Jurnal de lăsat de fumat – Ziua 454

Da, e mai mult de un an (bisect!) de când nu mai fumez. Nu regret nimic, nu am nicio poftă, nici măcar nu mai visez noaptea că sunt prinsă fumând, cum mi s-a întâmplat de două ori la început şi credeam că o să mă bântuie coşmaruri tematice pentru tot restul vieţii mele. Pot sta liniştită în locuri afumate, bărbatu-meu fumează alături de mine, am ţigări în casă şi brichetă în geantă. Nu se ştie niciodată când ai nevoie de foc şi doar n-o să mă întorc acum la iască şi cremene, doar pentru că nu mai fumez. Nu ştiu cum a reuşit acel medicament-minune, Champix, să mă spele pe creier, dar iată că a funcţionat.

Şi nu, nu m-am transformat în apostol al lăsatului de fumat. Doar atunci când trec pe lângă nişte oameni chirciţi de frig, pe la uşa vreunui local sau a unui loc de muncă, ducând la gură, cu degetele înţepenite, o ţigară tremurândă – doar atunci, deci, simt nevoia să le spun că pot suna cu încredere la numărul de telefon scris pe pachetele de ţigări. Sunt mulţi oameni care şi-ar dori ajutor să se lase, dar sunt neîncrezători în şansa de reuşită a programului Stop Fumat. Iar eu sunt dovada vie că acel program dă rezultate bune.

În plus, am calculat astăzi şi câţi bani am economisit nedându-i pe minimum un pachet de ţigări pe zi: spre 7.500 lei. Plus cam o treime din costurile de încălzire pe timpul iernii. Pentru că fumam, evident, cu geamul deschis, indiferent de anotimp. Şi am repartitoare de căldură. Echivalentul unei vacanţe elegante în Grecia, aş zice (se aude, domnu’? la vară NU mai vreau în Bulgaria, avem bani de mai bine!).

Singurul amănunt uşor deranjant este luatul în greutate. Vreo 10 kile am pus pe mine. Mai concret, 14. Majoritatea în zona taliei, de a trebuit să-mi cumpăr câteva haine noi. Ceea ce, hai să recunoaştem, nu este chiar atât de neplăcut! Restul kilogramelor, le-am pus bine unde le-am pus. Nu intru în detalii, să zicem doar că nu mai am nevoie de implanturi în niciun loc la modă. Mă consolez cu asta în aşteptarea momentului în care voi reveni la silueta mea obişnuită. Pentru că am dat eu jos ditamai surplusul de peste 50 de kilograme după ce am născut, n-o să mă încurc acum cu un mizilic de 14, nu-i aşa?

Anunțuri

Jurnal de lăsat de fumat – Sfârşit

A trecut mai mult de o lună de când nu mai fumez. Ştiu că unora nu li se pare mare lucru, dar un fumător veteran, ca mine, înţelege cu siguranţă că este, de fapt, o mare realizare.

În ultimele două săptămâni, am redus treptat medicaţia, iar săptămâna viitoare o termin complet. Nu am simţit nici un efect advers, nici o schimbare de dispoziţie, nici o tentaţie de a fuma. E drept, mă gândesc, încă, deseori la fumat. Vechile obiceiuri nu au cum să dispară dintr-odată şi ştiu că voi mai avea o vreme reflexul de a mă duce să fumez o ţigară după fiecare masă, de exemplu. Dar pofta nu mai există. Când mă gândesc la ţigări e cam la fel cu amintirea unui fel de mâncare extraordinar, pe care l-am mâncat odată, într-o vacanţă, departe; mi-a plăcut la nebunie şi îmi voi aminti de el toată viaţa, dar ştiu că nu e posibil să îl mai mănânc vreodată exact pe acela, pentru că timpul nu poate fi dat înapoi.

Într-o noapte, mi s-a întâmplat şi ceea ce mă avertizaseră toţi foştii fumători. M-am trezit cu o ţigară în mână şi cu un muc în scrumieră şi m-a apucat o teamă teribilă că m-am apucat din nou să fumez, fără să îmi dau seama. Dar era doar în vis. Subconştientul ăsta şmecher al meu a încercat să se consoleze cu o ţigară onirică (ba chiar două!), dacă a văzut că eu nu îi mai dau nimic real. Cică voi mai visa asta mult şi bine…

O să închei aici jurnalul, pentru că nu cred că vor mai interveni schimbări. M-am hotărât să nu mai fumez şi nu voi mai fuma. M-aş bucura să aud că am fost de ajutor cuiva care s-a lăsat de fumat, la rândul lui, prin intermediul programului Stop Fumat. Şi îi sfătuiesc şi pe nehotărâţi să încerce, pentru că nu au nimic de pierdut. Mai ales pe cei care îşi propun ca rezoluţie de Anul Nou să renunţe la ţigări – cu medicamente pare mult mai uşor. Nu ştiu dacă din ianuarie vor fi aceleaşi condiţii, legile se schimbă de la an la an, dar acum, în decembrie, programul funcţionează foarte bine şi există stoc de medicamente gratuite. Trebuie doar să daţi un telefon la 08008STOPFUMAT (0800878673). Până şi apelul e gratis, de ce să nu încercaţi?

exsmoker

Jurnal de lăsat de fumat – Ziua 26

Ca urmare a unor plângeri sosite la poşta redacţiei, trebuie să vă ţin la curent, pe scurt, cu progresele mele în lupta cu nicotina. Adică mă întreabă lumea pe stradă şi la telefon dacă mai fumez, ba chiar şi soacră-mea m-a sunat pentru un spoiler, cică are o prietenă care se tot uită degeaba pe blog de o vreme încoace. Ca să nu mai vorbesc despre fostul meu coleg de liceu, în prezent aprig luptător antitero, care îmi mai bagă câte un „blajin” mesaj motivaţional de tipul: „Nu-mi vine să cred că ai fumat! Să nu mai faci aşa ceva!!!” Deci, îmi permiteţi să raportez… răspunsul e… nu. Nu mai fumez.

În ultimul articol, cel din ziua a zecea, v-am povestit că am fumat imediat cum am rămas singură acasă. După aceea, de la o ţigară seara, înainte de culcare, am „progresat” la două pe zi (una şi la cafeaua de dimineaţă), apoi la patru. I-am mărturisit doctoriţei nemulţumirea mea că sunt slabă şi temerea că, în ritmul acesta, voi ajunge din nou să fumez regulat. M-a asigurat că nu e grav, la urma urmei, era un mare progres să ajung de la douăzeci la doar patru ţigări pe zi. Mi-a dat medicamentele pentru următoarele două săptămâni şi m-a rugat să îmi fixez un nou termen pentru renunţarea definitivă.

Dar nu a mai fost nevoie. De cum m-am întâlnit din nou cu prietenul meu, în weekend, am renunţat complet la fumat. Şi aşa am rămas până azi, chiar şi când sunt singură. În total, nu am mai fumat deloc de unsprezece zile, fără nici cel mai mic regret.

Ca bonus pentru hotărârea mea, se pare că am scăpat şi de alte dependenţe, la pachet cu fumatul. Cafeaua de dimineaţă are, pur şi simplu, un gust atât de rău încât nu mai beau decât ocazional; din cauza asta, acum dorm mai mult, dar cred că e doar o fază. Berea de seară (un panaché din acelea cu un strop de alcool şi multă aromă chimică de grapefruit sau lămâie) rămâne nebăută pe jumătate, pentru că şi gustul ei era asortat cu nicotina. Iar pentru jocurile pe calculator – ocupaţie care mi-a mâncat ani din viaţă – nu mai am nici tragere de inimă, nici timp. Pentru că acum stau la calculator strict cât am treabă acolo, şi nu ca pretext pentru încă o ţigară, şi încă una, şi încă una…

Pofta de mâncare resimţită în primele zile a revenit la normal, deci probabil că nici şansa să mă îngraş nu o am, deşi vine iarna şi tare mi-ar prinde bine nişte kilograme în plus! Am avut şi curajul de a merge la restaurant, la un loc cu fumătorii, şi tot n-am simţit nici o poftă. Singura reminiscenţă a fumătoarei din mine este un reflex condiţionat de care încă nu am scăpat: salivez la auzul cuvântului „ţigară”. Iar acum, când scriu şi sunt nevoită să mă gândesc la subiectul ăsta, înghit în sec cu o frecvenţă de m-ar invidia orice Saint-Bernard. Dar e doar un reflex inconştient. Am încă ţigări în sertar, lângă mine (ssst! să nu-i spuneţi doctoriţei!) şi absolut nici o tentaţie să mă ating de ele.

Bărbatu-meu nu a fumat nici el, deloc, încă din a opta zi de tratament, aşa cum scrie la carte. În schimb, are o poftă foarte puternică dimineaţa, la cafea, şi îi cam sare ţandăra din orice. M-am întâlnit cu angajaţii lui din grupul de şoc (cei care au luat pastile odată cu noi) şi i-am avertizat pe jumătate în glumă:

– Aveţi grijă, că e cam nervos în ultima vreme.

Mi-au răspuns cu atâta resemnare amărâtă în glas încât am regretat pe loc tonul glumeţ:

– Nouă ne spui…

Uitasem că ei stau cu el mai mult timp decât mine.

Apropo de ceilalţi, rata succesului e de peste optzeci la sută, aş zice. Cel mai tare s-a dovedit a fi muncitorul de la bărci: ziua a opta a zis, ziua a opta a fost. Nici o poftă şi nici un regret, deşi înainte suda ţigările. Ceilalţi doi băieţi au renunţat şi ei total, dar par cam supăraţi, mai ales acela care trebuie să facă frecvent drumuri lungi cu maşina, iar ţigara este, după cum bine ştim, un sprijin util chinuitului şofer român. Numai secretara lui bărbatu-meu nu a reuşit să le lase complet, mai fumează şi acum cinci-şase ţigări pe zi, dar speră să le reducă de tot. Ea s-a plâns şi de ceva efecte adverse, ca greaţa şi visele complicate.

Puţină greaţă am început să simt şi eu, de câteva zile încoace, imediat cum iau pastilele. E vagă şi durează un minut, două, dar cred că a venit momentul să reduc şi tratamentul. Aşa că mâine, când e întâlnirea de control cu doctoriţa, îi voi cere acordul să mă las şi de Champix. Ca la orice medicament care acţionează asupra psihicului, şi tratamentul acesta trebuie întrerupt treptat, şi nu brusc. Sunt puţin speriată de perspectiva de a rămâne, în curând, fără acest sprijin medical, dar sper să reuşesc şi singurică să mă abţin de la a-mi mai bate joc de sănătatea mea. Şi de banii mei. Apropo, ştiţi ce cizme mişto mi-am luat cu banii de ţigări pe vreo trei săptămâni?…

Jurnal de lăsat de fumat – Ziua 10

Cel mai dificil lucru atunci când te laşi de fumat este să găseşti ceva de pus în loc. Adică să faci altceva cu mâna aia cu care erai obişnuit să duci ţigările la gură, să te joci cu ele şi să le scuturi scrumul, poate şi de o sută de ori pe zi. Şi e cu atât mai greu cu cât fumatul însuşi ţine loc de altceva, de obicei. Mie, de exemplu, când mi-era foame, îmi aprindeam o ţigară; când mi-era sete, îmi aprindeam o ţigară; iar când mi-era somn, surpriză!, îmi aprindeam o ţigară. De două zile încoace, de când n-am mai fumat, a trebuit să fac toate alea pe care le înlocuiam înainte cu tutun: am mâncat, am băut (fără alcool, pentru că e interzis pe perioada tratamentului cu Champix) şi am dormit. Mult din fiecare. Şi am bombănit aşijderea, frustrată de obiceiurile mele cotidiene: fumatul şi statul pe calculator. Pentru că m-am ţinut departe, zilele acestea, de cel mai mare fumător de la mine din casă – calculatorul.

În mod normal, ar fi trebuit să îmi fac un plan înainte de a mă lăsa de fumat. Să scriu o listă cu toate situaţiile în care sunt tentată să duc ţigara la gură şi să găsesc soluţii de înlocuire pentru fiecare. Să-mi schimb treptat obiceiurile de fumat, astfel încât să nu mai asociez un anumit loc sau moment al zilei cu ţigara. Să-mi schimb ceaşca de cafea din care beau în fiecare dimineaţă, de 15 ani încoace, tot pentru a ucide acel reflex dobândit de a fuma imediat cum o văd. Etc. etc. Iar eu nu am făcut nimic din toate astea. Doar fiică-mea a încercat să mă ajute, involuntar, spărgându-mi ceaşca de cafea de pe birou, dar mai aveam trei identice în serviciu, aşa că…

Singurul plan pe care l-am făcut înainte de a mă apuca de pastile a fost să îi trag şi pe alţii după mine. Pentru că ştiam că, singură, nu sunt capabilă să reuşesc. După ce am fost la întâlnirea fumătorilor anonimi (da, e aproape ca în filme, aşa, o sală plină de dependenţi care-şi împărtăşesc experienţele şi speră în ajutorul programului Stop Fumat) şi la medicul care mi-a dat tratamentul, l-am aşteptat şi pe bărbatu-meu să şi-l ia pe al lui, ca să ne putem lăsa în acelaşi timp. Iar el i-a aşteptat pe toţi angajaţii lui fumători, pentru a nu mai vedea pe nimeni în jur cu tentaţia în gură. Aşa se face că, după vreo lună de amânare, abia alaltăieri a venit pentru noi celebra zi nr. 8, în care nu am fumat deloc.

A fost mai uşor decât mi-am închipuit. Am glumit mult pe tema nenorocirii noastre, am făcut haz de necaz şi unul de altul (eu salivam abundent, iar pe bărbatu-meu îl mânca gura) şi ne-am făcut de lucru în permanenţă, pentru a nu ne lăsa răgazul de a simţi nevoia unui fum. Pe lângă cele cinci feluri de mâncare gătite, care au presupus cu toatele o cantitate impresionantă de tocat, răzuit, bătut, spart, frecat şi alte proceduri recomandate pentru defulare, mi-am propus şi să curăţ vreo juma’ de kil de miez de nucă, pentru o prăjitură pe care nu am făcut-o în viaţa mea şi care nici măcar nu mă tentează să o mănânc. Spre nenorocul meu, Luna a descoperit cu mare încântare că îi place să spargă nuci, aşa că a trebuit să îmi sacrific metoda de calmare şi să îi înmânez ciocanul cu care s-a distrat mai apoi vreo oră, două, spre invidia mea.

Bărbatu-meu a avut mai mult noroc, din punctul acesta de vedere. Modul de preparare a mărului ras, ca pe vremea bunicii, cu răzătoare şi mojar, nu a atras-o la fel de mult pe fiica noastră, care l-a lăsat să-şi facă tare implicat treaba, până a umplut un castron uriaş. O singură dată i-a mai ieşit atât de fină compoziţia, şi anume atunci când Luna l-a întrebat pe unde scot bărbaţii sămânţa de făcut copii, ca să o pună în burta femeilor. Şi atunci, ca şi acum, producerea celei mai fine paste din măr şi biscuiţi a părut să devină brusc o chestiune de viaţă şi de moarte pentru bărbatu-meu, care altceva nu mai vedea, nu mai auzea…

Cu ajutorul acestor tertipuri, am trecut cu bine de prima zi de abstinenţă. Pe seară, Luna i-a dat raportul, telefonic, bunică-sii:

– Nana, ştii că azi mama şi tata au fost nervoşi?

– De ce, Luna?

– Pentru că s-au lăsat de fumat.

– Când?, s-a mirat soacră-mea, şi ea mare fumătoare, de altfel.

– Azi. Şi aşa le-a zis doctoriţa.

– Care doctoriţă?

– Doctoriţa de lăsat de fumat. Le-a zis să ia pastile 8 zile, apoi să fie nervoşi o săptămână. Sau mai multe.

Pentru a preîntâmpina eventualele neînţelegeri, o avertizaserăm pe Luna în repetate rânduri că vom fi foarte nervoşi pentru câteva săptămâni după ce ne lăsăm de fumat, iar ea o fi crezut că e prescripţie medicală. Ne-am mulţumit să ne amuzăm de ceea ce spusese şi nu i-am atras atenţia că greşeşte spunând că am fost nervoşi. Iar a doua zi a revenit singură asupra celor declarate. Cam nedumerită, l-a întrebat pe taică-său:

– Tata, da’ cum se explică că nu aţi făcut, totuşi, nici o nervoşenie?

Eu, din păcate, ştiam explicaţia: nu am fost nervoşi pentru că am fost împreună. Atât fizic, cât şi simbolic, în demersul nostru comun de a lupta cu viciul. Şi spun „din păcate” pentru că aseară, după ce am rămas singură, nu am mai avut tăria de a lupta şi mi-am aprins o ţigară. Deşi gustul mi s-a părut oribil, am pufăit-o până la capăt şi am savurat plăcerea obişnuinţei. Dar m-am simţit slabă.

Pentru săptămâna care începe azi, mi-am pus deoparte mai multe lucruşoare de cusut şi vreo câteva de călcat. N-am băgat aspiratorul de mai multe zile, în scopul de a avea dublu de lucru acum. Mă gândesc să mă apuc de sarcini amânate cu anii până şi de gospodinele mult mai harnice decât mine: curăţatul cuptoarelor, de la aragaz şi de la microunde. Maşina de spălat îşi poate lua concediu, pentru că am de gând să spăl doar de mână o perioadă. Regret că am uitat cum se tricotează sau croşetează, dar simt că m-aş putea descurca onorabil cu niscai goblenuri. Cât despre Luna, sper că va fi fericită să mănânce multe salate Coleslaw, de vinete şi de cuscus (din bobiţele făcute cu mâna mea, desigur). Asta după ce terminăm sacul de nuci păstrat pentru zile negre, ca acestea, şi kilogramul de măr ras rămas din supra-producţia paternă. Deci treabă am cât cuprinde. Cu voinţa stau mai prost, dar lucrez la asta!

Jurnal de lăsat de fumat – Ziua 6

Unul dintre personajele mele literare preferate este tanti Raliţa. Dacă nu o cunoaşteţi, înseamnă că aţi ratat o distracţie pe cinste cu cărţile lui Vlad Muşatescu, un scriitor cam nedreptăţit de exegeţii români. Tanti Raliţa asta a lui era pasionată de enigme poliţiste, făcea raliuri la volanul unui Trabant şi, bineînţeles, fuma. Două-trei pachete de Mărăşeşti pe zi. Pentru că hotărâse să le rărească, odată trecută de pragul a şaptezeci de ani.

Cam aşa visam şi eu să ajung la bătrâneţe, metamorfozată din adolescenta cuminte acasă, conştiincioasă la şcoală şi novice în ale fumatului care eram. Îmi închipuiam că bolile îi ating doar pe unii oameni, că fumătorii sunt mai interesanţi decât ne- şi că destinul ne este scris în palmă (iar eu am linia vieţii lungă, lungă de tot). Parţial, viaţa mi-a dat dreptate. Am auzit de fumători înrăiţi care au bătut suta şi de tineri răpuşi de cancer pulmonar fără să fi pus gura pe vreo ţigară. Oamenii pe care i-am admirat sau plăcut în viaţă au avut cu toţii un simţ special al umorului, care includea o doză de nepăsare la adresa grijii pentru propria persoană, materializată şi prin fumat. Iar, colac peste pupăză, cercetările genetice din ultimii ani tind să ajungă şi ele la concluzia că destinul ne este hotărât înainte de naştere şi că în ADN-ul nostru scrie şi cam câţi ani vom trăi, şi ce boli putem face, ba chiar şi ce caracter o să avem, din moment ce s-a descoperit o genă a răului.

Doar că, acum câteva luni, am început să tuşesc. Şi m-am întrebat cum pot fi sigură că eu nu am gena aia a bolilor de plămâni. Apoi am început să obosesc de lucrurile pe care trebuie să le fac atunci când fumez: să mor de frig iarna şi de cald vara, pe motiv de geamuri deschise şi uşi închise, să am grija pachetului de ţigări şi a brichetei oriunde mă duc, să mă simt prost când fumez în spaţii publice sau în anturajul prietenilor (care, mai nou, sunt din ce în ce mai mulţi nefumători) şi, mai ales şi mai ales, să arunc o groază de bani pe viciul meu. În aceste condiţii, a picat la fix informaţia despre programul Stop Fumat. Şi am luat-o ca pe un semn că trebuie să îl încerc şi eu.

Totul a început cu un telefon de la bărbatu-meu:

– Am avut azi un client pneumolog.

Hait!, mi-am zis eu în gând. Ultima oară când a discutat cu un medic amator de bărci s-a hotărât să nu ne îngrijorăm că Luna e la a unşpea otită şi a învăţat-o să-şi împingă aerul cu presiune pe urechi. Ce minuni i-o mai fi spus şi ăsta de azi?

– Zicea că el s-a lăsat de fumat cu un medicament numit Champix. Cică îţi umple găurelele din creier unde se duce nicotina, iar nicotina nu-şi mai găseşte loc şi tu îţi pierzi plăcerea de a fuma. Iei medicamentul, mai fumezi o vreme, apoi te laşi fără probleme.

Nu suna rău. Îmi inspira încredere un pneumolog fumător. În plus, înţelegeam acum şi dependenţa mea de fumat: la câte găuri suspectez că am eu în creier, e loc berechet pentru nicotină acolo!

Am căutat pe net după medicamentul cu pricina şi am găsit următoarele: e singurul medicament creat special pentru aşa ceva, a beneficiat de cel mai amplu studiu făcut vreodată asupra efectelor vreunui medicament, iar rezultatele au fost foarte bune, şi – lucru foarte important pentru zgârcita de mine – e gratuit în România. Doar că, pentru a-l obţine, trebuie să demonstrezi că ai un dram de voinţă şi să urmezi paşii programului Stop Fumat. Ceea ce am făcut.

Acum sunt în a şasea zi de când iau medicamentul. De două zile am şi dublat doza, pentru că aşa e sistemul: în primele trei zile iei câte o pastiluţă după micul dejun, în următoarele trei adaugi una şi după cină, după alte trei dublezi cantitatea… Cică sunt oameni care nu au mai avut nevoie de pastile după două săptămâni de tratament şi alţii care au continuat două-trei luni. Vom vedea la mine cum e. Deocamdată, mă bucur că nu am resimţit efecte adverse. Nu mi-a fost greaţă şi nici nu am ameţit mai mult decât mi se întâmplă în mod normal, iar cel mai înfricoşător coşmar pe care l-am avut zilele astea a fost că trebuia să plec în concediu împreună cu fostul meu patron. Dar nu am apucat să plecăm, pentru că m-am trezit.

E drept, nici nu m-am lăsat încă de fumat, ceea ce, conform programului, va trebui să fac sâmbătă. Acum chiar mă duc să-mi iau ţigări. Sper să fie penultimul pachet pe care mi-l cumpăr, pentru că… AMR două zile.

Jurnal de lăsat de fumat – Ziua 2

Inaugurez acum o nouă categorie pe blog, oarecum hors sujet (ştiu că există echivalentul în româna modernă – „off-topic” – dar eu sunt francofonă, sîc!). Încerc să mă las de fumat şi, judecând după reacţiile cunoscuţilor, cred că există mulţi oameni interesaţi de proces. Aşa că o să vă ţin la curent, în următoarele săptămâni, cu procedura, reacţiile adverse, nervii inevitabili şi, mai ales, cu reuşita sau nu a demersului meu.

Fumez de treizeci de ani. Voi regreta mereu clipa în care am acceptat să trag primul fum. Eram într-o excursie în jurul ţării, făcusem escală la Sighetu-Marmaţiei şi habar nu am cum ajunsesem în cimitirul local. O prietenă, care fuma mai demult, mi-a întins ţigarea ei:

– Ia şi tu!

Şi am luat. Nu aveam de unde să ştiu, pe atunci, că am o fire adictivă şi că îmi va fi foarte greu să renunţ la acest viciu. Din cele cinci fete care eram acolo, doar una nu s-a apucat de fumat după aceea, deci şansa de a rămâne agăţat, după doar o ţigară, este foarte mare.

Mi-a plăcut enorm să fumez. Nu ca să mă dau matură sau interesantă, pentru că eu oricum m-am crezut mereu aşa, chiar şi fără ţigări. Îmi plăcea, pur şi simplu, gustul ţigărilor. Şi am gustat multe… Snagov, Golf şi BT în copilăria dintr-un oraş de graniţă cu Bulgaria. Kent lung şi San, şutite din cartuşurile păstrate de mama în şifonier, printre haine, pentru situaţii speciale. Sunt curioasă câţi medici s-au mirat că li se termină pachetul prea repede, neştiind că nu mai avea douăzeci de ţigări, după ce îl prelucrasem artistic, cu fierul de călcat. A venit apoi facultatea, când vindeam în cămin ţigări sârbeşti, aduse de un văr vaporean, şi când încercam toate mărcile pe care le vedeam. Am avut perioade lungi de Lucky Strike, Camel şi Pall Mall, de preferinţă fără fitru, o mică pasiune pentru Viceroy, m-am răsfăţat cu dulcile ţigări cubaneze Popular şi H-Upman, pe care le găseam doar de la restaurantul Havana, şi am fumat Carpaţi în perioadele de sărăcie lucie. Singurele ţigări celebre care nu mi-au plăcut niciodată au fost Marlborro şi Mărăşeşti. Şi întotdeauna m-am întors la marea mea iubire – Kent-ul lung. Pe care îl fumez şi acum. Dar nu îmi mai place.

De câteva luni, mi-am pierdut pasiunea pentru fumat. Nu ştiu dacă de vină e vârsta mea sau gustul ţigărilor, din ce în ce mai mult contrafăcute pe piaţă. Dar simt că mai fumez doar dintr-o obişnuinţă mult exersată. Şi, când golesc scrumiera, seara, la culcare, îmi dau seama că am mai ars 15 lei doar pentru că nu mă pot aşeza la calculator fără să îmi aprind o ţigară, nu îmi pot bea cafeaua de dimineaţă fără trei ţigări şi nu pot termina o masă fără „desert” nicotinic.

Voinţă nu am deloc, acesta fiind un alt motiv pentru care nici măcar nu am încercat să mă las de fumat vreodată. Dar, când am auzit de un medicament-minune care, cică, ar facilita trecerea peste greaua perioadă de sevraj, m-am apucat să caut informaţii pe net despre el. Impresiile utilizatorilor erau bune, rezultatul studiilor era excelent, costul era zero – l-am luat şi eu. Ieri de dimineaţă. Şi am continuat să fumez, pentru că aşa e metoda. Va trebui să mă las doar în a opta zi de medicaţie.

Până acum, n-am simţit nici un efect. Nici o schimbare în apetitul meu pentru ţigări, nici o greaţă prevăzută la „Reacţii adverse” şi nici un vis intens, aşa cum avertizează majoritatea utilizatorilor că s-ar putea să am. Din contră, azi-noapte am avut un vis pe o temă recurentă la mine, şi anume că mă rătăceam într-un Paris nocturn şi întortocheat, din care, însă, au lipsit mafioţii, criminalii deghizaţi sau monştii obscuri care mă urmăresc de obicei în astfel de vise. Pentru că sunt o mare campioană a coşmarurilor, de când mă ştiu…

Mâine vă mai povestesc una, alta. Cu cât vorbesc mai mult despre încercarea mea de a mă lepăda de tutun, cu atât cresc şansele de a mă lăsa cu adevărat. Căci îmi va fi tare ruşine de voi să vă spun că am eşuat.