Cămăşile albe

Suntem în drum spre serbarea şcolară de sfârşit de an a fiică-mii. Bineînţeles că riscăm să întârziem, ca de obicei. Cu un tată care cu greu s-a dat dus din faţa televizorului, la ora la care juca Halep finala de la Roland Garros, cu o mamă care nu mai încape în nicio haină din dulap suficient de prezentabilă după gustul ei şi cu un copil–sac de nervi din cauza emoţiilor teribile, e mai greu să te încadrezi în timp. Fugim, deci, spre metroul de la Tineretului (cu o mică escală la covrigii lui Paul, că deh, oameni suntem!), când îi vedem sosind: un şir lung de tot de bărbaţi în cămăşi albe, curgând dinspre sud spre gura metroului. Mulţi dintre ei au steguleţe, câţiva au stindarde mai mari, toţi sunt foarte, foarte veseli. E clar o excursie pentru ei, o aventură pe care n-ar fi avut-o fără această ocazie. Coborâm împreună scările şi ne oprim cu mult înainte de uşile staţiei, pentru că până acolo ajunge coada. Fiică-mea se sperie, e la un pas să intre în panică (“N-o să ajungem niciodată la timp!!!”), dar taică-său ne arată că aproape toate automatele de taxare sunt libere, cu excepţia celui la care stau oamenii. Sunt zeci de oameni care nu au văzut niciodată o cartelă de metrou şi care par să aibă doar una, aşa că durează infinit să intre pe rând în staţie. Paznicul staţiei repetă ca o placă stricată:

– Cu partea cu dunga aia neagră în sus! Nu aşa, la stânga!

Acum înţeleg de ce au plecat atât de devreme spre Piaţa Victoriei, e de-abia cinci şi jumătate, dar probabil că va dura mult să ajungă acolo…

Pe peron, se adună la fel, într-un singur loc, grămadă. Ne ducem mai departe. De când cu acele accidente oribile de la metrou, prefer să păstrez distanţa şi faţă de şine, şi faţă de alţi oameni. Fricile ne mănâncă uşor-uşor libertatea. Tot sper să vină metroul mai repede, să nu întârziem prea mult, dar acesta nu apare, iar cămăşile albe afluiesc (!) necontenit. S-a format iar o grămadă mare, gălăgioasă şi veselă, ca şi la intrare. Se vede clar că sunt oameni extrem de simpli, de la ţară, nu au nici pic de obrăznicie în ei, doar lipsă de maniere civilizate. Se uită intimidaţi în jur, la uriaşa groapă de sub pământ în care se află, la oamenii care trec pe lângă ei, la tot.

Când vine trenul, intrăm în vagon, undeva spre capătul mai îndepărtat al peronului. Şi aici sunt multe cămăşi albe, oriunde te uiţi în jur vezi alb. Şi fiică-mea are una, pentru că aşa e costumul de spectacol. Chiar glumim pe tema asta, că ar trebui să se ducă la miting în loc de teatru. Nu apreciază gluma. Iar uşile nu se mai închid. Aşteptăm, aşteptăm… la un moment dat, se aude o voce în difuzorul metroului:

– Pentru urcare, vă rugăm să folosiţi TOATE uşile trenului!

Nici nu trebuie să vedem ca să ne dăm seama că iar s-o fi făcut o coadă lungă la o singură intrare…

La următoarea oprire, de la Piaţa Unirii, aşteptăm din nou mai mult decât ar fi normal. Şi auzim din nou:

– Pentru urcare, vă rugăm să folosiţi TOATE uşile trenului!

Apoi iar aşteptăm. Ne uităm înspre peron şi observăm că un grup de cămăşi albe a coborât acolo şi pare complet dezorientat. Au steaguri, dar n-au conducător. Şi oamenii aceştia râd, dar e clar că sunt şi un pic speriaţi că nu ştiu încotro să o ia. Din difuzorul trenului se aude:

– Trenul de la linia doi merge la Piaţa Victoriei!

Mă mir că încă nu a coborât conductorul să îi ia frumuşel de mână pe oamenii ăia şi să îi bage la loc în metrou, că au coborât la staţia greşită. Fac un schimb rapid de priviri cu o pasageră:

– Săracii de ei, par pierduţi…

– Eh, lăsaţi…

Şi ne pufneşte râsul. Suntem răutăcioase, desigur, dar nici ei nu sunt buni.

La Piaţa Universităţii coborâm şi noi. Alte grupuri albe şi dezorientate şi acolo. Şi o aud pe fiică-mea spunând:

– Eeee, dacă era un chinez pe-aici, altfel stătea treaba!

Sunt uimită. Pe lângă faptul că habar nu am de ce spune asta, tocmai mi se păruse că văd o asiatică în metrou, cu coada ochiului. Întorc capul să văd dacă într-adevăr aşa este, şi asiatica este fix în spatele meu, zâmbindu-mi larg. Îmi închipui că a înţeles ce a zis copilul şi încep să râd, ea îmi spune “Bonita!” arătând înspre Luna (într-adevăr, este foarte drăguţă îmbrăcată aşa, cu tutu şi pălărie negre, pe lângă problematica cămăşuţă albă), eu îi răspund “Xiexien” (care nu înseamnă nimic, am vrut să îi mulţumesc cu puţina chineză pe care mi-o amintesc – se spune “xiexie” – dar nu mi-a ieşit) şi o luăm fiecare în direcţia ei.

– De ce ai spus că ar fi trebuit să fie un chinez pe aici?, o întreb pe Luna, care e şi ea foarte încântată de coincidenţa asta.

– Păi nu ştii că ei sunt foarte pricepuţi la organizări de defilări dintr-astea? Nu s-ar fi întâmplat niciodată haosul ăsta dacă era un chinez pe-aici!

Ce de obicei, perlele unui copil sunt pe jumătate diamante de adevăr.

Serbarea a fost un succes, aşa cum sunt mereu serbările şcolare în ochii părinţilor piticilor de pe scenă. Succes a fost şi ieşirea de după, cu colegii, la o terasă din Centrul Vechi. Cu excepţia acelui mic incident când un comesean ne-a zis cu obidă (şi prejudecată) că “îi creşteţi de mici nesimţiţi şi pesedişti”, arătând înspre mica gaşcă de cămăşuţe albe. Ajungem din nou la metrou, să ne întoarcem acasă. La Piaţa Unirii, surprinzător de multe cămăşi albe. Steagurile au rămas mai puţine, multe au fost probabil aruncate pe drum, şi sunt toate şifonate în mâini. Oamenii sunt tot veseli, dar au şi regrete:

– Ce păcat că nu a durat mai mult “mitingul” ăsta!

– Daaaa, şi mie a început să îmi placă aşa, să nu plătesc nimic, nici la dus, nici la întors!

Mă uit la ceas: e cu puţin trecut de ora nouă (seara!). Oare atât de scurt să fi fost totul? Şi de ce sunt la Piaţa Unirii oamenii ăştia, şi nu mai înspre Victoriei? Şi atunci îmi dau seama că mulţi nici n-or mai fi ajuns la mitingul pentru care fuseseră mânaţi la Bucureşti. Au profitat de faptul că cineva le-a plătit drumul şi s-au plimbat şi ei puţin la Capitală. Mitingul este încă departe de a se fi terminat. La fel cum este şi minciuna asta în care trăim ca popor, de o vreme încoace. O minciună inconştientă şi din ce în ce mai neruşinată, care profită de lipsa crasă de educaţie a majorităţii oamenilor, în special de la ţară, pentru a-i manipula în direcţia intereselor lor personale. Sunt atât de uşor de convins aceşti oameni, de fapt! Un discurs pe limba lor, de la oameni dintre ei, câteva promisiuni mincinoase, cum că o să plouă cu bani dacă votează într-un anume fel, ameninţări că o să li se taie din drepturi, dacă nu votează în acel fel – şi gata, au fost convinşi. Opoziţia va avea o şansă să schimbe ceva în ţara asta doar atunci când va învăţa să nu se mai lamenteze sau oripileze de tacticile Puterii, ci să coboare în stradă, sau şi mai bine, în uliţă, să vorbească în termeni simpli, nu intelectuali şi savanţi, să îşi fixeze puncte de lucru în teritoriu, aproape de oamenii ăştia care nu aşteaptă decât ca cineva să îi asculte şi să le promită ajutor ca să găsească drumul potrivit. Oamenii care cer să fie călăuziţi un pic pe acel drum, până învaţă să meargă şi singuri. Pentru că nu toţi avem norocul să ne naştem conducători, nici măcar deştepţi, dar toţi avem dreptul să fim conduşi cinstit. Iar din vârf de mouse nu se poate schimba mai nimic.

Reflectez amar la toate acestea în timp ce metroul întârzie să plece din staţie. Suntem toţi în acelaşi tren şi depindem unii de alţii. Îi lăsăm cu atâta uşurinţă să ne mănânce din timpul vieţii, deşi atât de preţios…

– Pentru urcare, vă rugăm să folosiţi TOATE uşile trenului!, se aude din difuzorul metroului.

Ne trebuie un chinez.

Reclame

Despre munca în zadar pe banii noştri

Pe la începutul lui noiembrie 2017, am văzut o doamnă în vârstă căzând ca o scândură, cu faţa în jos, pe bordura din faţa farmaciei Dona de la Şincai. Am sărit câţiva trecători în ajutorul ei, insistând să chemăm o ambulanţă, dar a refuzat. Cu greu, am convins-o să intre măcar în farmacie şi să-şi ia tensiunea – căzăturile acestea, mai ales la o anumită vârstă, pot avea drept cauze şi accidentele vasculare cauzate de o tensiune crescută, nu trebuie deloc ignorate. Doamna insista că nu are nimic, ci doar s-a împiedicat încercând să treacă pe bordura îngustă şi ferindu-se de bancomatul din peretele farmaciei, care o blochează. Dar de ce se chinuia biata femeie să treacă pe acolo, când în zonă se află ditamai trotuarul de vreo cinci metri lăţime? Pentru că acel trotuar este prost făcut şi se umple de apă la orice ploicică. În anotimpurile ploioase este o baltă adâncă, întinsă de la un capăt la altul, iarna este un patinoar. Şi nu generalizez aiurea: locuiesc de 17 ani în zonă şi trec şi de patru ori pe zi pe aici, deci ştiu clar despre ce vorbesc.

M-am dus acasă şi am trimis imediat un e-mail primăriei sectorului 4, cu rugămintea să remedieze problema acelui trotuar. Ştiu că peste tot sunt probleme, străduţele din cartierul meu arată ca după bombardament, dar acesta e un trotuar folosit de mii de oameni zilnic, dacă nu chiar zeci de mii, într-o intersecţie importantă şi în faţa singurei farmacii non-stop din zonă. Mi s-a răspuns în câteva zile că cererea mi-a fost înregistrată şi că lucrarea va fi inclusă în următorul şantier posibil, în funcţie de buget.

Au urmat câteva luni în care nu s-a găsit, probabil, buget pentru trotuarul meu. S-a găsit pentru fântâna penisului erect, aşa cum îmi place să numesc oroarea aceea arhitectonică din colţul intersecţiei. S-a găsit pentru nenumărate plante tuia care s-au plantat acolo şi pe tot bulevardul Tineretului, achiziţionate la preţuri super-umflate şi uscate în câteva zile. S-a găsit pentru nebunia bordurilor ce pare fără sfârşit, puse atât orizontal, cât şi vertical, pe fiecare bucăţică de trotuar din zonă şi chiar în locuri unde nu e trotuar. Şi aşa mai departe (am fotografii-dovadă pentru fiecare din cele afirmate mai sus, nu sunt vorbe în vânt). Doar balta-patinoar a dăinuit bine, mersi, peste iarnă. Până săptămâna trecută, când în sfârşit a deranjat-o cineva.

În drumul spre şcoală de acum câteva zile, am văzut că se aşternuse un strat proaspăt de asfalt pe trotuarul în cauză. M-am bucurat să văd asta, dar un drăcuşor din mintea mea nu îmi dădea totuşi pace. Aşa că, la întoarcere, l-am căutat pe şeful de lucrare şi l-am întrebat dacă s-a asigurat că au remediat problema bălţii. Iar domnul respectiv m-a asigurat doar că NU a auzit niciodată de acea problemă. Nimeni din primărie nu îi transmisese că ar exista o plângere pentru acea bucată de trotuar şi habar nu avea că se strânge apă acolo. Mi-a cerut o fotografie, m-am dus acasă, am “răscolit” prin calculator, am găsit una, m-am întors, i-am arătat-o, mi-a mulţumit, apoi mi-a arătat-o şi el pe o doamnă care făcea măsurători cu aparate topometrice şi mi-a promis că vor remedia împreună problema. Iar eu l-am crezut.

În zilele următoare am continuat să simt la picior dâmbul de care mă temeam că va bloca scurgerea ca şi până acum. Pur şi simplu treci pe acolo şi îţi dai seama că e o zonă mai ridicată înspre margine, nici măcar nu îţi trebuie aparate sofisticate de măsură pentru asta. Dar am sperat să mă înşel, aşa cum fac mereu oamenii cu educaţie şi bun simţ, care îşi pun mai întâi la îndoială propria raţiune şi abia apoi dau vina pe alţii. Din păcate, însă, nu m-am înşelat, iar aceasta este o fotografie de azi-dimineaţă, după ce azi-noapte a plouat în cartier:

La o ploaie ceva mai hotărâtă, zona acoperită de apă îşi triplează suprafaţa.

Azi în intersecţie se lucra în continuare, dar nu chiar aici, ci la parcare (plus borduri, evident). Şeful cu care am vorbit zilele trecute nu era acolo, nici doamna cu măsurătorile. Aşa că, odată întoarsă acasă, am trimis fotografia pe e-mail la primărie, cu întrebarea de ce nu au comunicat între ei şi de ce se cheltuie banul public inutil, cu lucrări deficitare. Acum aştept un răspuns. Probabil, degeaba, atâta vreme cât noi, ăştia care încercăm să facem ceva, măcar cu o vorbă sau o idee, suntem atât de puţini, iar ei sunt atât de mulţi. Oare cum ar fi dacă voi toţi cei care aţi trecut măcar o dată pe lângă balta asta, chinuindu-vă să nu călcaţi în ea, aţi reclama-o la primărie, în loc să vă mulţumiţi să înjuraţi în barbă sau să vă lamentaţi pe Facebook? Sau dacă i-aţi trage de mânecă pe muncitorii ăia pe care îi vedeţi că fac mai mult rău decât bine, şi nu i-aţi lăsa să facă asta? Sau dacă aţi ieşi la vot o dată la patru ani, că n-o fi foc să vă mişcaţi fundurile câteva sute de metri până la circumscripţia voastră, ca să le desfiinţaţi sinecurile tuturor impostorilor care ne conduc?

Nu cred că voi afla vreodată să răspunsul la aceste întrebări. Pentru că trăiesc într-o ţară în cădere liberă, din toate punctele de vedere, de care îmi este din ce în ce mai ruşine.

„Dragă prostule, care accepţi aşa ceva, îţi foarte mulţumesc.”

E ora 11:00, duminică. Am lăsat-o pe Luna la o activitate şi încercăm să ne găsim şi noi una, pentru a ne omorî ora şi jumătate cât avem de aşteptat. Suntem lângă Piaţa Amzei, ne închipuim că nu poate fi chiar atât de greu.

Dar ne înşelăm. Chiar vizavi, un magazin de cafea este deschis, dar are doar o măsuţă înăuntru, or noi am vrea să profităm de soarele ăsta perfect, de primăvară, şi să stăm la o terasă. În plus, îmi aduc aminte de fursecul cumpărat de acolo, acum vreun an, cu 12 lei, şi îmi zic că mai bine, nu. Alături, o terasă e în renovare, alta e goală, pentru că localul încă nu s-a deschis, deşi orarul aşa ar arăta. Ne îndepărtăm de piaţă. Ştiu eu un local mai încolo, cu curte. Poarta e deschisă, e şi o masă ocupată, intrăm şi ne bucurăm, dar nu pentru multă vreme:

– E închis! Nu vedeţi?!

Celebra voce răstită, de chelner tânăr, aşezat într-o rână la o masă, cu prietenii lui. Beau cafele.

– Păi, poarta era deschisă, aproape ne scuzăm noi. Voiam doar o cafea…

– Poarta e deschisă pentru locatarii de la etaj. Aici e altceva, şi e închis.

Bineînţeles că nu era nicăieri specificat că ar fi două intrări pe o singură poartă. Nici vreun orar nu e afişat la vedere. Ba mai mult, sunt şi câteva săgeţi scrise mare, pe pereţi şi garduri, cu terasa Lugo, ca să ştie omu’ să vină acolo. Nicio problemă, acum ştiu. Să NU mai vin niciodată acolo. Înţeleg acum şi de ce era pustiu în restaurantul ăsta şi data trecută când am trecut pe lângă el. Sper să şi rămână aşa. Nu pentru că nu ne-au dat nouă o cafea, ci pentru felul în care ni s-a vorbit.

[Paranteză. M-am uitat acum pe site-ul restaurantului Lugo, orarul arată că deschid la 11:30. Nu cred că ar fi fost chiar atât de greu să faci două cafele cu un sfert de oră mai devreme. Dar ar fi fost extrem de rar pentru Bucureşti. Ni s-a întâmplat asta în vara trecută, când, la fel ca şi acum, am lăsat-o pe Luna la o activitate şi am plecat pe jos de la Grădina Icoanei, în căutare de ocupaţie. Era şi mai devreme, cred. Când am trecut pe lângă terasa de la El Pato, am văzut un chelner care de-abia se apucase să aranjeze mesele şi am întrebat într-o doară dacă deschid în curând. Nu numai că ne-a răspuns politicos, dar ne-a şi făcut două espresso delicioase, după care şi-a văzut liniştit de treaba lui. Noi ne-am simţit bine, el a primit un bacşiş mare. Nu a murit nimeni. Am închis paranteza.]

Continuăm să mergem înspre Ateneu. Primul bar întâlnit e încă închis şi el, doar Chocolat se vede în zare a fi deschis. Deci Chocolat să fie.

Aici este deja plină terasa, ceea ce mi se pare normal, date fiind vremea superbă şi faptul că nu pare a avea concurenţă pe o rază geografică mare, dar anormal date fiind preţurile pe care le văd în meniu. E drept că mie mi se par multe lucruri nesimţit de scumpe, de când nu mai am un serviciu fix la care să fiu plătită bine, dar chiar cred că nu e vorba de subiectivitate aici. De ce să coste 10 lei o cafeluţă? Sau 20 un mini-fresh de ananas cu gust rău, de fruct cumpărat de la hipermarket şi pe jumătate stricat?

Şi totuşi atâta costă, şi totuşi e plin, şi totuşi, până şi la preţurile astea, avem parte de aşteptare îndelungată până să prindem un chelner. Servirea se face destul de prompt, dar într-o mare fugă. Nu ştiu de ce, dar mă încăpăţânez să îmi doresc să mă simt bine venită undeva, nu privită că un element de pe o bandă rulantă care nu îi lasă pe bieţii angajaţi hăituiţi să răsufle şi ei o secundă.

În timp ce ne consumăm băuturile, bărbatu-meu îmi povesteşte despre o cunoştinţă de-a lui, patron de cafenea într-un oraş din Ardeal. Are 30 mp localul lui, 5 pe 6 metri, nu cu mult mai mare decât sufrageria mea (cu nişte pereţi desfiinţaţi, desigur). Nu are angajaţi, lucrează el singur acolo. Vinde o cafea cu 5 lei, din care lui îi rămân la sfârşit 2 lei de profit curat-curat. În cea mai proastă zi posibilă, cu furtună afară cât să nu iasă nimeni din casă, vinde 500 de cafele. Un calcul simplu ar da că o lună de câştig minim, la cinci zile pe săptămână lucrate, înseamnă 20.000 lei. O groază de bani. Dar desigur că este mai mare de-atât câştigul real, omul spune că cea mai slabă lună a lui a fost când a câştigat 30.000 pe lună, net. Un câştig mai mult decât foarte bun, după părerea mea. La 5 lei cafeaua. Restul e lăcomie.

Ne terminăm băuturile şi cerem nota. De-abia aşteptăm să plecăm de aici, nici măcar nu ne-am simţit bine în locul ăsta cu mese înghesuite unele în altele, cu vecini turişti gălăgioşi sau familii de fiţoşi bine îmbrăcaţi cu ochii în fiecare în telefonul lui mobil (mama, tata şi copilul). Nici energiile bune nu circulă frumos în unele locuri, iar soarele, câtă putere să mai aibă şi el, săracu’, să le spele în lumină pe toate?

M-am gândit la povestea asta de săptămâna trecută văzând imaginile, deja celebre, cu acel club din Mamaia înţesat de oameni, deşi o consumaţie minimală acolo e peste un salariu mediu pe economie. 3.000 lei o roabă cu vin, şi s-au comandat câteva sute într-o zi. 30.000 euro o roabă de şampanie, 100.000 euro cea mai scumpă sticlă. Mă uitam la televizor şi vedeam un loc care semăna cu o piaţă agro-alimentară mai măricică, doar că fără acoperiş şi cu măsuţe în loc de tarabe. Nişte mulţi oameni care stăteau jos sau în picioare, în plin soare, destul de înghesuiţi unii în alţii. O chelie roz-închis care ameninţa să se transforme în roşu-insolaţiu, dacă mai rămânea mult în soare. O piscinuţă în mijlocul locului, complet goală, că doar n-or merge oamenii la mare ca să facă vreo baie, ceva. Iar imaginile de noapte de acolo arătau un dezastru şi mai mare: om lângă om dând din fund (un pic, pentru că nu e loc de prea mult) pe un ritm de dans. Trup lângă trup transpirat, dar nici măcar un cap. Pentru că trebuie să nu ai cap ca să vrei să te duci într-un astfel de loc. Sau cel puţin să accepţi să fii luat drept prost de către nişte patroni şmecheri, care să se uite de sus, din elicopterul lor personal, la chelia ta înroşită şi să se bucure că exişti. „Dragă prostule, care accepţi aşa ceva, îţi foarte mulţumesc.”

O întâmplare cu un băiat căzut pe stradă şi Oamenii care l-au ajutat

Am întârziat astăzi pe drumul de la şcoală pentru că m-am oprit să văd ce se întâmplă cu un tânăr prăbuşit pe stradă. Un bărbat de vreo 30 de ani şi o adolescentă îl priponiseră de un stâlp după ce îl găsiseră cu faţa în jos, cu gura plină de sânge. Aşteptau ambulanţa pe care o chemaseră la 112. I-am întrebat dacă au nevoie de ajutorul meu – nu aveau. Dar pentru că se auzea deja sirena, am rămas cu ei, curioasă cum sunt de întâmplările de orice fel ale vieţii.

–––

Băiatul căzut are părul lung şi neîngrijit, dar hainele de pe el nu sunt cârpe, arată chiar bine. Doar un crac de pantalon este rupt, şi nu este vorba de o tendinţă din modă, probabil că a tras cumva de el sau a fost tras. La mână are o brăţară din aceea de hârtie colorată, semn că a petrecut într-un club peste noapte. Presupunem că este mort de beat, dar tot e nevoie să îl verifice cineva, poate e în comă. Apoi observ degetele de la mâna cu brăţara: arată de parcă odată, demult, ar fi fost retezate şi cusute la loc. Deci există o poveste urâtă de viaţă în trecutul acestui băiat…

Apare o maşină SMURD, cu cel mai destupat la minte şi amabil (para?)medic de ambulanţă pe care l-am văzut eu. Şi am văzut mulţi. Apar şi nişte poliţişti, despre care nu pot spune la fel, din păcate. Îl pun pe targă pe băiat, care dă oarecare semne de activitate cerebrală (clar nu e în comă), medicul se asigură că e într-o poziţie convenabilă, îl duc spre ambulanţă, iar poliţiştii dau să plece:

– N-ar trebui să îl căutaţi de acte?, îi întreb eu. Ştiu că aparenţa e de om al străzii, dar poate că totuşi există undeva o mamă care îl aşteaptă acasă.

Evident că a vorbit mama din mine, îngrijorată să nu ajungă şi copilul ei aşa cândva, undeva… Medicul îmi zâmbeşte fugar şi înţelegător. Poliţiştii sunt de acord şi se duc şi ei la maşină pentru formalităţi. Eu mai rămân câteva secunde, urmărindu-i cu privirea. Şi încet, încet, se adună în jur ele, observatoarele mute:

– Io l-am văzut pe băiat când s-a prăbuşit aici, spune măturătoarea stradală.

– Şi de ce nu aţi sunat la 112 imediat?

– Pentru că mi-a fost frică. S-a aşezat pe bordura aia, a urlat ca de durere, apoi a căzut cu faţa-n jos.

– Dar nici nu era nevoie să vă apropiaţi de el, aţi fi putut doar să daţi un telefon, de ce să vă fie frică să daţi un telefon?

– Aveţi dreptate… nu ştiu de ce mi-a fost frică…

– Vă rog să nu mai faceţi aşa altădată. Poate că a avut un atac, ceva, şi orice secundă contează.

– N-a făcut, doamnă, niciun atac!, intervine o trecătoare mai în vârstă. E beat şi drogat! L-am văzut şi eu mai devreme, era cu doi prieteni cu care bea în gangul ăla de obicei. Îi văd mereu când trec prin el.

E un gang prin care trec şi eu, cel puţin o dată pe zi. Nu am văzut niciodată pe nimeni stând acolo, iar pe băiatul ăsta e prima dată când îl văd la faţă.

– Şi eu i-am văzut, confirmă o altă doamnă. Erau amândoi cu el aici, apoi când ăstuia i s-a făcut rău, ceilalţi au fugit.

Mă duc la ambulanţa care încă nu a plecat. Le spun ce am aflat, poate e important să ştie că a urlat de durere înainte să cadă. Sau că cel mai probabil e (şi) drogat. Medicul cel eficient mă ascultă atent, apoi îmi mulţumeşte şi pleacă. Rămân cu gustul amar al prostiei umane – deşi cuvântul “uman” îmi pare deplasat în context, nu cred că poate caracteriza nişte oameni care trec pe lângă cineva căzut la pământ şi nu pot nici măcar să ceară ajutor de la alţii, dacă nu sunt ei înşişi capabili să-l dea. Apoi mă gândesc dacă e corect ca o ambulanţă să fie ocupată cu un puşti care poate că şi-a băut cu bună ştiinţă minţile, în timp ce, în altă parte a oraşului, un bebeluş nevinovat poate avea nevoie de ajutor de urgenţă şi să nu mai găsească nicio maşină disponibilă. Sau mama unui bebeluş. Sau bunicul.

Îmi alung repede gândul acesta din minte. Nicio viaţă nu este mai valoroasă ca alta. Nu există niciun criteriu după care să alegem care viaţă merită salvată şi care nu. În plus, când a fost viaţa asta corectă? Aleg să păstrez doar amintirile luminoase după întâmplarea asta. Fizionomiile celor doi tineri care l-au ajutat pe cel căzut, din marea de trecători indiferenţi sau speriaţi (pentru că ne-educaţi să reacţioneze corect în astfel de situaţii). Speranţa că, iată, ajutorul la nevoie poate veni foarte rapid şi eficient, aşa cum am văzut că a venit azi. Încrederea că nu chiar toţi medicii buni au plecat din ţara asta şi că nu chiar toţi lucrătorii de pe ambulanţe au probleme cu spatele, aşa cum rămăsesem eu convinsă după ce am avut nevoie de mai multe ori de transportat diverşi bătrâni şi niciunul dintre ambulanţieri nu a vrut să îl ridice pe vreunul (a trebuit să caut ajutoare prin vecini şi de la trecători de fiecare dată). Şi voi păstra mai ales acest gest al medicului de la SMURD, un gest mic, dar care exprimă mai mult decât o mie de cuvinte:

Când l-au ridicat pe puşti să îl aşeze pe targă, în urma lui a rămas, pe bordură, o brichetă roşie. Erau cinci ambulanţieri şi poliţişti acolo, noi cei trei băgători de seamă din primul rând şi alţi 10-15 băgători de seamă de la distanţă. Cineva a zis: “I-a căzut bricheta”, dar nimeni nu s-a aplecat să o ia. M-am bucurat puţin, pentru că aş fi vrut să o fotografiez. Mi se părea perfectă imaginea pentru a ilustra întâmplarea – tot ceea ce rămăsese după băiatul ăla era o brichetă roşie căzută pe jos – aşa cum am fotografiat şi urmele de gloanţe înconjurate cu creta pe asfalt atunci când, acum vreun an parcă, un bărbat se sinucisese lângă maşina lui, la doar câteva zeci de metri mai încolo de unde ne aflam azi. După ce targa a plecat şi curioşii s-au răspândit care-ncotro, am rămas doar eu cu martorele acelea de vorbă. Sigur că urma să iau bricheta şi să o duc la ambulanţă, după ce aş fi fotografiat-o; indiferent cât de insignifiant era obiectul acela, îi aparţinea puştiului şi aşa mi se părea corect, să îi fie returnat. Dar n-am apucat. După doar câteva secunde, medicul de la SMURD a alergat înapoi, a luat bricheta şi s-a întors grăbit la pacientul său.

De azi încolo am, deci, o nouă speranţă preferată: în caz de nevoie, aş vrea să fie de serviciu medicul acesta pe ambulanţa care va veni să mă ajute. Pe mine sau pe cei dragi mie. Pentru că, indiferent de cât de corect am încerca să trăim noi înşine şi să ne creştem copiii, nu ştim absolut niciodată ce surprize ne rezervă incorecta asta de viaţă. Şi mi-ar plăcea să ştiu că am primi ajutor şi dacă am părea în comă alcoolică, şi dacă am părea drogaţi, şi dacă am părea oameni ai străzii. Cu accent pe “oameni”.

Florile lui Yaya

Pe mama mea nu a dorit-o mama ei. Nu-i plăceau fetele, aşa că a dat-o de foarte mică spre creştere soacrei, iar ea a continuat să nască băieţi (trei la număr), pe care i-a păstrat acasă la ea.

Bunica mamei mele, cea care a crescut-o, se numea Sofia, dar nu era grecoaică. Era doar măritată cu unul. Învăţase suficientă greacă cât să se certe cu bărbatu’ pe limba lui, pentru ca el să bage bine la cap ce avea ea de spus atunci când se întâmpla, rar, să nu fie mulţumită de ceva. În general, însă, străbunicii mei se iubeau şi se înţelegeau bine, iar mama mea a crescut înconjurată de dragoste. Şi de magie. Pentru că străbunica făcea o groază de vrăji mici şi bune. Despre multe dintre aceste vrăji mi-a povestit mama mea, şi despre puţine îmi aduc aminte, pentru că ascultam cu acea ureche nepăsătoare a copilului preocupat de treburile lui. Ştiu că ghicea viitorul, pur şi simplu, fără ajutorul zaţurilor sau juveţilor de hârtie. Că alunga deochiul cu un descântec şi că făcea în general vrăji de dragoste şi de sănătate. Vindeca de epilepsie, considerată la vremea respectivă boala diavolului, săpând după cărbuni încinşi în locul în care bolnavul avea o criză. Şi dăruia viaţă sigură bebeluşilor firavi după ce îi scălda în apa rece a Dunării, de Bobotează. Dar „vraja” care a marcat-o cel mai profund pe maică-mea, habar nu am de ce tocmai aceasta, a fost felul în care se trezea bunica ei, în fiecare an, într-o dimineaţă de sfârşit de iarnă, ieşea în faţa uşii şi spunea: „Să fie primăvară”. Apoi se apleca, lua un pumn de ţărână de pe jos şi îl presăra cu un gest larg prin curte. Apoi venea primăvara. Iar pe locul în care străbunica „sădise” ţărână, răsărea tot timpul anului pătrunjel.

A moştenit şi mama parte din darurile străbunicii. Ghicea şi ea viitorul, dar ajutată de ceşti de cafea şi de pachete de cărţi de joc (iar în cazul meu, de telepatie: ştia aproape tot ce făceam când eram plecată de-acasă). Descânta şi mama de deochi – dar cine oare nu descânta pe vremea copilăriei mele? Avea inteligenţa, instinctul şi determinarea necesare pentru a reuşi, ca prin magie, în absolut orice îşi punea în minte. Şi mai avea ceva extraordinar, tot rezultat al imensei energii pozitive pe care o risipea în jur: darul vindecării. O rană îngrijită de mama se vindeca de două ori mai repede decât oricare alta, un animal bolnav se revigora în prezenţa ei, iar o floare ofilită pe care punea mama mâna arăta ca nouă a doua zi.

Acum câţiva ani, când era deja ea însăşi bolnavă şi evident înspre apusul vieţii, mama a găsit în debara câţiva bulbi de flori. Îi luase din curtea casei noastre de la Giurgiu, de care a trebuit să se despartă atunci când a devenit clar că eu nu mă voi întoarce niciodată acolo şi când se mutase într-un apartament de bloc, în Bucureşti. Să-mi fie aproape. Împachetase bulbii într-o foaie de ziar şi îi pusese în debara. Iar acum, după mulţi ani de aşteptare – spre zece, poate – avea din nou la dispoziţie o bucată mică de pământ pentru bulbii ei, în curtea bărbatului meu, tot din Giurgiu. I-a cerut voie să îi sădească într-un pătrăţel de grădină nefolosit, înghesuit între gardul opac şi peretele casei, un loc unde cu greu pătrund razele soarelui şi unde era sigură că nu ar fi deranjat cu nimic. Apoi, nu după multă vreme, mama a murit.

De câţiva ani încoace, primele semne ale primăverii din curtea bărbatului meu sunt narcisele galbene ale mamei mele. „Florile lui Yaya”, cum le-a botezat fiică-mea. Acoperă tot colţişorul de grădină în care au fost sădite. Şi anul acesta au înflorit primele, ca de obicei, numai că astăzi a dat îngheţul peste ele, cu acea ploaie neaşteptată care a îmbrăcat în pojghiţă tare tot ce a atins. Probabil că mâine vor fi deja ofilite. Dar nu moarte. Ştiu sigur că vor înflori din nou la anu’, că doar nu le-o înfrânge o biată chiciură după o viaţă atât de încercată. Şi tare mi-ar plăcea ca mama să afle, cumva, de acolo de unde o fi acum, că florile ei sunt încă pe pământ. Că are şi ea pătrunjelul ei fermecat.

O Rablă memorabilă

«Pe la începuturile firmei mele, am avut un client care lucra în Poliţie. Pe vremea aceea nu erau restricţionate numerele de înmatriculare de maşini cu DEP şi SEN, ca acum. Şi clientul ăsta mi-a zis:

– Ia-ţi un număr dintr-ăsta şi n-o să ai niciodată probleme.

Mi-am luat două, să fie. GR-xy-DEP. Aveam atunci o Dacie 1300 şi un BMW seria 5 luat la mâna a doua. Şi chiar aşa a fost: nici măcar o singură amendă nu am luat, în ani de zile cât am condus maşinile alea. Memorabil a fost poliţistul care m-a oprit pentru viteză, cu radarul, între Piaţa Romană şi Piaţa Victoriei – m-a văzut, mi-a făcut semn să opresc, m-am conformat.

– Bună ziua. Maior Cutare sunt. Spuneţi-mi, vă rog, numărul dumneavoastră are vreo relevanţă în plan real?

– Da.

Cu mare nonşalanţă începusem să scot “da”-ul ăsta de când mă prinsesem că nu stătea nimeni să îmi verifice spusele. Poliţistul s-a uitat un pic încurcat spre celelalte două maşini oprite în spatele meu. Apoi mi-a zis:

– Daţi-mi actele.

– N-am.

Aveam, dar m-am gândit că era mai sigur să nu i le dau.

– Daţi-mi CEVA, a insistat poliţistul rugător. Doar să vadă cei din spate că vă iau o hârtie.

Prima hârtie la îndemână mi-a fost o factură. O ţin minte şi-acum, era de la Romstal. Poliţistul s-a întors cu spatele spre celelalte maşini şi a început să “răsfoiască” preocupat factura. Apoi s-a dus şi la ceilalţi, şi la maşina de poliţie şi, când în sfârşit s-a întors la mine, mi-a spus:

– Puteţi pleca. Vă rog să nu mai depăşiţi viteza legală. Şi aveţi grijă că mai e un radar un pic mai încolo.

Am plecat răsuflând uşurat. Abia când am ajuns la destinaţie mi-am dat seama că uitasem factura la el. Iar recuperarea acesteia s-a dovedit mult mai complicată decât scăpatul de o amendă. M-am întors după poliţist, nu mai era la post, m-am dus la altul să îl întreb unde ar putea fi colegul, m-a trimis să întreb la secţie, era la mama naibii, într-o altă parte a Bucureştiului… Am luat-o ca pe o sancţiune pentru că, totuşi, făcusem o contravenţie.

Uneori, numerele astea m-au ajutat să ajung mult mai repede acolo unde aveam treabă. Veneam odată de la Constanţa, eram cu un prieten în maşină şi, într-o localitate, ne-a oprit radarul. Avusesem viteză cam mare, ce e drept… Dar în momentul în care am dat jos geamul să vorbesc cu poliţistul, prietenul meu a văzut trecând ca fulgerul pe lângă noi o coloană oficială formată din Audi-ul unui senator şi două maşini de poliţie. Şi a zis :

– Of, ia uite şi pe-al nostru cum trece…

– Aoleu, sunteţi în coloană?, a tresărit poliţistul.

– Da, am răspuns eu cu tupeu.

– Mă scuzaţi, hai, grăbiţi-vă şi drum bun!

Şi ne-am grăbit, deh, că nu se putea să nu îl ascultăm pe domnul poliţist!

Dar cea mai tare a fost când am fost ajutat să ajung mult mai repede într-un loc în care NU aveam treabă. De-abia intrasem în Bucureşti odată, eram la Luică şi am trecut pe galben. Imediat după mine, din lateral s-a pornit în trombă o maşină de poliţie cu girofar. M-am tras cât mai pe dreapta, să le fac loc, dar nu mă depăşeau şi mi-a fost clar că mă luaseră la ochi. Deşi zău dacă înţelegeam de ce, fusese doar galben, nu roşu! Când au ajuns în dreptul meu, s-au urcat pe linia de tramvai şi mi-au făcut semn să deschid geamul:

– Mergeţi la cameră?

Evident că am zis că da, deşi pe moment, nu prea am înţeles de ce mă întreabă aşa ceva, dar orice era mai bun decât “Trageţi pe dreapta şi actele la control!”.

Mi-am dat seama repede că era, de fapt, Cameră. Cu C mare. În două minute am ajuns la Piaţa Unirii, cu ante-mergător cu girofar şi preponderent pe linia de tramvai. Acolo mi-au făcut semn să o iau la stânga, pe unde drumul se vedea lin şi fără obstacole până la Camera Deputaţilor, din Palatul Parlamentului. Am luat-o, ce să fac? Apoi, când m-am asigurat că nu mă mai vede nimeni, am cotit-o în direcţia în care aveam cu adevărat nevoie să merg.»

Poveştile lu’ bărbatu-meu. Râdem împreună când le spune, dar îl şi văd nostalgic după alte vremuri, în care tinereţea compensa orice alte neajunsuri ale vieţii. Şi după maşinile astea cu DEP cred că e uşor nostalgic, ambele l-au purtat cu bine şi, iată, fără nicio pagubă ani mulţi de zile. BMW-ul l-a vândut mai demult, când a făcut upgrade la marca aceea, dar Dacia, bătrâna Dacie 1300 l-a ajutat până de curând, când a ajuns o rablă în toate sensurile cuvântului. Şi chiar şi-aşa l-a ajutat. A dat-o prin programul Rabla şi şi-a luat la schimb o drăgălăşenie de Citroën cu o reducere serioasă de preţ. Fiică-mea a dansat de bucurie în garaj la dealer când a descoperit ecranul ăla uriaş de pe bord şi că îşi poate auzi în boxe muzica de la telefon, aşa cum văzuse la prietena ei.

Şi lu’ bărbatu-meu îi place de ea, a împodobit-o un pic în culorile preferate şi acum se plimbă cu ea, mândru că are maşină brandată.

Deci vă pot confirma astfel că programul Rabla chiar funcţionează, în caz că aveaţi dubii. Dacă aveţi rable de dat, dar vă simţiţi legaţi sentimental de ele, daţi-le cu încredere la schimb şi păstraţi amintirile în scris, aşa ca mine, ca să nu le uitaţi la bătrâneţe…

Atunci când vorbele rănesc şi inconştienţa ucide

Acum nouăsprezece ani pe vremea asta, încă îmi mai doream să mor, la câteva luni după o mare decepţie din dragoste. M-am urcat atunci în maşină şi am hotărât să nu mă mai întorc, decât dacă se întâmplă o minune. Şi minunea s-a întâmplat, iar eu m-am întors, însă poate că o să povestesc altădată despre asta. Acum vreau să vă povestesc despre psihiatrul la care am fost dusă de către un prieten după acea escapadă periculoasă a mea. Prietenul meu era francez şi el însuşi trecut printr-o experienţă asemănătoare, cu câţiva ani înainte. Nu-şi revenise niciodată complet şi urma un tratament cu antidepresive – lucru care se întâmplă şi acum, de altfel; sunt lucruri pe care nici măcar nu le bănuieşti că te pot marca pe viaţă. Deci el ştia foarte bine câtă importanţă trebuia să aloce unui comportament care majorităţii românilor i s-ar fi părut neînsemnat: o fată iubeşte un băiat, băiatul pleacă, fata suferă şi afirmă că vrea să moară, dar nu va muri, pentru că toate trec de la sine, trebuie doar să ai puţină răbdare şi să o laşi în pace să-şi revină. Francezul mai ştia şi că psihiatria e o ramură medicală ca oricare alta, care se ocupă de afecţiuni reale, nu imaginare, şi că nu e nicio ruşine să mergi la un astfel de medic atunci când ai nevoie de ajutor. S-a interesat, deci, de numele unui psihiatru bun şi aşa am ajuns noi la dr. Florin Tudose, care pe atunci oferea consultaţii acasă, cred, pentru că a casă arăta acel apartament de bloc vechi în care am intrat. Prietenul meu i-a povestit în linii mari despre mine şi a încheiat zâmbind:

– Nu ştiu sigur dacă şi-ar fi dus planul până la capăt, dar pentru orice eventualitate cred că este mai bine să fie supravegheată şi ajutată acum.

– Aţi făcut foarte bine, l-a asigurat Tudose. Într-adevăr, nu toţi oamenii care anunţă că vor să se sinucidă o şi fac până la urmă, dar procentul acestora este de 50%, totuşi. Iar cu o şansă din două ca cineva chiar să moară nu e deloc de glumit.

M-am mai dus de câteva ori acolo, nu mai ţin minte exact de câte, pentru psihoterapie. Nu îmi plăcea de domnul respectiv (mai târziu am învăţat şi eu psihologie şi am aflat despre transfer şi alte condiţii necesare pentru ca o relaţie terapeut-pacient să funcţioneze eficient). Iar ceea ce îmi displăcea cel mai tare era că nu îmi simţeam trăirile protejate de siguranţa confidenţialităţii promise. În primul rând, cabinetul era separat de sala de aşteptare de o uşă cu sticlă, şi ea veche, prin care se auzea aproape tot ce se discuta înăuntru. Şi aşa cum eu îi auzeam pe cei dinaintea mea, la fel îmi închipuiam că şi pe mine mă poate auzi oricine aştepta la programarea de după. În al doilea rând, medicul acela se comporta ca o ţaţă dornică de bârfe suculente; fostul meu prieten era o persoană cunoscută şi avusesem în cercul de prieteni o groază de vedete, iar medicul, în loc să mă întrebe cum mă simţisem eu într-o anumită împrejurare, îmi punea mai ales întrebări despre viaţa privată a acelor vedete, cu un zâmbet lacom de senzaţional în colţul gurii, pe care nu şi-l putea cenzura şi pe care eu nu-l voi putea uita vreodată. Am renunţat deci rapid să mă mai duc acolo, dezgustată de atitudinea sa. Însă l-am revăzut, din ce în ce mai des, la televizor. Era unul dintre pionierii psihiatriei româneşti de după Revoluţia din ’89, a făcut enorm pentru medicina de profil de la noi, dar cred că la un moment dat a luat-o el însuşi pe o cale greşită. Pentru că ajunsese să judece oameni necunoscuţi, de la distanţă, din poziţia confortabilă a unui fotoliu de studio TV, punând verdicte necruţătoare asupra moralităţii, inteligenţei şi sănătăţii lor mintale, bazate doar pe câteva comportamente publice ale respectivilor oameni. Cu acelaşi zâmbet pe care mi-l aminteam din cabinet.

Şi eu fac aşa. Sunt o pasionată observatoare a semenilor mei şi pun des etichete care se dovedesc juste în aproape toate cazurile, dar pe care nu le trâmbiţez prin reviste de cancan. Cu atât mai puţin aş face asta dacă aş fi o personalitate publică, capabilă de influenţarea maselor. Nu ar fi etic.

Dr. Florin Tudose a murit acum câţiva ani. Am rămas cu impresia amară că a luat cumva înapoi binele pe care îl făcuse la viaţa lui psihiatriei, deschizând calea reprezentaţiilor de psiho-circ televizate. Pentru că au urmat după el şi alţii care au răspuns chemărilor realizatorilor de emisiuni pentru a discuta despre un caz sau altul, în calitate de specialişti. Şi i-am văzut şi pe aceştia rezistând o vreme în partea deontologică a profesiei lor, cu exprimări obiective şi care să nu lezeze individul în cauză, indiferent de natura delictului său, cu discursuri de popularizare a ştiinţei utile oamenilor de rând, cu îndemnuri de a fi consultaţi specialiştii în cazurile cu care aceştia nu reuşesc să se descurce singuri… Apoi trecând şi ei, uşor-uşor, în partea cancanurilor, a verdictelor şi a judecăţilor de valoare pripite şi trufaşe. Iar ultimul exemplu este cel de azi, al psihiatrului Gabriel Diaconu. Şi pe acest medic l-am apreciat atunci când a apărut în mass-media, aşa cum apreciez pe oricine pare a fi pasionat de profesia sa şi care face eforturi susţinute pentru a-şi ajuta semenii. Ştiam că lucrează cu depresivi, că are planuri pentru victimele demenţei şi mă bucuram că cineva cu charisma şi vizibilitatea sa pledează neobosit pentru (re)cunoaşterea semnelor acestor boli şi acceptarea bolnavilor în societate, în vederea tratării lor cât de eficient se poate cu mijloacele de care dispunem în ziua de azi. Apoi şi el a început să fie sunat, cum era Tudose pe vremuri, la orice crimă ţine pagina de gardă a zilei, şi să îşi dea cu părerea asupra unor lucruri pe care, de fapt, nu le cunoaşte.

Momentul în care a dispărut şi fărâmiţa de credibilitate pe care o mai avea în ochii mei a fost acum o lună, două, când a făcut un portret-robot pedofilului din lift, pe baza unei filmări punctuale şi neclare şi a literaturii de specialitate. După cum se ştie, omul a fost prins la ceva vreme, iar portretul acela nu se potrivea mai deloc, dar nici nu a fost retras măcar de pe pagina de Facebook a medicului, deşi aşa cred că ar fi trebuit să procedeze, şi cu scuze. Iar afirmaţiile lui de astăzi au fost un fel de cireaşă de pe tort, pentru care cred şi mai puternic că ar trebui să îşi ceară scuze. Astăzi s-a aflat despre un caz cutremurător, al unei mame care şi-a ucis fetiţa de patru ani, aparent fără motiv, mobil sau istoric. Doar când scriu cuvintele astea şi de-abia mai pot să respir, atât de teribilă mi se pare povestea şi atât de multă suferinţă “simt” în spatele ei. Şi ştiu că se vor mai afla multe în zilele ce urmează, şi că vor fi dovedite iar semne care au fost ignorate sau afecţiuni psihice neglijate – lucruri care mă revoltă teribil, pentru că multe tragedii ar putea fi evitate dacă s-ar observa aceste semne, şi multe vieţi salvate. Dar cel mai mult m-a revoltat azi faptul că dr. Diaconu şi-a dat cu părerea asupra mamei criminale, de la distanţă şi imediat după aflarea veştii, în felul următor:

„Nu m-a șocat [să aflu] că făcea parte dintr-un cult neortodox.”

Acesta a fost primul lucru pe care l-a găsit cu cale să-l spună, dintr-o listă ceva mai lungă de cauze presupuse ale crimei (pentru conformitate, aici).

Eu sunt atee, deci clar nu sunt părtaşa niciunui fel de cult religios. Dar niciodată nu mi-aş permite să judec pe cineva drept potenţial criminal doar din perspectiva apartenenţei sale religioase. Cum poţi reduce o viaţă de om, cu suişuri şi coborâşuri, cu necazuri, şocuri şi căderi nervoase, o viaţă de mamă de copil mic, obositoare şi epuizantă de orice energie până la un moment dat – cum poţi reduce toate astea la o dogmă sau la un moment în care acel om (acea mamă) a considerat că cel mai bine îl găseşte pe Dumnezeu între zidurile unei anumite biserici? De ce să arunci anatema asupra unui cult întreg când nu există absolut nicio probă că acel cult are vreo legătură cu drama întâmplată? Şi nici statistici cum că oamenii de o anumită credinţă ar fi mai criminali decât alţii (deşi mi-e teamă că o astfel de statistică, dacă s-ar face, ar ieşi tocmai în favoarea oamenilor care îşi aleg Dumnezeul conştient şi la maturitate, nu pe cei care doar de formă fac parte dintr-o Biserică, pentru că aşa au fost botezaţi pe când habar n-aveau ce se întâmplă cu ei sau pentru că “aşa se cade”).

Aş vrea să cred că voi auzi nişte scuze în spaţiul public în următoarele zile. Că oamenii îşi vor vedea mai mult de treburile lor decât să îi judece pe alţii, cu atât mai puţin atunci când aceia sunt căzuţi la pământ. Sau că îşi vor folosi timpul, cunoştinţele şi vorbele pentru a-i ajuta pe cei care au evident nevoie de asta, înainte să ajungă la fapte atât de îngrozitoare. Şi înainte ca un alt copil să plătească cu viaţa încrederea necondiţionată pe care şi-a pus-o în cea mai dragă persoană lui, mama…