O întâmplare cu un băiat căzut pe stradă şi Oamenii care l-au ajutat

Am întârziat astăzi pe drumul de la şcoală pentru că m-am oprit să văd ce se întâmplă cu un tânăr prăbuşit pe stradă. Un bărbat de vreo 30 de ani şi o adolescentă îl priponiseră de un stâlp după ce îl găsiseră cu faţa în jos, cu gura plină de sânge. Aşteptau ambulanţa pe care o chemaseră la 112. I-am întrebat dacă au nevoie de ajutorul meu – nu aveau. Dar pentru că se auzea deja sirena, am rămas cu ei, curioasă cum sunt de întâmplările de orice fel ale vieţii.

–––

Băiatul căzut are părul lung şi neîngrijit, dar hainele de pe el nu sunt cârpe, arată chiar bine. Doar un crac de pantalon este rupt, şi nu este vorba de o tendinţă din modă, probabil că a tras cumva de el sau a fost tras. La mână are o brăţară din aceea de hârtie colorată, semn că a petrecut într-un club peste noapte. Presupunem că este mort de beat, dar tot e nevoie să îl verifice cineva, poate e în comă. Apoi observ degetele de la mâna cu brăţara: arată de parcă odată, demult, ar fi fost retezate şi cusute la loc. Deci există o poveste urâtă de viaţă în trecutul acestui băiat…

Apare o maşină SMURD, cu cel mai destupat la minte şi amabil (para?)medic de ambulanţă pe care l-am văzut eu. Şi am văzut mulţi. Apar şi nişte poliţişti, despre care nu pot spune la fel, din păcate. Îl pun pe targă pe băiat, care dă oarecare semne de activitate cerebrală (clar nu e în comă), medicul se asigură că e într-o poziţie convenabilă, îl duc spre ambulanţă, iar poliţiştii dau să plece:

– N-ar trebui să îl căutaţi de acte?, îi întreb eu. Ştiu că aparenţa e de om al străzii, dar poate că totuşi există undeva o mamă care îl aşteaptă acasă.

Evident că a vorbit mama din mine, îngrijorată să nu ajungă şi copilul ei aşa cândva, undeva… Medicul îmi zâmbeşte fugar şi înţelegător. Poliţiştii sunt de acord şi se duc şi ei la maşină pentru formalităţi. Eu mai rămân câteva secunde, urmărindu-i cu privirea. Şi încet, încet, se adună în jur ele, observatoarele mute:

– Io l-am văzut pe băiat când s-a prăbuşit aici, spune măturătoarea stradală.

– Şi de ce nu aţi sunat la 112 imediat?

– Pentru că mi-a fost frică. S-a aşezat pe bordura aia, a urlat ca de durere, apoi a căzut cu faţa-n jos.

– Dar nici nu era nevoie să vă apropiaţi de el, aţi fi putut doar să daţi un telefon, de ce să vă fie frică să daţi un telefon?

– Aveţi dreptate… nu ştiu de ce mi-a fost frică…

– Vă rog să nu mai faceţi aşa altădată. Poate că a avut un atac, ceva, şi orice secundă contează.

– N-a făcut, doamnă, niciun atac!, intervine o trecătoare mai în vârstă. E beat şi drogat! L-am văzut şi eu mai devreme, era cu doi prieteni cu care bea în gangul ăla de obicei. Îi văd mereu când trec prin el.

E un gang prin care trec şi eu, cel puţin o dată pe zi. Nu am văzut niciodată pe nimeni stând acolo, iar pe băiatul ăsta e prima dată când îl văd la faţă.

– Şi eu i-am văzut, confirmă o altă doamnă. Erau amândoi cu el aici, apoi când ăstuia i s-a făcut rău, ceilalţi au fugit.

Mă duc la ambulanţa care încă nu a plecat. Le spun ce am aflat, poate e important să ştie că a urlat de durere înainte să cadă. Sau că cel mai probabil e (şi) drogat. Medicul cel eficient mă ascultă atent, apoi îmi mulţumeşte şi pleacă. Rămân cu gustul amar al prostiei umane – deşi cuvântul “uman” îmi pare deplasat în context, nu cred că poate caracteriza nişte oameni care trec pe lângă cineva căzut la pământ şi nu pot nici măcar să ceară ajutor de la alţii, dacă nu sunt ei înşişi capabili să-l dea. Apoi mă gândesc dacă e corect ca o ambulanţă să fie ocupată cu un puşti care poate că şi-a băut cu bună ştiinţă minţile, în timp ce, în altă parte a oraşului, un bebeluş nevinovat poate avea nevoie de ajutor de urgenţă şi să nu mai găsească nicio maşină disponibilă. Sau mama unui bebeluş. Sau bunicul.

Îmi alung repede gândul acesta din minte. Nicio viaţă nu este mai valoroasă ca alta. Nu există niciun criteriu după care să alegem care viaţă merită salvată şi care nu. În plus, când a fost viaţa asta corectă? Aleg să păstrez doar amintirile luminoase după întâmplarea asta. Fizionomiile celor doi tineri care l-au ajutat pe cel căzut, din marea de trecători indiferenţi sau speriaţi (pentru că ne-educaţi să reacţioneze corect în astfel de situaţii). Speranţa că, iată, ajutorul la nevoie poate veni foarte rapid şi eficient, aşa cum am văzut că a venit azi. Încrederea că nu chiar toţi medicii buni au plecat din ţara asta şi că nu chiar toţi lucrătorii de pe ambulanţe au probleme cu spatele, aşa cum rămăsesem eu convinsă după ce am avut nevoie de mai multe ori de transportat diverşi bătrâni şi niciunul dintre ambulanţieri nu a vrut să îl ridice pe vreunul (a trebuit să caut ajutoare prin vecini şi de la trecători de fiecare dată). Şi voi păstra mai ales acest gest al medicului de la SMURD, un gest mic, dar care exprimă mai mult decât o mie de cuvinte:

Când l-au ridicat pe puşti să îl aşeze pe targă, în urma lui a rămas, pe bordură, o brichetă roşie. Erau cinci ambulanţieri şi poliţişti acolo, noi cei trei băgători de seamă din primul rând şi alţi 10-15 băgători de seamă de la distanţă. Cineva a zis: “I-a căzut bricheta”, dar nimeni nu s-a aplecat să o ia. M-am bucurat puţin, pentru că aş fi vrut să o fotografiez. Mi se părea perfectă imaginea pentru a ilustra întâmplarea – tot ceea ce rămăsese după băiatul ăla era o brichetă roşie căzută pe jos – aşa cum am fotografiat şi urmele de gloanţe înconjurate cu creta pe asfalt atunci când, acum vreun an parcă, un bărbat se sinucisese lângă maşina lui, la doar câteva zeci de metri mai încolo de unde ne aflam azi. După ce targa a plecat şi curioşii s-au răspândit care-ncotro, am rămas doar eu cu martorele acelea de vorbă. Sigur că urma să iau bricheta şi să o duc la ambulanţă, după ce aş fi fotografiat-o; indiferent cât de insignifiant era obiectul acela, îi aparţinea puştiului şi aşa mi se părea corect, să îi fie returnat. Dar n-am apucat. După doar câteva secunde, medicul de la SMURD a alergat înapoi, a luat bricheta şi s-a întors grăbit la pacientul său.

De azi încolo am, deci, o nouă speranţă preferată: în caz de nevoie, aş vrea să fie de serviciu medicul acesta pe ambulanţa care va veni să mă ajute. Pe mine sau pe cei dragi mie. Pentru că, indiferent de cât de corect am încerca să trăim noi înşine şi să ne creştem copiii, nu ştim absolut niciodată ce surprize ne rezervă incorecta asta de viaţă. Şi mi-ar plăcea să ştiu că am primi ajutor şi dacă am părea în comă alcoolică, şi dacă am părea drogaţi, şi dacă am părea oameni ai străzii. Cu accent pe “oameni”.

Anunțuri

Florile lui Yaya

Pe mama mea nu a dorit-o mama ei. Nu-i plăceau fetele, aşa că a dat-o de foarte mică spre creştere soacrei, iar ea a continuat să nască băieţi (trei la număr), pe care i-a păstrat acasă la ea.

Bunica mamei mele, cea care a crescut-o, se numea Sofia, dar nu era grecoaică. Era doar măritată cu unul. Învăţase suficientă greacă cât să se certe cu bărbatu’ pe limba lui, pentru ca el să bage bine la cap ce avea ea de spus atunci când se întâmpla, rar, să nu fie mulţumită de ceva. În general, însă, străbunicii mei se iubeau şi se înţelegeau bine, iar mama mea a crescut înconjurată de dragoste. Şi de magie. Pentru că străbunica făcea o groază de vrăji mici şi bune. Despre multe dintre aceste vrăji mi-a povestit mama mea, şi despre puţine îmi aduc aminte, pentru că ascultam cu acea ureche nepăsătoare a copilului preocupat de treburile lui. Ştiu că ghicea viitorul, pur şi simplu, fără ajutorul zaţurilor sau juveţilor de hârtie. Că alunga deochiul cu un descântec şi că făcea în general vrăji de dragoste şi de sănătate. Vindeca de epilepsie, considerată la vremea respectivă boala diavolului, săpând după cărbuni încinşi în locul în care bolnavul avea o criză. Şi dăruia viaţă sigură bebeluşilor firavi după ce îi scălda în apa rece a Dunării, de Bobotează. Dar „vraja” care a marcat-o cel mai profund pe maică-mea, habar nu am de ce tocmai aceasta, a fost felul în care se trezea bunica ei, în fiecare an, într-o dimineaţă de sfârşit de iarnă, ieşea în faţa uşii şi spunea: „Să fie primăvară”. Apoi se apleca, lua un pumn de ţărână de pe jos şi îl presăra cu un gest larg prin curte. Apoi venea primăvara. Iar pe locul în care străbunica „sădise” ţărână, răsărea tot timpul anului pătrunjel.

A moştenit şi mama parte din darurile străbunicii. Ghicea şi ea viitorul, dar ajutată de ceşti de cafea şi de pachete de cărţi de joc (iar în cazul meu, de telepatie: ştia aproape tot ce făceam când eram plecată de-acasă). Descânta şi mama de deochi – dar cine oare nu descânta pe vremea copilăriei mele? Avea inteligenţa, instinctul şi determinarea necesare pentru a reuşi, ca prin magie, în absolut orice îşi punea în minte. Şi mai avea ceva extraordinar, tot rezultat al imensei energii pozitive pe care o risipea în jur: darul vindecării. O rană îngrijită de mama se vindeca de două ori mai repede decât oricare alta, un animal bolnav se revigora în prezenţa ei, iar o floare ofilită pe care punea mama mâna arăta ca nouă a doua zi.

Acum câţiva ani, când era deja ea însăşi bolnavă şi evident înspre apusul vieţii, mama a găsit în debara câţiva bulbi de flori. Îi luase din curtea casei noastre de la Giurgiu, de care a trebuit să se despartă atunci când a devenit clar că eu nu mă voi întoarce niciodată acolo şi când se mutase într-un apartament de bloc, în Bucureşti. Să-mi fie aproape. Împachetase bulbii într-o foaie de ziar şi îi pusese în debara. Iar acum, după mulţi ani de aşteptare – spre zece, poate – avea din nou la dispoziţie o bucată mică de pământ pentru bulbii ei, în curtea bărbatului meu, tot din Giurgiu. I-a cerut voie să îi sădească într-un pătrăţel de grădină nefolosit, înghesuit între gardul opac şi peretele casei, un loc unde cu greu pătrund razele soarelui şi unde era sigură că nu ar fi deranjat cu nimic. Apoi, nu după multă vreme, mama a murit.

De câţiva ani încoace, primele semne ale primăverii din curtea bărbatului meu sunt narcisele galbene ale mamei mele. „Florile lui Yaya”, cum le-a botezat fiică-mea. Acoperă tot colţişorul de grădină în care au fost sădite. Şi anul acesta au înflorit primele, ca de obicei, numai că astăzi a dat îngheţul peste ele, cu acea ploaie neaşteptată care a îmbrăcat în pojghiţă tare tot ce a atins. Probabil că mâine vor fi deja ofilite. Dar nu moarte. Ştiu sigur că vor înflori din nou la anu’, că doar nu le-o înfrânge o biată chiciură după o viaţă atât de încercată. Şi tare mi-ar plăcea ca mama să afle, cumva, de acolo de unde o fi acum, că florile ei sunt încă pe pământ. Că are şi ea pătrunjelul ei fermecat.

O Rablă memorabilă

«Pe la începuturile firmei mele, am avut un client care lucra în Poliţie. Pe vremea aceea nu erau restricţionate numerele de înmatriculare de maşini cu DEP şi SEN, ca acum. Şi clientul ăsta mi-a zis:

– Ia-ţi un număr dintr-ăsta şi n-o să ai niciodată probleme.

Mi-am luat două, să fie. Aveam atunci o Dacie 1300 şi un BMW seria 5 luat la mâna a doua. Şi chiar aşa a fost: nici măcar o singură amendă nu am luat, în ani de zile cât am condus maşinile alea. Memorabil a fost poliţistul care m-a oprit pentru viteză, cu radarul, între Piaţa Romană şi Piaţa Victoriei – m-a văzut, mi-a făcut semn să opresc, m-am conformat.

– Bună ziua. Maior Cutare sunt. Spuneţi-mi, vă rog, numărul dumneavoastră are vreo relevanţă în plan real?

– Da.

Cu mare nonşalanţă începusem să scot “da”-ul ăsta de când mă prinsesem că nu stătea nimeni să îmi verifice spusele. Poliţistul s-a uitat un pic încurcat spre celelalte două maşini oprite în spatele meu. Apoi mi-a zis:

– Daţi-mi actele.

– N-am.

Aveam, dar m-am gândit că era mai sigur să nu i le dau.

– Daţi-mi CEVA, a insistat poliţistul rugător. Doar să vadă cei din spate că vă iau o hârtie.

Prima hârtie la îndemână mi-a fost o factură. O ţin minte şi-acum, era de la Romstal. Poliţistul s-a întors cu spatele spre celelalte maşini şi a început să “răsfoiască” preocupat factura. Apoi s-a dus şi la ceilalţi, şi la maşina de poliţie şi, când în sfârşit s-a întors la mine, mi-a spus:

– Puteţi pleca. Vă rog să nu mai depăşiţi viteza legală. Şi aveţi grijă că mai e un radar un pic mai încolo.

Am plecat răsuflând uşurat. Abia când am ajuns la destinaţie mi-am dat seama că uitasem factura la el. Iar recuperarea acesteia s-a dovedit mult mai complicată decât scăpatul de o amendă. M-am întors după poliţist, nu mai era la post, m-am dus la altul să îl întreb unde ar putea fi colegul, m-a trimis să întreb la secţie, era la mama naibii, într-o altă parte a Bucureştiului… Am luat-o ca pe o sancţiune pentru că, totuşi, făcusem o contravenţie.

Uneori, numerele astea m-au ajutat să ajung mult mai repede acolo unde aveam treabă. Veneam odată de la Constanţa, eram cu un prieten în maşină şi, într-o localitate, ne-a oprit radarul. Avusesem viteză cam mare, ce e drept… Dar în momentul în care am dat jos geamul să vorbesc cu poliţistul, prietenul meu a văzut trecând ca fulgerul pe lângă noi o coloană oficială formată din Audi-ul unui senator şi două maşini de poliţie. Şi a zis :

– Of, ia uite şi pe-al nostru cum trece…

– Aoleu, sunteţi în coloană?, a tresărit poliţistul.

– Da, am răspuns eu cu tupeu.

– Mă scuzaţi, hai, grăbiţi-vă şi drum bun!

Şi ne-am grăbit, deh, că nu se putea să nu îl ascultăm pe domnul poliţist!

Dar cea mai tare a fost când am fost ajutat să ajung mult mai repede într-un loc în care NU aveam treabă. De-abia intrasem în Bucureşti odată, eram la Luică şi am trecut pe galben. Imediat după mine, din lateral s-a pornit în trombă o maşină de poliţie cu girofar. M-am tras cât mai pe dreapta, să le fac loc, dar nu mă depăşeau şi mi-a fost clar că mă luaseră la ochi. Deşi zău dacă înţelegeam de ce, fusese doar galben, nu roşu! Când au ajuns în dreptul meu, s-au urcat pe linia de tramvai şi mi-au făcut semn să deschid geamul:

– Mergeţi la cameră?

Evident că am zis că da, deşi pe moment, nu prea am înţeles de ce mă întreabă aşa ceva, dar orice era mai bun decât “Trageţi pe dreapta şi actele la control!”.

Mi-am dat seama repede că era, de fapt, Cameră. Cu C mare. În două minute am ajuns la Piaţa Unirii, cu ante-mergător cu girofar şi preponderent pe linia de tramvai. Acolo mi-au făcut semn să o iau la stânga, pe unde drumul se vedea lin şi fără obstacole până la Camera Deputaţilor, din Palatul Parlamentului. Am luat-o, ce să fac? Apoi, când m-am asigurat că nu mă mai vede nimeni, am cotit-o în direcţia în care aveam cu adevărat nevoie să merg.»

Poveştile lu’ bărbatu-meu. Râdem împreună când le spune, dar îl şi văd nostalgic după alte vremuri, în care tinereţea compensa orice alte neajunsuri ale vieţii. Şi după maşinile astea cu DEP cred că e uşor nostalgic, ambele l-au purtat cu bine şi, iată, fără nicio pagubă ani mulţi de zile. BMW-ul l-a vândut mai demult, când a făcut upgrade la marca aceea, dar Dacia, bătrâna Dacie 1300 l-a ajutat până de curând, când a ajuns o rablă în toate sensurile cuvântului. Şi chiar şi-aşa l-a ajutat. A dat-o prin programul Rabla şi şi-a luat la schimb o drăgălăşenie de Citroën cu o reducere serioasă de preţ. Fiică-mea a dansat de bucurie în garaj la dealer când a descoperit ecranul ăla uriaş de pe bord şi că îşi poate auzi în boxe muzica de la telefon, aşa cum văzuse la prietena ei.

Şi lu’ bărbatu-meu îi place de ea, a împodobit-o un pic în culorile preferate şi acum se plimbă cu ea, mândru că are maşină brandată.

Deci vă pot confirma astfel că programul Rabla chiar funcţionează, în caz că aveaţi dubii. Dacă aveţi rable de dat, dar vă simţiţi legaţi sentimental de ele, daţi-le cu încredere la schimb şi păstraţi amintirile în scris, aşa ca mine, ca să nu le uitaţi la bătrâneţe…

Atunci când vorbele rănesc şi inconştienţa ucide

Acum nouăsprezece ani pe vremea asta, încă îmi mai doream să mor, la câteva luni după o mare decepţie din dragoste. M-am urcat atunci în maşină şi am hotărât să nu mă mai întorc, decât dacă se întâmplă o minune. Şi minunea s-a întâmplat, iar eu m-am întors, însă poate că o să povestesc altădată despre asta. Acum vreau să vă povestesc despre psihiatrul la care am fost dusă de către un prieten după acea escapadă periculoasă a mea. Prietenul meu era francez şi el însuşi trecut printr-o experienţă asemănătoare, cu câţiva ani înainte. Nu-şi revenise niciodată complet şi urma un tratament cu antidepresive – lucru care se întâmplă şi acum, de altfel; sunt lucruri pe care nici măcar nu le bănuieşti că te pot marca pe viaţă. Deci el ştia foarte bine câtă importanţă trebuia să aloce unui comportament care majorităţii românilor i s-ar fi părut neînsemnat: o fată iubeşte un băiat, băiatul pleacă, fata suferă şi afirmă că vrea să moară, dar nu va muri, pentru că toate trec de la sine, trebuie doar să ai puţină răbdare şi să o laşi în pace să-şi revină. Francezul mai ştia şi că psihiatria e o ramură medicală ca oricare alta, care se ocupă de afecţiuni reale, nu imaginare, şi că nu e nicio ruşine să mergi la un astfel de medic atunci când ai nevoie de ajutor. S-a interesat, deci, de numele unui psihiatru bun şi aşa am ajuns noi la dr. Florin Tudose, care pe atunci oferea consultaţii acasă, cred, pentru că a casă arăta acel apartament de bloc vechi în care am intrat. Prietenul meu i-a povestit în linii mari despre mine şi a încheiat zâmbind:

– Nu ştiu sigur dacă şi-ar fi dus planul până la capăt, dar pentru orice eventualitate cred că este mai bine să fie supravegheată şi ajutată acum.

– Aţi făcut foarte bine, l-a asigurat Tudose. Într-adevăr, nu toţi oamenii care anunţă că vor să se sinucidă o şi fac până la urmă, dar procentul acestora este de 50%, totuşi. Iar cu o şansă din două ca cineva chiar să moară nu e deloc de glumit.

M-am mai dus de câteva ori acolo, nu mai ţin minte exact de câte, pentru psihoterapie. Nu îmi plăcea de domnul respectiv (mai târziu am învăţat şi eu psihologie şi am aflat despre transfer şi alte condiţii necesare pentru ca o relaţie terapeut-pacient să funcţioneze eficient). Iar ceea ce îmi displăcea cel mai tare era că nu îmi simţeam trăirile protejate de siguranţa confidenţialităţii promise. În primul rând, cabinetul era separat de sala de aşteptare de o uşă cu sticlă, şi ea veche, prin care se auzea aproape tot ce se discuta înăuntru. Şi aşa cum eu îi auzeam pe cei dinaintea mea, la fel îmi închipuiam că şi pe mine mă poate auzi oricine aştepta la programarea de după. În al doilea rând, medicul acela se comporta ca o ţaţă dornică de bârfe suculente; fostul meu prieten era o persoană cunoscută şi avusesem în cercul de prieteni o groază de vedete, iar medicul, în loc să mă întrebe cum mă simţisem eu într-o anumită împrejurare, îmi punea mai ales întrebări despre viaţa privată a acelor vedete, cu un zâmbet lacom de senzaţional în colţul gurii, pe care nu şi-l putea cenzura şi pe care eu nu-l voi putea uita vreodată. Am renunţat deci rapid să mă mai duc acolo, dezgustată de atitudinea sa. Însă l-am revăzut, din ce în ce mai des, la televizor. Era unul dintre pionierii psihiatriei româneşti de după Revoluţia din ’89, a făcut enorm pentru medicina de profil de la noi, dar cred că la un moment dat a luat-o el însuşi pe o cale greşită. Pentru că ajunsese să judece oameni necunoscuţi, de la distanţă, din poziţia confortabilă a unui fotoliu de studio TV, punând verdicte necruţătoare asupra moralităţii, inteligenţei şi sănătăţii lor mintale, bazate doar pe câteva comportamente publice ale respectivilor oameni. Cu acelaşi zâmbet pe care mi-l aminteam din cabinet.

Şi eu fac aşa. Sunt o pasionată observatoare a semenilor mei şi pun des etichete care se dovedesc juste în aproape toate cazurile, dar pe care nu le trâmbiţez prin reviste de cancan. Cu atât mai puţin aş face asta dacă aş fi o personalitate publică, capabilă de influenţarea maselor. Nu ar fi etic.

Dr. Florin Tudose a murit acum câţiva ani. Am rămas cu impresia amară că a luat cumva înapoi binele pe care îl făcuse la viaţa lui psihiatriei, deschizând calea reprezentaţiilor de psiho-circ televizate. Pentru că au urmat după el şi alţii care au răspuns chemărilor realizatorilor de emisiuni pentru a discuta despre un caz sau altul, în calitate de specialişti. Şi i-am văzut şi pe aceştia rezistând o vreme în partea deontologică a profesiei lor, cu exprimări obiective şi care să nu lezeze individul în cauză, indiferent de natura delictului său, cu discursuri de popularizare a ştiinţei utile oamenilor de rând, cu îndemnuri de a fi consultaţi specialiştii în cazurile cu care aceştia nu reuşesc să se descurce singuri… Apoi trecând şi ei, uşor-uşor, în partea cancanurilor, a verdictelor şi a judecăţilor de valoare pripite şi trufaşe. Iar ultimul exemplu este cel de azi, al psihiatrului Gabriel Diaconu. Şi pe acest medic l-am apreciat atunci când a apărut în mass-media, aşa cum apreciez pe oricine pare a fi pasionat de profesia sa şi care face eforturi susţinute pentru a-şi ajuta semenii. Ştiam că lucrează cu depresivi, că are planuri pentru victimele demenţei şi mă bucuram că cineva cu charisma şi vizibilitatea sa pledează neobosit pentru (re)cunoaşterea semnelor acestor boli şi acceptarea bolnavilor în societate, în vederea tratării lor cât de eficient se poate cu mijloacele de care dispunem în ziua de azi. Apoi şi el a început să fie sunat, cum era Tudose pe vremuri, la orice crimă ţine pagina de gardă a zilei, şi să îşi dea cu părerea asupra unor lucruri pe care, de fapt, nu le cunoaşte.

Momentul în care a dispărut şi fărâmiţa de credibilitate pe care o mai avea în ochii mei a fost acum o lună, două, când a făcut un portret-robot pedofilului din lift, pe baza unei filmări punctuale şi neclare şi a literaturii de specialitate. După cum se ştie, omul a fost prins la ceva vreme, iar portretul acela nu se potrivea mai deloc, dar nici nu a fost retras măcar de pe pagina de Facebook a medicului, deşi aşa cred că ar fi trebuit să procedeze, şi cu scuze. Iar afirmaţiile lui de astăzi au fost un fel de cireaşă de pe tort, pentru care cred şi mai puternic că ar trebui să îşi ceară scuze. Astăzi s-a aflat despre un caz cutremurător, al unei mame care şi-a ucis fetiţa de patru ani, aparent fără motiv, mobil sau istoric. Doar când scriu cuvintele astea şi de-abia mai pot să respir, atât de teribilă mi se pare povestea şi atât de multă suferinţă “simt” în spatele ei. Şi ştiu că se vor mai afla multe în zilele ce urmează, şi că vor fi dovedite iar semne care au fost ignorate sau afecţiuni psihice neglijate – lucruri care mă revoltă teribil, pentru că multe tragedii ar putea fi evitate dacă s-ar observa aceste semne, şi multe vieţi salvate. Dar cel mai mult m-a revoltat azi faptul că dr. Diaconu şi-a dat cu părerea asupra mamei criminale, de la distanţă şi imediat după aflarea veştii, în felul următor:

„Nu m-a șocat [să aflu] că făcea parte dintr-un cult neortodox.”

Acesta a fost primul lucru pe care l-a găsit cu cale să-l spună, dintr-o listă ceva mai lungă de cauze presupuse ale crimei (pentru conformitate, aici).

Eu sunt atee, deci clar nu sunt părtaşa niciunui fel de cult religios. Dar niciodată nu mi-aş permite să judec pe cineva drept potenţial criminal doar din perspectiva apartenenţei sale religioase. Cum poţi reduce o viaţă de om, cu suişuri şi coborâşuri, cu necazuri, şocuri şi căderi nervoase, o viaţă de mamă de copil mic, obositoare şi epuizantă de orice energie până la un moment dat – cum poţi reduce toate astea la o dogmă sau la un moment în care acel om (acea mamă) a considerat că cel mai bine îl găseşte pe Dumnezeu între zidurile unei anumite biserici? De ce să arunci anatema asupra unui cult întreg când nu există absolut nicio probă că acel cult are vreo legătură cu drama întâmplată? Şi nici statistici cum că oamenii de o anumită credinţă ar fi mai criminali decât alţii (deşi mi-e teamă că o astfel de statistică, dacă s-ar face, ar ieşi tocmai în favoarea oamenilor care îşi aleg Dumnezeul conştient şi la maturitate, nu pe cei care doar de formă fac parte dintr-o Biserică, pentru că aşa au fost botezaţi pe când habar n-aveau ce se întâmplă cu ei sau pentru că “aşa se cade”).

Aş vrea să cred că voi auzi nişte scuze în spaţiul public în următoarele zile. Că oamenii îşi vor vedea mai mult de treburile lor decât să îi judece pe alţii, cu atât mai puţin atunci când aceia sunt căzuţi la pământ. Sau că îşi vor folosi timpul, cunoştinţele şi vorbele pentru a-i ajuta pe cei care au evident nevoie de asta, înainte să ajungă la fapte atât de îngrozitoare. Şi înainte ca un alt copil să plătească cu viaţa încrederea necondiţionată pe care şi-a pus-o în cea mai dragă persoană lui, mama…

De 8 martie, pentru Mamele de tot felul

Au trecut aproape 15 ani de-atunci, dar încă îmi amintesc că eram emoţionată în legătură cu întâlnirea ce urma. Nu că nu m-aş emoţiona des sau că nu mi-aş face griji şi planuri meticuloase pentru orice întâlnire pe care o am în program. Dar aceasta urma să fie o premieră pentru mine din mai multe puncte de vedere. În primul rând, pentru că nu mai cunoscusem suficient de îndeaproape nişte americani, încât să fiu invitată la ei acasă. Vedem atât de multe filme americane şi aflăm atât de multe ştiri despre ţara aceea la televizor, astfel încât avem impresia că îi cunoaştem pe toţi locuitorii ei, dar câţi dintre noi am pus, de fapt, degetul pe un american în carne şi oase? Iar eu urma să pun degetul nu pe un american oarecare, ci pe unul care lucra la o agenţie din alea despre care tot prin filme auzim de obicei. Ceea ce mi se părea de departe cel mai tare lucru! Mă mai intersectasem eu la viaţa mea cu oameni cu profesii interesante, de la producători de filme la ambasadori şi de la ofiţeri sub acoperire la prinţi (dacă a fi prinţ poate fi considerată o profesie), dar cu agenţi din aceia făcuţi celebri de Hollywood, niciodată. Îmi închipuiam un bărbat frumos, înalt şi atletic, cu ochi mustind de inteligenţă si un zâmbet hipermasculin agăţat etern într-un colţ de gură…

– Hello! Bine aţi venit, haideţi, intraţi!

Absolut nicio legătură între portretul-robot din mintea mea şi bărbatul plinuţ şi cu înfăţişare perfect anostă care ne-a deschis uşa. Doar ochii erau clar ai unui om inteligent, în rest am simţit o mică dezamăgire… Dar una şi mai mare urma să vină de la nevastă-sa, care m-a luat imediat în braţe de parcă nu ne mai văzuserăm dintr-o copilărie luminoasă şi comună:

– Vaaaai, ce mă bucur că ai venit! Prietenul tău ne-a povestit multe despre tine, de-abia aşteptam să te cunosc!

Şi m-a pupat cu foc dar din vârful buzelor pe amândoi obrajii, în acel stil afectat pe care îl văzusem tot prin filme şi pe care îl detestasem întotdeauna. Iar cireaşa de pe tort a fost când m-a luat de braţ şi m-a tras după ea:

– Hai, fată, să-i lăsăm pe băieţi cu ale lor şi tu vino cu mine, să-ţi arăt casa!

Sunt multe lucruri pe care le urăsc pe lumea asta, dar segregaţia pe sexe la întâlniri, discuţiile “de fete” care trebuie purtate în alte camere decât cele “între bărbaţi”, vizitatul unor case care nu-mi trezesc nicio curiozitate – toate astea sunt în vârful topului lucrurilor care mă enervează în mod deosebit. Am fost mereu un pic masculină în fire şi preocupări, am preferat prietenii bărbaţi şi am privit întotdeauna din afară către conversaţiile despre modă, bărbaţi, cancanuri, electrocasnice, reţete, cosmetice etc. etc. etc. Iar acum eram plimbată printr-un apartament, aranjat cu gust, e drept, de către cineva care turuia încontinuu şi incredibil de feminin despre ce-a mai gătit, şi de la ce magazin cu decoraţiuni interioare a găsit lampa aia superbă, “N-o să-ţi vină să crezi, fată, la ce preţ!”, şi despre bărbatu-său care e mai mereu ocupat “cu ale lui, dragă, ştii tu cum sunt toţi”… Mă întrebam dacă este autentic sau doar un personaj, atât de multe clişee erau adunate în această nevastă de telenovelă americană care-şi ţinea o mână în poziţie de plimbat o poşetă imaginară şi care îşi dădea ochii peste cap de fiecare dată când îmi spunea ceva “terrible” după părerea ei.

Însă atunci când s-au mai diminuat stupefacţia iniţială şi impulsul iniţial, de respingere, m-am convins că era pe bune, nimic prefăcut, nimic jucat. Aşa se născuse. Şi, dacă mă gândeam mai bine, nici măcar nu îmi displăcea chiar atât de tare. Punea un entuziasm uimitor în tot ceea ce făcea, în felul în care îmi arăta fiecare colţişor al casei de care se ocupa vizibil cu multă dăruire, în dragostea cu care îşi bârfea gălăgios partenerul, cu micile sale defecte, aşa încât să audă şi el din camera de alături, în felul în care stătea foarte aproape de mine, cu un braţ mereu gata să mă protejeze de ceva, orice ar fi putut să mă deranjeze. Apoi mi-a deschis uşa de la ultima cameră:

– Iar aici… Ta-daaa! Aici va veni Copilul!

Copilul, da. Am auzit clar majuscula din pronunţie. Ştiam că aşteaptă un copil şi eram deja pregătită sufleteşte să suport şi poveşti pe subiectul acesta, care nici el nu mă interesa deloc pe atunci. Eu nu mi-am dorit niciodată copii, nu mă atrăgeau nici ai altora şi în niciun caz nu îmi închipuiam că voi ajunge la un moment dat să pun viaţa unuia mai presus de orice – mai presus de viaţa mea – aşa cum mi se întâmplă acum. Perechea aceasta de americani, însă, îşi dorise un copil de foarte multă vreme şi, bineînţeles, nu putuse avea unul. Până când găsiseră o femeie dispusă să le “fabrice” ea un copil, cu ovulul ei şi în uterul ei. O mamă purtătoare pe care acum o aşteptau să nască, de pe o zi pe alta, şi să le trimită în curând spre bună creştere Copilul viselor lor. În acea ultimă cameră, aşezaseră în centru un pătuţ, de vis şi el, cu danteluţe şi cu baldachin, câteva piese de mobilă alese cu pricepere şi mai multe pluşuri uriaşe pe margini, şi ele în aşteptarea unui stăpân mititel care să le dăruiască viaţa pentru care fuseseră concepute. Şi îl mai aştepta ceva aici pe acel copil: foarte, foarte multă dragoste. Aproape că o puteam atinge în aer în acea cameră, o vedeam în ochii plini de lacrimi ai viitoarei lui mame, o auzeam în vocea ei, gâtuită de emoţie, atunci când îmi povestea ce fericire i-a lovit şi cât de norocoşi se simt pentru că vor putea fi părinţi (ai unei fetiţe, cum arătaseră ecografiile), chiar şi în situaţia specială a cuplului lor.

Şi atunci am ştiut că va fi cea mai bună mamă posibilă pentru acel copil. Pentru că avea inima plină de iubire pentru un sufleţel, deşi acesta nu se născuse încă. Pentru că îşi adora evident soţul, deşi îi trimitea mici înţepături drăgăstoase. Pentru că era mai femeie decât mine şi decât orice femeie pe care o cunoscusem eu, deşi o chema John şi era un bărbat, de fapt. Pentru că mamele pot fi de foarte multe feluri, dar doar cele cărora le strălucesc ochii aşa ca lui John, când vorbea de copilul lui nenăscut de el, îşi merită cu adevărat acest titlu. La mulţi ani lui John şi tuturor celorlalte mame adevărate din lume!

Experiment cu fapte bune

Am povestit ieri cum mi-am găsit maşina blocată în parcare de un morman de zăpadă, depozitat în faţa ei de către un vecin care îşi curăţase lună propriul loc. Şi mă întrebam retoric oare când o să încetăm să fim răi. Ieri i-am răspuns şi eu cu o răutate acelui vecin necunoscut: i-am pus zăpada la loc. Pe moment m-am simţit uşurată, e drept. Dar pe termen lung ştiu că nu am făcut bine. Pentru că eu cred în acea teorie care spune că totul se plăteşte în viaţă. Cred că există un echilibru suprem şi universal,  care ne dă tuturor înapoi pe măsura faptelor noastre, nici mai mult, dar nici mai puţin. Facem bine, primim bine. Facem rău, primim rău. Este fix atât de simplu.

De cele mai multe ori nu facem legătura între faptă şi răsplată, mai ales când ele nu se întâmplă rapid una după cealaltă. Cum ar fi atunci când îi vedem la televizor pe unii infractori celebri care par să o ducă bine din furturi de bani publici, de exemplu, şi avem impresia că nicio justiţie nu îi poate pedepsi. Dar dacă ne-am uita mai îndeaproape la vieţile lor, poate că ne-am schimba părerea. Nu cred că este nicio fericire să stai cu frică tot timpul, nici să te ascunzi în vreun colţ de lume, fie el şi exotic, pierzându-ţi prietenii, rudele şi ţara. Ca să nu mai vorbesc de unii care ajung, totuşi, în închisoare după ani şi ani. Sau care se pricopsesc cu boli chinuitoare şi incurabile, pe care nici tot bugetul prăduit al vreunei administraţii publice nu le poate vindeca.

Dar să-i lăsăm pe infractori în lumea lor urâtă şi să ne întoarcem la zăpada noastră de azi. Pentru cine nu ştie, azi este un viscol mai mare decât ieri în Bucureşti, iar nămeţii încep să devină importanţi. Se curăţă străzile, e drept, dar ele sunt acoperite la loc foarte repede, pentru că ninge hotărât. Mi-am dat seama de asta atunci când am dus-o pe fiică-mea la şcoală şi am văzut un porumbel mort pe trotuar, probabil căzut din vreo streaşină şi îngheţat acolo, în zăpadă. La întoarcerea de la şcoală, după vreo zece minute, doar un vârf de pană se mai zărea din bietul de el, ceea ce m-a făcut să meditez iar la caracterul atât de fragil şi de trecător al vieţilor noastre, şi la felul în care se aşterne uitarea peste noi toţi la un moment dat, la fel ca omătul peste trupşorul micuţei păsări…

Întoarsă în cartier, am găsit trotuarul de la grădiniţă încă şi mai acoperit de nămeţi decât ieri, iar mormanul de zăpadă din faţa maşinii mele încă şi mai mare. Dar mi-am stăpânit primul impuls, acela de a o pune la loc alături – unde iar era ca în palmă, desigur. Oricum, îmi este deja clar că nu voi mai mişca maşina din parcare până la primăvară, aşa că azi m-am mulţumit să mă strecor în ea şi să îi pornesc motorul pentru vreo cinci minute, să nu îngheţe de tot.

M-am simţit tare bine că am rezistat tentaţiei de a răspunde iar la rău cu rău. Atât de bine, încât chiar am plusat: am luat lopata din maşină şi am curăţat aleea de intrare în bloc. La negru. Sunt conştientă că într-o oră va fi acoperită la loc, la cât de tare ninge, dar măcar sunt împăcată cu mine însămi că am putut să-mi ajut vecinii mai în vârstă, în drumurile lor spre piaţă sau farmacie (pentru că la atât se reduce viaţa noastră la un moment dat, la subzistenţă…).

A făcut echipă cu mine şi femeia de serviciu, tot o mână de om şi ea, iar când am terminat mi-am fotografiat mulţumită opera şi am dat să intru în bloc. Dar când să deschid uşa, cu colţul ochiului am văzut ceva ce se pare că nu observase nimeni, dintre toţi oamenii care au trecut încolo şi încoace în dimineaţa aceasta: o pasăre zgribulită, făcută toată pumn, îşi găsise un adăpost mai nebătut de viscol într-o nişă din peretele blocului.

Am înţepenit. În astfel de situaţii, pentru că nu e prima dată când găsesc păsări amărâte, o rog pe fiică-mea să pună mâna pe ele. Pentru că mie îmi este frică… Acum, însă, ea era la şcoală, iar eu nu puteam să las sufleţelul acela pufos să îngheţe acolo. Pe când mă gândeam cum aş putea merge acasă, să-mi iau mănuşile pentru cuptor şi să încerc să salvez puiul de porumbel, a ieşit din bloc o vecină. O vecină cu care nu vorbesc de când am avut un incident destul de urât cu mama ei. Sunt o familie de nebuni, dar una care pare să iubească animalele, pentru că au şi câine, şi pisici. Aşa că am trecut peste orice diferend şi am întrebat-o dacă ştie ce să facem cu pasărea.

Şi într-un minut, puiul de porumbel a ajuns la căldurică, în sânul vecinei mele. L-a luat fără nicio reţinere, mi-a spus că, întâmplător, mai are unul în casă, pe care îl îngrijeşte până o putea să-i dea drumul afară, la primăvară, şi chiar mi-a mulţumit că i l-am arătat, pentru că ea nu l-ar fi observat, ascuns cum stătea el în ferestruica lui de beton. De parcă i-aş fi făcut ei un serviciu…

M-am întors în casă şi mai bucuroasă: nu numai că făcusem o faptă bună, dar şi salvasem un sufleţel, tot un porumbel, ca şi cel a cărui vedere mort mă întristase de dimineaţă. Şi cred că acesta e felul în care universul a hotărât să îmi plătească micul meu efort fizic. Cu şansa de a-i putea observa echilibrul absolut. Cu certitudinea că, acolo unde o viaţă dispare, o alta apare. Şi cu privilegiul de a putea salva o viaţă, la urma urmei.

Când o să încetăm să mai fim răi

Pe principiul “Semeni vânt, culegi furtună”, azi când am ajuns la maşină şi am găsit-o aşa:

singura reacţie pe care am avut-o a fost să iau lopata şi să îi pun la loc grămada aia de zăpadă pe locul impecabil curăţat al vecinului. Nu ştiu dacă e acelaşi vecin ca anul trecut, când a fost cu mult mai rău decât acum, ştiu doar că în astfel de situaţii în care mă întâlnesc cu răutatea am ajuns să nu mai raţionez. Şi mă întâlnesc des. De la bărbatul care merge pe stradă şi îşi aruncă ţigara fix în locul în care i se termină, la femeia căreia îi ţin, dintr-o poziţie incomodă, uşa să intre într-un loc public iar ea nu poate nici măcar schiţa un zâmbet, darmite să spună “mulţumesc”. De la mama care, din contră, ţine uşa cât să treacă copilul ei la intrarea în şcoală, fără să-i pese că îi dă drumul fix peste copilul altuia care se află în spatele ei, la bunicul care îşi împinge nepotul înainte la vreo coadă, lovind alţi copii, doar ca să primească un nimic înaintea tuturor (“Bagă-te şi tu, nu fi fraier!”). De la paznicul de spital care se poartă ca un mic Dumnezeu răutăcios cu aparţinătorii speriaţi şi amărâţi, veniţi cu necazuri din cine ştie ce colţ de ţară, la paznicul de la creşă care curăţă de zăpadă doar jumătatea de trotuar din faţa acesteia, până la poartă:

Mereu face aşa. Dar creşa e în aceeaşi curte cu o grădiniţă, la care merg aceiaşi copii atunci când se fac mai mari. Se intră pe aceeaşi poartă, în aceeaşi curte. Ar mai fi doar câţiva metri de curăţat, astfel încât să poată circula normal şi părinţii care vin din partea cealaltă, că doar n-or veni părinţii de la creşă exclusiv din dreapta şi părinţii de la grădiniţă exclusiv din stânga. Dar nu, omul care curăţă trotuarul ăla face doar ceea ce îi cere legea să facă şi atât. Nici măcar zăpada de lângă trotuar din faţa porţii nu o curăţă, părinţii trebuie să treacă prin troian ca să poată urca pe trotuarul curăţat, e drept, lună. Şi e drept că nici vreun tătic mai în puteri nu am văzut să ia o lopată şi să cureţe el locul ăla, probabil că din trei mişcări s-ar rezolva şi cu trecerea…

Ştiu că nimic din toate astea nu pare neapărat răutate. Poate fi doar prostie, nesimţire sau lipsă de educaţie, şi poate fi reparat. Dar azi de dimineaţă, atunci când dădeam la lopată ca să curăţ o mizerie care nici măcar nu ar fi trebuit să existe, nu m-am putut gândi decât la răutatea vecinului meu de parcare. Ar fi putut da oriunde zăpada aia de pe locul lui, ar fi putut să o răspândească uniform pe o suprafaţă mai mare, ar fi putut traversa cinci metri să o arunce în grădina blocului, ar fi putut să o pună în stradă, unde ar fi curăţat-o imediat maşinile (şi cum de fapt şi trebuie făcut). Dar el a ales să nu facă ceva bine, şi astfel a făcut un rău. Pentru că răul este absenţa binelui.

Toate lucrurile vor merge mult mai bine pentru noi toţi când o să încetăm să ne gândim doar la interesul nostru strict personal şi imediat. Când o să înţelegem că suntem un continuum de energie care ne influenţăm vieţile unii altora în fiecare moment, mai mult sau mai puţin vizibil. Când o să încetăm să mai fim răi. Chiar, când o să încetăm să mai fim răi?

(continuarea, aici)