul Cantemir, care stă să cadă din iarnă, şi pentru îndepărtarea căreia am fost trimisă ca o minge de ping-pong telefonică, de la Primărie la Poliţia Locală, cu trecere prin ISU şi Pompieri – nu mai este; a fost complet dată jos; a rămas doar uşa larg deschisă la ditamai panoul electric al clădirii, dar sper ca până la iarna următoare să se rezolve şi asta.

3. Gunoiul – ACEL gunoi care tronează peste tot prin Tineretului cam de când avem primar nou care se ceartă cu REBU şi ne pune să ne descurcăm singuri cu deşeurile, în timp ce el construieşte borduri inutile, plantează tuie nesimţit de scumpe şi fumează fără jenă în restaurante – ei bine, gunoiul este tot acolo; doar că locuitorii cartierului par să se fi adaptat la situaţie şi îl împodobesc frumos acum; dacă tot pute, măcar să arate drăguţ.

O să mai plec vara asta. Îmi plac surprizele.

Ca pe vremuri?

Diseară, la Arenele Romane din Bucureşti, va avea loc un concert numit Ca pe vremuri. Nu voi merge acolo, nu mi-am dorit asta, dar nu am cum să nu îmi amintesc acum, cu emoţii amestecate, de ceea ce a fost odată o parte importantă şi foarte spectaculoasă a tinereţii mele: acel „pe vremuri”.

„Pe vremuri” înseamnă, de fapt, o perioadă de câţiva ani, de la mijlocul anilor ’90, în care compania Philip Morris a sponsorizat lungi turnee ale celor mai tari formaţii rock de atunci. Totul era Marlboro în jur: afişe, tricouri, şepci, prosoape de plajă, ochelari de soare, walkman-uri (pentru cine mai ştie ce e aia), ceasuri, cronometre şi, bineînţeles, ţigări. Doar eu mă încăpăţânam să fumez Lucky Strike ziua şi Kent seara, conform unui obicei ciudat pe care mi l-am păstrat pentru multă vreme… În primul an, alături de Holograf şi de Iris, în concertele comune a cântat Direcţia 5. Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, parcă solistul trupei („Guriţă”) s-a pocăit peste noapte sau s-a apucat de un biznis cu chiloţi, cert este că în următorii ani, în turneul Marlboro, i-a luat locul formaţia Compact – marea mea slăbiciune dintotdeauna – şi aşa s-a ajuns la formula care se află astăzi pe afişul spectacolului Ca pe vremuri.

Dar pentru a mai fi acum ca pe vremuri, ar trebui ca spectacolul să aibă loc la mare, acolo unde se desfăşurau turneele cu pricina. Erau vreo două, trei concerte pe săptămână, în teatrele de vară de la Mamaia, Costineşti şi Neptun, despre care mă întreb dacă or mai fi rămas în picioare de atunci. Trupele, tehnicii, impresarii, familiile şi căţeii erau cazaţi de-a lungul întregii veri într-un complex cu circuit oarecum închis de la capătul staţiunii Mamaia, care cuprindea hotelurile Mercur şi Minerva. Hotelurile încă există, sub denumirea de Complex Mediteranean şi, sper eu, sub o formă renovată, pentru că nu erau chiar în cea mai bună stare acum douăzeci de ani. Dar asta nu conta prea tare. Atmosfera din acea incintă era una teribil de luminoasă, cu oameni tineri şi veseli, iubitori de muzică şi distracţie, un du-te vino de artişti, femei frumoase şi paparazzi de la încă timida revistă Vip, care se tot băgau în vorbă în căutare de senzaţional.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să-mi mai trăiască bichonii de care eram nedespărţită pe atunci. Mamă şi fiu, zulufaţi şi jucăuşi, îi luam aproape peste tot cu mine (inclusiv pe plajă, pe atunci nefiind încă interzis accesul cu câini acolo, ca acum). Erau familia mea. Şi i-am iubit cum nu cred că voi mai putea să iubesc vreodată vreun animăluţ. Mămica s-a stins în 2007, băiatul ei în 2010.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi basistul de la Compact, Teo Peter, a cărui moarte violentă, la doar 50 de ani, în 2004, într-un taxi lovit de un soldat american, nu a fost niciodată răzbunată de Statul nostru impotent. Teo era un povestitor cu har, un ardelean care vorbea mult dar niciodată prea mult, un bun prieten şi un om uriaş, care mă săruta părinteşte pe creştet şi care râdea mai mereu. Făcea pereche de Muppets cu campionul absolut al umorului din Compact (şi nu numai, probabil că din toată industria muzicală de la acea vreme), bateristul Leluţ Vasilescu. Spre deosebire de Teo, pe Leluţ doar nevastă-sa – femeie aprigă – îl putea opri din vorbit, glumit şi petrecut.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Emil Laghia, încruntatul chitarist de la Compact. Pe el l-a înjunghiat amanta, la 37 de ani, într-o seară din 2005, după care l-a mai ţinut câteva zile în casă, lăsat pe jos acolo unde se prăbuşise, înainte să se predea poliţiei. Acea femeie mititică şi tăcută, cu aspect de gospodină şi cu un băieţel mereu atârnat de mână, care îşi trăgea bărbatul spre casă de la orice distracţie. Nu i-am auzit vorbind niciodată, pe niciunul din acea familie nefericită.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui ca Leo Iorga să mai cânte cu Compact. La primele turnee Marlboro, încă era el solistul trupei, apoi a apărut din senin Paul Ciuci, care îşi lăsase baltă colegii şi plecase în străinătate în urmă cu vreo opt ani. Iar Leo a fost aruncat afară. Deşi Paul era cel care lansase multe dintre hiturile trupei pe care le iubeam atât de mult, în acea situaţie mi s-a părut un uzurpator şi am regretat ce i se întamplase lui Leo. Şi acum îmi pare rău pentru el, tocmai am auzit că problemele lui cu cancerul continuă şi că TVR-ul a început o campanie masivă de strângere de fonduri pentru tratamentele lui. E un om bun Leo, şi are doar 52 de ani, dacă vreţi să îl ajutaţi, aveţi detalii aici. După întoarcerea lui Ciuci au mai plecat din trupă şi Adi Ordean, un om de muzică mult prea modest pentru valoarea lui extraordinară, şi Vlady Cnejevici, un clăpar genial, un om dintr-o bucată şi un comesean de cursă lungă, care a rămas prin zonă şi după aceea, pentru că a continuat să cânte cu Pasărea Colibri – trupă care stătea şi ea în complex.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Florian Pittiş (mort în 2007), care făcea parte tot din Pasărea Colibri. Contrar aparenţelor de pe scenă, era cel mai puţin vorbăreţ dintre toţi şi cam lipsit de simţul umorului. Avea o iubită cu care semăna la păr până la confuzie şi se retrăgea devreme în camera lui. Colegii săi, în schimb, făceau deliciul nopţilor nesfârşite de la Acapulco, acea terasă mică şi cu etaj de pe plajă, ce ne găzduia până târziu (sau devreme, depinde cum vreţi să consideraţi zorii zilei): Mircea Baniciu şi Mircea Vintilă, două surse de umor bun de neegalat – unul expansiv şi fermecător, celălalt hâtru şi înţepător.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai trăiască şi Laura Stoica, sufletista naivă cu voce imensă care avea şi ea cântări pe litoral şi venea des pe la noi. Mi-era dragă Laura. Şi era o încântare să se alăture băieţilor la jam-session-urile ce se încingeau uneori seara, în micul amfiteatru din complex. Mai varia un pic repertoriul de la deja arhicunoscutele Van Hallen ale lui Bittman, Soldier of Fortune a lui Minculescu sau You’re Wonderful Tonight a lui Jolo ăl mic de la Philip Morris. Laura a murit la 39 de ani, într-un accident de maşină în 2006, fix atunci când părea că îşi găsise, în sfârşit, iubirea, rostul şi fericirea, împreună cu iubitul ei şi cu copilul lor nenăscut.

Şi de Doru Căplescu îmi amintesc că a trecut odată pe la mare în timpul unui turneu. Un muzician extrem de talentat şi un om de o mare fineţe, care locuia pe atunci în Olanda şi care a murit la 46 de ani, în 2003, la doar trei zile după ce se întorsese în România. Oameni cu care ţara asta nu a ştiut ce să facă.

Şi cu formaţia Timpuri Noi ne intersectam uneori pe la concerte; nu mai există acum, cel puţin nu în formula de atunci. Nici de Edgar Surin nu am mai auzit nimic, deşi era un nume foarte important pe piaţa spectacolelor de la noi, de după Revoluţie; pe vremuri, ne trimitea limuzina lui ca să nu întârziem la vreun concert, azi doar o scrumieră mare cu numele lui pe ea îmi mai aminteşte de el. Iar înaintea lui, fusese celebru în branşă Sergiu Băhăian (mai ştie cineva de Sabina Product S.R.L.?), cel care a escrocat mii de oameni şi chiar a ucis, în stil mafiot, vreo patru, în anii care au urmat. O lume colorată, trebuie să recunoaştem…

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să stau în sală la momentul Compact şi să cânt de fiecare dată fiecare melodie şi fiecare cuvinţel cu ei. Să merg la o cafea cât cântă Iris, care nu m-a impresionat niciodată, dar ai cărei fani erau absolut impresionanţi. Să văd o mare de brichete aprinse la Floare de iris. Nu telefoane mobile, pentru că încă nu existau pe atunci… Să stau în culise la Ochii tăi – singura piesă Holograf pe care am iubit-o vreodată (şi care continuă să îmi placă şi acum, în ciuda celor care s-au întâmplat) – în aşteptarea singurei note de bas a ei, din final. Să mă emoţionez la Umbre pe cer şi să mă oripilez la Stai în poala mea – era un fel de începutul sfârşitului pentru era rock a Holografului, care s-a îndreptat din ce în ce mai tare spre pop dulceag şi comercial după asta. Şi neapărat să fug în sală la Banii vorbesc, ca să mă conectez la nebunia inexplicabilă a publicului pentru acea melodie, niciodată apărută pe vreun disc până atunci, şi totuşi cea mai populară dintre toate.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să mai văd puştoaice dezvelindu-şi pieptul în cabine, pentru ca băieţii de la Holograf să le dea autografe pe sâni. Sau să mai am naivitatea să cred că eu eram printre foarte puţinele „oficiale” care nu erau înşelate, aşa cum vedeam în jur că li se întâmplă celorlalte, fără nicio jenă. Apăreau mereu alte şi alte amante pe acolo, unele celebre, altele nu, mai toate cu păr lung, picioare lungi şi fuste scurte. Acum ştiu că ele erau şi mai multe atunci când eu nu eram.

Pentru a fi ca pe vremuri, ar trebui să am iar 25 de ani şi toată viaţa înainte. Dar asta nu se va mai întâmpla niciodată.

26 iulie 1995. Ziua mea

De 1 iunie, vă urez „Fir întins!” şi…

Cu ocazia masivelor proteste din iarnă de la Giurgiu, care au scos în stradă chiar şi vreo cincizeci de oameni într-o sâmbătă după-amiază (până-n „Bravo, ai stil”), şi-a făcut remarcată prezenţa un domn voinic, cu un cap mai înalt decât majoritatea şi cu o burtă în plus faţă de ceilalţi. Deşi vocea proprie a respectivului era suficient de impunătoare, după părerea mea, plusase cu generozitate şi îşi luase la el şi o vuvuzea. Aşa se face că, oriunde ne mutam prin scuarul acela mititel din faţa Prefecturii, vuvuzeaua ne rănea cu ţâpuritura ei urechile. Şi aşa se face că, evident, nu mi-a fost deloc simpatic individul la o primă vedere / auzire. Însă mi-a devenit brusc atunci când a povestit:

– Mie îmi pare tare rău că m-am lăsat păcălit de ăştia. Ne-au promis că ne scot o grămadă de taxe şi eu m-am bucurat mai ales că au scos-o pe aia cu pescuitul şi i-am votat. Da’ acum… mai bine dădeam ăia 30 de lei pe permis, decât să facă măgăria asta cu OUG-ul…

Apoi a suflat iar în vuvuzea şi s-a dus să îi bântuie şi pe alţii cu dezamăgirile sale.

Într-adevăr, actuala putere a desfiinţat taxa anuală pe care fiecare pescar trebuia să o plătească la ANPA (Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură), pentru a obţine dreptul de pescuit recreativ. Însă, ceea ce nu părea să ştie atunci domnul cel voinic, dar presupun că a aflat între timp, este că acum e necesară înscrierea într-o asociaţie de pescari pentru a putea pescui în mod legal. Or taxele anuale percepute de aceste asociaţii sunt de câteva ori mai mari decât vechea taxă. Deci acum nu mai dai 30 de lei Statului, ci 90, poate şi mai mult, unor persoane fizice care la un moment dat s-au împrietenit între ele şi au zis „Hai să facem şi noi o asociaţie!”.

Cam aşa a fost cu mai toate promisiunile electorale din toamna trecută. Rând pe rând, se vor dovedi cu toatele găunoase, de nesusţinut sau motivate de egoiste interese personale. Dar nu cu scopul de a mă plânge de clasa politică începusem să scriu la articolul ăsta, ci pentru că voiam să vă semnalez ceva suspect. Ştiţi că astăzi, în primul an în care ziua de 1 iunie este sărbătorită prin ne-muncă, este şi ziua în care se deschide sezonul de pescuit? Adică să nu fie nicio legăturică, oare, între faptul că s-a aprobat o nouă zi liberă, deşi mai era una la câteva zile distanţă, şi pasiunile marilor bărbaţi de Stat care ne conduc, unii dintre ei chiar fani declaraţi ai pescuitului sportiv şi deţinători de asociaţii în acest sens? Mie, una, clar nu îmi miroase prea bine… Dar e drept că pot fi subiectivă: bărbatu-meu a ieşit şi el de dimineaţă pe Dunăre, cu prietenii, nerăbdători după un fir întins după o jumătate de an de prohibiţie. Iar eu am rămas singură cu copilul în această zi de mare sărbătoare, în care Bucureştiul ne oferă atât de multe lucruri de făcut încât suspectez că o să stăm să lenevim în casă. Singurele, abandonate, neglijate ş.a.m.d. Of. Da’ peştele proaspăt e bun, totuşi… Aşa că, până la urmă, îi transmitem lui tati, în caz că are internet pe barcă şi mă citeşte acum: „Fir întins!”. Plus cealaltă urare la modă printre pescari, şi mai din suflet decât prima: „Căcat în traistă!”. Nişte mari romantici, pescarii ăştia, nu-i aşa?

desen de fetiţă de pescar (nu spun cine), aprox. 6 ani, cred