Omenia este simplă, firească şi de mult uitată

(Avertisment: Povestirea următoare vă poate afecta emoţional, aşa cum şi pe mine m-a afectat şi când am trăit-o, şi când am scris-o. Nu o citiţi, dacă vă ştiţi sensibili. Şi îmi cer scuze, dar eu aveam nevoie să o scriu.)

Una dintre cele mai urâte întâmplări ale vieţii mele, din acelea pe care ştii, pur şi simplu, că nicio terapie din lume nu te va putea face să le uiţi vreodată, s-a petrecut acum douăzeci de ani. Mă întorceam de la Neptun, unde prietenul meu de atunci avusese un concert, spre Mamaia, unde eram cazaţi. Era vreo zece seara şi drumul aproape pustiu. În Eforie Sud, în dreptul acelui gard foarte lung de pe partea dreaptă a drumului, am zărit o maşină oprită pe banda întâi. În timp ce o depăşeam, m-am uitat înspre interior, să aflu de ce naiba se oprise cineva chiar în mijlocul drumului. Şi atunci am zărit tragedia, în lumina aprinsă dinăuntrul acelei maşini: fusese un accident acolo, iar şoferul părea mort, cu capul căzut pe volan. Prietenul meu a continuat să conducă din inerţie (bărbaţii sunt mai uşor de şocat decât femeile), câteva zeci bune de metri, până când am ţipat la el să întoarcă pe loc, să încercăm să ajutăm, dacă se poate.

Doar după ce ne-am oprit lângă maşina fumegândă am zărit-o şi pe cealaltă. Maşina cu care se lovise, un BMW atârnat de acel gard metalic, la vreun metru de pământ, ca un tablou grotesc. Impactul fusese atât de puternic, încât caroseria arăta de parcă fusese prinsă într-o menghină uriaşă, de cimitir de maşini; mai avea doar 20-30 de centimetri grosime şi cumva se agăţase, la mijloc şi cu susul în jos, de vârful unui par din gard. Prin găurile care altădată fuseseră pentru geamuri, se vedeau două braţe, de la cot până la umăr, unul în faţă şi unul în spate – oamenii îşi ţineau probabil coatele relaxat, pe geam, în momentul impactului. Mai târziu aveam să aflu că fuseseră patru oameni în acea maşină. Patru oameni încăpuseră în acei 20-30 de centimetri de tragedie, cu tabla şi scaunele maşinii cu tot. Toţi erau foarte tineri, în jur de douăzeci de ani, iar pe unul dintre ei, un băiat exagerat de zâmbitor şi prietenos, chiar îl cunoşteam, deoarece lucra pentru acelaşi turneu în care eram şi noi: erau angajaţii sponsorului (Philip Morris, cu brandul Marlboro) şi veneau spre Neptun să aducă o geantă cu bani pentru acele concerte. Geantă care nu a mai fost găsită niciodată, de altfel…

După ce ne-am dat seama că nu se mai putea face nimic pentru posesorii acelor mâini atârnate de gard, ne-am îndreptat spre Audi-ul de pe drum. Şoferul era în continuare nemişcat şi părea şi el fără nicio speranţă. Şi despre el am aflat mai târziu, din presă, că nu avusese centura de siguranţă şi că murise în momentul impactului. Degeaba avea o maşină de lux, degeaba i se declanşase airbag-ul la ciocnire, atunci când mergi cu mult peste suta de kilometri pe oră şi te ciocneşti frontal cu altă maşină puternică şi cu viteză mare nu poţi avea pretenţia să scapi nevătămat.

Femeia care se afla alături de şofer avusese centura pusă şi încă trăia. Era şi ea foarte rănită şi ne urmărea cu ochii pe jumătate stinşi cum încercam să îi deschidem uşa blocată. În rest, nu făcea nici ea nicio mişcare şi nu scotea niciun sunet. De altfel, liniştea este cea care m-a mirat cel mai tare atunci, îmi închipuiam că suferinţa este foarte zgomotoasă, aşa cum văzusem eu în filmele-catastrofă sau la înmormântările noastre, cu bocitoare. Dar nu este aşa. O tragedie uriaşă amuţeşte totul în jur. Iar femeia aceea nici măcar nu schiţa vreun efort, cât de mic, pentru a spune ceva. Doar tăcea şi ne fixa cu privirea.

Singura uşă care s-a putut deschide până la urmă a fost una din spate. Între timp, se mai opriseră câteva maşini pe şosea şi mai mulţi bărbaţi trăgeau de zor de fiare, încercând să ajungă la pasagerii de pe banchetă. Erau doi: un băieţel şi o fetiţă. Ea de vreo 12 ani, el cu câţiva ani mai mic. Ea cu creierii împrăştiaţi peste tot, el viu şi şocat, la fel de tăcut ca şi femeia din faţă. Niciunul cu centuri. Şi pentru că îi vedeam oarecum neputincioşi pe acei bărbaţi salvatori, am ieşit în stradă să cer ajutor. Sigur nu judecam corect în acele clipe, pentru că pur şi simplu m-am aşezat în mijlocul benzii celeilalte şi am oprit, cu gesturi ample de agent de circulaţie, un tir. Şoferul se uita către locul accidentului şi m-a observat, în lumina farurilor, destul de târziu, aşa încât a frânat la doar câţiva centimetri în faţa mea. Dar eu nu m-am clintit de acolo – eram convinsă că un şofer de tir are la el o trusă serioasă de scule şi îmi pusesem în cap să îl opresc cu orice preţ.

Aşa era, tiristul avea scule la el şi ni le-a dat, după ce m-a înjurat zdravăn că m-ar fi putut omorî din inconştienţa mea. Dar uşa de la pasagerul din dreapta tot nu s-a putut deschide. Singurul care a fost scos şi întins pe asfalt, la distanţă sigură de maşina care putea exploda oricând (curgea şiroi subţire de combustibil din ea), a fost băieţelul. Părea să aibă coloana vertebrală afectată, pentru că nu mişca deloc, şi era terifiat. Şi atunci s-au adunat ciocănitoarele în jurul său: femeile care au început să îl întrebe cum îl cheamă, câţi ani are, dacă mortul de la volan era tatăl său, dacă muribunda de alături era mama sa, dacă posesoarea creierilor împrăstiaţi fusese sora sa… Am ţipat la ele să tacă şi să dispară de acolo. Apoi am ţipat la tâmpitul care tocmai îşi ducea o ţigară la gură în apropierea rezervorului spart al maşinii. Apoi am ţipat din nou la ciocănitori, care continuau să toace mărunt sufletul bietului băieţel speriat. Apoi au apărut pompierii şi au ţipat ei la noi toţi să plecăm de acolo, să îi lăsăm să îşi facă treaba. Şi dintr-odată s-a umplut locul de maşini de poliţie, şi de Salvare, şi de descarcerare, şi am ştiut că treaba noastră acolo se încheiase. Toată lumea ţipa, doar femeia de pe scaunul din faţă încă îşi rotea tăcută ochii după noi. A doua zi am aflat din presă că a murit şi ea peste noapte.

Nu am fost o eroină în acea seară, nu am salvat pe nimeni atunci. Cine a trebuit să moară a murit, cui i-a fost dat să trăiască a supravieţuit. Cand am ajuns în Mamaia, ne-am prăbuşit într-un bar, împreună cu alţi colegi de trupă care trecuseră şi ei pe lângă micul infern, şi am băut, până spre dimineaţă, whisky cu sticla şi cu genunchii dintr-odată moi. Iar la întoarcerea acasă, maică-mea a bombănit când a trebuit să frece petele de creier de pe blugii prietenului meu. Este foarte gras creierul (cred că e cel mai gras organ al nostru, de altfel), şi pătează. Iar ea a crezut că el fusese neglijent la vreo masă… I-am spus abia după o vreme despre ce fusese vorba, şi s-a înfiorat şi ea. Văzuse ştirea despre accident la televizor şi îl ţinuse minte, pentru că pe vremea aceea buletinele de ştiri nu erau necroloage infinite, ca cele de acum, trebuia să fi fost un accident deosebit de grav ca să fie dat la televizor. Şapte morţi şi un băieţel întreg, dar orfan.

De ce am povestit toate astea acum? Şi de ce nu o să pot uita niciodată acest accident? Pentru că în seara trecută s-a întâmplat acea grozăvie de la metroul din Bucureşti, cu femeia dezechilibrată psihic care a împins o fată în faţa trenului. Am plâns când am văzut imaginile de pe camerele de supraveghere, date în buclă de o televiziune de ştiri. O moarte absurdă, o femeie bolnavă care ucide la întâmplare, o mamă, poate, care nu înţelege de ce tocmai fetiţa ei a fost aleasă de zarurile nemiloase ale vieţii să dispară absolut gratuit. Iar la fel de mult m-a lovit cealaltă ştire, cea conform căreia după accident tânăra a mai supravieţuit câteva minute bune, dar nimeni nu s-a apropiat de ea. Poate că din punct de vedere medical aşa era corect, să fie lăsaţi specialiştii să manipuleze un trup rănit. Dar sufleteşte… Cum poţi să te uiţi la un muribund prin lentila camerei de filmat a mobilului, transmiţând eventual live pe internet marele eveniment la care aveai „norocul” de a fi martor? Cum poţi sta la doar câţiva metri de un om în pragul morţii şi să nu te apleci să îi spui o vorbă de alinare? Să nu îi iei mâna în palma ta şi să îi şopteşti că totul va fi bine, că salvatorii sunt pe drum şi că se va vindeca? Fata aceea a murit nu numai absurd, ci şi foarte, înfricoşător de singură, deşi se afla în mijlocul unei mulţimi de oameni. Pentru că nimeni de acolo nu s-a aşezat alături de sufletul ei, să îi spună pur şi simplu o vorbă omenească, care să îl călăuzească, cu căldură, spre dincolo. Aşa cum nici eu nu îmi voi putea ierta vreodată că nu m-am priceput să stau alături de femeia de pe locul pasagerului din maşina de la Eforie Sud. Pentru că, oricum, toată agitaţia mea de atunci nu a folosit la nimic. Ar fi trebuit să mă aşez lângă geamul ei şi doar să o privesc, cu grijă, linişte şi iubire. Să ştie că cineva este alături de ea în marea trecere. Că măcar cuiva îi pasă.

Anunțuri

Scrisoare de la Moş Nicolae, cică

Are probabil vreo 45 de ani scrisoarea aceasta. Am găsit-o de curând, printre lucrurile mamei mele. Poartă scrisul ei şi urmele trecerii vremii. Şi zice aşa:

„Dragă Aluniţă,

Moş Niculae îţi aduce jucării şi te întreabă: tu eşti cuminte, o asculţi pe mama, de azi înainte trebuie să mănînci pîine şi mîncare, să faci pipi singură şi să te încalţi cu ghetuţele, dacă nu, Moş Niculae vine şi îţi”

Va rămâne o enigmă ce îmi… Moş Nicolae. Nu întorc foaia să vedeţi şi restul, dar presupun că aţi ghicit că era ceva ce implica beţişoare „fermecate”. Am vrut doar să vă spun că, citind scrisoarea aceasta semnată, chipurile, de Moş Nicolae, mi s-a făcut brusc un dor nedefinit de o vârstă de care nici măcar nu îmi pot aduce aminte. De vârsta la care marile mele probleme erau refuzul oliţei şi neştiinţa legării şireturilor.

Cred că în seara asta, înainte de culcare, o să îmi strecor şi eu pe furiş câteva bomboane în ghetuţe. În amintirea tuturor mamelor care nu mai pot face asta pentru copiii lor. Şi a uneia în special.

A fi sau a nu fi celebru

Cazul 1

Suntem în supermarket. În timp ce eu fac cumpărăturile de pe listă, fiică-mea „scanează” şi ea raionul cu dulciuri. Toate bune şi frumoase, până când dărâmă, cu ceva zgomot, o etichetă de preţ de pe un raft. Un pic speriată, o ia de pe jos şi mi-o întinde cu speranţa că voi şti să îi repar greşeala. Mă îndrept spre raftul cu pricina, când îl văd: Bodyguardul. Mă săgetează cu privirea, de parcă m-ar fi prins cu buzunarele pline de produse nedeclarate la casă. Apoi se uită lung şi foarte, foarte atent la copil. Să vezi că ne încătuşează pe amândouă!

– Tu eşti Luna, nu-i aşa?, îl aud eu pe un ton surprinzător de prietenos.

Şi atunci îmi dau seama că am de-a face cu un cititor. Cineva care îmi citeşte blogul şi m-a recunoscut. Îmi place zâmbetul lui, e clar că îmi apreciază umorul. Aşa că îi zâmbesc şi eu înapoi.

– Şi tu, Aluniţa, ce mai faci? Să tot fie vreo treizeci de ani de când ne-am văzut… Noroc cu Facebook-ul ăsta, că ne mai recunoaştem din poze!

Era, de fapt, un fost coleg de şcoală generală. Deci cam atât mi-a fost cu celebritatea. Of… ce mi-ar mai fi plăcut să mă cunoască doar după scrisul meu!

Cazul 2

– Hai, lungeşte-te aici, să te văd. Mai jos, mai jos… aşa… e bine acum… Şi zi aşa, te cheamă „Mama Aluniţă”, nu? Ridică mai mult… aşa… Mi-a zis asistenta mea, când ţi-a văzut numele pe programare. Cică te ştie pentru că îţi citeşte blogul, şi s-a bucurat că o să te cunoască.

Am zâmbit uşor în direcţia asistentei. Nu o puteam vedea prea bine, cum stătea ea acolo alături de medicul ginecolog, între picioarele mele, ţinând speculul în timp ce el mă controla.

– Şi eu mă bucur, am murmurat.

Deşi de acest ciudat moment de celebritate m-aş fi putut lipsi, totuşi.

––––-

Nu-i aşa că femeile nu sunt niciodată mulţumite? 😉

Am găsit un pui de pasăre. Cum procedăm?

Conform indicaţiilor Societăţii Române de Ornitologie, cea mai bună variantă este să aşezăm puiul cât mai aproape de potenţialul cuib din care a căzut şi cât mai sus, la adăpost de prădători. De obicei, părinţii îl hrănesc sau îl recuperează cumva. Sau chiar, dacă puiul are deja pene, se întoarce el însuşi acasă, după ce prinde puteri. Desigur, există şi situaţia în care puiul este vizibil rănit, şi atunci e mai bine să ne adresăm unor specialişti, aşa cum ne arată şi posterul de mai jos:

Îmi pare rău că imaginea nu este de cea mai bună calitate, aşa am găsit-o şi eu pe net. Am căutat-o şi pe site-ul la care face trimitere, al unui proiect european de protecţie a păsărilor migratoare, dar acesta nu pare să mai fie activ. Totuşi, dacă aveţi copii interesaţi de viaţa păsărilor, se pot găsi pe acest site informaţii utile şi prezentate într-un mod agreabil, unele chiar prin jocuri.

Poate că vă întrebaţi de unde şi până unde mi-a venit ideea să scriu un articol pe această temă. Ei bine, răspunsul este că sper ca informaţia să ajungă la cât mai mulţi oameni, inclusiv la „domnul” care a oprit-o mai devreme pe stradă pe fiică-mea şi i-a spus:

– Ai tu grijă de ăsta!

După care i-a pus în pumnişorul ei de opt ani un pui de vrabie (sau cel puţin aşa părea după pene, pentru că mă pricep mai deloc la păsări) şi a plecat. Luna nu-l mai văzuse niciodată până acum pe acel bărbat şi a venit într-un suflet acasă, să îngrijim micuţa vietate. Iar eu, nemiloasa, am trimis-o înapoi afară, să îl lase în apropierea cuibului său. Bineînţeles că a început să plângă în hohote, că nu-l poate abandona, şi nu m-a crezut că aceasta este cea mai bună soluţie. Aşa că a decis să se ducă la cabinetul/petshop al veterinarului nostru, pentru o părere mai avizată. Şi s-a întors de acolo tot cu bietul pui agăţat de degeţelele ei:

– Doctorul nu era acolo. Şi mi-au zis cei de la petshop să ţin eu puiul până mâine dimineaţă, când vine el la cabinet.

M-aş bucura să afle, pe această cale, şi „cei de la petshop” (care sunt foarte probabil studenţi la Medicină Veterinară) cum trebuie procedat cu un pui de pasăre căzut în cuib. Pentru că nu mi-a fost deloc uşor să îmi conving copilul să îl lăsăm în natură. Dar am făcut-o până la urmă. L-am lăsat în curtea blocului, care e plină de pomi cu păsări, ne-am îndepărtat vreo zece minute, apoi nu l-am mai regăsit. Luna s-a oprit în sfârşit din plâns şi acum nu ne-a mai rămas decât să sperăm amândouă că puiul este bine, sănătos, alături de familia lui. Pentru „domnul” care i l-a pasat cu atâta lipsă de responsabilitate unui copil nu am deloc gânduri la fel de pozitive.

Banalităţi

S-a vorbit mult zilele astea despre femeia ucisă în chinuri la Motru, de către propriul bărbat, fără ca vecinii să dea măcar un telefon la 112, darămite să intervină personal. Pentru cine nu ştie, şi pe scurt, un bărbat de 52 de ani a petrecut două ore torturându-şi femeia (34) cu un ciob. După care a ucis-o. Acum mai mulţi ani, prima lui femeie a preferat să sară pe geam, de la etajul al doilea, decât să-i mai suporte bătăile. Şi-a rupt ambele picioare, dar şi-a păstrat viaţa. A doua femeie a fost şi ea bătută crunt, dar nu se cunosc detalii, pentru că este încă terifiată şi a refuzat să povestească ceva. După crima de zilele trecute, au urmat veşnicele scuze ale vecinilor (era normal să se audă scandal din acea casă, de ce să dea telefon la poliţie?) şi veşnicele acuze ale vecinelor (victima e de vină, de ce stătea cu el?). Iar eu m-am gândit că e momentul să povestesc cum am fost sfătuită, acum vreo lună, de un poliţist, să nu mai sun la 112 când aud certuri violente prin vecini.

Sunasem pe la miezul nopţii, când tot cartierul răsuna de ţipetele agresive şi agresate ale unei femei şi băiatului ei – ea ameninţând cu dezmoştenirea şi chiar aruncând lucruri pe geam, el ameninţând cu crima şi chiar strângând-o sonor de gât. Urletele se auzeau dintr-un bloc de lângă casă şi nu înţelegeam de ce nu e încă poliţia acolo, deşi ar fi fost zeci de vecini care ar fi putut-o chema. Până la urmă, după vreo jumătate de oră de scandal, am sunat eu. M-au asigurat că sunt pe drum. După o oră, încă nu veniseră. Eram totuşi într-un orăşel, nu în ditamai metropola, aşa că am sunat din nou. Încurcaseră adresa şi credeau că le reclam un alt caz, la câteva străzi distanţă, unde se afla deja echipajul. După o oră şi jumătate, au venit în sfârşit. Certăreţii au tăcut ca prin farmec când au zărit maşina poliţiei. Iar cei doi poliţişti din ea mi-au spus că sunt singurii de serviciu din tot oraşul şi că, dacă ar fi înţeles exact unde îi chem, la telefon, nici măcar nu s-ar mai fi deplasat. La câteva străzi distanţă fusese o treabă mai serioasă, cu răni, spitale şi bebeluşi traumatizaţi, nu cearta asta banală de aici.

– Ǎştia au mai făcut scandal. Şi ştiţi cine locuieşte acolo?, îmi arată poliţistul spre geamul de unde se auzea scandalul. Un poliţist. Soţul doamnei care urlă. Deci dacă ar fi cu adevărat în pericol, ar şti unde să sune şi singură. Şi dacă-mi permiteţi un sfat: nu vă mai băgaţi în astfel de situaţii. Pe mine m-a chemat cineva odată că un tânăr îşi bătea iubita în plină stradă. Am plecat într-un suflet şi, când am ajuns acolo, fata bătută a început să ţipe la mine, să îi las iubitul în pace, pentru că e treaba lor dacă o bate. De atunci, nu mă mai grăbesc deloc la astfel de cazuri.

Şi mi-am adus aminte de o prietenă de-a mea care s-a refugiat la mine, acum vreo douăzeci de ani, speriată de soţul ei turc care era într-o mare criză de nervi şi o ameninţa cu omorul. Bineînţeles că am primit-o, am consolat-o, am asigurat-o că poate rămâne la mine până se liniştesc apele… şi bineînţeles că ea i-a spus lui la telefon unde se află, şi că i-a deschis uşa atunci când a venit acolo, şi că el a intrat şi a început să spargă tot prin jur, în casa mea, şi să mă ameninţe şi pe mine. Până la urmă, a plecat când a auzit că poliţia e pe drum. Iar prietena mea a preferat să plece cu el. Au divorţat abia după nişte ani.

Întoarsă la Bucureşti, i-am ascultat sfatul poliţistului şi nu am mai atins telefonul atunci când am auzit urlete de la vecinii mei de apartament. Locuiesc acolo, ilegal, trei generaţii de lichele (bunica, mama şi fiica), care au uneori partide foarte disputate de certat, nu numai între ei, dar şi cu noi, vecinii. Acum câteva luni, iubitul fiicei a făcut şi el o criză mare de nervi şi a bătut-o (cred) pe bătrână. Atât de tare se auzeau ţipetele şi bufniturile de la etajul şapte, încât jos se adunaseră o grămadă de oameni curioşi. Am ieşit pe geam şi i-am rugat pe agenţii de pază amestecaţi printre acei oameni să urce în ajutor. Au refuzat. Am rugat să cheme cineva poliţia, nu s-a sinchisit nimeni. Atunci am făcut-o eu, deşi mi-e tare frică de acei oameni, deja primisem ameninţări de la ei şi fără motiv, darămite să le mai şi dau unul… Poliţia a venit după vreo jumătate de oră, când în apartamentul vecin se făcuse o linişte mormântală. Au sunat de câteva ori la uşă, apoi mi-au spus că nu au ce face:

– Păcat că nu o mai bate încă (!!), dacă se auzea ceva, am fi avut motiv să intervenim în forţă, dar aşa…

– Ştiţi că s-ar putea să fie linişte pentru că n-o mai putea să ţipe?

– Eee, lăsaţi, că nu o fi chiar aşa.

Şi nu a fost. Baba era bine, mersi, atunci când am văzut-o, după câteva zile. Iar eu nu mai sun la 112 când îi aud cum urlă alături. Şi o să-i tot aud, pentru că nimeni nu îi poate scoate din bloc, deşi nu au niciun drept legal să stea acolo şi nici nu plătesc vreo întreţinere, din cauză că poliţia e neputincioasă, iar justiţia nu îşi face treaba.

Scriind acum, îmi aduc aminte şi de femeia aceea de la ţară, de undeva de pe lângă Bucureşti, care a ajuns la spitalul Marie Curie, pe o ploaie torenţială, într-o duminică dimineaţă, bătută de bărbat, şi ea şi fetiţele ei. Una dintre fetiţe avea nevoie de internare, dar pentru mamă şi soră nu s-a găsit loc. Şi aşa se face că le-a zărit pe hol o prietenă de-a mea, şi ea internată cu copilul acolo, şi a aflat că bărbatul le bătea des, ştia tot satul, dar nu aveau unde să se ducă, aşa că rămâneau acasă, să fie bătute iar. În spital nu era nimeni să le ajute – nu tu un consilier, un psiholog sau un poliţist (deşi sunt multe astfel de cazuri care apar în spitale, iar aici vorbim, mai mult, de un spital pentru copii). Aşa că prietena mea a chemat poliţia, iar poliţia le-a explicat că nu e în circumscripţia lor, că trebuie să se întoarcă în sat să depună plângere, că nu trebuia să fugă de acasă, că ar trebui să meargă şi la IML, dar costă şi e complicat pentru că e şi duminică. De lucrul ăsta mă convinsesem şi eu, pentru că timp de câteva ore le-am căutat un adăpost celor două, sunând la toate numerele de telefon pe care am reuşit să le găsesc de pe la diverse direcţii de asistenţă socială şi protecţie a copiilor, precum şi la organizaţii de profil. La Stat nu a răspuns absolut nimeni, la privat a răspuns vag cineva, dar până a doua zi la prânz, când m-au sunat înapoi de la acel ONG, să discutăm mai detaliat despre o eventuală mână de ajutor, lucrurile se „rezolvaseră”: peste noapte se găsise un colţ de pat de spital pentru mamă şi cea de-a doua fiică, astfel încât să nu o lase singură şi speriată pe cea mică, internată, iar a doua zi au plecat din spital cu numărul de la DGASPC în buzunar şi atât. Sunt absolut convinsă că s-au întors acasă. Pentru că astfel de femei cred că nu au unde să se ducă. Şi nu le ajută nimeni.

Vi-o mai amintiţi pe coafeza împuşcată în Dorobanţi de soţul ei abuziv? Dar de vânzătoarea de la nu ştiu ce magazin de lux de pe Calea Victoriei, ucisă şi ea la serviciu? Ambele făcuseră cereri de ordine de restricţie faţă de soţii lor, de parcă se credeau în filmele americane, să le şi obţină! Pe tânăra bătută în public, într-un local din Petroşani, de interlopul acela cunoscut în oraş şi cu antecedente serioase, o mai ştiţi? A făcut vâlvă şi ea atunci, hotărâtă să ceară sancţiuni şi răzbunare, vuia mass-media, s-a intentat proces, pentru că exista dovada video clară a infracţiunii – filmarea în care se vedea şi pumnul, şi felul în care bărbaţii din jur continuaseră să stea indiferenţi la masă… Apoi fata şi-a retras plângerea şi gata cu procesul, sancţiunile şi răzbunarea. Oraş mic, mafie mare, fată neajutorată. Rămâne cum am stabilit.

Nu e o situaţie tipică României, ea este întâlnită peste tot, inclusiv în lumea „civilizată”. Femei-victime, instituţii ineficiente, semeni nepăsători. Doar că la noi, probabil, ea este mult mai des întâlnită decât în alte părţi. Acum nişte ani, am citit că, în Franţa, mureau în medie 6 femei pe lună din cauza violenţei conjugale. Nu ştiu dacă e mult sau puţin, dar ştiu că pentru România nici măcar o statistică pe subiect nu am reuşit să găsesc atunci. Cine să o facă?…

Când simţi că nu mai poţi şi totuşi mai poţi puţin

Când ai obosit să ai grijă singură de fetiţa ta care are doisprezece ani, dar este încă la fel de neputincioasă precum un bebeluş. Şi ştii că aşa va rămâne mereu.

Când îţi înmormântezi băieţelul de zece ani, pe care l-ai crescut până acum în ciuda faptului că un medic ţi-a spus, imediat după naştere, că nu va trăi decât câteva zile. Cu dispreţ ţi-a spus asta, iar tu te-ai încăpăţânat să îi arăţi că se înşală.

Când nu mai ai nimic, nici maşină, nici haine, nici casă, nici dinţi – doar un capăt de pat de spital, pe care dormi, de luni de zile, lângă copilul tău grav bolnav, pentru tratamentele căruia ţi-ai dat şi ultimul ban.

Când de-abia ai loc în casă să pui unul lângă altul cele patru sicrie ale copiilor tăi morţi deodată într-un accident de maşină.

Când bărbatul te părăseşte imediat cum află că vrei să-i păstrezi sarcina, pentru că el nu-şi doreşte copii. Apoi te îmbolnăveşti de cancer.

Când te întorci de la serviciu şi îţi găseşti copilul spânzurat în dormitor, şi te întrebi, ani, şi ani, şi ani, unde ai greşit şi de ce nu ai ştiut să citeşti semnele disperării?

Când îţi moare fata de doar douăzeci de ani chiar de ziua ta şi tu răspunzi cu „Mulţumesc” urărilor de „La mulţi ani” venite de la oameni care încă nu au aflat.

Când ai un băiat cu handicap care are nevoie de sprijin permanent, iar tu îmbătrâneşti, şi el îmbătrâneşte, aveţi amândoi părul alb, dar tot de mână trebuie să îl ţii pe stradă. Şi simţi că se apropie moartea, şi cine o să-l îngrijească după? Şi apoi mori.

Când simţi că nu mai poţi, întotdeauna mai poţi puţin, atunci când eşti mamă.

Noutăţi din cartier

Nici trei săptămâni n-am lipsit din Bucureşti. Şi iată ce am găsit la întoarcere:

1. Fântâna – ACEA fântână oribilă, penibilă şi nefuncţională din intersecţie de la Şincai, la care s-a lucrat nişte săptămâni bune, cu oameni mulţi şi utilaje – nu mai este; a fost înlocuită de o coiţă mai mică, dar mai bărbătoasă, pentru că măcar ţâşneşte mai abitir apa din ea.2. Prelata – ACEA prelată din lemn de pe bulevardul Cantemir, care stă să cadă din iarnă, şi pentru îndepărtarea căreia am fost trimisă ca o minge de ping-pong telefonică, de la Primărie la Poliţia Locală, cu trecere prin ISU şi Pompieri – nu mai este; a fost complet dată jos; a rămas doar uşa larg deschisă la ditamai panoul electric al clădirii, dar sper ca până la iarna următoare să se rezolve şi asta.

3. Gunoiul – ACEL gunoi care tronează peste tot prin Tineretului cam de când avem primar nou care se ceartă cu REBU şi ne pune să ne descurcăm singuri cu deşeurile, în timp ce el construieşte borduri inutile, plantează tuie nesimţit de scumpe şi fumează fără jenă în restaurante – ei bine, gunoiul este tot acolo; doar că locuitorii cartierului par să se fi adaptat la situaţie şi îl împodobesc frumos acum; dacă tot pute, măcar să arate drăguţ.

O să mai plec vara asta. Îmi plac surprizele.