Şi poate că nu e totul pierdut

Bunicul Lunei a suferit un accident vascular acum câteva săptămâni. Cei care mă citesc pe Facebook ştiu deja despre asta, pentru că am tot povestit despre cum stăteam cu zilele prin spital şi cum fiică-mea a fost incredibil de devotată îngrijirii lui. Ce nu am scris este că acel accident a fost provocat de faptul că a stat câteva ore în plin soare şi fără să se hidrateze. Era în ziua în care a fost invitat să vorbească la festivităţile de Ziua Marinei. Bunicul a fost comandant de vas prezidenţial la vremea lui şi a rămas o personalitate cunoscută în domeniu în acel orăşel-port în care locuieşte. Ţine discursul acesta în fiecare an, şi în fiecare an deplânge în el halul în care au ajuns marina românească şi flota noastră. E drept, cu reminiscenţe de discursuri comuniste, care se încheiau mereu cu „mulţumim conducătorului iubit”, pentru că aşa a fost învăţat nişte zeci de ani să facă. Dar are dreptate în rest. De altfel, bunicul este un om cu păreri ferme asupra multor lucruri, dar şi cu rezerva de neîncredere pe care orice om deştept şi citit trebuie să o păstreze în permanenţă. Pentru că nimeni nu deţine adevărul absolut pe lumea asta.

În zilele care au urmat accidentului, cu controale şi spitale şi experienţe care mai de care mai traumatizantă (despre care voi povesti într-un alt articol, legat de crunta realitate medicală a zilelor noastre), am avut ocazia să stăm mai mult cu bunicul şi, automat, să şi discutăm mai multe. Ştiam că nu e înţelept să deschidem discuţia despre politică şi de aceea nici nu am încercat. Îmi aduceam aminte de acel moment în care l-am înjurat, la o masă în familie, pe Gabriel Oprea, făcându-l impostor. Bunicul a exclamat atunci, nervos: „Dar cum poate fi impostor dacă e general?!”, iar noi am schimbat subiectul, pentru că nu voiam să riscăm să i se facă rău – avea, totuşi, peste 85 de ani. Sau de momentul în care, acum câteva luni, am zis noi ceva rău despre PSD, cum că s-ar duce de râpă şi bine ne pare, iar el s-a mirat: „Am auzit, totuşi, că are susţinere de peste 30% în sondaje. Chiar aşa, o treime dintre români să se înşele?”.

Acela a fost, de altfel, momentul în care mi-am dat seama că bunicul are încredere în aceşti oameni care ne conduc nu neapărat din vreo afinitate ideologică, ci pentru că nu poate concepe că au ajuns atât de sus prin impostură, fraudă şi tupeu, fără să aibă o bază autentică de valoare. Bunicul e un om care s-a născut într-o familie extrem de săracă, într-un sat din Moldova, care a învăţat pe rupte, a citit foarte mult şi a muncit din greu să treacă prin toate gradele militare posibile până la rangul de comandor, cu care a ieşit la pensie. I se pare pur şi simplu de neconceput ca cineva să fi putut ajunge general în alt mod. Sau ca unul din trei români să poată fi păcălit de valul de fum al unei propagande consecvente. Pentru că doar hoţii strigă „Hoţul!” – iar bunicul nu a fost niciodată un hoţ.

Cât am stat alături de el în spital, însă, s-au ivit inerent şi ocazii de a discuta despre ceea ce se întâmplă afară. Mai ales că spitalul era la o aruncătură de băţ de Piaţa Victoriei, unde se adunau încă protestarii în fiecare seară. A întrebat dacă mai sunt acolo, i-am spus că da şi i-am strecurat şi părerea mea intimă că au dreptate să se afle acolo. Că acest guvern trebuie să cadă. Şi pentru prima dată l-am văzut că nu s-a mai enervat. Doar voia să îmi înţeleagă părerea. I-am vorbit puţin despre prostie şi incompetenţă, furt din banul public şi alte câteva rele pe care le fac oamenii ăştia, apoi am schimbat iar subiectul. Chiar nu voiam să îi fac cumva rău, deşi nu părea să i se întâmple asta. În perioada următoare, a mai pus o întrebare sau două. Şi a adus în discuţie faptul că „uite, ne-au mărit salariile şi pensiile”. Argumentul suprem de cucerit naivii din ţara asta. I-am spus că au mărit acele salarii şi pensii artificial. Că nu există dezvoltare economică reală care să le susţină sănătos. Că ne-am îndatorat ca ţară pentru a le plăti, că s-au luat din banii pentru investiţii şi că unui mic întreprinzător, precum propriul său fiu, nu îi sunt deloc de ajutor aceste măsuri populiste luate de guvern. I-am povestit că fiului lui îi e greu să îşi găsească oameni pregătiţi pentru o meserie, să îi fidelizeze la locul de muncă şi să îi plătească rezonabil, din cauza politicilor guvernamentale dezastruoase. Că pentru el, pentru omul care chiar construieşte ceva în ţara asta, acest guvern (şi câte altele dinaintea lui) nu a făcut nimic să îl sprijine.

M-a ascultat în tăcere. Iar după câteva zile l-a „încercat” şi pe fiu-său cu argumentul creşterilor salariale. A primit acelaşi răspuns, şi anume că sunt o gogoaşă umflată care ne va exploda în faţă foarte curând.

Când s-a terminat vacanţa şi am trecut pe la el să ne luăm la revedere, l-am prins pe bunicul într-un moment în care se simţea în formă. Făcuse mici progrese faţă de ultimele săptămâni, reuşea să stea în picioare şi să se hrănească normal, avea alături o doamnă care avea grijă de el – în fine, părea să meargă spre însănătoşire, deci şi moralul său era foarte optimist. Şi atunci ne-a zis zâmbind (şi din senin):

— Măi, tată, măi, eu cred că ne trebuie nişte oameni noi la putere.

Şi atât.

–––

Ce am vrut să vă spun cu povestioara asta a mea (datorie de ieri) e că ar trebui să încercaţi să discutaţi cu părinţii voştri, chiar şi cu bunicii, care îi mai aveţi. Pentru că sunt multe lucruri importante care rămân nediscutate în familii, ştiu asta foarte bine şi din superficialitatea discuţiilor pe care le aveam cu mama mea. Există o jenă, o piedică, o teamă în a ne exprima părerile profunde în faţa părinţilor, la fel de liber ca în faţa prietenilor. Şi atunci tăcem. Dar uite că părinţii ăştia, sau bunicii, nu sunt deloc proşti. Şi că ei pot înţelege adevărurile, dacă le sunt explicate deschis. Iar dacă le-am spune sincer că voturile lor ne pot face rău nouă personal, copiilor lor şi chiar copiilor copiilor noştri, eu cred ne-ar crede pe noi, nu pe ei, cei care îi mint de atâţia ani printr-un ecran de televizor. Cred că s-ar gândi de două ori înainte de a pune ştampila de un nume sau altul de pe buletinul de vot. Sau pe un „Da” sau un „Nu”. Sau poate că nu s-ar mai duce deloc la un vot inutil. Apropo, ce faceţi weekendul acesta? Se anunţă vreme frumoasă, nu mergeţi în vizită la părinţii voştri şi la bunicii de la ţară? S-ar putea să se bucure atât de tare că sunteţi acolo, încât să nu îşi dorească să mai iasă din casă zilele astea…

Reclame

La nervi, despre referendum

De câteva săptămâni mă tot gândesc cum să scriu articolul perfect pe subiectul acesta. Strâng materiale din ambele tabere, fac colecţie de citate şi de link-uri, print-screenuri şi articole care mi se par mai relevante, încep ciorne cu poveşti de viaţă pe care le-am cunoscut personal. Am citit atât de multă ură şi intoleranţă pe internet în ultima vreme, de ambele părţi ale baricadei – dar vizibil mai multă într-un din părţi, cea preponderent incultă. Am închis televizorul la atât de multe discuţii aprinse sau promo-uri surprinzătoare pentru mine, venite de la televiziuni pe care le credeam obiective şi mai intelectuale decât altele. Am dezlipit afişe lipite ilegal pe străzile noastre, şi aşa suficient de urâte, cu afirmaţii aberante şi complet rupte de orice adevăr şi realitate. Am citit sute de postări de pe facebook, cu poziţiile oamenilor care refuză sa participe la votare, unele dintre ele cu argumente clare, socio-filosofice, altele cu povestiri cutremurătoare din România profundă, cea care este batjocorită încă o dată prin organizarea acestuia.

Am petrecut mai multe ore zilnic comentând peste tot pe unde mi s-a părut oportun să o fac, pe grupuri de intoleranţi, pe paginile unor ultra-religioşi, ca răspuns la comentarii idioate – oriunde am simţit că aş putea aduce măcar un semn de întrebare în convingerile cuiva, dacă nu chiar o schimbare de mentalitate. Însă mi-a fost pur şi simplu frică să deschid discuţia cu cunoştinţe din lumea reală, pentru că eram aproape sigură că ceea ce îmi vor spune mă va face să mă îndepărtez de ei. Simt că nu aş mai putea avea aceeaşi plăcere să discut cu un om în stare să creadă că cineva îi poate fura copilul doar pentru că aparţine unei minorităţi sexuale. Sau că există ţări pe lumea asta în care s-ar fi legalizat pedofilia şi sexul cu animale, aşa cum şeful partidului de guvernământ a afirmat, într-un delir televizat de curând, iar senatorii lui distribuie într-o veselie pe net.

Am căutat pe net celebrul articol 48 din Constituţie, ca să înţeleg şi eu, de fapt, de ce trebuie să facem toată această risipă de bani, de energie şi de atenţie care trebuiau direcţionate în cu totul altă parte. Şi am găsit asta:

Iar modificarea propusă e asta:

Deci nu înţelesesem greşit, chiar se face un referendum uriaş numai pentru a scrie clar că soţi cu acte nu pot fi decât un bărbat şi o femeie (a se remarca şi ordinea sexelor, cea tradiţional-misogină de pe la noi, cu bărbatul înainte). Nicidecum pentru familie, nicidecum pentru copii. Pentru că există în acest articol, cu doar două rânduri mai jos, punctul (3): „Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie”. Deci unde mai e, în cazul ăsta, necesitatea definirii familiei ca fiind bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie? Dacă şi copiii născuţi în afara căsătoriei au aceleaşi drepturi cu cei născuţi în cadrul ei, atunci unde mai e necesitatea însăşi a căsătoriei pentru a denumi o familie??!! Câtă tâmpenie şi ipocrizie ni se bagă pe gât şi noi, iată, nu numai că înghiţim dar mai şi cerem prin referendum să ni se bage?

Mi-am zis să nu scriu la nervi şi la supărare. Apoi mi-am adus aminte că articolele mele cele mai citite nu au fost cele la care am lucrat ore întregi, uneori şi zile, ci exact cele dezlânate, scrise la nervi şi la supărare.

Mi-am zis să renunţ la ideea de a pune în oglindă comentariile unor golănaşi agresivi cu cele ale unor intelectuali rafinaţi, să arăt diferenţa incredibil de mare dintre susţinătorii isterici ai unei coaliţii ce se vrea creştină şi ateii plini de înţelegere şi toleranţă care i se opun cu argumente şi politeţe. Pentru că nu e deloc elegant să faci astfel de comparaţii şi să împarţi oamenii în tabere după criterii elitiste. Dar apoi mi-am dat seama că nu mai e loc de eleganţă în războiul acesta iscat de nişte impostori care ne conduc şi în capcana căruia am căzut, se pare cu toţii. Şi dacă tot am căzut în capcana unui referendum absurd şi nefondat pe o necesitate, vă întreb: cu cine vreţi să fiţi asociat ca valori şi gândire, cu Şişu de la La Familia sau cu aproape toţi intelectualii autentici din ţară şi nu numai? Cu oamenii aceia de la ţară care habar nu au că Pământul se învârte în jurul Soarelui, darmite ce e cu homosexualii ăştia, dar care se vor duce în turmă la votare, să pună ştampila pe „da”, aşa cum i-a îndemnat popa din sat să facă? Sau cu oamenii citiţi care ştiu că homosexual te naşti, nu te faci, şi că această „mică” victorie de etapă ar reprezenta un impuls nemaipomenit pentru retrograzi să continue pe drumul scoaterii din Europa civilizată şi întoarcerii spre Evul Mediu întunecat, cu limitarea altor şi altor libertăţi şi drepturi individuale?

Ca de exemplu fanii lui Şişu:

versus ateul cu mai multe valori creştine decât creştinii:

Iar ca „lecturi” suplimentare v-aş propune aici interviurile de la Vax Populi (păcat că nu sunt pe net şi cele din ultimele zile, din emisiunea Starea Naţiei de la Prima TV, cu întrebări de genul „Nu-i aşa că Homo Sapiens e o ruşine şi ar trebui scos din manualele de biologie?” şi răspunsuri covârşitor de multe de „Da”). Şi genialul articol al lui Liviu Iancu, atât de incorect politic cum nu am crezut că poate avea cineva curajul să scrie în zilele noastre. Şi cum, iată, m-am hotărât şi eu să scriu azi, lăsându-mi la o parte scrupulele.

De fapt, nici măcar nu trebuie să fii neşcolit sau de la ţară ca să nu ştii exact pentru ce votezi. Majoritatea celor care vor vota „Da” la acest referendum nu ştiu asta. Am auzit cu urechile mele la televizor până şi un primar PSD spunând că o să voteze „pentru întregirea familiei”. Chiar aşa, prostire pe faţă?! Sau doar prostie crasă?

Şi hai să zicem că ar fi vorba de familie aici, aşa cum vor ei să ne facă să credem. Cum întregim familia asta „tradiţională” pe care tot ei, cu politicile lor strâmbe şi interesele exclusiv personale, de hoţie şi prostie, au sfărâmiţat-o, trimiţând părinţii care încotro prin lume, să-şi caute de lucru, în timp ce copiii cresc aici lipsiţi de suportul emoţional atât de necesar în primii ani de viaţă? Cu precizarea: copiii cei mulţi, turnaţi cu găleata, pentru că educaţia sexuală e un bau-bau în ţara asta de troglodiţi. Cum apără ei copiii unor părinţi alcoolici şi agresivi, care îşi lasă bebeluşii singuri în case cu lumânări sau sobe aprinse, astfel încât să se facă scrum până se întorc ei târâş de la cârciuma din sat? Ştim cu toţii că e plin de poveşti dintr-astea la noi în ţară, dar ne facem că nu le vedem (recomand cu mare căldură, dar şi cu prudenţă persoanelor mai sensibile, poveştile zguduitoare ale Elenei Stancu şi ale lui Cosmin Bumbuţ, adunate pe acest site). În schimb, murim de frica unei probabilităţi absolut infime, ca un cuplu de oameni de acelaşi sex să vrea să adopte şi să crească frumos, în confort şi înţelegere, un astfel de copil condamnat prin naştere la o viaţă mizerabilă. Drobul de sare la pătrat.

Ştiu şi eu poveşti. Cunosc cazul unei fetiţe care a fost născută de o femeie dezechilibrată mental, dintr-un sat. Avea vreo zece fraţi, făcuţi la beţie, cu nu se ştie care şi câţi taţi. A fost adoptată de o femeie necăsătorită (desigur, cu pile, pentru că altfel e imposibil aşa ceva) şi acum este înconjurată de oameni care o iubesc, familia şi prietenii mamei adoptive, şi are parte de o educaţie foarte bună, la Bucureşti. Este asta o familie în sensul pe care vor ei să o votăm noi acum, cică? I-ar fi fost mai bine fetiţei aceleia în familia ei naturală? A verificat-o cineva pe mama adoptivă dacă nu cumva trăieşte cu o altă femeie? Ar fi contat asta?

Mai cunosc cazul unui om de o calitate umană indiscutabilă. Gheorghe era un om bun, un om şcolit, un om ajuns pe merit în nişte poziţii înalte ale timpului său. Soţia l-a înşelat cu cel mai bun prieten. Au divorţat, ea şi-a refăcut viaţa cu altcineva, el a rămas să-l crească pe băieţelul lor. Care a murit de insolaţie, la vreo douăzeci de ani. Omul nostru a rămas, deci, fără familie. Aşa că şi-a împărţit uriaşa casă în care locuia în două: o jumătate a dat-o unei familii oarecare, cu o chirie echivalentă cu preţul unei pâini pe zi, în cealaltă jumătate a adăpostit un cuplu oarecare, cu condiţia să îşi păstreze şi el o cameră doar pentru el şi să i se asigure o masă caldă şi menajul. Apoi acel cuplu a născut o fetiţă – pe mine – şi uite-aşa se face că m-am pricopsit cu cel mai bun bunic adoptat pe care şi l-ar putea dori vreodată cineva. Omul acesta, căruia în copilărie îi spuneam „Geoge, cel mai bun prieten al meu”, a avut un rol providenţial în viaţa mea, fiind cel care mi-a deschis ochii spre carte şi cunoaştere, care m-a învăţat primele cuvinte în limbi străine şi care m-a dus de mână peste tot unde se putea pe atunci în urbea noastră mică: şi la joacă în parc, şi la concerte, şi la teatre… Care a fost adevărata lui familie, soţia cu acte care l-a părăsit la greu sau părinţii mei şi cu mine, care i-am dăruit căldura unui cămin în ultimii lui ani de viaţă?

Şi poate vă amintiţi şi despre americanii aceia despre care am scris de 8 Martie, apropo de familii diverse. Şi despre faptul că eu, personal, nu am crezut niciodată în instituţia asta a căsătoriei, inventată de nişte oameni în scopuri pur administrative şi materiale, acum nişte mulţi ani, care a ajuns să ne farmece, în timp, cu un romantism adăugat. Ca dovadă, şoc şi groază!, nici acum nu sunt căsătorită cu tatăl copilului meu. Şi totuşi, cumva, formăm o familie de vreo doisprezece ani încoace. Cu hăis şi cea, cu bune şi cu rele, cu fericire şi frustrări, dar o formăm, uniţi în jurul acestui sufleţel de om faţă de care avem datoria morală să îi oferim un cămin, fie el şi ieşit din comun.

Aş mai avea o poveste potrivită în context, dar nu mai am timp şi de ea acum, deşi e mai scurtuţă. O să încerc să o scriu până mâine, pentru că mi se pare important ca ziua de poimâine şi cea de duminică să ne prindă cumva pregătiţi şi hotărâţi în ceea ce este înţelept să facem în weekend. Pentru noi, pentru familiile noastre şi pentru copiii noştri, fie ei şi ne-născuţi sau chiar adoptaţi.

Andreea Esca + Florin Salam = Love??!!

Pentru că am avut ghinionul (sau norocul, totuşi, hai să nu fiu prea cârcotaşă) să cunosc mulţi oameni din show-biz-ul tinereţii mele şi să fiu dezamăgită de calităţile lor umane şi intelectuale, am învăţat să separ total cele două planuri: ce se vede pe scenă şi ce e în spatele ei. Şi am hotărât ca cel de-al doilea plan să nu mă intereseze. Nu citesc ziare de scandal, nu mă uit la emisiuni mondene, nu discut cu prietenii despre vieţile aşa-zis „intime” ale unor persoane publice. Desigur, nu am cum să nu văd din întâmplare bucăţele de ştiri de profil, pe internet sau aiurea. Sau să nu zapez uneori pe Kanal D la ceas de seară şi să nu rămân acolo pentru câteva minute, şocată de nivelul emisiunilor şi al discuţiilor din platou.

Tot şocată am fost adineaori, când am citit pe Facebook într-un comentariu că, la majoratul fiicei Andreei Esca, a fost invitat de onoare Florin Salam. Primul impuls a fost să le caut scuza calităţii vocale: Salam are o voce teribil de originală, ştiu că a fost implicat în nişte proiecte internaţionale cu oameni de calitate muzicală şi îmi închipui că, dacă nu ar fi fost român şi n-ar fi cântat manele, l-aş fi privit cu mult mai multă deschidere, ca pe un purtător de etnicitate valoroasă. Apoi am căutat pe net, să văd despre ce a fost vorba. Şi am găsit acest articol din Adevărul, care mi-a desfiinţat şansa oricărei scuze. Deci fetiţa aceea face o petrecere cu tematică kitsch la care se îmbracă precum una dintre surorile Kardashian şi se pozează cu prietena ei Antonia şi cu iubitul ei, „celebrul” Mario Fresh??!! WTF??!! Astea sunt modelele noastre, până şi cele care lăsau cât de cât o imagine de decenţă şi de cultură? Şi aici nu mă refer la odioasele Ştiri de la ProTV, la care mămica este doar o cititoare de prompter, ci la celelalte producţii media ale acesteia, precum interviurile tv ocazionale sau emisiunea duminicală de la radio, şi care au un nivel intelectual ridicat. Eu cred că pur şi simplu nu ai voie să propagi în media o astfel de imagine, chiar dacă este cumva fabricată (deşi mă îndoiesc că acel kitsch este voluntar, anturajul fetei fiind categoric grăitor în acest sens).

Precedenta mare dezamăgire de acest gen pe care am avut-o, acum câteva luni, a fost legată de Vlad Petreanu. De câţiva ani de zile mă trezesc pe matinalul Europa FM, moderat de el, printre alţii. Îi sunt foarte recunoscătoare, lui şi colegilor lui, pentru bucuria pe care mi-o dau să mă trezesc dimineaţa, în condiţiile în care eu urăsc să fac asta, dar sunt nevoită (pe motiv de dus copilul la şcoală). Avem aceleaşi păreri politice, îmi place dezinvoltura cu care vorbeşte, luciditatea cu care analizează lucruri şi, poate cel mai important, faptul că are umor. Pentru că ştiu că nimeni nu poate fi sută la sută de acord cu cineva, am trecut cu vederea lucrurile asupra cărora avem păreri diferite (cum a fost susţinerea lui pentru masacrul maidanezilor, în timp ce eu cred că mai degrabă ar fi trebuit adunaţi de pe străzi şi închişi în condiţii jalnice oamenii care au produs acei maidanezi, prin abandon) şi alte câteva de-a lungul vremii. Dar peste fotografiile de la nunta sa pur şi simplu nu am putut trece cu vederea. Avem cam aceeaşi bulă de Facebook şi, la un moment dat, am fost uimită să îi văd mireasa într-un vesel grup de fete de la Antene. Am înţeles că şi ea este (sau a fost) jurnalistă acolo şi am înţeles parţial acea fotografie. Deşi faptul că Gabriela Firea trona în mijlocul grupului nu mi se părea chiar OK. Şi uite-aşa am fost curioasă, ca şi azi, să merg mai departe din clic în clic şi am ajuns la nişte poze pe care zău dacă aş fi vrut să le văd: Petreanu de gât cu Capatos. Sau Petreanu cununat festiv de Firea. Sau Petreanu de mijloc cu Simona Gherghe de la cea mai abjectă emisiune pe care o ştiu eu, Acces Direct (la concurenţă mare cu emisiunea lui Măruţă, soţul Andrei, care şi ea e jalnică în insistenţa cu care se laudă cu bărbatul ei la orice altă emisiune o zăresc – prea des – la televizor, de parcă ar fi cel puţin laureat de Nobel, şi nu moderator de emisiuni cu manelişti). Apoi citesc că Petreanu e chiar naşul lui Gherghe, şi chiar îşi fac concediile împreună. Şi gata, s-a rupt filmul. Pentru că una este să păstrezi relaţii cu foşti colegi de trust, alta este să îi şi inviţi la nunta ta, şi cu totul şi cu totul alta să ai prietenii profunde şi cumetrii cu astfel de oameni. Cum îmi mai demonstrezi mie că tu eşti mai bun decât ei, că pot avea încredere în judecata ta şi în calităţile tale umane personale, dacă acesta este anturajul tău: fix oamenii pe care îi ironizezi sau chiar ataci în emisiunile tale?

Lui Petreanu i-am transmis tristeţea mea, într-un comentariu pe FB, la o postare la care mai mulţi am făcut acest lucru. A încercat să se scuze că sunt foştii lui colegi de trust, de pe vremea când lucra la Antene. I-am răspuns că şi eu am avut colegi de şcoală care au ajuns corupţi, în puşcărie sau doar cu gusturi şi calităţi îndoielnice, şi mi s-a părut normal să nu păstrez relaţia cu aceştia, doar în virtutea faptului că am fost odată colegi de ceva. Dacă nu te delimitezi de ceea ce tu consideri non-valoare, atunci eşti cel mai probabil un ipocrit. Iar dacă te mai şi lauzi public cu astfel de relaţii, atunci eşti direct răspunzător de legitimarea acestor non-valori şi de perpetuarea modelelor greşite pe care le are societatea noastră de ceva vreme încoace.

Cele două întâmplări de mai sus nu-mi vor schimba obiceiurile. Sunt la o vârstă la care ştiu să aleg bobul de neghină şi să iau partea convenabilă pentru mine din unele lucruri. Voi continua să mă trezesc dimineaţa pe matinalul Europa FM (mai ales că îmi place de mor umorul comentatorului sportiv de acolo, Luca Pastia) şi să mă uit uneori, foarte rar, la jurnalul de seară de la ProTV. Exact aşa cum făceam şi înainte de a fi dezamăgită de nişte oameni pe care nu îi cunosc personal, dar pe care îi respectam profesional. Şi încă îi respect, pentru că nu au greşit cu nimic în profesiile lor. Doar că nu au realizat că statutul de persoană publică vine la pachet cu nişte responsabilităţi morale. Dar trebuie să fii tu însuţi o persoană extrem de cultivată pentru a şti acest lucru. Ceea ce e rar. Din ce în ce mai rar.

Intersecţii

E mic şi ciufulit într-un mod ciudat, ca şi cum i-ar fi pârlit cineva doar capătul penelor. Îmi place să cred că nu s-a întâmplat asta, nici că ar fi bolnav, ci că este, pur şi simplu, un pui de porumbel căruia încă nu i-a crescut complet penajul. Un adolescent la fel ca şi ai noştri, ai oamenilor, uşor neterminat, dar zburlit şi înţepat parcă împotriva tuturor. Şi mai stă şi în mijlocul drumului, ca prostul. Opresc maşina în faţa lui, la marginea micii intersecţii din cartier, din fericire aproape pustie acum, în aceste zile de weekend din mijlocul lui august. Nu pare să înţeleagă pericolul la care se expune stând acolo. Sau poate că nu e capabil să zboare. Dacă, totuşi, este bolnav? Habar nu am ce aş putea face cu un porumbel bolnav, dar cu siguranţă nu pot trece cu maşina peste el. Nici să îl las acolo nu pot, măcar să îl gonesc undeva, la adăpost. Mai ales că se mai apropie o maşină de intersecţie acum; îi fac semn şoferului să se oprească şi el, apoi cobor.

Când ajung în faţa maşinii, însă, nu mai văd nimic. Şoferul celălalt îmi face un semn vag, cum că l-a văzut plecând, şi pleacă şi el. Mai rămânem puţin acolo, căutându-l cu fiică-mea pe sub maşini şi prin boscheţi, pentru că niciuna dintre noi nu l-am văzut zburând. Nu-l găsim. După ce verific cu mare atenţie sub maşină, mă urc la volan şi plecăm. O vreme, am inima strânsă, pentru că mă gândesc că aş fi putut încerca să fac mai multe pentru bietul sufleţel. Apoi îmi găsesc scuze în faptul că trebuie să ajungem la spital, la bunicul Lunei, care şi el are nevoie de noi acum. Şi apoi, deodată, îmi amintesc de întâmplarea de cu o oră în urmă şi mă pufneşte râsul: sunt sigură că porumbelul acela va fi bine. Pentru că mai devreme cred că primisem un semn.

Cu o oră în urmă, ne întorceam de la spital cu speranţa de a lua o pauză de la boală şi neputinţă. Nu facem mai nimic acolo, de bunicul Lunei se ocupă angajaţii spitalului, după cum este şi firesc. Dar ştim că îi face bine să nu rămână singur, pentru că este bătrân şi uşor confuz, şi de aceea stăm pur şi simplu cam toată ziua alături de el. Iar asta este de ajuns. Acum o oră, deci, pe când ne întorceam de la spital, oprisem la fel, în mijlocul străzii, pentru a nu lovi un alt suflet. Un om bătrân, de data asta. Stătea pe carosabil, aproape de intersecţia de la Piaţa Norilor, şi contempla un bloc. Nu a părut să-mi audă maşina apropiindu-se, dar după câteva secunde a făcut doi-trei paşi târşâiţi şi s-a oprit din nou, la marginea bordurii. Am înaintat şi, când am ajuns în dreptul lui, am coborât geamul să îl întreb dacă are nevoie de ajutor. Nici asta nu a auzit. De aproape, am observat cât de ponosit era îmbrăcat: şi cămaşa, şi pantalonii aveau mai multe găuri uriaşe, de molii, iar pantofii erau ferfeniţă. Dădea impresia a fi un om al străzii, dar cu siguranţă nu era beat, chiar dacă din punga de plastic pe care o ţinea în mâna stângă se vedea capul unui PET de bere la un litru. Recunosc acea confuzie tipică bolilor bătrâneţii, pierderea cauzată de demenţă, golul din creier care se reflectă în privire. Şi pentru că părea să nu poată urca singur bordura (în cealaltă mână avea un baston şi era nesigur pe picioare), m-am parcat în primul loc disponibil şi, împreună cu Luna, ne-am întors la el.

Reuşise să urce pe trotuar şi acum se uita fix la o uşă de scară de bloc, aflată la capătul câtorva trepte.

– Vreţi să vă ajut să urcaţi scara?

A întors spre mine nişte ochi albaştri şi foarte senini, şi mi-a răspuns zâmbind ştirb:

– Nu ştiu. Nu-mi amintesc unde e casa mea. Sunt proprietar aici de douăzeci de ani, dar nu ştiu dacă asta e uşa.

În mâna cu bastonul îi tremura o legătură de chei. I-am luat-o şi m-am dus să le încerc în uşa acelei scări, dar nu se potrivea niciuna.

– Mai daţi-mi nişte amănunte, să găsim scara.

– Stau la apartamentul X, etajul Y.

M-am uitat pe uşa scării: nici vorbă de numărul X acolo.

– Sunteţi sigur că acesta e blocul?

– Nu ştiu. Dar eu văd Piaţa Norilor de la mine din casă. Deci e aici, pe undeva.

Şi a făcut un cerc larg cu mâna în jur. Of. Aş fi preferat să ne petrecem altfel ora asta acasă, dar e OK şi aşa. La urma urmei, nici măcar nu sunt foarte multe blocuri în jurul pieţei, cât de greu poate fi să i-l găsim omului pe al lui?

– Haideţi să vă sprijiniţi de balustrada aceasta, l-am luat eu de braţ şi l-am dus într-acolo. Nu vă ţineţi prea bine pe picioare. Şi daţi-mi cheile înapoi, să mă duc să le încerc la alte uşi.

– Nu pot, mi-a zâmbit el în continuare, foarte senin. Le-am mai dat eu la unii şi mi-au spart casa şi mi-au luat tot ce aveam. Iar eu sunt proprietar aici de douăzeci de ani, stau la apartamentul X, etajul Y.

Nu a fost chip să îl conving că nu sunt hoaţă. I-am propus să îi dau cheia mea de la maşină cât timp i le ţin eu pe cele de la casă, dar nu a vrut. “Eu sunt proprietar aici de douăzeci de ani, stau…”

Am plecat fără chei până la urmă, doar să căutăm o scară de bloc pe care să scrie acel număr de apartament. Dar atunci când am dat colţul, la câteva străzi mai încolo ni s-a părut că zărim o maşină de poliţie, aşa că am luat-o la fugă spre ea. Ceea ce începuse ca o aventură inedită şi cu potenţial de mister pentru fiică-mea s-a transformat într-o distracţie nebună de-a dreptul. Pentru că ea este foarte, dar foarte fericită atunci când alergăm împreună. Habar nu am de ce, dar de fiecare dată când ni s-a întâmplat asta (destul de rar, dată fiind aversiunea mea pentru orice formă de sport), a râs în hohote de nestăvilit. Aşa şi acum: s-a pus pe un râs sonor, în timp ce alerga alături de mine pe străduţe, în căutarea poliţiştilor. Pe care nu i-am găsit. Aşa că ne-am întors spre locul în care îl lăsaserăm pe bătrân, uitându-ne la fiecare scară de bloc din drum, până când am găsit una în care ar fi putut fi apartamentul lui. Şi chiar atunci a apărut în intersecţie, de-a binelea, o maşină de poliţie.

Ceea ce a urmat va rămâne posterităţii în două variante foarte diferite. Adică eu îmi aduc aminte că am strigat destul de discret către cei trei poliţişti dinăuntru, care erau la doar vreo zece metri distanţă şi aveau geamurile maşinii lăsate, apoi le-am făcut un semn cu mâna să se oprească şi m-am dus să îi întreb dacă mă pot ajuta cu bătrânul. Luna, însă, susţine că am început să fac gesturi ample, de naufragiat pe insulă pustie către corabia de la marginea orizontului, şi să strig tare “Ajutor! Ajutor!”. Nu cred că vom afla niciodată adevărul, cert este doar că maşina a frânat din scurt, oamenii au venit cu mine la bătrân (care era la fel de confuz, în acelaşi loc în care îl lăsasem) şi m-au asigurat că de aici încolo se ocupă ei, după care m-au trimis acasă.

– Sper că în poliţişti aveţi încredere, i-am zâmbit eu bietului om. Să-i lăsaţi să vă ajute!

– Mulţumesc, domniţă! Să fiţi sănătoasă! Şi să vă trăiască porumbelul!, a adăugat el dând din cap către Luna, înainte să continue pentru poliţişti: Nu mai ştiu unde e blocul meu. Sunt bătrân, am nouăzeci şi…

Ne-am îndepărtat chicotind. De-a lungul vremii, am auzit multe apelative care s-au dorit drăguţe faţă de fiică-mea, ca de exemplu “prinţesa” sau, mai nou, de când s-a tuns scurt, “băiatul ăsta frumos”. Dar “porumbelul” nu am mai auzit până acum. Şi nici n-am înţeles de unde şi până unde o asemenea metaforă. Ne-am mai amuzat o vreme şi, cu sentimentul datoriei împlinite – sper că poliţiştii aceia s-au asigurat că omul ajunge pe mâinile cuiva care să aibă grijă de el – ne-am întors acasă.

O oră mai târziu şi câteva intersecţii mai încolo, un porumbel adevărat avea să trăiască doar pentru că nişte oameni l-au observat şi s-au oprit câteva clipe din drumurile lor grăbite, pentru a-l lăsa să traverseze în ritmul şi după puterile lui. Pentru că nu întotdeauna sunt necesare acte eroice şi fapte vitejeşti pentru a proteja vieţi. E de ajuns să fim atenţi unii la alţii. Să ne îngăduim unii altora slăbiciunile. Sau chiar doar să ne stăm alături uneori. Atât.