Viaţa pe un trotuar

– Levenţicăăăăă! Levenţicăăăăă! Hai, domniţa, ia levenţica, e un leu legătura!

Foarte rar cumpăr câte ceva de pe trotuare. Mi se întâmplă uneori să le ajut pe bătrânele care chiar par să aibă mare nevoie, în rest, însă, cred că un trotuar de cartier nu e locul potrivit pentru comerţ. Dar anul ăsta chiar am nevoie de tot ajutorul posibil, pentru că o hoardă de molii mi-a invadat biblioteca şi nimic nu pare să îi ţină piept. În plus, fiică-mii îi place mirosul de levănţică, deci…

– Bine, iau cinci. Dar cu o condiţie: să zici “levănţică”. Aşa e corect.

Îi zâmbesc încurajator. Femeia încearcă de mai multe ori până să reuşească. E greu să schimbi în câteva clipe un obicei de o viaţă. Dar nu imposibil, iată că acum zice “levănţică”. Repetă, mândră de ea că i-a reuşit. Iau bucheţelele şi dau să plec, dar acum trag de mine toate celelalte femei înşirate pe trotuar cu marfă. Mă simt generoasă şi iau şi o legătură de pătrunjel de la următoarea femeie. O ştiu de ani de zile, e aici zilnic, cu diverse verdeţuri, şi zilnic face circul ăla cu ascunsul de poliţiştii locali pe care îl fac toţi: cineva anunţă că vine poliţia, toţi îşi strâng paporniţele sau îşi închid portbagajele şi fug prin spatele blocurilor, apoi cineva spune că au plecat şi gata, se întorc la locul lor. Mi-am propus să nu cumpăr niciodată de la femeia asta mai în vârstă după ce am văzut-o făcând pipi pe trotuarul din faţa blocului meu, acum foarte mulţi ani. Măcar de făcea doi paşi mai încolo, în grădină, şi nu să lase o baltă fix în faţa portierei unei maşini, pe un trotuar care duce la o grădiniţă de copii. Atunci s-a ridicat ca şi când nimic n-ar fi fost, şi-a tras chiloţii şi fusta şi s-a întors să-şi vândă ierburile. Nu cred că s-a spălat pe mâini, dar e drept că nici nu se ştersese nicăieri cu ele.

Apoi cad în plasa unei femei mai tinere, care vinde legume. Şi pe ea o ştiu de ani mulţi, am văzut-o maturizându-se pe trotuarul ăsta. Are nişte ochi superbi, verzi, oarecum nepotriviţi cu faţa arsă de soare şi îmbătrânită mult mai repede decât ar fi firesc. Alături de ea, o fetiţă de vreo zece ani, şi ea cu nişte ochi ireal de frumoşi, şi ea cu o paporniţă în faţă.

– De ce nu este la şcoală?, o întreb eu pe femeie.

– Nu ştiu. Nu e a mea.

– Am crezut că e a dumneavoastră pentru că semănaţi la ochi. De ce nu eşti la şcoală, mămică?, mă întorc spre fetiţă.

– Păi azi nu se face. E liber.

– Nu minţi! Am şi eu o fetiţă cam de vârsta ta şi e la şcoală acum.

– Şi eu am una, sare femeia cu ochi verzi de alături. E la şcoală şi ea. Deşi era să nu mai fie deloc, că a fost foarte bolnavă.

O întreb ce s-a întâmplat. Ştiu cât de mult contează pentru o mamă să vorbească despre copilul ei şi cineva să o asculte, mai ales dacă are probleme. Fetiţa a avut un accident vascular cerebral, pe la nouă ani (sau cel puţin asta înţeleg eu din povestirile mamei, care are un vocabular foarte simplu). La spital i-au zis să se pregătească pentru ce e mai rău, dar ea nu a vrut. A plâns mult, s-a rugat de toţi doctorii de pe-acolo, a dormit pe holuri – până la urmă, un medic a fost de acord să o opereze. Dar înainte, i-a spus că are şanse de supravieţuire de unu la sută. Să nu-şi facă iluzii prea mari. Fetiţa a supravieţuit şi acum e bine. Se descurcă bine la şcoală, e veselă, va trăi. Mama i-a pupat mâinile acelui doctor.

– Şi eu aş vrea să mă duc la şcoală, şopteşte fetiţa de alături. Dar azi n-a putut mama să vină aici, că s-a dus după marfă, aşa că m-a trimis pe mine.

– Îţi place să citeşti?, îmi vine mie o idee.

– Ǎăă… da… sigur…

Bănuiesc că, de fapt, nu citeşte. Iar eu cred în cărţi, în puterea lor de a deschide minţi şi de a descătuşa suflete. De a oferi la propriu o viaţă nouă cititorului, chit că aceasta este doar în fantezia sa. Şi cum toată această discuţie a noastră are loc fix în faţa unei librării, o rog pe femeia cu ochi verzi să ne păzească amândurora sacoşele şi intru cu fetiţa în magazin:

– Te rog să îţi alegi ce carte vrei tu, iar eu ţi-o cumpăr.

Din felul în care rămâne blocată în faţa standurilor cu cărţi, mi-e clar de tot că nu citeşte. Pur şi simplu nu are nici cea mai vagă idee ce să îşi aleagă. O rog pe vânzătoare să ne ajute cu o sugestie de lectură pentru clasa a patra. Iar aceasta, după ce se uită un pic la fetiţă, îmi întinde ceea ce cred că este alegerea ideală pentru ea: “Heidi”. Şi pentru mine e o alegere bună, costă doar cinci lei, aşa că o cumpăr şi i-o dau fetiţei:

– O să-ţi placă mult. E despre o fetiţă ca tine. Şi despre speranţă.

Îmi iau sacoşele şi mă întorc spre casă. Cred că am făcut destule cumpărături de care nu aveam nevoie, pentru o singură zi. În spatele meu se aude, la început pătrunzător, apoi din ce în ce mai încet, pe măsură ce mă îndepărtez:

– Levenţicăăăăă! Levenţicăăăăă!

Nu cred că fetiţa va citi vreodată acea carte. Dar măcar am încercat.

Reclame

Cine zice, ăla e!

Vorbesc cu bărbatu-meu la masă despre radicalizarea discursului public online. Adică despre duritatea postărilor unora de pe reţelele sociale, despre virulenţa răspunsurilor altora, despre dubla măsură cu care ne judecăm unii pe alţii, despre violenţa care răzbate de peste tot, de parcă suntem în prag de război civil (şi poate chiar suntem). Fiică-mea încearcă o vreme să ne abată atenţia făcând diverse jonglerii, apoi ne somează deschis să vorbim şi ceva pe înţelesul ei, apoi îşi dă seama că n-are încotro şi începe să asculte ce zicem. Ba chiar şi înţelege acum, pentru că o văd uşor îngrijorată de ceea ce aude.

– Mama, dar tu ai primit comentarii dintr-astea rele?

– Da, sigur că da. Au fost oameni care mi-au scris cuvinte foarte urâte. E drept că unii preferă să o facă în privat, mă înjură prin mesaje personale, ca să nu îi vadă şi alţii.

– Wow… pe bune?! Dă-mi şi mie un exemplu, te rog.

Şi i-am dat. A fost destul de complicat, dat fiind că nu ştia o groază de termeni şi a trebuit să mă opresc de mai multe ori din povestit pentru a-i explica, dar până la urmă am reuşit. Pe scurt, povestea este următoarea:

Acum câteva luni, o fetiţă era cu bunicul ei într-un tramvai. Când au ajuns la destinaţie, fetiţa a coborât în staţie, dar bunicul nu a apucat, pentru că tramvaiul a închis uşile şi a plecat mai departe. Călătorii au început să ţipe şi să bată în cabina vatmanului („Ce e aia vatman, mama?”), să oprească tramvaiul ca să poată coborî şi bunicul, dar vatmanul şi-a văzut de drumul lui, insensibil. Bunicul a coborât la următoarea staţie, s-a întors pe jos, într-un suflet, la staţia unde era copilul, copilul (plângând în hohote) fusese recunoscut de un vecin şi dus între timp acasă… în fine, a fost o aventură uriaşă. Mama copilului a povestit-o pe pagina ei de Facebook, supărată pentru ceea ce se întâmplase cu fetiţa ei, care se pare că s-a speriat teribil şi nu s-a putut opri ore bune din plâns. Postarea a avut o groază de distribuiri şi de comentarii, în special de la alţi oameni revoltaţi contra relelor tratamente aplicate călătorilor de către angajaţii RATB („Ce e aia RATB, mama?”), devenind virală şi făcând chiar obiectul unei ştiri la jurnalul de seară de la ProTV. Primăriţa Capitalei a anunţat măsuri drastice împotriva vatmanului vinovat, ajungând până la concedierea lui, iar asta i-a pus pe jar pe colegii săi de la RATB. Au apărut puhoaie de comentarii injurioase pe pagina mamei cu pricina şi se pare că a fost atacată foarte urât şi în privat, cu mesaje abjecte şi pline de ameninţări. Cum de a îndrăznit să îi distrugă, iată, viaţa unui profesionist care îşi făcea doar meseria, în condiţiile în care ea nu a fost în stare să-şi educe corect plodul sau să aibă grijă de el, ci l-a lăsat cu un moş senil etc. etc. etc.

I-am scris şi eu un comentariu acelei mame. E o mămică-blogger pe care o cunosc din online, de câţiva ani buni, dar aş fi comentat şi dacă nu aş fi cunoscut-o. Pentru că, indiferent ce s-a întâmplat acolo, indiferent de cine şi când a greşit, indiferent de cauzele incidentului, singurul lucru care mi s-a părut mie clar a fost că acel copil s-a speriat îngrozitor. Şi i-am transmis doar părerea mea de rău asupra celor întâmplate, sugerându-i mamei să consulte un psiholog, pentru că traumele copiilor pot apărea şi ca urmare a unor astfel de incidente aparent minore; e mai bine să o ia din timp, să nu lase situaţia să se agraveze. Atât. Nu am acuzat pe nimeni de nimic, nu am jignit pe nimeni.

Apoi am primit un mesaj privat de la o angajată RATB, după cum declara ea în profilul personal că este, care mă făcea foarte proastă. Cam asta e povestea.

– Pe bune, mama??!!

– Da, pe bune.

– Şi tu ce i-ai răspuns?

– Nu i-am răspuns nimic, pentru că nu cred că astfel de mesaje merită răspunsuri. Şi nici astfel de oameni nu merită să pierdem timp cu răutăţile şi cu prostia lor. În plus, m-a şi blocat imediat după ce mi-a trimis mesajul, să se asigure că nu-i pot răspunde…

– Păcat. Eu i-aş fi răspuns. Nu cred că e bine să lăsăm aşa astfel de lucruri.

– Şi, mă rog, ce i-ai fi răspuns tu?, zâmbesc eu cu îngăduinţă şi oareşce curiozitate.

– „Cine zice, ăla e!” Asta i-aş fi răspuns. E atât de simplu!

Bineînţeles că am râs la replica asta. Ce simplă e viaţa copiilor! Dar, la două zile după discuţia de mai sus, copilul m-a întrebat iar:

– Mama, i-ai scris lu’ barmaniţa aia „Cine zice ăla e”?

– Nu ştiu dacă să o fac. Dar nu era barmaniţă…

– În fine, BATMANIŢǍ, sau cum ai zis! Să-i scrii!

Dacă mă gândesc bine, cred că are şi copilul ăsta dreptate, în felul lui. Şi că, deşi nu chiar corecte din punct de vedere filosofico-politico-moralmente şi educaţional, răzbunările au şi ele potenţialul lor reparatoriu. Aşa că, dragă Angely Angelyn, dat fiind faptul că m-ai blocat pe Facebook, luându-mi posibilitatea de a-ţi da acolo replica pe care o meriţi, o las aici, cu dedicaţie pentru toţi oamenii răi şi proşti, ca tine, care nu-şi pot vedea de vieţile lor meschine şi simt nevoia să se bage în ale altora, încercând să le urâţească şi pe acestea. Ei bine, aflaţi că nu vă reuşeşte mereu chestia asta. Şi că uneori reuşiţi să fiţi doar motiv de caterincă. Iar veritabilele victime în astfel de situaţii sunteţi, de fapt, tot voi. Pentru că sunteţi ridicoli şi uşor de manipulat. Uitaţi-vă la ceea ce trebuie curăţat în vieţile voastre, priviţi voi mai cu atenţie în oglindă, nu vă mai exhibaţi prostia dând replici ca nuca-n perete şi dovedind incapacitatea voastră înnăscută şi ne-educată de a înţelege anumite lucruri. Încercaţi să fiţi buni, măcar, dacă de inteligenţă nu poate fi vorba. Şi nu uitaţi că totul se plăteşte în viaţă, mai devreme sau mai târziu. Atunci când vi se va părea că soarta a fost nedreaptă cu voi, dându-vă o lovitură pe care vi se pare că nu o meritaţi, aduceţi-vă aminte de momentele în care aţi împroşcat cu răutate în jurul vostru, absolut nejustificat. Şi nu uitaţi că la prostie cel mai bine se răspunde tot cu o prostie. Deci… cine zice ăla e, cine zice ăla e!

Cămăşile albe

Suntem în drum spre serbarea şcolară de sfârşit de an a fiică-mii. Bineînţeles că riscăm să întârziem, ca de obicei. Cu un tată care cu greu s-a dat dus din faţa televizorului, la ora la care juca Halep finala de la Roland Garros, cu o mamă care nu mai încape în nicio haină din dulap suficient de prezentabilă după gustul ei şi cu un copil–sac de nervi din cauza emoţiilor teribile, e mai greu să te încadrezi în timp. Fugim, deci, spre metroul de la Tineretului (cu o mică escală la covrigii lui Paul, că deh, oameni suntem!), când îi vedem sosind: un şir lung de tot de bărbaţi în cămăşi albe, curgând dinspre sud spre gura metroului. Mulţi dintre ei au steguleţe, câţiva au stindarde mai mari, toţi sunt foarte, foarte veseli. E clar o excursie pentru ei, o aventură pe care n-ar fi avut-o fără această ocazie. Coborâm împreună scările şi ne oprim cu mult înainte de uşile staţiei, pentru că până acolo ajunge coada. Fiică-mea se sperie, e la un pas să intre în panică (“N-o să ajungem niciodată la timp!!!”), dar taică-său ne arată că aproape toate automatele de taxare sunt libere, cu excepţia celui la care stau oamenii. Sunt zeci de oameni care nu au văzut niciodată o cartelă de metrou şi care par să aibă doar una, aşa că durează infinit să intre pe rând în staţie. Paznicul staţiei repetă ca o placă stricată:

– Cu partea cu dunga aia neagră în sus! Nu aşa, la stânga!

Acum înţeleg de ce au plecat atât de devreme spre Piaţa Victoriei, e de-abia cinci şi jumătate, dar probabil că va dura mult să ajungă acolo…

Pe peron, se adună la fel, într-un singur loc, grămadă. Ne ducem mai departe. De când cu acele accidente oribile de la metrou, prefer să păstrez distanţa şi faţă de şine, şi faţă de alţi oameni. Fricile ne mănâncă uşor-uşor libertatea. Tot sper să vină metroul mai repede, să nu întârziem prea mult, dar acesta nu apare, iar cămăşile albe afluiesc (!) necontenit. S-a format iar o grămadă mare, gălăgioasă şi veselă, ca şi la intrare. Se vede clar că sunt oameni extrem de simpli, de la ţară, nu au nici pic de obrăznicie în ei, doar lipsă de maniere civilizate. Se uită intimidaţi în jur, la uriaşa groapă de sub pământ în care se află, la oamenii care trec pe lângă ei, la tot.

Când vine trenul, intrăm în vagon, undeva spre capătul mai îndepărtat al peronului. Şi aici sunt multe cămăşi albe, oriunde te uiţi în jur vezi alb. Şi fiică-mea are una, pentru că aşa e costumul de spectacol. Chiar glumim pe tema asta, că ar trebui să se ducă la miting în loc de teatru. Nu apreciază gluma. Iar uşile nu se mai închid. Aşteptăm, aşteptăm… la un moment dat, se aude o voce în difuzorul metroului:

– Pentru urcare, vă rugăm să folosiţi TOATE uşile trenului!

Nici nu trebuie să vedem ca să ne dăm seama că iar s-o fi făcut o coadă lungă la o singură intrare…

La următoarea oprire, de la Piaţa Unirii, aşteptăm din nou mai mult decât ar fi normal. Şi auzim din nou:

– Pentru urcare, vă rugăm să folosiţi TOATE uşile trenului!

Apoi iar aşteptăm. Ne uităm înspre peron şi observăm că un grup de cămăşi albe a coborât acolo şi pare complet dezorientat. Au steaguri, dar n-au conducător. Şi oamenii aceştia râd, dar e clar că sunt şi un pic speriaţi că nu ştiu încotro să o ia. Din difuzorul trenului se aude:

– Trenul de la linia doi merge la Piaţa Victoriei!

Mă mir că încă nu a coborât conductorul să îi ia frumuşel de mână pe oamenii ăia şi să îi bage la loc în metrou, că au coborât la staţia greşită. Fac un schimb rapid de priviri cu o pasageră:

– Săracii de ei, par pierduţi…

– Eh, lăsaţi…

Şi ne pufneşte râsul. Suntem răutăcioase, desigur, dar nici ei nu sunt buni.

La Piaţa Universităţii coborâm şi noi. Alte grupuri albe şi dezorientate şi acolo. Şi o aud pe fiică-mea spunând:

– Eeee, dacă era un chinez pe-aici, altfel stătea treaba!

Sunt uimită. Pe lângă faptul că habar nu am de ce spune asta, tocmai mi se păruse că văd o asiatică în metrou, cu coada ochiului. Întorc capul să văd dacă într-adevăr aşa este, şi asiatica este fix în spatele meu, zâmbindu-mi larg. Îmi închipui că a înţeles ce a zis copilul şi încep să râd, ea îmi spune “Bonita!” arătând înspre Luna (într-adevăr, este foarte drăguţă îmbrăcată aşa, cu tutu şi pălărie negre, pe lângă problematica cămăşuţă albă), eu îi răspund “Xiexien” (care nu înseamnă nimic, am vrut să îi mulţumesc cu puţina chineză pe care mi-o amintesc – se spune “xiexie” – dar nu mi-a ieşit) şi o luăm fiecare în direcţia ei.

– De ce ai spus că ar fi trebuit să fie un chinez pe aici?, o întreb pe Luna, care e şi ea foarte încântată de coincidenţa asta.

– Păi nu ştii că ei sunt foarte pricepuţi la organizări de defilări dintr-astea? Nu s-ar fi întâmplat niciodată haosul ăsta dacă era un chinez pe-aici!

Ce de obicei, perlele unui copil sunt pe jumătate diamante de adevăr.

Serbarea a fost un succes, aşa cum sunt mereu serbările şcolare în ochii părinţilor piticilor de pe scenă. Succes a fost şi ieşirea de după, cu colegii, la o terasă din Centrul Vechi. Cu excepţia acelui mic incident când un comesean ne-a zis cu obidă (şi prejudecată) că “îi creşteţi de mici nesimţiţi şi pesedişti”, arătând înspre mica gaşcă de cămăşuţe albe. Ajungem din nou la metrou, să ne întoarcem acasă. La Piaţa Unirii, surprinzător de multe cămăşi albe. Steagurile au rămas mai puţine, multe au fost probabil aruncate pe drum, şi sunt toate şifonate în mâini. Oamenii sunt tot veseli, dar au şi regrete:

– Ce păcat că nu a durat mai mult “mitingul” ăsta!

– Daaaa, şi mie a început să îmi placă aşa, să nu plătesc nimic, nici la dus, nici la întors!

Mă uit la ceas: e cu puţin trecut de ora nouă (seara!). Oare atât de scurt să fi fost totul? Şi de ce sunt la Piaţa Unirii oamenii ăştia, şi nu mai înspre Victoriei? Şi atunci îmi dau seama că mulţi nici n-or mai fi ajuns la mitingul pentru care fuseseră mânaţi la Bucureşti. Au profitat de faptul că cineva le-a plătit drumul şi s-au plimbat şi ei puţin la Capitală. Mitingul este încă departe de a se fi terminat. La fel cum este şi minciuna asta în care trăim ca popor, de o vreme încoace. O minciună inconştientă şi din ce în ce mai neruşinată, care profită de lipsa crasă de educaţie a majorităţii oamenilor, în special de la ţară, pentru a-i manipula în direcţia intereselor lor personale. Sunt atât de uşor de convins aceşti oameni, de fapt! Un discurs pe limba lor, de la oameni dintre ei, câteva promisiuni mincinoase, cum că o să plouă cu bani dacă votează într-un anume fel, ameninţări că o să li se taie din drepturi, dacă nu votează în acel fel – şi gata, au fost convinşi. Opoziţia va avea o şansă să schimbe ceva în ţara asta doar atunci când va învăţa să nu se mai lamenteze sau oripileze de tacticile Puterii, ci să coboare în stradă, sau şi mai bine, în uliţă, să vorbească în termeni simpli, nu intelectuali şi savanţi, să îşi fixeze puncte de lucru în teritoriu, aproape de oamenii ăştia care nu aşteaptă decât ca cineva să îi asculte şi să le promită ajutor ca să găsească drumul potrivit. Oamenii care cer să fie călăuziţi un pic pe acel drum, până învaţă să meargă şi singuri. Pentru că nu toţi avem norocul să ne naştem conducători, nici măcar deştepţi, dar toţi avem dreptul să fim conduşi cinstit. Iar din vârf de mouse nu se poate schimba mai nimic.

Reflectez amar la toate acestea în timp ce metroul întârzie să plece din staţie. Suntem toţi în acelaşi tren şi depindem unii de alţii. Îi lăsăm cu atâta uşurinţă să ne mănânce din timpul vieţii, deşi atât de preţios…

– Pentru urcare, vă rugăm să folosiţi TOATE uşile trenului!, se aude din difuzorul metroului.

Ne trebuie un chinez.

Despre munca în zadar pe banii noştri

Pe la începutul lui noiembrie 2017, am văzut o doamnă în vârstă căzând ca o scândură, cu faţa în jos, pe bordura din faţa farmaciei Dona de la Şincai. Am sărit câţiva trecători în ajutorul ei, insistând să chemăm o ambulanţă, dar a refuzat. Cu greu, am convins-o să intre măcar în farmacie şi să-şi ia tensiunea – căzăturile acestea, mai ales la o anumită vârstă, pot avea drept cauze şi accidentele vasculare cauzate de o tensiune crescută, nu trebuie deloc ignorate. Doamna insista că nu are nimic, ci doar s-a împiedicat încercând să treacă pe bordura îngustă şi ferindu-se de bancomatul din peretele farmaciei, care o blochează. Dar de ce se chinuia biata femeie să treacă pe acolo, când în zonă se află ditamai trotuarul de vreo cinci metri lăţime? Pentru că acel trotuar este prost făcut şi se umple de apă la orice ploicică. În anotimpurile ploioase este o baltă adâncă, întinsă de la un capăt la altul, iarna este un patinoar. Şi nu generalizez aiurea: locuiesc de 17 ani în zonă şi trec şi de patru ori pe zi pe aici, deci ştiu clar despre ce vorbesc.

M-am dus acasă şi am trimis imediat un e-mail primăriei sectorului 4, cu rugămintea să remedieze problema acelui trotuar. Ştiu că peste tot sunt probleme, străduţele din cartierul meu arată ca după bombardament, dar acesta e un trotuar folosit de mii de oameni zilnic, dacă nu chiar zeci de mii, într-o intersecţie importantă şi în faţa singurei farmacii non-stop din zonă. Mi s-a răspuns în câteva zile că cererea mi-a fost înregistrată şi că lucrarea va fi inclusă în următorul şantier posibil, în funcţie de buget.

Au urmat câteva luni în care nu s-a găsit, probabil, buget pentru trotuarul meu. S-a găsit pentru fântâna penisului erect, aşa cum îmi place să numesc oroarea aceea arhitectonică din colţul intersecţiei. S-a găsit pentru nenumărate plante tuia care s-au plantat acolo şi pe tot bulevardul Tineretului, achiziţionate la preţuri super-umflate şi uscate în câteva zile. S-a găsit pentru nebunia bordurilor ce pare fără sfârşit, puse atât orizontal, cât şi vertical, pe fiecare bucăţică de trotuar din zonă şi chiar în locuri unde nu e trotuar. Şi aşa mai departe (am fotografii-dovadă pentru fiecare din cele afirmate mai sus, nu sunt vorbe în vânt). Doar balta-patinoar a dăinuit bine, mersi, peste iarnă. Până săptămâna trecută, când în sfârşit a deranjat-o cineva.

În drumul spre şcoală de acum câteva zile, am văzut că se aşternuse un strat proaspăt de asfalt pe trotuarul în cauză. M-am bucurat să văd asta, dar un drăcuşor din mintea mea nu îmi dădea totuşi pace. Aşa că, la întoarcere, l-am căutat pe şeful de lucrare şi l-am întrebat dacă s-a asigurat că au remediat problema bălţii. Iar domnul respectiv m-a asigurat doar că NU a auzit niciodată de acea problemă. Nimeni din primărie nu îi transmisese că ar exista o plângere pentru acea bucată de trotuar şi habar nu avea că se strânge apă acolo. Mi-a cerut o fotografie, m-am dus acasă, am “răscolit” prin calculator, am găsit una, m-am întors, i-am arătat-o, mi-a mulţumit, apoi mi-a arătat-o şi el pe o doamnă care făcea măsurători cu aparate topometrice şi mi-a promis că vor remedia împreună problema. Iar eu l-am crezut.

În zilele următoare am continuat să simt la picior dâmbul de care mă temeam că va bloca scurgerea ca şi până acum. Pur şi simplu treci pe acolo şi îţi dai seama că e o zonă mai ridicată înspre margine, nici măcar nu îţi trebuie aparate sofisticate de măsură pentru asta. Dar am sperat să mă înşel, aşa cum fac mereu oamenii cu educaţie şi bun simţ, care îşi pun mai întâi la îndoială propria raţiune şi abia apoi dau vina pe alţii. Din păcate, însă, nu m-am înşelat, iar aceasta este o fotografie de azi-dimineaţă, după ce azi-noapte a plouat în cartier:

La o ploaie ceva mai hotărâtă, zona acoperită de apă îşi triplează suprafaţa.

Azi în intersecţie se lucra în continuare, dar nu chiar aici, ci la parcare (plus borduri, evident). Şeful cu care am vorbit zilele trecute nu era acolo, nici doamna cu măsurătorile. Aşa că, odată întoarsă acasă, am trimis fotografia pe e-mail la primărie, cu întrebarea de ce nu au comunicat între ei şi de ce se cheltuie banul public inutil, cu lucrări deficitare. Acum aştept un răspuns. Probabil, degeaba, atâta vreme cât noi, ăştia care încercăm să facem ceva, măcar cu o vorbă sau o idee, suntem atât de puţini, iar ei sunt atât de mulţi. Oare cum ar fi dacă voi toţi cei care aţi trecut măcar o dată pe lângă balta asta, chinuindu-vă să nu călcaţi în ea, aţi reclama-o la primărie, în loc să vă mulţumiţi să înjuraţi în barbă sau să vă lamentaţi pe Facebook? Sau dacă i-aţi trage de mânecă pe muncitorii ăia pe care îi vedeţi că fac mai mult rău decât bine, şi nu i-aţi lăsa să facă asta? Sau dacă aţi ieşi la vot o dată la patru ani, că n-o fi foc să vă mişcaţi fundurile câteva sute de metri până la circumscripţia voastră, ca să le desfiinţaţi sinecurile tuturor impostorilor care ne conduc?

Nu cred că voi afla vreodată să răspunsul la aceste întrebări. Pentru că trăiesc într-o ţară în cădere liberă, din toate punctele de vedere, de care îmi este din ce în ce mai ruşine.

„Dragă prostule, care accepţi aşa ceva, îţi foarte mulţumesc.”

E ora 11:00, duminică. Am lăsat-o pe Luna la o activitate şi încercăm să ne găsim şi noi una, pentru a ne omorî ora şi jumătate cât avem de aşteptat. Suntem lângă Piaţa Amzei, ne închipuim că nu poate fi chiar atât de greu.

Dar ne înşelăm. Chiar vizavi, un magazin de cafea este deschis, dar are doar o măsuţă înăuntru, or noi am vrea să profităm de soarele ăsta perfect, de primăvară, şi să stăm la o terasă. În plus, îmi aduc aminte de fursecul cumpărat de acolo, acum vreun an, cu 12 lei, şi îmi zic că mai bine, nu. Alături, o terasă e în renovare, alta e goală, pentru că localul încă nu s-a deschis, deşi orarul aşa ar arăta. Ne îndepărtăm de piaţă. Ştiu eu un local mai încolo, cu curte. Poarta e deschisă, e şi o masă ocupată, intrăm şi ne bucurăm, dar nu pentru multă vreme:

– E închis! Nu vedeţi?!

Celebra voce răstită, de chelner tânăr, aşezat într-o rână la o masă, cu prietenii lui. Beau cafele.

– Păi, poarta era deschisă, aproape ne scuzăm noi. Voiam doar o cafea…

– Poarta e deschisă pentru locatarii de la etaj. Aici e altceva, şi e închis.

Bineînţeles că nu era nicăieri specificat că ar fi două intrări pe o singură poartă. Nici vreun orar nu e afişat la vedere. Ba mai mult, sunt şi câteva săgeţi scrise mare, pe pereţi şi garduri, cu terasa Lugo, ca să ştie omu’ să vină acolo. Nicio problemă, acum ştiu. Să NU mai vin niciodată acolo. Înţeleg acum şi de ce era pustiu în restaurantul ăsta şi data trecută când am trecut pe lângă el. Sper să şi rămână aşa. Nu pentru că nu ne-au dat nouă o cafea, ci pentru felul în care ni s-a vorbit.

[Paranteză. M-am uitat acum pe site-ul restaurantului Lugo, orarul arată că deschid la 11:30. Nu cred că ar fi fost chiar atât de greu să faci două cafele cu un sfert de oră mai devreme. Dar ar fi fost extrem de rar pentru Bucureşti. Ni s-a întâmplat asta în vara trecută, când, la fel ca şi acum, am lăsat-o pe Luna la o activitate şi am plecat pe jos de la Grădina Icoanei, în căutare de ocupaţie. Era şi mai devreme, cred. Când am trecut pe lângă terasa de la El Pato, am văzut un chelner care de-abia se apucase să aranjeze mesele şi am întrebat într-o doară dacă deschid în curând. Nu numai că ne-a răspuns politicos, dar ne-a şi făcut două espresso delicioase, după care şi-a văzut liniştit de treaba lui. Noi ne-am simţit bine, el a primit un bacşiş mare. Nu a murit nimeni. Am închis paranteza.]

Continuăm să mergem înspre Ateneu. Primul bar întâlnit e încă închis şi el, doar Chocolat se vede în zare a fi deschis. Deci Chocolat să fie.

Aici este deja plină terasa, ceea ce mi se pare normal, date fiind vremea superbă şi faptul că nu pare a avea concurenţă pe o rază geografică mare, dar anormal date fiind preţurile pe care le văd în meniu. E drept că mie mi se par multe lucruri nesimţit de scumpe, de când nu mai am un serviciu fix la care să fiu plătită bine, dar chiar cred că nu e vorba de subiectivitate aici. De ce să coste 10 lei o cafeluţă? Sau 20 un mini-fresh de ananas cu gust rău, de fruct cumpărat de la hipermarket şi pe jumătate stricat?

Şi totuşi atâta costă, şi totuşi e plin, şi totuşi, până şi la preţurile astea, avem parte de aşteptare îndelungată până să prindem un chelner. Servirea se face destul de prompt, dar într-o mare fugă. Nu ştiu de ce, dar mă încăpăţânez să îmi doresc să mă simt bine venită undeva, nu privită că un element de pe o bandă rulantă care nu îi lasă pe bieţii angajaţi hăituiţi să răsufle şi ei o secundă.

În timp ce ne consumăm băuturile, bărbatu-meu îmi povesteşte despre o cunoştinţă de-a lui, patron de cafenea într-un oraş din Ardeal. Are 30 mp localul lui, 5 pe 6 metri, nu cu mult mai mare decât sufrageria mea (cu nişte pereţi desfiinţaţi, desigur). Nu are angajaţi, lucrează el singur acolo. Vinde o cafea cu 5 lei, din care lui îi rămân la sfârşit 2 lei de profit curat-curat. În cea mai proastă zi posibilă, cu furtună afară cât să nu iasă nimeni din casă, vinde 500 de cafele. Un calcul simplu ar da că o lună de câştig minim, la cinci zile pe săptămână lucrate, înseamnă 20.000 lei. O groază de bani. Dar desigur că este mai mare de-atât câştigul real, omul spune că cea mai slabă lună a lui a fost când a câştigat 30.000 pe lună, net. Un câştig mai mult decât foarte bun, după părerea mea. La 5 lei cafeaua. Restul e lăcomie.

Ne terminăm băuturile şi cerem nota. De-abia aşteptăm să plecăm de aici, nici măcar nu ne-am simţit bine în locul ăsta cu mese înghesuite unele în altele, cu vecini turişti gălăgioşi sau familii de fiţoşi bine îmbrăcaţi cu ochii în fiecare în telefonul lui mobil (mama, tata şi copilul). Nici energiile bune nu circulă frumos în unele locuri, iar soarele, câtă putere să mai aibă şi el, săracu’, să le spele în lumină pe toate?

M-am gândit la povestea asta de săptămâna trecută văzând imaginile, deja celebre, cu acel club din Mamaia înţesat de oameni, deşi o consumaţie minimală acolo e peste un salariu mediu pe economie. 3.000 lei o roabă cu vin, şi s-au comandat câteva sute într-o zi. 30.000 euro o roabă de şampanie, 100.000 euro cea mai scumpă sticlă. Mă uitam la televizor şi vedeam un loc care semăna cu o piaţă agro-alimentară mai măricică, doar că fără acoperiş şi cu măsuţe în loc de tarabe. Nişte mulţi oameni care stăteau jos sau în picioare, în plin soare, destul de înghesuiţi unii în alţii. O chelie roz-închis care ameninţa să se transforme în roşu-insolaţiu, dacă mai rămânea mult în soare. O piscinuţă în mijlocul locului, complet goală, că doar n-or merge oamenii la mare ca să facă vreo baie, ceva. Iar imaginile de noapte de acolo arătau un dezastru şi mai mare: om lângă om dând din fund (un pic, pentru că nu e loc de prea mult) pe un ritm de dans. Trup lângă trup transpirat, dar nici măcar un cap. Pentru că trebuie să nu ai cap ca să vrei să te duci într-un astfel de loc. Sau cel puţin să accepţi să fii luat drept prost de către nişte patroni şmecheri, care să se uite de sus, din elicopterul lor personal, la chelia ta înroşită şi să se bucure că exişti. „Dragă prostule, care accepţi aşa ceva, îţi foarte mulţumesc.”

O întâmplare cu un băiat căzut pe stradă şi Oamenii care l-au ajutat

Am întârziat astăzi pe drumul de la şcoală pentru că m-am oprit să văd ce se întâmplă cu un tânăr prăbuşit pe stradă. Un bărbat de vreo 30 de ani şi o adolescentă îl priponiseră de un stâlp după ce îl găsiseră cu faţa în jos, cu gura plină de sânge. Aşteptau ambulanţa pe care o chemaseră la 112. I-am întrebat dacă au nevoie de ajutorul meu – nu aveau. Dar pentru că se auzea deja sirena, am rămas cu ei, curioasă cum sunt de întâmplările de orice fel ale vieţii.

–––

Băiatul căzut are părul lung şi neîngrijit, dar hainele de pe el nu sunt cârpe, arată chiar bine. Doar un crac de pantalon este rupt, şi nu este vorba de o tendinţă din modă, probabil că a tras cumva de el sau a fost tras. La mână are o brăţară din aceea de hârtie colorată, semn că a petrecut într-un club peste noapte. Presupunem că este mort de beat, dar tot e nevoie să îl verifice cineva, poate e în comă. Apoi observ degetele de la mâna cu brăţara: arată de parcă odată, demult, ar fi fost retezate şi cusute la loc. Deci există o poveste urâtă de viaţă în trecutul acestui băiat…

Apare o maşină SMURD, cu cel mai destupat la minte şi amabil (para?)medic de ambulanţă pe care l-am văzut eu. Şi am văzut mulţi. Apar şi nişte poliţişti, despre care nu pot spune la fel, din păcate. Îl pun pe targă pe băiat, care dă oarecare semne de activitate cerebrală (clar nu e în comă), medicul se asigură că e într-o poziţie convenabilă, îl duc spre ambulanţă, iar poliţiştii dau să plece:

– N-ar trebui să îl căutaţi de acte?, îi întreb eu. Ştiu că aparenţa e de om al străzii, dar poate că totuşi există undeva o mamă care îl aşteaptă acasă.

Evident că a vorbit mama din mine, îngrijorată să nu ajungă şi copilul ei aşa cândva, undeva… Medicul îmi zâmbeşte fugar şi înţelegător. Poliţiştii sunt de acord şi se duc şi ei la maşină pentru formalităţi. Eu mai rămân câteva secunde, urmărindu-i cu privirea. Şi încet, încet, se adună în jur ele, observatoarele mute:

– Io l-am văzut pe băiat când s-a prăbuşit aici, spune măturătoarea stradală.

– Şi de ce nu aţi sunat la 112 imediat?

– Pentru că mi-a fost frică. S-a aşezat pe bordura aia, a urlat ca de durere, apoi a căzut cu faţa-n jos.

– Dar nici nu era nevoie să vă apropiaţi de el, aţi fi putut doar să daţi un telefon, de ce să vă fie frică să daţi un telefon?

– Aveţi dreptate… nu ştiu de ce mi-a fost frică…

– Vă rog să nu mai faceţi aşa altădată. Poate că a avut un atac, ceva, şi orice secundă contează.

– N-a făcut, doamnă, niciun atac!, intervine o trecătoare mai în vârstă. E beat şi drogat! L-am văzut şi eu mai devreme, era cu doi prieteni cu care bea în gangul ăla de obicei. Îi văd mereu când trec prin el.

E un gang prin care trec şi eu, cel puţin o dată pe zi. Nu am văzut niciodată pe nimeni stând acolo, iar pe băiatul ăsta e prima dată când îl văd la faţă.

– Şi eu i-am văzut, confirmă o altă doamnă. Erau amândoi cu el aici, apoi când ăstuia i s-a făcut rău, ceilalţi au fugit.

Mă duc la ambulanţa care încă nu a plecat. Le spun ce am aflat, poate e important să ştie că a urlat de durere înainte să cadă. Sau că cel mai probabil e (şi) drogat. Medicul cel eficient mă ascultă atent, apoi îmi mulţumeşte şi pleacă. Rămân cu gustul amar al prostiei umane – deşi cuvântul “uman” îmi pare deplasat în context, nu cred că poate caracteriza nişte oameni care trec pe lângă cineva căzut la pământ şi nu pot nici măcar să ceară ajutor de la alţii, dacă nu sunt ei înşişi capabili să-l dea. Apoi mă gândesc dacă e corect ca o ambulanţă să fie ocupată cu un puşti care poate că şi-a băut cu bună ştiinţă minţile, în timp ce, în altă parte a oraşului, un bebeluş nevinovat poate avea nevoie de ajutor de urgenţă şi să nu mai găsească nicio maşină disponibilă. Sau mama unui bebeluş. Sau bunicul.

Îmi alung repede gândul acesta din minte. Nicio viaţă nu este mai valoroasă ca alta. Nu există niciun criteriu după care să alegem care viaţă merită salvată şi care nu. În plus, când a fost viaţa asta corectă? Aleg să păstrez doar amintirile luminoase după întâmplarea asta. Fizionomiile celor doi tineri care l-au ajutat pe cel căzut, din marea de trecători indiferenţi sau speriaţi (pentru că ne-educaţi să reacţioneze corect în astfel de situaţii). Speranţa că, iată, ajutorul la nevoie poate veni foarte rapid şi eficient, aşa cum am văzut că a venit azi. Încrederea că nu chiar toţi medicii buni au plecat din ţara asta şi că nu chiar toţi lucrătorii de pe ambulanţe au probleme cu spatele, aşa cum rămăsesem eu convinsă după ce am avut nevoie de mai multe ori de transportat diverşi bătrâni şi niciunul dintre ambulanţieri nu a vrut să îl ridice pe vreunul (a trebuit să caut ajutoare prin vecini şi de la trecători de fiecare dată). Şi voi păstra mai ales acest gest al medicului de la SMURD, un gest mic, dar care exprimă mai mult decât o mie de cuvinte:

Când l-au ridicat pe puşti să îl aşeze pe targă, în urma lui a rămas, pe bordură, o brichetă roşie. Erau cinci ambulanţieri şi poliţişti acolo, noi cei trei băgători de seamă din primul rând şi alţi 10-15 băgători de seamă de la distanţă. Cineva a zis: “I-a căzut bricheta”, dar nimeni nu s-a aplecat să o ia. M-am bucurat puţin, pentru că aş fi vrut să o fotografiez. Mi se părea perfectă imaginea pentru a ilustra întâmplarea – tot ceea ce rămăsese după băiatul ăla era o brichetă roşie căzută pe jos – aşa cum am fotografiat şi urmele de gloanţe înconjurate cu creta pe asfalt atunci când, acum vreun an parcă, un bărbat se sinucisese lângă maşina lui, la doar câteva zeci de metri mai încolo de unde ne aflam azi. După ce targa a plecat şi curioşii s-au răspândit care-ncotro, am rămas doar eu cu martorele acelea de vorbă. Sigur că urma să iau bricheta şi să o duc la ambulanţă, după ce aş fi fotografiat-o; indiferent cât de insignifiant era obiectul acela, îi aparţinea puştiului şi aşa mi se părea corect, să îi fie returnat. Dar n-am apucat. După doar câteva secunde, medicul de la SMURD a alergat înapoi, a luat bricheta şi s-a întors grăbit la pacientul său.

De azi încolo am, deci, o nouă speranţă preferată: în caz de nevoie, aş vrea să fie de serviciu medicul acesta pe ambulanţa care va veni să mă ajute. Pe mine sau pe cei dragi mie. Pentru că, indiferent de cât de corect am încerca să trăim noi înşine şi să ne creştem copiii, nu ştim absolut niciodată ce surprize ne rezervă incorecta asta de viaţă. Şi mi-ar plăcea să ştiu că am primi ajutor şi dacă am părea în comă alcoolică, şi dacă am părea drogaţi, şi dacă am părea oameni ai străzii. Cu accent pe “oameni”.

Florile lui Yaya

Pe mama mea nu a dorit-o mama ei. Nu-i plăceau fetele, aşa că a dat-o de foarte mică spre creştere soacrei, iar ea a continuat să nască băieţi (trei la număr), pe care i-a păstrat acasă la ea.

Bunica mamei mele, cea care a crescut-o, se numea Sofia, dar nu era grecoaică. Era doar măritată cu unul. Învăţase suficientă greacă cât să se certe cu bărbatu’ pe limba lui, pentru ca el să bage bine la cap ce avea ea de spus atunci când se întâmpla, rar, să nu fie mulţumită de ceva. În general, însă, străbunicii mei se iubeau şi se înţelegeau bine, iar mama mea a crescut înconjurată de dragoste. Şi de magie. Pentru că străbunica făcea o groază de vrăji mici şi bune. Despre multe dintre aceste vrăji mi-a povestit mama mea, şi despre puţine îmi aduc aminte, pentru că ascultam cu acea ureche nepăsătoare a copilului preocupat de treburile lui. Ştiu că ghicea viitorul, pur şi simplu, fără ajutorul zaţurilor sau juveţilor de hârtie. Că alunga deochiul cu un descântec şi că făcea în general vrăji de dragoste şi de sănătate. Vindeca de epilepsie, considerată la vremea respectivă boala diavolului, săpând după cărbuni încinşi în locul în care bolnavul avea o criză. Şi dăruia viaţă sigură bebeluşilor firavi după ce îi scălda în apa rece a Dunării, de Bobotează. Dar „vraja” care a marcat-o cel mai profund pe maică-mea, habar nu am de ce tocmai aceasta, a fost felul în care se trezea bunica ei, în fiecare an, într-o dimineaţă de sfârşit de iarnă, ieşea în faţa uşii şi spunea: „Să fie primăvară”. Apoi se apleca, lua un pumn de ţărână de pe jos şi îl presăra cu un gest larg prin curte. Apoi venea primăvara. Iar pe locul în care străbunica „sădise” ţărână, răsărea tot timpul anului pătrunjel.

A moştenit şi mama parte din darurile străbunicii. Ghicea şi ea viitorul, dar ajutată de ceşti de cafea şi de pachete de cărţi de joc (iar în cazul meu, de telepatie: ştia aproape tot ce făceam când eram plecată de-acasă). Descânta şi mama de deochi – dar cine oare nu descânta pe vremea copilăriei mele? Avea inteligenţa, instinctul şi determinarea necesare pentru a reuşi, ca prin magie, în absolut orice îşi punea în minte. Şi mai avea ceva extraordinar, tot rezultat al imensei energii pozitive pe care o risipea în jur: darul vindecării. O rană îngrijită de mama se vindeca de două ori mai repede decât oricare alta, un animal bolnav se revigora în prezenţa ei, iar o floare ofilită pe care punea mama mâna arăta ca nouă a doua zi.

Acum câţiva ani, când era deja ea însăşi bolnavă şi evident înspre apusul vieţii, mama a găsit în debara câţiva bulbi de flori. Îi luase din curtea casei noastre de la Giurgiu, de care a trebuit să se despartă atunci când a devenit clar că eu nu mă voi întoarce niciodată acolo şi când se mutase într-un apartament de bloc, în Bucureşti. Să-mi fie aproape. Împachetase bulbii într-o foaie de ziar şi îi pusese în debara. Iar acum, după mulţi ani de aşteptare – spre zece, poate – avea din nou la dispoziţie o bucată mică de pământ pentru bulbii ei, în curtea bărbatului meu, tot din Giurgiu. I-a cerut voie să îi sădească într-un pătrăţel de grădină nefolosit, înghesuit între gardul opac şi peretele casei, un loc unde cu greu pătrund razele soarelui şi unde era sigură că nu ar fi deranjat cu nimic. Apoi, nu după multă vreme, mama a murit.

De câţiva ani încoace, primele semne ale primăverii din curtea bărbatului meu sunt narcisele galbene ale mamei mele. „Florile lui Yaya”, cum le-a botezat fiică-mea. Acoperă tot colţişorul de grădină în care au fost sădite. Şi anul acesta au înflorit primele, ca de obicei, numai că astăzi a dat îngheţul peste ele, cu acea ploaie neaşteptată care a îmbrăcat în pojghiţă tare tot ce a atins. Probabil că mâine vor fi deja ofilite. Dar nu moarte. Ştiu sigur că vor înflori din nou la anu’, că doar nu le-o înfrânge o biată chiciură după o viaţă atât de încercată. Şi tare mi-ar plăcea ca mama să afle, cumva, de acolo de unde o fi acum, că florile ei sunt încă pe pământ. Că are şi ea pătrunjelul ei fermecat.