Aveam blog sexual şi nu ştiam

Fetiţei mele îi place de un coleg de la baschet pentru că este foarte politicos. Salută pe toată lumea, se scuză şi mulţumeşte pentru orice nimic şi, mai ales, are ȋntotdeauna vorbele la el cȃnd zice antrenorul ceva. Şi nouă ne place de el, dar, ca adulţi hȃrşiţi de viaţă ce suntem, ȋl suspectăm de falsitate:

– E posibil să fie un linguşitor, de fapt, Luna, ȋi spun eu ȋn şoaptă ȋntr-o seară, după ce ea mi l-a lăudat din nou, cu mare admiraţie. Da’ să nu mai spui nimănui despre asta, te rog.

O văd cuprinsă de importanţa momentului. Mama face un lucru interzis, vorbim pe cineva de rău, avem un secret… Ce mai, Luna e toată ţeapănă şi roşie la faţă. Ca să o mai destind, ȋi zȃmbesc şmechereşte:

– Sau poţi spune că e pupincurist.

– Ce e aia?

– Ia încearcă să îţi dai seama singură, o îndemn eu. Poţi separa în mai multe cuvinte.

– Pupi… pupincu… nu ştiu!

– Pup-in-cur-ist, o ajut eu. Adică cineva care pupă pe altcineva în cur.

O văd şi mai nedumerită şi am o revelaţie:

– Nu-i aşa că nu ştii ce e ăla „cur”?

– …

– Nu trebuie să fii jenată, că nu e un cuvânt prea frumos. Înseamnă „fund”, Luna.

Şi iată că, ȋn sfȃrşit, copilul meu se relaxează şi se porneşte pe rȃsul acela zdravăn pe care ar trebui să ȋl ȋnregistrez odată şi să las cu limbă de moarte să mi-l pună pe repeat ȋn cavou, poate-poate mă ȋntorc la viaţă.

Deci am un copil care, la şase ani şi jumătate, nu a auzit niciodată cuvȃntul „cur”. Nu ştiu dacă e de foarte bine, dar eu aşa mă simt, ştiind că ȋl cresc ȋntr-un mediu decent şi politicos. De drac i-am mai povestit fugar, ȋn context religios, de organul genital masculin a mai auzit pe stradă, de ăla feminin aude cȃnd sunt la volan (da’ nici măcar nu m-a ȋntrebat ce ȋnseamnă), iar sexul ȋmpreună cu vocabularul său aferent e ȋncă un subiect tabu ȋn conversaţiile noastre. Singurul cuvȃnt mai vulgar pe care i-l zic uneori, cu ton de glumă accentuat, e „căcat”.

Ȋn aceste circumstanţe, deci, ȋn care noi nu vorbim urȃt şi, prin urmare, cu atȃt mai puţin NU AM CUM SĂ SCRIU URȂT, ȋmi explicaţi şi mie, vă rog, cum mama naibii s-a putut ajunge la mine pe blog după următorii termeni de căutare??!!:

  • fundul mamei mele
  • te vreau in fundul meu povestirii word press
  • desene pe fundul feme
  • o călăresc pe mama povestiri
  • la dus cu mama
  • pasiune si fantezie cu mama
  • povestiri sexuale mama mea de la bordel
  • povestiri sex cu mama
  • tata mă călăreste toată noaptea povestiri
  • mama vrea numai în cur povestiri

Pentru autenticitate, sunt luaţi cu copy-paste din statisticile blogului, care ȋmi semnalează zilnic sursele din care vin cititorii.

Mai sunt căutări bolnave, din seria fantasmelor sexuale ale internatului romȃn:

  • desene animate cu basme fundu gol
  • prietena si mama ei vis
  • femei care merg pe strada in fundul gol
  • desene animate cu bunicul in fundu gol

Chiar aşa, cu bunicul?!

Desigur, există şi căutări bizare fără substrat sexual, de te ȋntrebi ce poate fi ȋn mintea oamenilor atunci cȃnd intră pe Google:

  • silabeletelefonuluimerg
  • mama tatuajelor
  • desene animate cu deloc in romana mmm
  • dorm cu caciula vara
  • copilul cu frunze pe picioare
  • mama,ce frumos sau mama ce frumos
  • cu caciulita
  • betovan sinfonia a 5 a cu lumini
  • cioc cioc ciocaboc film
  • stapane
  • copii cu 5 money

Măcar pe acestea le ȋnţeleg cum au direcţionat spre articole de-ale mele, ca Frunze de arbore genealogic, Money, money, money…, La femei se merge doar cu căciuliţă, să fie clar! şi altele.

Ȋnţeleg şi căutări ca „prieteni de făcut” sau „caut tătic” şi mă ȋntristează să aflu că există oameni (probabil copii) care speră ca Google să le aducă prieteni sau, şi mai trist, un părinte. Dar despre „lovitura la stomac” sau „cum desenez un vas de lut ȋn mişcare” zău dacă am scris vreodată! Iar ȋntrebarea deschisă, pusă internetului şi ajunsă pe blogul meu, „cȃţi colegi avea manole” mă enervează de-a dreptul: toată lumea ar trebui să ştie că erau „cu Manole zece,/ Care-i şi ȋntrece.” Sau poate că era de la vreun corigent la aritmetică…

Sunt curioasă după ce sintagme voi fi accesată de acum ȋnainte, că tot am băgat mai sus cuvȃntul „căcat” ȋn articol. La cȃt de plină e viaţa noastră de materia cu pricina, e imposibil să nu ȋmi crească traficul semnificativ. Vă ţin la curent!

Publicitate

Dragilor mei cititori

La mulţi ani! Habar n-aveaţi, dar azi împliniţi un an. Da, cu voi doi vorbesc, cei care mă citiţi conştiincios încă de la primul articol publicat aici, pe 11 februarie 2014.

Vă urez numai bine şi vouă, celorlalţi vreo sută, două, care m-aţi găsit mai târziu prin aglomeraţia asta electronică şi care aţi revenit regulat pe blogul meu, cu încrederea că vă voi aduce un surâs dimineaţa la cafea. Şi vouă, blogger-ilor care îmi lăsaţi urma trecerii voastre pe aici sub formă de avatar; îmi pare rău că nu ajung să vă citesc pe toţi, dar aveţi tot respectul meu pentru generozitate. Si ţie la mulţi ani, frumoasă căţeluşă albă cu cont de Facebook, care mi-ai apreciat cu lăbuţa ta ultimul articol cu trimiteri culinare!

Ar mai fi câteva mii de rătăcitori ocazionali pe aici, dar lor nu le urez nimic pentru că, oricum, nu mă (mai) citesc.

Îmi cer scuze dacă, uneori, surâsul aşteptat a fost înlocuit de o lacrimă în colţul ochiului, ocazionată de vreo povestire din viaţa reală, şi nu din Lunezia – minunata lume imaginară a fetiţei mele. Uneori mă simt prea tristă sau frustrată pentru a mă putea concentra pe naraţiuni de vise şi perle copilăreşti sau pentru a masca subiecte grave în anecdote aparent puerile, aşa cum încerc de obicei.

A fost un an special pentru mine, în care am reuşit să îmi inving eterna teamă de a da greş în public şi am făcut primul pas către ceea ce mi-am dorit de la cinci ani: să scriu. Încă îmi mai adun curajul pentru următorii paşi. Iar micile mele povestiri rămân un exerciţiu excelent în acest sens.

Cât despre emoţiile zilnice pe care mi le-a adus acest blog, ce să mai spun: nepreţuite! Sunt lipită de statisticile de trafic, bucuroasă la fiecare „Like” şi în extaz la fiecare nou abonat sau distribuire. Dacă vă mai spun şi că râd singură atunci când scriu ceva ce mi se pare irezistibil, aveţi tabloul complet al pasiunii mele de un an încoace.

Fiică-mea e şi ea destul de implicată în poveste. Încă nu mi-a spus că locuiesc „la blog”, aşa cum declară băieţelul unei prietene prinse de mai mulţi ani în această activitate creativă, dar obişnuieşte să mă trimită să scriu de fiecare dată când mă bufneşte râsul la vreo perlă de-a ei. Iar luna trecută m-a „înjurat” tematic, atunci când am refuzat să îi dau în gură să mănânce:

– Blogăristo!, mi-a zis ea cu obidă.

Îi citesc aproape tot ce public. E mirată să audă ce prostioare a făcut acum doi-trei ani şi încântată de transcrierea literară a vreunei aventuri recente. Îi mai arăt şi harta vizitelor, din când în când, şi îi explic în ce ţară a mai citit cineva despre ea. Îi plac steguleţele alea înşirate pe pagina de statistici, aşa că încep să-i citesc lista:

– România, Austria, Germania, Anglia, America, Coreea de Nord, Italia, Sri Lanka, Kenya, Jersey (n.a. ce naiba e Jersey?!), Turcia, Singapore…harta-vizite-blog-2015_02_0Avem o listă din ce în ce mai lungă şi sunt bucuroasă şi mândră când i-o citesc. Şi câte o pată de culoare în fiecare continent. Doar Groenlanda aia goală mă cam enervează, nici nu ştiam cât e de mare înainte să văd mapamondul de pe WordPress. Luna mă ascultă cu atenţie, apoi se întristează şi mă întreabă cu vocea ei mică la care apelează în situaţii copleşitoare:

– Şi din Giurgiu… nimeni?

– Ba da, Luna, tăticul tău citeşte tot, o liniştesc eu. Şi îmi trimite uneori SMS-uri cu textul „Like”, pentru că el nu e conectat la marea reţea socială. De obicei, la articolele în care scriu şi despre el câte ceva. Doar că Giurgiu nu e o ţară…

Dar emoţia ei cea mai mare a fost când i-am citit primul mesaj primit de la cineva complet necunoscut, plin de urări generoase pentru noi două, în semn de recunoştinţă pentru bucuria cu care spunea că citeşte fiecare articol. Mai primisem încurajări de la prieteni şi toate mi s-au părut minunate (cum să nu ţi se umple sufletul când cineva îţi spune că i-ai făcut ziua mai frumoasă sau că a râs singur în faţa calculatorului, citindu-te târziu în noapte?), dar nu şi de la cineva complet străin:

– E femeie sau bărbat, mama?, m-a întrebat Luna după un moment de tăcere concentrată.

– Femeie. O cheamă Amalia.

– Eu cred că doamna asta crede în Dumnezeu, dacă a scris aşa ceva.

Atunci să-i ajute Dumnezeu, zic eu! Iar voi, dragii mei cititori, apucaţi-vă de scris, dacă doriţi mângâieri pe orgoliu şi emoţii tandre, ca ale mele!

 

P.S. Despre frustrările de blogger cu audienţă micuţă de tot – la fel de numeroase ca şi satisfacţiile enumerate mai sus – într-un articol viitor. Azi doar ne bucurăm!