Avem mult suflet de dat

Acum vreo doi ani, în curtea firmei lui bărbatu-meu s-a aciuat o pisicuţă ca vai de ea, aparent foarte tânără, dar deja cu burta mare. În mod surprinzător, gaşca impresionantă de câini din curtea aceea (şi ei aciuiaţi acolo în diverse momente, tot nişte amărâţi în căutarea unui adăpost şi a şansei de a dărui iubire unor oameni) au primit-o fără nicio problemă, aşa că pisica a rămas să locuiască într-o cămăruţă unde a şi născut, la scurtă vreme, cinci puişori. Apoi am castrat-o, gratuit, cu ajutorul unei doamne din Giurgiu care duce o muncă neobosită în apărarea animăluţelor abandonate.

Ni s-a spus că patru puiuţi şi-au găsit stăpâni atunci. Poate că este adevărat, poate că, de fapt, au murit, iar nouă ni s-a spus altceva, ca să nu ne întristăm. Un singur pui al ei a rămas la firmă, un băieţel care s-a „lipit” de bărbatu-meu, stătea toată ziua tolănit pe canapeaua sau pe biroul său. Până în ziua când s-a „lipit” de caldarâm, călcat de o maşină în faţa porţii. Nu avea nici un an. O durată de viaţă obişnuită la pisicile care nu sunt crescute în case.

Apoi au apărut alţi patru puiuţi în curte. De fapt, au apărut tot pe stradă, cam în faţa porţii, unde fuseseră aruncaţi grămadă, deşi era clar că ar fi avut nevoie de o mamă care să le mai dea să sugă o vreme. Au fost hrăniţi de nişte oameni şi se pare că şi ei şi-au găsit stăpâni – unul chiar la noi în casă, este frumosul Raul, care m-a fermecat de la prima vedere, deşi mai aveam acasă un căţel şi o pisică (Maya, culeasă şi ea de pe străzi cu câteva luni înainte, după cum am povestit aici).

În zilele acelea, a mai venit în curte un puiuţ – o fetiţă – care a crescut alături de cei patru fraţi. Părea un pic, dar doar un pic mai mare decât ei. Fetiţa aceasta nu a avut norocul să placă cuiva. E genul acela de pisică pătat aiurea, asimetric, care nu fură inimi la o privire superficială. A rămas în curte şi a devenit una dintre cele mai prietenoase pisici, şi mai tandre, şi mai harnice (o bună vânătoare de şoareci), şi mai cu bun simţ din câte pot exista. Planificaserăm să o castrăm şi pe ea când avea să împlinească şase luni, aşa cum ştim că este sănătos să facem, însă ori era mai mare decât am bănuit atunci când a apărut în curte, ori a fost deosebit de precoce, cert este că a apucat să rămână gravidă înainte de a o opera.

Şi uite-aşa se face că acum avem din nou cinci puiuţi în cămăruţa din curtea noastră. Nici ei nu au avut norocul să se nască într-o casă de oameni sau să fie de vreo rasă nobilă, care să le asigure din oficiu stăpâni. Deşi nu e nevoie să dai mulţi bani pe un animăluţ pentru a avea alături un sufleţel (gratuit) care să-ţi ofere multă iubire, şi drăgălăşenie, şi zâmbete, chiar hohote de râs, atunci când face câte o trăsnaie sau când se aşază în vreo poziţie irezistibil de caraghioasă. Până să culegem pisicile noastre de pe străzi, habar nu aveam cât de frumoasă este viaţa alături de astfel de animale, avusesem doar câini toată viaţa adultă, iar de pisicile copilăriei îmi aminteam vag că trecuseră prin casa noastră la un moment dat. Iar despre ultima perioadă, cu lungile săptămâni de izolare, ce să mai spun: nu am cuvinte să explic cât de recunoscătoare le-am fost acestor animăluţe cu blană şi cu coadă pentru că au existat fix acum în viaţa noastră. Au fost multe zile urâte, în ultima vreme, zile cu veşti rele, cu griji, cu lacrimi şi cu ghinioane. Iar pisicile noastre au fost cele care ne-au umplut sufletele şi ne-au luminat tristeţile de fiecare dată.

Despre beneficiile creşterii unui copil împreună cu animale de companie nu cred că mai este cazul să vă povestesc. Între fiinţele acestea mici, fie ele umane sau feline, se naşte o legătură încă şi mai puternică decât o pot simţi adulţii. E, pus şi simplu, de nepreţuit aportul de iubire al unui animal în viaţa copilului căruia îi stă alături.

Doar despre cât e de uşor de întreţinut o pisică v-aş mai spune ceva. După un sfert de secol de avut doar căţei, am fost extraordinar de surprinsă să descopăr cât de puţine probleme poate pune o pisicuţă. Pe Maya am găsit-o în iarbă, la marginea pădurii şi în vârf de munte, avea probabil vreo trei săptămâni de viaţă şi niciun dinţişor, şi totuşi aştepta să îi pun un şerveţel alături de locşorul în care am adăpostit-o în prima noapte, ca să facă pipi. Adusă acasă, a făcut doar la litieră din prima secundă în care a văzut-o, la fel ca şi Raul, de altfel, care avea şi el doar câteva săptămâni când l-am adus la bloc. Sigur că au trebuit amândoi deparazitaţi şi vaccinaţi, la Maya am avut ghinionul să fi luat şi o ciupercă de pe coclaurile pe unde umblase, deci a necesitat tratament o vreme, însă asta a cam fost toată grija pe care am avut-o cu ele. Nu trebuie scoase la plimbare, pot fi lăsate singure în casă chiar şi câteva zile, mănâncă puţin, dorm şi se joacă mult. Şi probabil că, dacă aş mai avea timp acum, aş mai găsi o groază de lucruri să le scriu aici în încercarea de a vă convinge să vă luaţi cel puţin o pisicuţă.

Pentru că asta încerc să fac acum: să le găsesc o casă puiuţilor acestora care vor putea pleca de la mămica lor în curând, poate chiar în vreo două săptămâni – s-au născut în noaptea de 4 spre 5 aprilie, de Florii, şi chiar ca nişte floricele cu suflet sunt! Vă las fotografiile lor aici. I-am „botezat” A, B, C, D şi E, ca să îi deosebim când vorbim despre ei. Şi m-aş bucura nespus să aibă şansa ca nişte oameni să le pună nume adevărate. Să devină Oamenii lor.

Numere

26 ianuarie 2020 a fost o zi memorabilă pentru mine. Una dintre puţinele zile din viaţa mea în care m-am tuns şi nu m-am întors acasă de la coafor plângând din cauza felului în care arătam. Mai întâi, pentru că eram deja acasă, unde mă tunsesem singură pentru prima dată, deci nu aveam de unde să vin acasă. Apoi, pentru că eram foarte mulţumită de felul în care arătam. Sigur că îmi mai intrasem eu în păr de-a lungul vieţii, de obicei cu câte un scurtat timid de breton, cât să mai reziste câteva zile, până când aveam să găsesc timpul şi banii să ajung la un coafor. Însă nu avusesem niciodată până atunci curajul să tund serios, cu plan şi cu metodă, centimetri întregi din toată zona vizibilă în oglindă. Şi cu foarfeci profesionale, pe care, spre norocul meu, acceptasem de curând să i le cumpăr fiică-mii, după insistenţe insistente din partea ei.

Printr-o drăguţă coincidenţă, pe 26 februarie, deci la fix o lună după această tunsoare, am simţit nevoia să repet experienţa. De data aceasta, am rugat-o şi pe fiică-mea să mă ajute şi să mă tundă la spate, unde chiar nu mă simţeam capabilă să încerc. Şi evident că şi ei i-a plăcut – deşi mititică, ea e mult mai preocupată decât mine de aspectul exterior, de îngrijirea corporală, de cosmetică, machiaje şi alte lucruri de acest gen. Aşa că, încurajată de aceste reuşite, îmi propusesem ca pe 26 martie să organizez o acţiune şi mai complexă: să mă tund iar, dar după ce mi-aş fi şi vopsit părul. Tot acasă mă vopsesc de obicei, de ani şi ani de zile, cu mici excepţii, deci nu mi se părea că ar fi foarte complicat să le fac pe toate odată.

Numai că, pe 26 februarie, se anunţa şi primul caz de îmbolnăvire cu Covid-19 din România. Nu aveam de unde să ştiu pe atunci cât de important avea să se dovedească, în curând, acel anunţ. Şi nici că pe 26 martie nu îmi va mai păsa deloc de cum îmi arată părul, cu fire albe pe mai mulţi centimetri. Sau că urma să îmi petrec mare parte din acea zi traducând o cărticică în versuri, pentru copii, despre noul inamic al liniştii noastre: coronavirusul. Aşa mi s-a părut mie normal să încerc să mă fac utilă în acele zile, cu scris, cu tradus, cu distribuit de informaţii utile şi demontat de informaţii false – lucruri pe care o să continui să le fac cât timp va fi necesar şi îmi voi permite.

Pe 29 ianuarie încheiam seria povestirilor despre ultima noastră vacanţă, petrecută la Odorheiu Secuiesc. Acum, când ştiu că acea vacanţă chiar ar putea fi ultima pentru multă vreme de acum înainte, mi se par de-a dreptul neimportante toate defectele pe care le înşiram atunci în relatarea mea. Şi simt că m-aş putea mulţumi cu o vacanţă de zece ori mai nereuşită, doar să ştiu că am putea pleca fără teamă undeva, oriunde…

Pe 31 ianuarie, se împlineau 100 de ani de la naşterea tatălui meu şi i-am dedicat un articol în care am pus mult suflet şi multă emoţie. În aceeaşi zi, Italia şi Spania raportau primele cazuri de Covid-19. Acum au peste 200.000 de cazuri, şi italienii, şi spaniolii. Şi 25.00030.000 de decese fiecare. La fel ca şi Franţa sau Anglia, ţările europene cel mai grav lovite de pandemie.

Pe 9 februarie împărtăşeam pe blog experienţa şi informaţiile noastre referitoare la admiterea la gimnaziile de top din Bucureşti. Îmi doream să fie de folos părinţilor care intenţionau să îşi înscrie copiii în clasa a V-a a colegiile din Capitală – acum nici măcar nu se ştie cum şi dacă se vor mai face astfel de înscrieri.

Pe 13 februarie, cu o zi înainte de Sf. Valentin, ţineam un atelier despre cărţi şi dragoste cu copiii de la biblioteca metropolitană „Emil Gârleanu”. Citeam despre cât de frumoasă şi firească este iubirea, vorbeam cu cei mici despre sentimentele lor, coloram inimioare… Am făcut aproape lunar astfel de ateliere în ultimii 2 ani şi îmi plăceau, nu aveam cum să îmi închipui că acesta din februarie avea să fie ultimul pentru foarte multă vreme de acum înainte (dacă nu chiar pentru totdeauna, pentru că lumea nu va mai fi la fel de acum înainte).

Pe 23 februarie, ne întâlneam, într-o reuniune non-formală, un grup de părinţi şi de copii din clasa Lunei, să discutăm unele lucruri care nu erau în regulă cu ei. Acum nici măcar nu mai merg la şcoală copiii, cât de lipsite de sens mi se par discuţiile de atunci! Iar pe 7 martie ieşeam, la fel, cu mai mulţi colegi de-ai fiică-mii şi unii părinţi, la film la mall. Cine s-ar fi gândit că Onward avea să fie ultimul film văzut într-o sală de cinema, cu gaşcă, floricele şi suc, pentru cine ştie cât de mult timp?

Pe 3 martie aveam programare cu maşina la revizia obligatorie (anuală, deja, pentru că maşinuţa mea e mai veche de 12 ani). Cu câteva ore înainte, am primit un mesaj de la băiatul de la service, care mă anunţa că avusese un accident şi că era posibil să întârzie la Urgenţă, să amânăm pentru a doua zi. L-am întrebat dacă era OK şi mi-a spus că fusese doar un accident uşor. Pe seară mi-a scris din nou, însă, să-mi spună că rămăsese internat şi că urma să ne vedem vineri, când avea să iasă din spital. I-am confirmat că puteam aştepta până sâmbătă, chiar, când îmi expira ITP-ul, şi i-am urat multă sănătate. Nu am mai auzit niciodată de el, nu mi-a mai scris nimic, iar mie mi-a fost teamă să îi scriu şi să aflu, cumva, că nu era bine…

Pe 8 martie ar fi trebuit să fie o duminică obişnuită, poate cu nişte atenţii în plus, datorate Zilei Femeii, dar din păcate a fost o zi cu ghinion pentru noi şi ziua în care am realizat că pericolul coronavirusului care începuse să facă ravagii prin lume este îngrijorător de mare. Preferasem să rămân prudentă în timp ce în jurul meu se aglomerau informaţiile (100.000 de îmbolnăviri în lume, câteva mii de morţi, deja, în România 13 cazuri, dar multe persoane băgate în carantină) şi nu făcusem nici stocuri de alimente, nici rezerve de medicamente sau produse de igienă. Însă în acea zi am simţit nevoia să cumpăr mai multă mâncare, mai multe neperisabile şi chiar nişte pastile pentru creşterea imunităţii – în care nu cred pe deplin, în vremuri normale, dar care acum mi se păreau necesare.

Şi de aici, lucrurile au început să se precipite. A doua zi urma să cerem închiderea şcolilor, să fac programare de urgenţă la alt service pentru ITP-ul de care aveam, totuşi, nevoie, a treia zi nu mai îndrăzneam să îmi trimit copilul la şcoală, iar a patra zi, pe 11 martie, începeau şcoala online şi o cu totul altă viaţă pentru noi toţi, cu alte obiceiuri, cu reguli noi, cu interdicţii…

Am învăţat să stăm numai în casă, să ne uităm la filme numai la televizor, să ieşim în oraş numai adulţii, şi numai cu treabă. Mi-am tăiat scurt unghiile, ca să nu adun viruşi sub ele (noroc că şi manichiura mi-o fac exclusiv acasă, ca şi părul sau depilatul, deci nu am resimţit această perioadă ca pe o problemă în acest sens). Am făcut planuri şi liste raţionale pentru fiecare ieşire la cumpărături, o dată la 5-7 zile. Am gătit mai mult ca de obicei şi am uzat mai multe pijamale ca niciodată. Hainele de primăvară ale copilului au rămas să-şi trăiască în dulapuri ultima primăvară în care le-ar fi putut purta, înainte să crească prea mult pentru ele. Neplăcut, trist, dar nu de nesuportat, aşa cum a fost această perioadă pentru alţii, mai amărâţi decât noi.

Apropo de ieşiri, pe 16 martie aveam bilete la concertul de la Sala Palatului cu trupa aceea simpatică de polonezi care interpretează Mozart cu palete de pingpong şi cu mâini în ghips fals. Concert care ar fi trebuit să fie o surpriză pentru fiică-mea şi care, bineînţeles, nu s-a mai ţinut (şi nici nu doreşte nimeni să ne mai dea banii înapoi pe bilete, deocamdată…). Seara de 16 martie 2020 a fost până la urmă o seară de luni obişnuită, cu mâncatul de paste tradiţional în familia noastră şi cu urmărit serialul TV preferat al fiică-mii, Castle.

Primul deces datorat Covid-19 din România a fost anunţat pe 22 martie. Probabil că nu a fost primul, de fapt, dar oficial el a deschis lista aceea lungă şi cinică, îmbogăţită în fiecare zi cu noi şi noi numere de morţi.

Pe 26 martie am primit ultima plată de la o editură pentru care am făcut o traducere. Nu ştiu când voi mai primi vreuna sau chiar DACĂ voi mai primi. Lucrez şi acum la o traducere de carte, însă mai mult pentru a-mi ţine mintea ocupată şi cu altceva decât cu grijile cotidiene, nu am nicio siguranţă că nu o fac degeaba. Domeniul editorial este lovit crunt de criza aceasta şi nimeni nu ştie cum îşi va reveni. Iar pentru mine era o sursă de venit importantă, nu prin volum (plăţile sunt destul de rare şi de mici), ci prin liniştea psihologică pe care mi-o oferea faptul de a şti că, la o adică, nu aş muri de-a dreptul de foame. Acum nu mai ştiu asta. Aşa cum nu mai ştiu când şi dacă vor mai apărea vreodată pe piaţă ultimele cărţi pe care le-am tradus şi de-abia aşteptam să apară, să le recomand prietenilor, să fiu mândră că am avut continuitatea de a traduce romane lungi sau din limba engleză (premiere pentru mine), să pun în raft cărţi la care am lucrat cu drag, în aşteptarea vremii potrivite pentru ca fiica mea să vrea să le citească.

Pe 27 martie, în România erau 1.292 cazuri confirmate de îmbolnăviri cu coronavirus şi aveam să aflăm că unul dintre ele era al dirigintei Lunei. Trecuseră mai mult de 14 zile de la ultimul contact dintre dânsa şi copii, dar tot nu ne-a picat bine vestea, am pândit cu încordare orice semn posibil de boală în următoarele zile. Din fericire, diriginta s-a făcut bine, după ce a stat în spital cu copiii dânsei şi cu siguranţă a fost o perioadă teribil de grea pentru toţi. Dar alţi 24 de români erau deja decedaţi.

Pe 28 martie, şcoala avea programată o ieşire în natură cu copiii, să planteze copaci pentru binele planetei. Pe 3 aprilie, fiică-mea urma să plece într-o excursie mult-aşteptată, tot cu şcoala, în Delta Dunării, unde nu a fost niciodată. În mai ar fi trebuit să se organizeze la şcoală o altă zi mult-aşteptată: ziua fără şcoală. O zi în care urmau să se facă tot felul de activităţi în incinta şcolii, de la ateliere de diverse la spectacole cu interpreţi cunoscuţi, şi de la competiţii sportive la standuri cu hamburgeri. Luna era foarte implicată în organizarea acestui eveniment, în calitatea ei de reprezentantă a clasei în consiliul elevilor. De altfel, ea era foarte implicată în orice ţinea de şcoala aceea, la care se ducea cu mare drag în fiecare dimineaţă şi de unde trăgea de timp să se întoarcă acasă. Avea acolo un „squad” (am citat-o) de băieţi care îmi plac mult, făceau tot felul de activităţi extra-şcolare, atmosfera din şcoală era frumoasă, drumurile cu metroul erau o rutină extrem de importantă pentru ea (aşa cum sunt, în general, rutinele pentru orice copii)… În fine, această închidere a şcolilor este o dramă cu mult mai mare decât ne putem închipui acum pentru unii copii, cum este fiică-mea. Şi am realizat acest lucru destul de târziu, după cea mi-a zis într-o zi, aparent din senin, dar probabil că nu era deloc aşa: „Ce ghinion pot să am şi eu, să fiu într-un an şefa clasei şi fix atunci să se închidă şcoala!”. Căci trecând peste aparenţa umoristică a acestei vorbe, e un regret uriaş în spatele acesteia şi o lipsă din viaţa socială care nu ştiu dacă va putea fi recuperată vreodată, complet. Iar dacă asta se întâmplă la clasa a V-a, nici nu vreau să mă gândesc la durerea copiilor din clase terminale, de a VIII-a sau a XII-a, care nu numai că nu ştiu cum îşi vor da examenele de luna viitoare, dar vor rata şi cel mai aşteptat, probabil, eveniment din viaţa lor de până acum: banchetul.

Pe 19 aprilie, de Paşti, am fost singuri acasă. Bunica Lunei nu a putut veni la noi, locuieşte departe şi are peste 65 de ani. Bunicul e foarte bătrân şi e la pat de aproape 2 ani, în mod normal ne-am fi dus noi la el, să ciocnim un ou, să mâncăm împreună… Încă nu ştim dacă a fost ultimul Paşte în care puteam face asta împreună, dar cine ştie vreodată astfel de lucruri? În schimb, ştim că pe 19 aprilie a decedat nr. 451 din România. O femeie de 65 de ani, din Braşov. Un număr pe o listă crudă. Dar în spatele numărului se afla un chip, o culoare de păr şi de ochi, o înălţime şi o greutate. Era mama cuiva, poate, soţia, mătuşa, bunica sau sora altcuiva. Lucruri care nu se scriu pe listele morţii.

Nici dacă anul trecut a fost ultimul festival Spotlight nu am de unde şti acum. Pe 23 aprilie (când a murit nr. 545) ar fi trebuit să înceapă ediţia 2020, am fi ieşit pe străzi, seara târziu, să ne uităm la lumini şi să dansăm în mijlocul Căii Victoriei, aşa cum am făcut în anii trecuţi. Iar luna mai ar fi continuat să fie, cel mai probabil, plină-plină de evenimente culturale, tot aşa cum a fost în anii trecuţi. Tot în mai urmau să se deschidă spectacolele de muzică şi lumini de la fântânile din Piaţa Unirii, pe care de-abia le aşteptam. În iunie ar fi urmat o altă ediţie de B-Fit in the Street, la care ne-ar fi plăcut să participăm, ca de obicei. Nimic din toate astea nu va mai fi, cel puţin în acest an.

Nici vacanţa de vară nu va mai fi aşa cum ne-o dorisem. Speram ca anul acesta să mergem din nou la mare într-o insulă grecească, aşa cum am mai fost şi cum ne place mult. Şi speram să mergem împreună cu nişte prieteni, cărora le povestiserăm cum am fost noi acum câţiva ani în Corfu şi am închiriat o vilă mare, cu piscină în curte şi o vedere frumoasă la mare, cu doar vreo 700 Euro pe 10 zile. „Lăsaţi că găsim noi ceva la fel de bun şi anul ăsta!”, ne-am lăudat noi. Dar când am început să căutăm, am găsit numai preţuri uriaşe şi multe locuri deja complet rezervate pe toată vara, deşi era de-abia începutul anului. Chiar şi la vila aceea din Corfu unde mai fuseserăm am sunat, în speranţa că am putea reveni acolo, deşi am fi preferat un loc nou. „Kalimera! Ne mai ştiţi, noi suntem românii ăia cu fetiţa mică, am stat la voi în 2013, de-abia începuserăţi să închiriaţi vilele, v-am scris şi o cronică bună pe Trip Advisor…” Da, ne mai ştiau. Dar 2.800 Euro costa acum o săptămână de cazare în vila în care fusesem, de mai mult de patru ori mai scump ca acum 7 ani. De ce se lăcomesc oamenii în halul ăsta? Şi care e limita de sus, până unde putem să cerem, să vrem, să ne dorim? Oare în vara care urmează vor mai putea cere preţurile astea gogonate şi vor mai exista clienţi care să le dea? Oare nu cumva criza care vine va fi o palmă binemeritată pentru mulţi dintre noi, care o luaserăm razna?

Azi este 7 mai – lista morţii a ajuns la nr. 886 şi cuprinde deja mama unei cunoştinţe şi tatăl alteia. Azi se împlinesc 5 ani de când a murit mama mea. Mama mea care nu era un număr pe o listă, ci era Maria Ştefanopol în certificatul de naştere, Maria Voiculescu în cel de căsătorie, Miorica pentru cunoscuţi, cam toată viaţa ei, şi Yaya pentru noi toţi din familie, după ce Luna a botezat-o aşa, cu pelticia ei de copil foarte mic. Îmi propusesem să scriu şi despre viaţa ei un articol amplu, aşa cum am scris despre tata. Mama a fost o persoană impresionantă şi merită din plin să nu fie pierdută complet în uitare. Însă chiar nu am avut cum să fac asta, nu acum, în aceste zile în care mintea mea e oriunde, doar la scris nu. Sper să am şansa să îmi îndeplinesc această îndatorire cândva. Să mai pot scrie şi altceva decât gânduri răzleţe, aşa cum fac acum. Şi mai sper să reuşesc să ajung şi la cimitir la un moment dat. Azi am vrut să plec într-acolo, sunt luni de zile de când nu am mai fost şi nu mai ştiu dacă e totul în regulă. Ştiam că cimitirul e închis, dar mi-am zis să risc, să încerc, poate, cine ştie… Am luat un formular de declaraţie, l-am completat cu datele personale şi cu locul deplasării. Şi apoi m-am blocat: nu am găsit niciun motiv de deplasare potrivit în lista oficială.

Am rămas acasă, până la urmă. Mai sunt 8 zile şi voi putea ieşi chiar şi fără motiv în oraş. Poate voi avea norocul să găsesc atunci şi o creangă de liliac înflorită, să i-o duc la mormânt – era floarea ei preferată, iar anul acesta nu am avut norocul să o văd decât în pozele de pe Facebook. Sau poate că se va fi ofilit de mult tot liliacul din lume până pe 15 mai. Dar măcar să ne rămână ăsta tot necazul atunci…

Muzică albă pentru zile negre

Plănuisem pentru weekendul trecut să adun laolaltă într-o postare sugestiile muzicale pe care mi le trimit prietenii, uneori, pe mesageria Facebook. Sunt câteva doamne care se gândesc la mine atunci când ascultă ceva ce le place, ce le emoţionează sau ce cred că mi-ar plăcea şi mie. Apreciez şi faptul că se gândesc la mine, şi faptul că o fac rar, pentru că nu aş avea timp pentru toate dacă ar fi prea multe.

Nu m-am mobilizat să adun link-urile acelea. Nu mai ţin minte de ce, cred că nu am avut dispoziţia necesară acum o săptămână. Însă azi de dimineaţă, când m-am trezit şi aveam patru clipuri în mesagerie, de la persoane diferite, toate cu înregistrări de aseară, din Italia, mi-am dat seama că trebuie să o fac. Aşa că iată ce muzici emoţionante primesc eu de la doamnele din bula mea!

Mai întâi, filmuleţele primite azi. Pentru cine nu ştie, deşi m-aş mira să nu fi aflat deja toată lumea, aseară la 18:00 s-a organizat, pe reţelele sociale din Italia, un flashmob. Toţi muzicienii aflaţi în izolare, în casele lor, erau rugaţi să iasă în balcoane sau curţi, şi să cânte împreună. Şi iată ce a ieşit – o manifestare a umanităţii, solidarităţii şi frumosului care încă mai există în noi:

  1. ‘A Citta ‘E Pulecinella
  2. Palermo
  3. Agrigento, Sicilia
  4. Siena
  5. Torino

––

Dar înainte de a fi nebunia care e azi, primeam altfel de muzici. Cu scene, cu orchestre, cu spectatori… Ca de exemplu băiatul ăsta care mi-a făcut pielea de găină şi încă mi-o face, de fiecare dată când îl re-ascult şi ajunge la refren. Mi l-a trimis o doamnă din Ungaria:

Dimash Kudaibergen – Opera 2

––

Sau clipul acesta, primit de la o doamnă din Canada. Surprinzător şi care te umple de bucurie ca o perlă găsită în cochilia unei scoici pe care o culegi, la întâmplare, de pe plajă. Un turist corean se plimbă pe străzile Florenţei şi aude cântând un grup de muzicanţi stradali, romi de-ai noştri. Le cere voie să cânte cu ei, muzicanţii îl privesc la început cu neîncredere, însă îl lasă. Iar după primele acorduri îi vezi pe toţi cum se destind, remarcând ce bun instrumentist e trecătorul. Iar şeful se ridică, mândru deja că are ocazia să cânte împreună cu el, şi îşi apropie vioara de contrabasul lui, dând naştere acelui dialog în limbajul universal al muzicii pe care numai jazz-ul ştie să ni-l dăruiască:

Rom Draculas şi Jun-Hyuk Choi

––

Iar de la o doamnă romantică din Italia, acest moment emoţionant de la ultima ediţie a San Remo, un alt dialog muzical, de data asta între două generaţii de mari cantautori italieni:

Sanremo 2020 – Duet Massimo Ranieri şi Tiziano Ferro

––

Şi de la o mamă (cum altfel?) din România, acest dar impresionant adus tuturor mamelor, o melodie care pe mine nu are cum să mă lase cu ochii uscaţi:

––

Şi mai e şi doamna din Slovenia, iubitoare de muzică franţuzească, şi chiar un domn din Franţa, care îmi trimite deseori sugestii pentru pagina mea cu muzică franceză… Sunt mulţi iubitori de muzică frumoasă în jurul meu.

Dacă aveţi sugestii asemănătoare, de frumos şi emoţie, pe care le-aţi avea de împărtăşit cu alţii, le aştept cu drag, în comentarii. Trecem cu toţii prin momente dificile acum şi e mai necesar ca oricând să ne păstrăm raţiunea, încrederea şi, mai presus de orice, umanitatea. Să fim sănătoşi!

Despre sistem şi despre oameni, la vreme de criză

Am ieşit ieri după-masă din casă pentru câteva drumuri prin cartier care nu sufereau amânare. În perioada aceasta, încerc să limitez pe cât pot ieşirile, contactele, grupurile de oameni, aşa cum ar trebui să facem toţi. Copilul a rămas acasă, boscorodindu-mă că nu îl iau cu mine. Voia să iasă afară, după o zi între patru pereţi, i-am spus că poate veni, dar cu protecţie şi fără să intre nicăieri, aşa că nu i-a convenit şi a renunţat. Mi-a trasat, în schimb, sarcina de a-i cumpăra un Pic de la librărie.

În faţa librăriei erau parcate două maşini SMURD. Puţin mai încolo, la ieşirea dintr-un supermarket, căzuse un bărbat, iar trecătorii sunaseră la 112. Când am ajuns eu acolo, bărbatul părea în regulă, încă aşezat pe trotuar, dar în fund, aparent de sine stătător. Doi paramedici (probabil câte unul din fiecare echipaj de acolo) completau de zor nişte fişe, ceilalţi membri ai echipajelor aşteptau la maşini. Am intrat în librărie şi am cerut Pic-ul. Vânzătoarea s-a ridicat să îl caute şi atunci… s-a pus pe un tuşit teribil. M-am uitat la ea – părea foarte bolnavă, palidă şi cu dificultăţi vizibile la mişcare, tuşea în pumn şi tocmai îmi pusese pe tejghea Pic-ul dorit. Căuta să îmi dea restul. Şi atunci, la gândul că va trebui să ating lucrurile acelea, m-am blocat. Teama asta în care trăim, de o vreme încoace, s-a transformat brusc în panică, aşa cum am păţit demult de tot, în toamna lui ’89, când am văzut cum urma să mi se facă o injecţie obligatorie, la facultate, cu o seringă folosită pe alţii înaintea mea. Atunci am leşinat, acela a fost modul în care s-a gândit creierul meu să rezolve problema pe care o întâlnise: prin neprezentare. Acum, însă, am luat Pic-ul şi restul şi am ieşit fără să pot rosti un cuvânt. Iar eu sunt genul vorbăreţ. Pur şi simplu, nu a ieşit nimic din gura mea. În urmă, vânzătoarea a continuat să tuşească.

Afară, situaţia nu era mult schimbată. Bărbatul căzut plecase, însă cei de la SMURD continuau să completeze formulare pe trotuar. Iar lângă una dintre maşinile de intervenţie care încă aşteptau acolo se dusese un trecător:

– Dom’le, dar e posibil aşa ceva, când cade un beţiv pe stradă veniţi câte două maşini şi când Nu-ştiu-cine [aici nu am auzit clar] are chiar o nevoie reală, nu vine nimeni?, se revolta el.

– Sistemul e de vină, i-a răspuns unul dintre smurdişti, nu noi.

– Dom’le, dar nu se poate să aştepte de…, şi aici bărbatul s-a uitat la ceas, de şapte ore jumătate aşteaptă ambulanţa aia să îl ducă de la spitalul Cutare la spitalul Cutare. Pentru asta nu se găsesc maşini?!

Genul acela de discuţie în care toţi au dreptate şi nici unul. Eticheta de „beţiv” pusă oricărui om căzut pe stradă. Rezolvarea oricărei probleme cu pasat responsabilitatea pe sistem. De parcă sistemul nu e făcut tot de oameni…

Am cunoscut personal, din păcate, o situaţie similară, acum peste 20 de ani. Am aşteptat o ambulanţă să ducă pe cineva internat în stare gravă, care făcuse blocaj renal pe deasupra celorlalte probleme pe care le avea, de la spitalul Sf. Luca la spitalul Sf. Ioan, unde se găsea specialist pentru problema lui (practic, să îi monteze o sondă urinară, nu era vorba de vreo operaţie pe creier sau ceva). Spitalele acestea sunt aproape unul de altul, vizavi, cumva, ar fi durat vreo 10 minute tot drumul. Necazul se întâmplase de dimineaţă, cei de la spital au sunat la Salvare pe la prânz şi a rămas să aşteptăm maşina. Pe la 17:30 a apărut, în sfârşit, o ambulanţă în curtea spitalului. A lăsat un bolnav şi şoferul a dat să plece, cu maşina goală. M-am dus la el şi l-am întrebat dacă nu îl poate lua şi pe bătrânul meu. Nu putea.

– De ce?

– Pentru că nu e comanda mea.

– Dar sunteţi aici şi sunteţi liber acum, nu v-a chemat nimeni nicăieri.

– Da, mă întorc la bază.

– Luaţi-l şi pe omul ăsta în drum, vă rog.

– Nu se poate, aşa e procedura.

Şi atunci m-am aşezat în poarta spitalului, în picioare în faţa maşinii, cu mâinile întinse ca o barieră, şi i-am zis:

– Va trebui să treceţi peste mine, dacă nu îl luaţi.

Şi l-a luat. Aveam douăzeci şi ceva de ani. Bătrânul acela s-a făcut bine atunci.

Am rămas cu convingerea că, dacă se vrea, se poate. Că omul e mai presus de sistem şi că sistemul poate fi înfrânt. Am şi acum convingerea asta, deşi ceea ce se întâmplă cu noi pare să confirme o cu totul altă realitate. Aşa că, ieri seară, inspirată de conversaţia de la acea maşină SMURD, m-am îndreptat şi eu către un membru al echipajului celeilalte maşini. Eram fix în dreptul uşii de la librărie:

– Bună ziua şi vă rog să nu vă supăraţi pentru ce o să vă spun, am început eu, durează câteva secunde.

– Bună ziua, mi-a zâmbit paramedicul.

– E posibil să intraţi un pic aici?, îi arăt eu înspre librăria pe uşa căreia era un du-te vino de copii tocmai ieşiţi de la şcoala din cartier. Vânzătoarea pare foarte bolnavă, nu cred că e o simplă răceală. Dar eu nu sunt medic. Aţi putea să o vedeţi rapid, poate e doar răcită şi mă îngrijorez eu degeaba. Sau cel puţin să o învăţaţi câteva reguli de igienă, să nu răspândească peste tot orice o avea ea. Una e să îi spun eu asta, o clientă oarecare, şi cu totul altceva e să îi spună un cadru medical în uniformă, aveţi altă autoritate.

– Nu se poate, a continuat el să-mi zâmbească.

– Haideţi, vă rog, durează puţin, tot staţi degeaba aici, cât aşteptaţi, uitaţi-vă câtă lume intră în librărie, câţi copii…

– Nu se poate. Nu am procedură pentru aşa ceva.

Am plecat. Nu simţeam că mai era ceva de zis, nu ar fi trecut zidul.

Pe drumul spre casă, am scos din buzunar sticluţa cu gel dezinfectant şi am spălat cu el Pic-ul şi banii. Doi lei. Apoi am fost să plătesc întreţinerea, unde am primit alţi lei rest, ceva mai mulţi, udaţi de saliva administratoarei care nu ştie să numere altfel bancnotele (şi care refuză să facă un cont al Asociaţiei, să putem vira banii de la distanţă). I-am spălat şi pe ăia. Gelul acela e pe sfârşite, de altfel, de cât l-am folosit zilele acestea, sub imperiul panicii ce m-a cuprins, uşor, uşor. Îl aveam de ani de zile în geantă, folosit în situaţii excepţionale. Acum e o situaţie excepţională permanentă, din păcate…

Am meditat mult, cu amărăciune, la treaba cu procedura. Şi replica aceasta am auzit-o de multe ori. „Nu am procedură, nu pot face nimic.” De exemplu, cam de fiecare dată când m-am dus, la fel, la poliţişti care să intervină într-un caz de sub nasul lor. Să îl atenţioneze pe un şofer care nu numai că parcase pe trecerea de pietoni, dar mă mai şi înjurase când îi atrăsesem atenţia. Să o tragă de mânecă pe doamna (?) care plecase nepăsătoare lăsând în urmă un ditamai rahatul, în mijlocul trotuarului, de-al câinelui ei. Aia chiar mi-a dat cu tifla ulterior, când a văzut că poliţia nu îi face nimic, mi-a zis: „Vezi, nebuno, că numai tu ai probleme cu asta?”. Şi poate că aşa este, numai eu am probleme cu asta.

Şi poate că numai eu îmi închipui că, dincolo de proceduri şi de uniforme, există nişte oameni. Oameni cu creier propriu, cu pregătire profesională şi, mai ales, cu suflet. Nu nişte automate de îndeplinit proceduri. Ştiu că unele categorii profesionale sunt mai hăituite decât altele în perioada asta (şi întotdeauna, de altfel). Ştiu că e teribil de greu să lucrezi în intervenţii, în urgenţe, în relaţii cu publicul. Dar ceva mă face să cred că ne-ar fi tuturor mai uşor dacă am aborda altfel lucrurile astea. Dacă nu ne-am mai acoperi cu hârtii, semnături, ordine şi proceduri, dacă am acţiona uman şi firesc. Dacă nu am mai da vina pe sistem, uitând că sistemul, de fapt, suntem noi.

Şi mai uităm ceva: într-o situaţie de criză, sistemele pot da eroare, însă oamenii trebuie să meargă mai departe. Împreună.