Zece, azi

 

Părul scurt şi gura mare:

“Timp, la Kaufland, găsim oare?

Ca să stau mai mult cu tata”,

a-ntrebat odată fata

pe o doamnă vânzătoare.

Doamna n-a găsit răspuns…

 

Timpul nu-i nicicând de-ajuns.

Chiar şi când îl ai, el trece

ca un râu cu apa rece

peste zâmbete şi vise,

peste suflete deschise,

peste feţe şi părinţi,

copii şmecheri sau cuminţi.

 

Năpârstocul cela mic,

care cu un glas peltic

ne ura la toţi “Bun dum!”

este fată mare-acum.

Litere nu mai poceşte,

doar cuvinte mai greşeşte

– a  greşi e omeneşte

şi româna-i limbă grea…

 

Dar mi-e tare drag de ea

când începe să le toarne:

Cinceagon sau cinceagoane?

Negreşi, verduri şi pioane,

Sacuri, saturi (saci şi sate…),

prosopit şi papuceate,

comafeza cofaiază,

afară se însorează

şi piciorul se flexează.

Sihologul dezvoltează?

Limba-i neamţă sau germancă?

Liicean şi liiceancă,

Donaltram, Mara Covama,

perechea de blogi a lu’ mama

(sau se zice blugiuri oare?),

degete înjurătoare,

Clotrotrimadolizol,

Aspacardil şi Carmol.

Profesoară oxigentă,

draconierii din Deltă,

căţelul irezistabil,

cameramantul amabil,

şi lista ar continua…

 

Asta este fata mea.

 

Când trecut-au zece ani??!!

Luna, dragă, LA MULŢI ANI!

Reclame

O jumătate de consultaţie cât două la privat

Intrăm zgribulite în sediul micii clinici de la parterul blocului. S-a făcut brusc frig afară, bine că înăuntru e cald, şi curat, şi drăguţ…

– Bună ziua. Am şi eu o programare la dermatologie.

Una dintre cele două domnişoare de la recepţie îmi verifică numele în calculator şi îmi face un semn vag cu mâna înspre cabinetul aflat la câţiva metri de noi:

– Ia vedeţi, am impresia că nu e nimeni.

Şi se întoarce la conversaţia cu colega, din care am întrerupt-o eu.

– Hm, hm… Cum adică să văd?

– Păi, bateţi la uşă!

– Uşa e închisă, or asta e o convenţie cunoscută că nu se poate intra. În plus, mai sunt cinci minute până la ora programată. Şi, sincer, nici nu cred că e treaba mea să fac asta!

Domnişoara ridică din umeri şi îşi vede de ale ei, neînţelegând evident nimic din ce am spus. Ridic şi eu din umerii creierului şi mă aşez pe un scaun din faţa uşii cabinetului. După cinci minute în care domnişoarele s-au hlizit, iar în spatele uşii cabinetului nu s-a simţit nicio mişcare, bat totuşi la uşă. S-a făcut fix ora programată. Suntem invitate înăuntru de către o doctoriţă care era, într-adevăr, singură. Îi povestesc că şi eu, şi fetiţa mea (de nouă ani) avem câteva bubiţe pe piele, cel mai probabil căpătate de la o pisică luată de curând de pe stradă. Eu am doar două, mari şi pe gât, aşa că doctoriţa le poate vedea de la distanţă. Fiică-mea, în schimb, are mai multe şi pe ea o îndeamnă să se urce pe patul de consultaţie. Moment în care intră cineva pe uşă. Ca o furtună, cu câteva cuvinte de scuze faţă de doctoriţa noastră – „Ah, dragă, n-am ştiut că mai eşti aici. Doar îmi las şi eu lucrurile” – şi le lasă. Nişte haine şi nişte genţi pe patul de consultaţie, lângă pacienta cea mică, nedumerită şi jenată. Doctoriţa îşi termină consultul (mai mult de douăzeci de secunde nu a durat) şi se întoarce la birou.

– Aveţi trimitere de la medicul de familie?

– Nu avem. Am venit în grabă, când am prins un loc liber, văzând că se agravează bubiţele astea, nu am avut timp să mai trecem şi pe la medicul de familie.

– Vai! Data viitoare să veniţi cu trimitere, că e păcat să plătiţi din buzunar când aici se decontează total!

În timp ce se apucă de scris reţeta, mă gândesc că e drăguţă şi grijulie. Asta e, o să dau acum vreo sută de lei, dar data viitoare mă conformez şi vin cu trimitere. Sunt întreruptă din gândurile astea de o altă persoană care intră în cabinet fără nicio jenă. Pare o asistentă care are de căutat ceva prin sertarele biroului. O ajut pe fiică-mea să se îmbrace, pentru câteva secunde, iar când întorc capul, o văd pe doctoriţă rujându-se (suntem, probabil, ultima programare):

– V-am scris aici două creme şi un şampon. Cu una vă daţi dimineaţa, cu a doua seara, iar cu şamponul vă spălaţi zilnic pe cap, vreo lună de zile. Amândouă la fel. Şi reveniţi peste o săptămână la control.

Ieşim din cabinet după maximum 5 minute, deci. La recepţie e şi mai mare veselia, sunt vreo cinci domnişoare acum. Am două reţete simple în mână: una cu tratamentul nostru, alta pe care mi-o cere recepţionera, cu câteva cuvinte mâzgălite de doctoriţă.

– 240 de lei, vă rog.

Şi atunci realizez că acele cuvinte sunt: „Două consultaţii”. Şi mi se pune obişnuita ceaţă pe creier din situaţiile care mi se par absolut de neînţeles. Cum să fie două consultaţii în nici cinci minute, cu o mamă şi un copil cu aceeaşi boală, cu acelaşi tratament şi cu o singură persoană efectiv consultată? Dar scot totuşi banii, ca proasta, şi îi dau.

– Şi să îmi faceţi programare peste o săptămână la control, vă rog.

– Tot 30 de minute, ca şi astăzi? Sau aveţi nevoie de două consultaţii, o oră?

Ceva din privirea mea o face pe fată să înţeleagă că a pus o întrebare tâmpită. Sau poate că până şi ea realizează absurdul situaţiei. Tace şi notează o singură programare.

Afară a început să plouă torenţial între timp. E bine, mintea mea este ocupată acum să înjure vremea, în loc să reia iar şi iar filmul acestei vizite incredibile dintr-o clinică privată. E din ce în ce mai rău în domeniul acesta. Medici din ce în ce mai puţini şi mai hăituiţi, personal din ce în ce mai prost calificat spre deloc, tarife din ce în ce mai mari spre nesimţite. Iar asta e o clinică micuţă, de cartier, nicidecum una din reţelele acelea uriaşe, cu renume şi pretenţii, care s-au întins prin tot Bucureştiul. Clinicile mari nici măcar nu se mai încurcă cu decontări de la Casa de Asigurări, e prea mare bătaia de cap. Dar las’ că recuperează astea mici, căpuşele, că are Statul de unde plăti 240 de lei pentru cinci minute de consultaţie superficială.

Au trecut două săptămâni de la această întâmplare. La câteva zile, după ce am stat şi am rumegat mai la rece cele întâmplate, le-am trimis totuşi o sesizare celor de la Polimed. Pe formularul de contact de pe site, să afle şi conducerea că nu e tocmai în regulă la sediul lor din Tineretului. Le-am cerut şi returnarea contravalorii unei consultaţii, deşi sunt absolut sigură că îmi pot invoca oricând nenumărate motive administrativ-birocratice pentru a nu face aşa ceva. Pentru că tendinţa pe care am remarcat-o în sistemul privat în ultima vreme este de a depăşi birocraţia de la Stat. Obiceiurile proaste se propagă mai puternic decât cele bune. Însă am scris totuşi acel mesaj pentru că cel mai tare m-a deranjat felul în care am fost tratate. Lipsa de proceduri civilizate din clinică, din moment ce este pus clientul să încerce o uşă închisă de cabinet, în loc ca fata de la recepţie să ştie dacă se poate sau nu intra acolo. Lipsa de intimitate a pacientului, peste care au intrat două persoane în câteva minute, deşi putea fi dezbrăcat complet la un consult. Şi lipsa de maniere a unei doctoriţe care se rujează în timpul consultaţiei, dar asta desigur că nu mai ţine de managementul clinicii, ci de cei şapte ani de-acasă.

Bineînţeles că nu mi-a răspuns nimeni la sesizare. Dar nici eu nu m-am mai întors la control acolo. M-am dus la medicul de familie şi, cu trimitere, am ajuns la un dermatolog tânăr şi încă ne-plictisit, care s-a uitat atent şi la pielea mea, şi la a copilului, şi care ne-a confirmat că urmăm tratamentul potrivit, doar că îl aplicăm cam prost. Pentru că, în cele câteva secunde de consult, prima doctoriţă nu avusese, desigur, şi timpul să ne explice cum se face corect. Păi se putea, fără ruj?…

Cel mai bucuros copil din lume

— Şi să nu te mişti de-aici, că vine moşul ăla rău şi te mănâncă! Ai înţeles?

Mama în halat flauşat pleacă târşâindu-şi papucii de plastic. Copilul stă în leagăn fix până când ea dă colţul grădinii – probabil că are mult antrenament, ştie când se întâmplă asta fără să fie nevoie să se uite. Apoi se dă jos, iese din îngrăditura locului de joacă şi vine cu paşi hotărâţi înspre banca pe care stau, alături de căţeluşa mea.

— Cum îl cheamă?

— O cheamă Babe, e fetiţă.

— Şi câţi ani are?

— Unsprezece şi jumătate. Tu câţi ai?

— Şapte. Şi mă cheamă Ştefănel.

Mă uit la el, cum s-a aşezat direct pe asfalt şi mângâie cu mare drag câinele: e mititel şi slăbuţ, vorbeşte peltic (şi chiar cu o oarecare dificultate), mi-e greu să cred că e deja la şcoală.

— Ba eu cred că ai vreo… patru.

— Da, da, am doi, patru ani.

Şi începe să râdă de prostioara pe care a spus-o. Un dinţişor din faţă îi e spart şi foarte, foarte cariat, de-abia a mai rămas un firişor din el. E foarte vesel şi pare lipsit de orice grijă, aşa cum ar şi trebui să fie copiii de vârsta lui, indiferent care e aceasta. Dar nu mă pot abţine să îi spun ceva ce gândesc încă de când am auzit aberaţiile maică-sii:

— Ştii, de fapt, nu există moşi care mănâncă copii. Dar e adevărat că există unii oameni răi. Ar trebui să o asculţi pe mama ta şi să nu pleci din locul de joacă, unde te-a lăsat. Şi nici să vorbeşti cu oameni necunoscuţi. Nici nu mine nu ar trebui să vorbeşti, pentru că nu mă cunoşti.

— Pe tine cum te cheamă?

— Aluniţa.

Alunicea! Vezi, acum te cunosc, putem vorbi!

Are dreptate… Aşa că vorbim. Eu îi povestesc că îmi pierd vremea în micul parc dintre blocuri pentru că o aştept pe fetiţa mea, să iasă de la nişte cursuri de vară, el îmi povesteşte că mama lui nu a putut sta cu el în parc pentru că s-a dus să spele vasele. Mă întreabă despre fetiţa mea, despre şcoala ei, zice că şi el e la şcoală… Din când în când, îl aud cum repetă: Alunicea, Alunicea – probabil că vrea să nu-mi uite numele. Apoi zăreşte un grup de adolescenţi pe o alee mai încolo şi ţâşneşte după ei. Aceştia îl recunosc, îl mângâie un pic pe cap, zâmbind, şi pleacă în drumul lor. E clar că este un obişnuit al parcului ţâncul acesta. Se întoarce la mine cu un aer infinit mai important acum, că a primit girul copiilor acelora foarte mari:

— Sunt prietenii mei, spune el pe cât de grav poate.

— Cum îi cheamă?

Nu ştie. Dar mai repetă o dată Alunicea, pentru orice eventualitate. Se aşază la loc pe jos, lângă Babe.

— Ştii, am avut şi eu doi câini, dar i-a luat poliţia pentru că erau obraznici şi vorbeau prostii.

— Câinii nu vorbesc!, zic eu.

— Ba da, câinii mai mari vorbesc. Şi ăştia spuneau mereu, în fiecare noapte, mocii mătii, mocii mătii, mocii mătii. Tata îi bătea, uite aşa – îi dă uşurel o palmă lui Babe peste ceafă – dar degeaba. I-a luat poliţia.

— Şi pe tine te bate tata?, din nou nu mă pot abţine.

— Nuuuu. Nu mă bate.

— E bine.

— Da. Înainte mă bătea. Dar acum l-a luat şi pe el poliţia.

— De ce?

— A furat. Da’ acum cred că o să iasă… cred… Aşa zice mama, că o să vină repede acasă, că e o lege, ceva…

Nu pare hotărât dacă se bucură sau nu de întoarcerea tatălui. Apoi începe să tuşească şi îi dau un mentosan franţuzesc, din acelea din care port mai mereu în geanta mea de mamă, cu de toate. Îi place mult bomboana şi îmi mai cere una. Îi zic că îi mai dau, dar să nu le mănânce pe toate acum, pentru că uite ce dinţişori stricaţi are. Să şi le pună în buzunar.

— N-am buzunar, se întristează el pipăindu-şi pantalonii.

Însă are unul: pe piept, la cămaşa lui serioasă, de bărbăţel. Îi umplu buzunarul cu bomboane. Şi-l pipăie de mai multe ori cât mai stă cu noi, de teamă să nu le piardă, dar nu se atinge de niciuna. Se mai joacă o vreme cu Babe, mă roagă să le fac o poză împreună şi o ia vitejeşte în braţe – câinele cântăreşte probabil pe jumătate cât el. Apoi izbucneşte în hohote mari de râs:

— M-a LINGEAT pe ochi!!!

Cred că acum este cel mai bucuros copil din lume.

— Deci Beib, zice el ca să se asigure că nu a uitat, arătând cu degeţelul lui mic înspre câine, apoi înspre mine: Alunicea… iar eu sunt Ştefănel. Mă duc acasă, pa!

Şi s-a dus.

––––

M-am întors de două ori în parcul acela în zilele care au urmat, în timp ce o aşteptam pe fiică-mea de la cursuri. Pusesem în geantă, pe lângă un stoc nou de mentosane, o pungă cu multe jucării mici, de genul surprizelor din ouăle de ciocolată, potrivite pentru mânuţele mici ale lui Ştefănel. Dar nu l-am mai găsit pe băiat. Prima oară am stat o vreme pe banca „noastră”, însă nu mult, e drept, pentru că în parc se făceau lucrări de re-amenajare, cu un mini-excavator, şi era foarte multă gălăgie. A doua oară nu mai era acolo nici măcar banca.

Despre cutremure, numai de bine. După ce trec

Primul cutremur pe care l-am prins în apartamentul meu de la etajul al şaptelea a fost în 2004, cred. Nu era cel mai mare pe care îl trăisem – cine l-a prins pe cel din 1977, ca mine, nu are cum să-l uite, nici să-l compare cu altceva – dar era foarte spectaculos. Blocul se unduia ca un spic în bătaia vântului, când într-o parte, când în alta, iar cei doi bichoni ai mei de pe-atunci alergau idem. Adică unul într-o parte a casei, celălalt în alta. Fără oprire şi lătrând de mama focului. Se mai intersectau în mijlocul livingului, dar se ignorau reciproc şi îşi continuau cursa haotică, spre disperarea mea, care eram şi aşa suficient de disperată. Norocul meu în toată nebunia asta a fost că vorbeam la telefon cu un prieten din Constanţa, unde nu se simţea nimic, aşa că a putut rămâne el lucid şi pentru mine. A răcnit de mai multe ori să nu panichez, m-a asigurat că rămâne cu mine până se termină totul şi mi-a dat indicaţii, cu calm, referitor la ce urma să fac după aceea. A fost OK, până la urmă, nu am avut nici un fel de pagube, dar spaima a fost uriaşă.

De-atunci au mai fost câteva cutremure pe-aici, mai slabe, dar tot au reuşit să mă sperie de moarte. Pentru că este o senzaţie de neputinţă absolută să ştii că te afli la vreo 20 de metri deasupra solului şi că o mână nevăzută te poate scutura până să cazi de acolo. Aşa că mi-am dorit mereu ca următoarele cutremure să mă prindă cât mai spre parter cu putinţă. Şi într-o casă mai nouă şi mai conştiincios construită decât blocul ăsta al meu care a prins toate cutremurele din ultimii patruzeci de ani.

Ei bine, azi-noapte, dorinţa mi-a fost îndeplinită: eram la Giurgiu la celebra oră 03:38 – prima, adică cea de dinainte de datul ceasurilor înapoi. Ca pe barcă s-a simţit acolo. O combinaţie rară de hâţâituri mici şi verticale cu mişcări ample, de tangaj mai înspre orizontal. Pereţii au trosnit, uşile dulapurilor s-au deschis cu zgomote dramatice, doar ai mei nu păreau să se sinchisească. Iar în „ai mei” includ şi câinele mic şi nevricos de felul lui, care dormea dus, afundat în plapumă. Ca şi toţi ceilalţi câini din Giurgiu, aparent, în ciuda reputaţiei lor de lătrători neobosiţi: unul nu a zis nici „mîrrr” până să se termine distracţia. Apoi au lătrat cârteva secunde şi s-au dus din nou la culcare, probabil. Ca şi mine. Până să îi trezesc pe toţi şi până să ajung la uşă (aflată la juma’ de metru de pat), zgâlţâiala s-a şi terminat. Oricum, uşa aia era oarecum în construcţie, adică e încă cu spuma poliuretanică la vedere, deci nici măcar nu eram sigură dacă nu cumva e mai rău să mă adăpostesc sub tocul ei, decât să rămân, pur şi simplu, în pat. Şi atunci mi-am adus aminte de sfatul psihoterapeutei mele de acum, hăt, prea mulţi ani, o doamnă ceva mai trecută prin viaţă decât mine şi care încerca să îmi tempereze anxietatea absolută de aproape orice: „Ştii, în caz de cutremur, eu îmi iau o carte şi mă aşez undeva să citesc. Nu pot avea control asupra unui fenomen al naturii, dar asupra minţii mele, pot. Aşa că aleg să îmi mut atenţia către altceva şi, dacă o fi să fie, până la urmă, să mor făcând ceva plăcut”.

Mi-e greu să urmez sfatul acesta, deşi în teorie îmi place. Întotdeauna va atârna mai mult în balanţa memoriei mele trauma din ’77, când au căzut nişte chestii prin casă, iar pe taică-meu l-a „şters” pe spate un bloc mare din piatră, desprins din tavanul terasei. Deci mi se va părea mereu mai tentant să fug de pericol înspre afară, aşa cum ne-am oprit noi atunci în curtea casei, iar eu am rugat-o printre hohote pe maică-mea să se roage la Dumnezeu „aşa cum ştie doar ea”, să se oprească odată coşmarul acela. Pentru că toţi ateii sunt atei până când îşi privesc moartea cu ochii…

Azi, la întoarcerea la Bucureşti, am avut ceva emoţii. Nu am vitrine cu bibelouri sau vase fragile prin casă, dar mă întrebam dacă totuşi nu voi fi nevoită să mătur vreun moloz, ceva, la etajul 7, în condiţiile în care o casă pe pământ, la o distanţă cu 60 km mai mare de epicentru, se zguduise în halul ăla. Când colo, ce să vezi, aici nu se mişcase nimic. Iar când zic „nimic”, mă refer şi la nenumăratele figurine şi construcţii din Lego ale fiică-mii, răspândite peste tot prin casă, în poziţii care mai de care mai improbabile. Şi la bibelourile ei – pentru că are şi aşa ceva, desigur, cu toate predicile mele despre estetică, bun gust şi kitsch. Şi la cartea ei, aşezată în picioare şi fără absolut niciun sprijin, de pe un raft din dormitor. Şi la sticla cu apă colorată de ea cu ajutorul hârtiei creponate (roz), care stă într-un echilibru precar, pe un colţ de cutie din sufragerie. Şi la capacul de stilou aşezat alături de sticlă, tot în picioare, nu mă întrebaţi de ce – probabil că există o coregrafie secretă şi vag conspiraţionistă a lucrurilor fiică-mii care ocupă aproape fiecare metru pătrat al locuinţei noastre.

Şi uite-aşa ajunge omul pesimist să creadă că, de fapt, nici măcar nu contează unde se află când loveşte nenorocirea, pentru că aceasta va fi întotdeauna mai puternică în locul în care se află el. Cam ca norişorul ăla de ploua doar deasupra familiei Addams. Aluniţa Addams. Cred că mi s-ar potrivi…

–––––––

P.S. Şi ca să vedeţi că nu văd eu semne aiurea peste tot: după ce am terminat de scris, am vrut să fiu ceva mai precisă cu data primului cutremur despre care am povestit la început. Să nu mai spun „în 2004, cred”, ci să îi caut pe net data exactă. Şi am găsit-o. Un pic cam prea exactă pentru gustul meu. Pentru că acel cutremur a avut loc în seara zilei de 27 octombrie 2004. Fix la paispreze ani distanţă şi câteva ore. Dacă nici ăsta nu o fi un semn… Mda, dar oare ce o vrea să însemne? 🙂