Nu doar în filme sunt criminali abominabili, ci şi printre noi

Acum câteva luni, într-o seară târziu, am zapat aiurea pe o emisiune din ciclul anchetelor comisarului Antonescu, de pe TVR1. Şi am rămas absolut şocată de ce am văzut acolo. Bineînţeles că îl ştiam pe fostul poliţist, ba chiar ne-am intersectat într-o vacanţă în Bulgaria, unde am locuit în acelaşi hotel şi l-am observat cu curiozitatea-mi obişnuită în a analiza oamenii. Mi se păruse un amestec ciudat de serios şi rizibil, şi fix aşa mi s-a părut şi emisiunea asta a lui la început. Nu exista nicio asemănare cu serialele similare făcute de americani, docudramele de pe HBO sau Netflix. Iar poliţiştii noştri nu aveau absolut nicio asemănare cu super-eroii din filmele americane. Însă unii dintre ei par nişte super-specialişti, din felul în care vorbesc – iar ca dovadă, iată, rezolvă cazuri dificile, deşi nu arată ca Bruce Willis, Brad Pitt sau Will Smith.

Ceea ce m-a şocat cel mai tare în aceste emisiuni a fost realitatea cruntă pe care o descopeream acolo. Vedeam nişte oameni care făcuseră o crimă pasională îngrozitoare, deşi păreau teribil de departe de orice urmă de farmec sau atracţie sexuală. Şi ascultam povestiri dintr-o lume reală, din vieţi aiuritoare care se întâmplă la o aruncătură de băţ de noi, în ruralul profund, şi nu îmi venea să cred că se poate întâmpla aşa ceva aici. De bieţii copii din poveste, pe care îi vedeam asistând la nişte fapte de viaţă îngrozitoare ale adulţilor din jur, ce să mai spun, mi-au rupt sufletul…

Acea emisiune se află aici, dacă e cineva curios:

Eu am fost curioasă şi am văzut încă multe alte emisiuni de atunci. Unele sunt foarte slăbuţe, dar au mai fost câteva şocante pentru mine.

În aceasta, de exemplu, este o lungă discuţie cu ceea ce obşnuim să numim psihopat. Să vedeţi un criminal recidivist cum povesteşte râzând, cu detalii, despre cum a omorât oameni – deşi clar nu pare nebun, ci un om decent şi respectabil, la prima vedere. Desigur, nu înţeleg cum un astfel de om nu a fost condamnat pe vreo zece vieţi, deja, şi a primit condamnări multe şi mici pentru faptele sale, fapt care i-a permis să ucidă din nou… O poveste tipică de manual de criminologie, cu un puşti care a început fărădelegile cu un furt şi a ajuns să omoare 5 oameni. Dacă îl vedeam pe omul ăsta într-un film, nu credeam că e adevărat:

Iar aici, ultima mea recomandare pe subiectul acesta (deocamdată): o altă poveste pe care, dacă o vedeam într-un film, aş fi spus că e filmul prost. Ea se află la minutul 19:40, am pus semn acolo, pentru că restul „dramatizării” nu mi-a plăcut deloc. Însă, dacă treceţi peste defectele „artistice” ale emisiunii, şi în povestea asta puteţi vedea discursul unui psihopat, un om care a avut ghinion să moştenească nişte gene criminale:

Nu v-aş ura vizionare plăcută, pentru că e departe de a fi plăcut ceva în vizionările astea. Însă pentru cei interesaţi de natura umană, de psihologie şi de lumea din afara bulei în care trăim, chiar cred că sunt nişte filme utile.

Un impresar

Ca de obicei când aud de moartea cuiva cunoscut, sap prin vrafurile de fotografii vechi, în căutarea unor semne ale trecerii aceluia. Lăsăm prea puţine lucruri după noi, în general. Amintiri vizuale pentru urmaşii pe vreo două, maximum trei generaţii înainte, câteva obiecte care supravieţuiesc în mod miraculos timpului, prin vreun colţ de dulap, câteva fotografii îngălbenite ce devin enigmatice pentru strănepoţii care nu te-au cunoscut niciodată. Poate că acum, cu fotografiile digitale şi cu spaţiile de stocare din ce în ce mai vaste, să fie mai uşor de păstrat urmele astea. Dar în tinereţea mea nu existau decât aparate foto cu film înăuntru, care necesitau ceva pricepere pentru surprinderea luminii potrivite şi ceva efort pentru developarea cadrelor. Ca să nu mai spun că aveau şi un cost destul de însemnat fotografiile, înainte să devină ceva la îndemâna oricui, ca acum. Şi alegeam formatul cel mai mic de imprimare, care era cel mai ieftin.

Aşa se face că, deşi am rămas cu destul de multe poze de atunci, ele sunt atât de mici, încât mai sunt clare doar pentru mine, cea care îşi aminteşte momentul surprinderii lor. Bineînţeles că regret asta. Nu aveam de unde să ştiu atunci, când alegeam să fac economie de bani, cât de important avea să devină, cândva, timpul. Timpul pare nelimitat când eşti tânăr. Şi fără nicio valoare. Afli doar prea târziu că nu e aşa.

L-am găsit în mai multe poze mici pe Aurel Mitran, cel despre care am aflat de dimineaţă că a murit. Sau, mai bine zis, am găsit multe bucăţi din el. Se eschiva, de cele mai multe ori, când era vorba de făcut o fotografie. Deşi era o persoană publică, practic, care era nelipsită din anturajul multor vedete pe care le impresaria, lui nu-i plăceau reflectoarele scenei, nici bliţurile paparazzilor. Ultima dată când l-am văzut, de altfel, a fost acum câţiva ani, când „cei patru corifei” la concertul cărora asistaserăm – Nicu Alifantis, Mircea Vintilă, Mircea Baniciu şi Alexandru Andrieş – l-au tras cu greu pe scena Circului de Stat din Bucureşti, să îl prezinte publicului pe cel care stătea în spatele spectacolelor pe care le dădeau. Şi mi-am dat seama atunci că nu mai sufeream deloc după acea lume atât de familiară cândva, dar pierdută brutal. Aveam lângă mine fiinţele cele mai dragi de vreodată, bărbatul meu şi copilul meu, iar amintirea unei tinereţi extraordinar de frumoase, dar atât de îndepărtate acum, nu mă mai putea răni.

Am hotărât atunci să îl caut la un moment dat pe Aurel, să bem o cafea împreună şi să lămurim nişte lucruri rămase nelămurite între noi. Aveam o altă înţelepciune acum, trecută de vârsta de patruzeci de ani, şi la aproape douăzeci de ani după acele momente când probabil că părusem multora o puştoaică fraieră şi exaltată. Poate că aşa şi eram atunci, dar acum nu mai era cazul. Puteam sta senină la vorbe şi depănat amintiri cu cineva care nu îmi greşise cu nimic. Cu cineva graseiat, mucalit şi acid, cu un umor pe gustul meu, aşa cum era el. Însă nu am făcut-o niciodată. A intervenit viaţa, a venit o pandemie, am uitat sau am amânat… Acum este prea târziu.

O singură fotografie clară şi relaxată am găsit azi cu el, de la ziua de naştere din 1997 a fostului meu prieten. A fost o petrecere memorabilă atunci, ţinută la Migas – în caz că mai ştie cineva numele acesta şi el de mult uitat, al cârciumii deschise lângă studioul de înregistrări Migas Real Compact, undeva pe strada Eminescu. Era aici împreună cu vechii săi prieteni Nicu Alifantis şi Relu Biţulescu, pe care i-am considerat cândva, naivă, şi prietenii mei. Doamna era Anca, soţia lui Nicu, şi îngerul lui păzitor, aş zice, dat fiind că tocmai se întorsese de curând în viaţa lui şi i-o salvase – poveste lungă, poate altădată…

Sper să ţin minte şi alte momente din viaţă legate de Aurel, din care nu am păstrat fotografii. Cum ar fi seara în care l-am cunoscut, la discoteca Vox Maris din Costineşti, pe 24 august 1994, şi mi s-a părut ridicol ce bătrân părea printre colegii lui de breaslă – şi pentru că mi-a sărutat politicos mâna, obicei deja uşor desuet încă din acele vremuri. Acum sunt mult mai bătrână decât era el atunci, discoteca aia nu mai există de mult, şi nici unii dintre colegii aceia nu mai există printre noi…

Sau cum ar fi ziua când l-am întâlnit pentru prima oară pe Cristi Minculescu, la Aurel în birou (celebrul birou al lui Aurel de la teatrul Excelsior, prin care se perindau o groază de muzicieni şi actori cunoscuţi şi cam pe unde acum, când scriu, cred că i se află sicriul). Mă simţeam uşor impresionată, dar după doar câteva minute mă şoca deschizându-şi larg gura, să îmi arate efectele nasoale ale parodontozei asupra danturii lui. Nu fusesem nici înainte fană Iris, dar de-acum încolo eram şi uşor temătoare pe deasupra :-))))

Sau cum ar fi memorabilul drum către Ungra, pe un viscol cumplit şi un drum oglindă din cauza poleiului. El şi soţia lui de atunci îşi cumpăraseră o casă în acea comună braşoveană şi cred că ne-am dus acolo chiar după revelionul 1995, de la care este fotografia aceasta cu mine ţoapă şi zâmbind până la urechi:

De pe acel drum nu am nevoie să păstrez fotografii, însă, pentru că îmi este bine întipărit în minte. Am crezut că mor în acea zi, la cât de rea era vremea. Dar n-am murit, iar drumuri groaznice am mai prins câteva la viaţa mea, unele chiar cu mine la volan. Ştiu că viaţa mi-a atârnat de un fir de păr pe drumurile alea. Un fir de păr rezistent, atâta cât o mai rezista şi el…

Firul lui Aurel s-a rupt azi. Nişte oameni îşi vor mai aduce o vreme aminte de el, cei care ştiu cât de mult a însemnat el, de fapt, în industria spectacolului şi a muzicii de la noi. Nişte oameni îi vor mai rosti numele o vreme, depănând amintiri pe la chefuri. Apoi va muri din nou, aşa cum se întâmplă cu orice om când cineva îi rosteşte numele pentru ultima dată. Este motivul pentru care aleg să scriu astfel de povestiri. Cineva, cândva, poate, le va citi, iar oameni uitaţi de mult vor reveni la viaţă pentru o clipă. O picătură de nemurire în cruda şi amnezica eternitate.

O întâlnire cu surprize

Am prins mai devreme la televizor începutul unei comedioare mai vechi, care mi s-a părut simpatică la vremea ei: „Date night” (tradus la noi „O întâlnire cu surprize”). Un cuplu obişnuit, jucat de Tina Fey şi Steve Carrell, vrea să petreacă o seară romantică în oraş. Ca să-şi impresioneze soţia, soţul o duce la un restaurant de super fiţe, unde sunt întâmpinaţi de un recepţioner pe măsură, care îi întreabă dacă au rezervare. Bineînţeles că nu aveau, aşa că urmează un dialog în care recepţionerul pare în pragul apoplexiei doar privindu-i (de foarte sus) pe cei doi plebei care visează să prindă o masă liberă în localul lui exclusivist. Până la urmă, cei doi pretind că sunt altcineva şi ocupă o masă rezervată sub alte nume, dar ghinionul face ca numele acelea să fie ale unor escroci încurcaţi cu un mare mafiot, aşa că sunt confundaţi cu ei şi ajung să petreacă o noapte plină de peripeţii.

Dar nu despre film voiam să vă povestesc acum, ci să vă confirm faptul că tipul ăla de tip de la recepţie chiar există în realitate. Până de curând, doar în filme văzusem aşa ceva: maître d’ afectaţi într-un mare hal de poziţia lor, vorbind cu clienţii de parcă aceştia ar fi nişte copii mici sau adulţi cu deficit de înţelegere, dând ochii peste cap şi pronunţând cuvintele din vârful buzelor, cu acel S estompat, echivalentul degetului mic ridicat când te afli în salonul reginei Angliei şi bei ceai dintr-o ceşcuţă infimă, de porţelan. Însă acum câteva zile am întâlnit un om real care se poartă aşa, în carne şi oase.

Era ultima sâmbătă dinainte de Crăciun şi ieşiserăm în oraş după-amiază, în căutarea unor târguri de sezon. Am luat-o la pas pe bulevardul Elisabeta, loc în care ajungem destul de rar. Când ne-am apropiat de ora cinei şi ni s-a făcut un pic fomiţă, am zis să facem o escală şi să intrăm undeva în drum, să luăm o gustare. Am luat-o pe Brezoianu, unde observasem mai demult, din mersul maşinii, că se află câteva localuri drăguţe. Am ales să intrăm într-unul mai mare şi aparent popular, fără firmă la intrare, dar pe peretele din spate al căruia tronau nişte litere luminoase: „WHATAAAP”. Sau aşa ceva, pentru că nu am apucat să număr toate A-urile, e posibil să fi fost mai multe.

Şi nu am apucat să fac asta pentru că s-a întâmplat întânirea cu acest domn scos parcă din filme de parodie – le maître d’hôtel. Mai întâi, s-a poziţionat în spatele uşii pe care avuseserăm îndrăzneala să ne-o deschidem singuri şi ne-a spus, pe un ton uşor ofuscat:

— Bună seara!

Eu intrasem prima. Am dat din cap şi i-am zâmbit. Presupun că acelaşi lucru l-au făcut şi cei din spatele meu, adică fiică-mea şi taică-său, pentru că îi ştiu politicoşi de felul lor. Dar pentru maître d’ nu era de ajuns.

— Bună seara! a repetat el către ei, ridicând uşor tonul.

Iar când a văzut că nu numai intraserăm singuri şi nu îl salutaserăm ca pe proful de germană din liceu – în picioare şi cu un „Guten Tag, Genosse Lehrer” din rărunchi – dar mai şi tindeam să pătrundem adânc în localul lui, privind în jur în căutarea unei mese, aproape că ne-a ordonat, pentru a treia oară:

— BUNĂ SEARA!!!

Am încremenit. Gata, ne captase toată atenţia acum, putea să îşi interpreteze rolul.

— Avem rezervare? ne-a întrebat el cu tonul ăla pentru tâmpiţei despre care povesteam mai sus.

Am făcut un schimb rapid de priviri cu bărbatu-meu. Era clar că îl mirosiserăm amândoi, dar părea amuzant, deocamdată, am decis tacit să nu-l lăsăm să ne strice buna dispoziţie.

— Noi n-avem, i-am răspuns eu zâmbind. Poate dumneavoastră…

Recunosc că mi-am închipuit, pentru o clipă, că ar putea gusta gluma mea. Dar evident că nu a gustat-o. M-a şters cu o privire tăioasă, după care a întrebat înspre bărbatu-meu:

— Câte persoane suntem?

Ah, S-ul de fiţe!!! Deja ne era greu să ne abţinem să izbucnim în râs, nouă adulţilor. Am vrut să-i spun că suntem patru, pentru că atâţia şi eram, împreună cu el, dar bărbatu-meu a fost mai rapid.

— Trei, a răspuns el numărându-ne din priviri în faţa lui. Şi ne e un pic foame.

Ne-a numărat şi maître d’ din priviri. Şi ce priviri! Din alea care îţi verifică mătreaţa de pe umeri şi îţi pătrund prin guler, să-ţi citească eticheta de la haină ca să vadă dacă corespunzi cu localul lui. Noi, evident, nu prea corespundeam, dar a lăsat să-i scape un oftat fals-discret şi ne-a zis, arătând spre un colţ de la etaj:

— Să văd ce pot face. Parcă mai aveam ceva, pe-acolo… Urmaţi-mă.

A făcut o piruetă, dând din mână cu un gest regesco-gay, după care a luat-o către trepte. Am schimbat iar rapid o privire cu bărbatu-meu, după care am făcut şi noi două piruete, am împins copilul spre uşă şi… am plecat. În stradă am început să râd în hohote, eram ca nişte puşti care tocmai făcuseră o boroboaţă. Doar că nu (mai) eram nişte puşti. Iar puştoaica noastră a fost chiar singura care s-a simţit prost pentru ceea ce făcuserăm, avea ochii cât cepele şi spunea că se simte jenată pentru omul ăla.

I-am explicat că nu e cazul să fie. Că omul ăla era un adult perfect responsabil pentru faptele lui. Şi că din comportamentul lui reieşea că nu ne dorea drept clienţi, aşa că, de fapt, îi dăduserăm exact ce voia, ar fi trebuit să fie mulţumit că a scăpat de noi.

Până la urmă, am mâncat nişte porcării (la propriu şi la figurat…) la târgul de Crăciun din faţa Operei. Am cântat şi chiar dansat la concertul de-acolo, de mare veselie, susţinut de Horia Brenciu, am încheiat plăcut seara. Iar de domnul de la Whataaap sau cum s-o chema locul ăla nepotrivit nouă am ales să îmi aduc aminte cu zâmbet, nu cu frustrare sau patimă, cumva. Deşi, de fapt, există şi o morală mai tristă în povestea asta, pe care aş putea-o rezuma tot cu un titlu de film cunoscut: „No country for old men” – „Nu e o ţară pentru oameni bătrâni”. Începe să se restrângă lumea din jurul nostru, pe măsură ce înaintăm în vârstă. Devenim vetuşti şi indezirabili pentru tinerii moderni ai prezentului. Şi ştiu prea bine asta, pentru că am fost şi eu tânără cândva. Sper doar că eram ceva mai subtilă şi mai puţin ridicolă decât al nostru maître d’hôtel…

Pentru Marcus

Povesteam ieri pe Facebook despre ultima carte tradusă de mine din franceză, recomandând-o amatorilor genului ca pe un bun roman poliţist: „Cazul Alaska Sanders”, de Joël Dicker. (Pentru cine nu ştie, îmi actualizez constant lista cu cărţile la care am lucrat, aici).

Dicker a avut un debut impresionant, acum zece ani, cu un roman care a primit premii importante şi s-a vândut în milioane de exemplare: „Adevărul despre cazul Harry Quebert”. Era tot un roman poliţist, şi tot unul cu o intrigă impecabilă, însă conţinea şi mult zbucium omenesc, şi introspecţie, şi dramă, plus ceva special, ce nu mai întâlnisem în alte cărţi: inserturi cu sfaturi pentru scriitori aspiranţi. Pentru că eroul principal al acelei cărţi era un tânăr – Marcus – care dorea să scrie o Carte (cartea vieţii, cartea extraordinară la care visăm cu toţii sub o formă sau alta) şi care îşi găsise drept mentor un autor mai în vârstă, deja consacrat, profesor de-al său de la facultate – Harry.

Sfaturile acelea au făcut deliciul cărţii, din punctul meu de vedere. Iar multe dintre ele au marea calitate de a putea fi valabile şi în alte domenii, nu doar în cel al scriiturii. Putem înlocui chemarea arzătoare de a scrie o carte cu cea de a crea o operă de artă. Sau de a inventa ceva extraordinar. Sau de a avea o viaţă remarcabilă. Sau, pur şi simplu, de a trăi şi iubi frumos.

Şi pentru că azi este ziua finului nostru pe care îl cheamă, printr-o interesantă coincidenţă, chiar Marcus, am adunat aici câteva dintre sfaturile din acea carte şi i le dedic cu mare drag.
Să-ţi urmezi visele, Marcus, şi să-ţi construieşti o viaţă frumoasă, urmându-ţi pasiunile şi făcând orice lucru, indiferent de însemnătatea lui, cât poţi tu de bine! Să îndrăzneşti să lupţi pentru pasiunile tale, şi să ştii să-ţi alegi mentorii potriviţi să te antreneze pentru lupta aceasta. Şi tu, şi toţi ceilalţi tineri de 16 ani, care aţi ajuns aproape de pragul vieţii de adult şi nu ştiţi încă în ce direcţie să-l treceţi. La mulţi ani!

––-

31.

— Marcus, primul capitol este esenţial. Dacă cititorilor nu le place, nu vor mai citi restul cărţii. Cum te gândeşti să-ţi începi povestea?
— Nu ştiu, Harry. Crezi că voi izbuti într-o zi?
— Să ce?
— Să scriu o carte.
— Sunt sigur.

––-

30.

— Capitolul 2 este foarte important, Marcus. Trebuie să fie incisiv, percutant.
— Cum adică, Harry?
— Ca la box. Eşti dreptaci, dar în poziţie de gardă, pumnul stâng stă mereu înainte: prima lovitură îl clatină pe adversar, după care vine un puternic croşeu de dreapta care îl termină. E ceea ce ar trebui să fie capitolul 2: o lovitură de dreapta în maxilarul cititorilor.

––-

29.

— Mi-ar plăcea să te învăţ să scrii, Marcus, nu ca să ştii sa faci asta, ci ca să ajungi scriitor. Să scrii cărţi nu e puţin lucru: oricine ştie să scrie, dar nu oricine este scriitor.
— Şi cum ştii că eşti scriitor, Harry?
— Nimeni nu ştie că este scriitor. Ceilalţi sunt cei care-i spun asta.

––-

28.

— Harry, dacă numai una dintre toate lecţiile tale ar trebui să rămână, care ar fi aceea?
— Îţi întorc întrebarea.
— Pentru mine ar fi importanţa faptului de a şti să cazi.
— Sunt perfect de acord cu tine. Viaţa e o lungă cădere, Marcus. Cel mai important lucru e să ştii să cazi.

––-

27.

— Harry, am o oarecare îndoială în legătură cu ceea ce scriu acum. Nu ştiu dacă e ceva bun. Dacă merită osteneala…
— Pune-ţi şortul, Marcus. Şi du-te să alergi.
— Acum? Dar plouă de rupe.
— Scuteşte-mă cu lamentaţiile, micuţă domnişoară. Ploaia n-a omorât niciodată pe nimeni. Dacă nu ai curajul să alergi prin ploaie, nu vei avea nici curajul să scrii o carte.
— Este tot unul dintre sfaturile tale faimoase?
— Da. Şi este un sfat care se aplică tuturor personajelor care trăiesc în fiinţa ta: bărbatul, boxerul şi scriitorul. Dacă într-o zi ai îndoieli asupra a ceea ce eşti în curs să faci, haide, aleargă. Aleargă până-ţi pierzi minţile: vei simţi cum se naşte în tine furia de a învinge. Ştii, Marcus, şi eu detestam ploaia înainte…
— Ce te-a făcut să-ţi schimbi părerea?
— Cineva.
— Cine?
— La drum. Pleacă acum. Nu te întoarce decât când vei fi epuizat.
— Cum vrei să învăţ dacă nu-mi povesteşti niciodată nimic?
— Pui prea multe întrebări, Marcus. Să ai o cursă bună!

––-

22.

— Harry, cum să fii sigur că ai mereu forţa să scrii cărţi?
— Unii o au, alţii nu. Tu, tu o vei avea, Marcus. Ştiu că o vei avea.
— Cum de poţi fi atât de sigur?
— Pentru că este în interiorul tău. Oarecum ca o boală. Pentru că boala scriitorilor, Marcus, nu este aceea de a nu putea să scrii: este aceea de a nu mai vrea să scrii, dar a fi incapabil să te opreşti.

––-

21.

— Marcus, ştii care este singurul mod de a măsura cât de mult iubeşti pe cineva?
— Nu.
— Să-l pierzi.

––-

19.

— Scriitorii care îşi petrec noaptea scriind, care sunt bolnavi după cofeină şi fumează ţigări rulate sunt un mit, Marcus. Trebuie să fii disciplinat, exact ca la antrenamentele de box. Sunt orare de respectat, exerciţii de repetat: păstrează-ţi ritmul, fii tenace şi pune o ordine impecabilă în treburile tale. Sunt trei Cerberi care te vor proteja de cel mai rău duşman al scriitorului.
— Cine e acest duşman?
— Termenul. Ştii ce înseamnă un termen?
— Nu.
— Asta înseamnă că, deşi e capricios în esenţă, creierul tău trebuie să producă într-un interval de timp delimitat de un altul. Exact ca şi cum ai fi un distribuitor şi patronul tău îţi cere să fii într-un anume loc la o anumită oră foarte precisă: trebuie să te descurci şi nu are aproape deloc importanţă că traficul e îngrozitor sau că ai avut o pană de cauciuc. Nu trebuie să fii în întârziere, altfel eşti terminat. Exact acelaşi lucru se petrece şi cu termenul pe care ţi-l va impune editorul tău. El este pentru tine totodată soţie şi patron: fără el nu eşti nimic, dar nu te poţi împiedica să-l urăşti. În primul rând, respectă termenele, Marcus. Dar dacă nu-ţi poţi permite acest lux, joacă-te cu ele. E mult mai amuzant.

––-

18.

— În societatea noastră, Marcus, bărbaţii pe care-i admirăm cel mai mult sunt cei care construiesc poduri, zgârie-nori şi imperii. În realitate însă, cei mai mândri şi cei mai admirabili sunt cei care reuşesc să construiască iubirea. Pentru că nu-i întreprindere mai mare şi mai grea.

––-

16.

— Harry, de cât timp ai nevoie ca să scrii o carte?
— Depinde.
— Depinde de ce?
— De tot.

––-

12.

— Învaţă să-ţi iubeşti eşecurile, Marcus, pentru că ele sunt cele care te formează. Eşecurile sunt cele care dau toată savoarea victoriilor tale.

––-

11.

— Loveşte în sacul ăsta, Marcus. Loveşte-l ca şi cum toată viaţa ta ar depinde de asta. Trebuie să boxezi ca şi cum ai scrie şi să scrii ca şi cum ai boxa: trebuie să dai tot ce ai în tine pentru că fiecare meci, ca şi fiecare carte, pot fi ultimele.

––-

9.

— Cuvintele sunt alese bine, Marcus. Dar nu scrie ca să fii citit: scrie ca să fii înţeles.

––-

8.

— Cine încearcă, reuşeşte, Marcus. Gândeşte-te la deviza asta de fiecare dată când trebuie să iei o hotărâre dificilă. Cine încearcă, reuşeşte.

––-

7.

— Preţuieşte iubirea, Marcus. Fă din ea cea mai frumoasă cucerire a ta, singura ta ambiţie. După un om, vor fi alţi şi alţi oameni. După o carte, alte şi alte cărţi. După o glorie, alte şi alte glorii. După bani, alţi şi alţi bani. Dar după iubire, Marcus, după iubire nu mai rămâne decât gustul sărat al lacrimilor.

––-

5.

— O nouă carte, Marcus, este o viaţă nouă care începe. Este, de asemenea, un moment de mare altruism: oferi, cui vrea să descopere, o parte din tine. Unii o vor adora, alţii o vor detesta. Unii vor face din tine o vedetă, alţii te vor dispreţui. Unii vor fi geloşi, alţii interesaţi. Nu pentru ei scrii, Marcus. Ci pentru toţi cei care, în viaţa lor de zi cu zi, vor trăi un moment plăcut graţie lui Marcus Goldman. Îmi vei spune că nu e mare lucru şi totuşi nu-i deloc rău. Unii scriitori vor să schimbe faţa lumii. Dar cine poate schimba într-adevăr faţa lumii?

––-

4.

— Când vei ajunge la sfârşitul cărţii, Marcus, oferă-i cititorului o răsturnare de situaţie în ultima secundă.
— De ce?
— De ce? Pentru că trebuie să-l ţii pe cititor cu sufletul la gură până la sfârşit. E ca atunci când joci cărţi: trebuie să-ţi păstrezi nişte atuuri pentru la sfârşit.

––-

2.

— Uneori, vei fi cuprins de descurajare, Marcus. E firesc. Îţi ziceam că a scrie e ca şi cum ai boxa, dar e de asemenea ca şi cum ai alerga. De aceea te trimit tot timpul să alergi: dacă ai forţa morală să faci curse lungi, sub ploaie, în frig, dacă ai forţa să continui până la capăt, să depui toate eforturile, tot sufletul pentru asta şi să ajungi la capăt, atunci vei fi capabil să scrii. Nu lăsa niciodată oboseala sau teama să te împiedice. Dimpotrivă, foloseşte-le ca să înaintezi.

––-

1.

— Ultimul capitol dintr-o carte, Marcus, trebuie să fie întotdeauna cel mai frumos.

––-

Epilog

— O carte bună, Marcus, nu se măsoară doar prin ultimele sale cuvinte, ci prin efectul colectiv al tuturor cuvintelor care le-au precedat. În mai puţin de-o secundă după ce ţi-a terminat cartea, după ce a citit ultimul cuvânt, cititorul trebuie să se simtă străbătut de un sentiment puternic; vreme de o clipă, el nu trebuie să se gândească decât la tot ceea ce tocmai a citit, să se uite la copertă şi să surâdă cu o urmă de tristeţe pentru că toate personajele o să-i lipsească. O carte bună, Marcus, este o carte pe care regreţi ca ai terminat-o.