Perle FB 13

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

–––––––

Martie 2017 (continuare)

De câteva ore traduc un act de mă dor ochii şi creierii. Toţi. Copilul m-a înţeles o vreme şi şi-a văzut de treburile lui până acum când, din senin, m-a întrebat:
– Mama, ce mănâncă lemingul?
Ce naiba fac copiii ăştia la şcoală, în clasa a doua, de pune astfel de întrebări încuietoare?

–––––––-

[după câteva minute]

Hai c-am rezolvat-o cu lemingii. I-am transmis Lunei (din partea domnului Google) că mănâncă ierburi, rădăcini, seminţe şi ce-or mai găsi ei prin tundra aia a lor, apoi i-am reamintit că am de lucru, să mă mai lase un pic. Şi m-a lăsat. Un pic mic.

– Mama, da’ ursul polar ce mănâncă?

Presupun că e mai greu cu zmeura şi mierea pe la Cercul Polar, aşa că îi zic rapid:

– Animale mici, cred… Şi peşti.

Pare a se bucura şi mai capăt un minut de linişte.

– Mama, da’ vulpea polară ce mănâncă?

E clar, nu mă pot eschiva la nesfârşit. Las lucrul deoparte, deschid Wikipedia şi îi citesc:

– „Hrana vulpilor constă din lemingi…”

N-a vrut să-i mai spun continuarea. Cam cât ghinion să ai să auzi aşa ceva când scrii de zor la o bandă desenată în care un leming, un urs polar şi o vulpe polară sunt prieteni? Aşa că am avut apoi liniştea necesară pentru a-mi termina traducerea. După patru ore şi jumătate de lucru încrâncenat, o pun pe e-mail, îi dau send şi în aceeaşi clipă mă sună prietenul care mă rugase azi să i-o fac de urgenţă:

– Ştii, nu e cazul să te mai grăbeşti cu traducerea aia, că nu mai am nevoie de ea.

După cum spuneam: cam cât ghinion să ai?

––––––-

Despre lemingi, copii şi teme de secolul XXI – ultimul episod 🙂

S-a încheiat cu bine saga lemingilor, începută acum câteva zile aici, pe FB, şi continuată până aseară, când tema fiică-mii a fost finalizată. Pe scurt, povestea benzii desenate pe care a făcut-o sună cam aşa:

Un urs polar, o vulpe polară şi un leming pleacă împreună într-o excursie în munţi. Fiecare are în rucsac ceva de-ale gurii – ursul trei sticle cu apă şi nişte peşti, vulpea nişte păsări, iar lemingul nişte ierbuţă. (A se remarca eludarea cu graţie a faptului că animalele astea se mănâncă, de fapt, unul pe altul. Nici vulpea nu are lemingi la pacheţel, nici ursul vulpi.) Şi ghici cine apare în drumul bunilor prieteni? N-aţi ghicit! Apare Moş Crăciun. Care le dă tuturor, pe lângă nişte peşti, nişte păsări şi nişte ierbuţă (foame mare în tundra aia!) şi un… teleportor. Exact. Ca să poată ajunge la Pol la Moşu’ oricând vrea muşchii lor. Probabil ca să le mai dea nişte peşti, nişte păsări şi nişte ierbuţă. Sfârşit.

–––––––––-

Din ciclul „Să râdem cu temele copilului”, azi vă prezentăm subiectul SCRUMBIOARA

Păi da, că tot o terminasem ieri cu lemingii, era şi cazul să găsim un alt animăluţ să leşin eu de râs singură prin casă. În lecţia pe care Luna a ţinut morţiş adineaori să mi-o citească (deşi nu m-am arătat interesată), se făcea că un morun bătrân le zicea unor scrumbioare aventuroase: „Voi sunteţi peşti migratori”. Şi mi-am manifestat curiozitatea:

– Luna, dar tu ştii ce înseamnă „migrator”?

– Sigur! E atunci când mergi de colo colo.

Am intenţionat să o aprob, dar din păcate a continuat:

– De exemplu, eu migrez la Giurgiu. Aşa şi scrumbioarele.

Şi n-am mai putut zice, bineînţeles, nimic 😀

––––––––––

Simt că a început numărătoarea inversă pentru mine. Foarte, foarte curând nu voi mai putea răspunde rezonabil întrebărilor copilului. Adineaori, mi-a desenat următoarele şi m-a întrebat:

– Dacă cineva pune o cană cu cafea pe maşină, aşa, mai la spate, şi maşina pleacă, ce se întâmplă cu cafeaua? Va curge pe parbriz?

Singurul lucru sigur pe care i l-am putut răspunde a fost că ăla nu e parbriz, ci lunetă. În rest, mă bazez pe prietenii mei cititorii, care sunt cu siguranţă mai deştepţi decât mine în ale fizicii 🙂

Reclame

Perle FB 12

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Februarie 2017 (continuare)

– Mama, uite, semăn cu omul ăla care e mereu peste tot şi e îmbrăcat în negru.

– Care om??

– În negru cu dungi. Şi are şi o pălărie neagră.

– ??

– Şi pantofi negri, aşa… eleganţi.

– ??

– Şi e vopsit pe faţă…

– ??

– Şi e mim.

– Ah, ok.

–––––

– Mama, fii atentă, că am un dans nou!
Mă aşteaptă să mă instalez pe canapea, se asigură că beneficiază de toată atenţia mea şi apasă pe butonul de play. Al mp3 player-ului ei. Care e conectat la o pereche de căşti. Care se află pe urechile ei. Deci urmează un dans interesant şi exaltat, dar mut. Fac eforturi să rezist în public, dar pe la minutul 2 o opresc:
– Ştii cum facem? Mâine, pe lumină, reiei numărul ăsta ca să te pot filma. Că acum nu s-ar vedea bine… şi eşti tare drăguţă… şi e păcat să nu păstrăm o astfel de amintire…
Până aici mi-a fost. NU mai rezist şi pufnesc în râsul ăla de mi-l reţin de două minute încoace.
– De ce râzi?, mă întreabă bănuitoare.
Îi văd începutul de dezamăgire în ochişori şi zău dacă pot să o las aşa.
– A fost extraordinar, Luna, o iau eu prin învăluire. O coregrafie excelentă, tu eşti frumuşică foc, te mişti bine… Da’ nu am mai văzut niciodată dans la care să nu se audă muzica.
– Cum să nu se audă?!, se stropşeşte ea. Doar TU nu o auzi! E problema TA!
Şi pleacă ţâfnoasă în camera de alături, să îi danseze căţelului care, spre deosebire de mine, prezintă marele avantaj de a nu putea comenta.

 

Martie 2017

Pe drumul către şcoală, ne întâlnim cu tatăl unui coleg de-al fiică-mii. El şi-a lăsat deja băieţelul la poartă şi se îndreaptă spre serviciu. Suntem pe fugă (nu ştiu cum reuşim să întârziem şi acum, când şcoala e la doi paşi şi începe la, hăt!, nouă dimineaţa), aşa că nu avem timp să îl întrebăm de ce are o cască de motociclist în mână. De obicei veneau cu maşina şi, în plus, ar trebui să aibă două căşti, că doar sunt doi…

La întoarcere, însă, Luna mă lămureşte:

– Ştii, ai avut dreptate: tatăl lui X. chiar a venit cu motocicleta la şcoală! X. era foarte încântat!

– Şi ai aflat şi de ce avea o singură cască?

– Păi da. X. nu avea cască. Pentru că pe el nu l-a urcat pe motocicletă.

Oricât am încercat, nu am reuşit să îmi imaginez cum poate veni la şcoală un tată cu băieţelul său – tatăl pe motocicletă şi băieţelul… pe jos?. Dar nici nu i-am cerut explicaţii suplimentare Lunei. Uneori, mi-e frică să pun prea multe întrebări, pentru că ştiu că voi primi inerent răspunsuri.

–––––

Cină obişnuită, în familie:
– Tata, i-ai zis mai devreme lu’ omul ăla la telefon că s-au scumpit motoarele.
– Mda…
– Cu cât?
Nu ştiu alţii cum sunt, dar noi, când vedem o fetiţă de opt ani, murdară până la urechi de peşte cu legume (nu vreţi să ştiţi cum mănâncă Luna…) şi întrebând cu un aer serios de preţul motoarelor de bărci, ne prăpădim de râs:
– De ce vrei să ştii?
– Aşa. Cât costă un motor?, se încrâncenează ea şi mai tare.
– Depinde de mai multe lucruri, în primul rând de putere, apoi de marcă…, începe taică-său o explicaţie.
– Păi să zicem marca ZUZUKI, atunci. Cât costă un motor ZUZUKI?

El a vrut, săracu’, să o ia în serios, dar zău dacă s-a putut! :-)))

–––––

Acum câteva zile, ne întorceam de la o petrecere (de copii, desigur), împreună cu prietena fiică-mii. În maşină, veselie mare de tot. Râdeam, povesteam, ascultam radioul, cântam cât ne ţineau plămânii… Şi am întrebat-o pe prietena Lunei, din simplă curiozitate:

– Ţie ce muzică îţi place cel mai mult?

– AC/DC, mi-a răspuns ea fără ezitare. Ai?

Am fost şocată. Nu numai că este ceva mai deosebit pentru o fetiţă de şapte ani, dar coincidenţa face ca singurul disc pe care îl am în maşină în perioada asta să fie cu, aţi ghicit, AC/DC. L-am pus imediat, am bătut cuba cu micuţa rockeriţă, am dat sonorul şi mai tare ca înainte şi am urlat cu toatele şi mai abitir pentru restul drumului.

Astă-seară, îmi aduc aminte de întâmplare:

– Da’ ce chestie, să ceară fix AC/DC, când exact asta aveam!, mă mir eu. Şi ce mă bucur că îi place şi ei ce îmi place şi mie!

Şi o văd pe Luna uşor debusolată:

– Dar… mama… să ştii că nu asta a zis…

– Nu? Dar ce a zis, atunci?

– „Itsy Bitsy” a zis. Dar nu face nimic, a fost distractiv şi ce ai pus tu.

Una dintre noi este surdă. Rămâne de aflat care.

–––––

– Un’te duci, mă, pe sens interzis?, o aud pe fiică-mea apostrofând revoltată un vecin de trafic de pe înălţătorul ei din spatele maşinii.

Sunt tare mândră de ea. Nu pentru că îi sare ţandăra la fel ca şi mie când sunt la volan, ci pentru că ştie ce e ăla sens interzis şi unde se găseşte acesta. Din păcate, şi ea pare la fel de mândră de ea însăşi, şi adaugă:

– Vezi, mama, am început să mă pricep şi eu la SENSELE astea!

A, OK…

–––––

Sunt într-un magazin de pantofi. E atât de frumos aici, cu pantofii ăştia verzi, galbeni, înfloraţi, decupaţi, sclipicioşi, lucioşi ş.a.m.d., încât nu mă mai dau dusă. Iar copilul mă anunţă plictisit că mă aşteaptă afară. Dar se întoarce imediat şi într-un suflet:

– Mama, mama, dă-mi şi mie 10 lei să-ţi… să cumpăr ceva!

Mâine e 8 martie, afară se zăreşte o tarabă cu zdrăngănele – mi-e clar de ce îmi cere bani.

– Nu-ţi dau. Hai, te rog, nu mai cheltui pe toate prostiile. Adică ştiu că vrei să îmi iei ceva pentru Ziua Mamei, şi îţi mulţumesc pentru intenţie, dar aş prefera să fim puţin mai econoame în perioada asta, când nu stăm chiar aşa de bine cu banii…, încerc eu să fiu clară şi raţională.

– Dar, mama, am negociat cu doamna şi am obţinut un preţ super! Costa 15 lei, de fapt, şi mi-a zis că mie îmi dă cu 10! Te roooooog!

Sunt lucruri pe lumea asta care pur şi simplu nu se pot refuza. Nu-i aşa că vă place felicitarea pe care am primit-o astăzi? 🙂

–––––

Mai ştiţi postarea mea de dimineaţă, cu diploma de „Cea mai bună mamă”, pe care mi-a cumpărat-o Luna, din banii mei, dar după o negociere plină de succes? Ei bine, am ceva şi mai tare de-atât.

Am fost la serbarea-surpriză de la şcoală. Fiică-mea mi-a dat un portret (presimt că vor fi câteva zeci de poze noi de profil în seara asta) şi mi-a recitat o poezie făcută de ea. Nu mă pot hotărî care dintre comparaţii îmi place mai mult: minion, jucărie, acadea sau stea. Dar ştiu sigur că a fost o serbare foarte frumoasă, pentru care sunt recunoscătoare copiilor şi adulţilor de la şcoală. Şi că am un copil bun, care mă face tare mândră că îi sunt mamă ❤

 

Mama minion

          de Luna

 

Mămica mea-i drăguţă

Şi este şi micuţă.

E ca un minion

Aşa e mămica mea.

 

Mămica mea iubită,

Când vei da de greu

Voi fi lângă tine

La bine şi la rău!

 

Eşti ca o jucărie

Ce mult îmi place mie

Eşti ca o dulce acadea

Eşti o mândră stea.

–––––

– Voi, fetele, de ce nu aţi avut coregrafie la cântecel, aseară la serbare, Luna? Mi-au plăcut băieţii, cum făceau ei mişcări largi cu mâinile şi cum se aşezau în genunchi în faţa mamelor. Voi aţi stat cam ţepene, aşa…

– Păi noi eram câmp cu flori, ce coregrafie vrei să avem??!!

Bă, da’ chiar la nimic nu mă pricep?!

Perle FB 11

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Ianuarie 2017 (continuare)

Raportul de seară din tabără:

– Ce-aţi avut la micul dejun, Luna?

– Ouă. Sau nu.

La cât de puţin mănâncă ea, în general, suspectez că a optat pentru „nu”.

––––––-

Februarie 2017

Fiică-mea a ieşit din baie. Sharpei zici că e, după ce a stat mai mult de o jumătate de oră în cadă, să se joace cu zecile de prostioare înşirate pe marginea ei şi să… mănânce o îngheţată. Nu ştiu de unde şi până unde acest mic răsfăţ boieresc, dar uneori îi place să se delecteze astfel, iar eu nu văd nimic rău în asta. Ceea ce văd rău, în schimb, este dezordinea pe care o lasă aproape fără excepţie în urma ei. Acum, pe lângă jucăriile părăsite care pe unde şi-a terminat rolul în piesele de teatru ad-hoc ale Lunei, pe marginea căzii mai tronează şi o linguriţă:

– Lunaaaaa!!! E o linguriţă în baie!!!, urlu eu către recidivista în ale dezordinii.

O văd cum vine spre mine, cu picioruşele ei încă mici lipăind hotărât pe gresie şi cu o expresie de uimire sinceră întipărită pe faţă:

– Wow! Ǎsta e cel mai ciudat lucru pe care l-am auzit în viaţa mea!

Zona crepusculară, când vă spun eu…

––––––-

– Vaaai, Luna, ia uite ce lucruri frumoase se pot face din sticle reciclate!

Vine repede la calculator. E obişnuită şi să recicleze, şi să facă diverse obiecte de artă (sau pe-aproape…) din materiale culese, fără jenă, de pe oriunde găsim ceva interesant. Se uită cu atenţie la pozele de pe ecran, după care dă cu seriozitate verdictul:

– Interesante, da! Dar trebuie să bei mult prea multe beri pentru asta. Nu facem.

ADN patern. Că numai taică-său dă trei paşi înapoi, îşi scuipă-n sân şi-şi face cruce dacă i se nimereşte vreo sticlă de alcool în drum. Maică-sa ar putea face un ghiveci dintr-ăsta. E drept, mai mititel 🙂

––––––-

În nebunia din februarie 2017, pe când Piaţa Victoriei fierbea, i-am ţinut un lung discurs revoltat lui bărbatu-meu, despre conducătorii noştri care începuseră să-şi arate arama pe faţă, şi l-am încheiat cu:

– Am mai spus eu că ţara asta are nevoie de nişte femei curajoase, să ia puterea, că ne-am cam săturat de bărbaţi dintr-ăştia vai de capul lor, care nu sunt în stare să îşi asume nimic, nişte laşi de bărbaţi…

– Vai, mama, dar cum poţi să spui aşa ceva??!!, s-a auzit o voce oripilată şi fermă lângă umărul meu. Nu-ţi dai seama că pe tata îl afectează??!!

Şi nu glumea deloc. Eu cred că numai o fetiţă îi putea lua atât de vitejeşte apărarea tăticului ei. Adică… quod erat demonstrandum 😉

––––––-

Mă uit cu fiică-mea la un film. Sună telefonul şi ratez câte ceva din povestea de pe ecran:

– Ce s-a mai întâmplat?

– I-a dat bunică-sa uniforma lui bunică-su.

– Fusese soldat bunicul?

– Ǎă?!

– Era o uniformă de armată?

– A, nu! Era o uniformă normală, aşa. De-aia de nuntă.

Realităţi paralele, v-am mai spus eu.

––––––-

Atunci când mamele pun întrebări redundante:

– Hi, hi, hi, mama, să ştii că azi, la şcoală, X. a spus de două ori cuvântul „rahat”…

– În ce context?

– Într-unul de rahat.

––––––-

Mi-am tot încurajat copilul în ultima vreme să facă hip hop. E un gen muzical care ne place amândurora, Luna ştie deja multe melodii de-ale altora şi le cântă binişor, are oareşce veleităţi de versificator… în fine, eu chiar cred că ar putea face asta. Sau, mai bine zis, credeam. Până adineaori. Când m-a anunţat mândră nevoie mare:
– Mama, am făcut o melodie, să îmi spui dacă-ţi place.
Şi-a început să se tânguie armonios:

„Viaţa mea e ca o dubăăăăă,
Care se pieeeeeerde-n spaţiu.”

Am greşit iar ceva, nu-i aşa?

––––––-

Învăţătoarea:

– În curând, mă gândesc să facem o revistă a clasei…

Luna:

– Uau! Ce frumos! Şi cine o să fie pe copertă?

Bătând des din gene, evident…

––––––-

– Mama, am visat că eram preşedinta unei constituţii (!) de alergat pe sub apă.

Eu cred că există o genă a preşedinţiei, care se transmite din generaţie în generaţie. Şi că am exagerat cu educaţia civică, la o vârstă la care, evident, copilul are cu totul altele în cap 🙂

––––––-

– Mama, ia uite ce poezie frumoasă avem la română!

Mi-o citeşte dintr-o suflare. E prima dată când o văd atât de încântată de un text din manual şi e tot prima dată când îmi place şi mie mult ce aud. Nu cunosc poezia. Deşi copilărească, îmi pare genială.

– A cui este?, întreb eu când termină.

– Nichita Stănescu.

– Ce?!, mă mir eu, pentru că la asta nu m-aş fi aşteptat, totuşi.

– Da!, mă asigură ea. E băiat, să ştii!

Acum ştiu 🙂

Perle FB 10

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Decembrie 2016 (continuare)

Drum, maşină, radio. Decembrie, deci Hruşcă. Fiică-mea nu l-a mai auzit până acum:

– Ce-i muzica asta, mamă?, se miră ea.

– Colinde româneşti. Un fel de cântece populare care se cântă de Sărbători. Ăsta e din Maramureş…

Şi continui să-i vorbesc despre regiunile ţării, despre rudele noastre din Vişeu, despre Hruşcă şi cenaclul Flacăra, despre cum stă el în Canada acum şi vine aici doar înainte de Crăciun, dă nişte spectacole şi pleacă înapoi (apropo, v-aţi întrebat vreodată din ce trăieşte Hruşcă în restul anului?), despre semnificaţia criptică a versurilor populare de tipul lui „leru-i ler” etc. etc. La un moment dat, îmi dau seama că e suspect de linişte în maşină. Să vezi că am adormit copilul!

– Da’ de ce întrebi, Luna?

– Păi când aud muzică dintr-asta, nu ştiu de ce, dar simt că e o capcană undeva. Şi nu ştiu unde.

Îi simt teama în voce. Mică, dar reală. Mare e grădina Domnului! Iar noi două părem a avea locul nostru rezervat în ea. Amândouă 🙂

–––––

Din ciclul „Când prea multă logică strică”

– Cum zici „Aceasta este maşina mea”?, o întreb eu pe fiică-mea, în maşina mea.

Suntem în drum spre cumpărăturile ritualice de Revelion şi profit de imposibilitatea ei de a fugi pentru a repeta puţin ceea ce ne-a rugat profa ei de engleză: „acesta”, „acela”, „aceştia” şi „aceia”. Îi confundă inexorabil. Pe lângă multe altele. Pentru că limba engleză nu este chiar punctul ei forte…

– This… is… my… car…

Suntem sideraţi, şi eu şi taică-său. A reuşit din prima??!!

– Bravo, Luna! E prima dată când nu greşeşti nimic! Hai să mai facem una!

– Nu…

– Cum zici „Ăia sunt pantofii lui tata”?

– Those… is… are… shoes… Nu mai ştiu cum se zice „tată”.

– Hai, măi, Luna! Adică ai nimerit cuvântul ăla greu, „those”, şi nu îţi aduci aminte ceva atât de simplu, ca „tata”?

– …

– Concentrează-te, te rog. Dacă „mamă” e „mathăr” – încerc să redau oarecum fonetic accentul pe care îl am eu, după ce am învăţat engleza la şcoala vieţii, în aceeaşi clasă cu Ion Iliescu – atunci „tată” cum e?

– A, ştiu!, ne anunţă victorioasă Luna. Mathăr şi TATHĂR!

Mă gândesc să mai încercăm la anu’ nişte exerciţii de engleză. Că anul ăsta mă simt tare obosită.

–––––

Ianuarie 2017

Prima masă de prânz a anului. În colţul lui, am lăsat televizorul să transmită în direct concertul de Anul Nou de la Viena — reminiscenţă din familia copilăriei mele. Familia de acum pare să sufere din cauza asta, iar fiică-mea trăncăne nestăvilit: ba ne-a sorcovit de câte două ori, ba ne-a ameninţat cu puşcăria pe motiv de dare de mită (wtf??!!), ba ne-a povestit coşmarurile ei de azi-noapte… Acum aruncă exasperată un ochi spre televizor şi, făcând o abstracţie superioară de persoana mea, întreabă:

– Tata, dar filme în direct există?

– Ăăă… cum adică?, încearcă el să înţeleagă.

– Aşa, filme în direct. Cum ar fi, de exemplu… „Star Wars”. „Star Wars” în direct există?

Simt că şi anul ăsta o să fie unul bogat în perle 🙂

–––––

Fiică-mii îi e foarte dor de colegi şi de învăţătoare şi de-abia aşteaptă să se termine vacanţa asta în care nu are nimic de făcut. Nici măcar teme nu are. De aceea, mă cam mir când o aud strigându-mă de la biroul ei la „biroul” meu (recte maşina de spălat, astăzi):

– Mama, vino să mă ajuţi şi pe mine la teme, te rog.

– Păi cine ţi-a dat teme?

– Nimeni. Tocmai de-aia. Mi-am dat eu una şi e prea grea, nu ştiu să o fac singură.

M-am dus. Nu de alta, dar pe lista mea cu rezoluţii pentru noul an am pus şi „Să nu mă mai mir de nimic”. Sper, astfel, să îmi simplific viaţa.

–––––

– Mama, ghici cine e cântăreţul preferat al lui C.?

După sclipirea din ochi, e clar cineva care ne place şi nouă:

– Justin Timberlake!

– Nu… dar eşti foarte, foarte aproape…

– Justin Bieber!

– Nu! Celălalt!

Hait, că nu ştiu. Mi s-au terminat Justinii.

– Nu ştiu, pui!

Maicăl Geastăn!

Trebuia să mă fi gândit. Era şi timpul să evolueze de la prietenul ei de pe la patru ani, Maicăl Giatxton. (oct. 2016)

–––––

– Cine e ăsta?, mă întreabă fiică-mea, în trecere prin faţa televizorului la ora de ştiri.

– Donald Trump.

– Nu pot sa cred!!!!

Aoleu! De ce oare?

– Mi-a spus Andrei de la şcoală, celălalt, nu ăla, ştii tu, în fine, mi-a spus cineva acum vreo două săptămâni, cred, de Donaltram ăsta, şi de atunci am impresia că numai despre el aud peste tot!

– Şi-o să tot auzi, zâmbesc eu amar. Din păcate, e preşedintele Statelor Unite acum. L-a înlocuit pe Barack Obama. Uite, e ăsta care vorbeşte acum la televizor.

– Aaa, da! Pe Mara Covama îl ştiam. Cu celălalt am probleme.

Tu şi restul globului, Luna…

–––––

Văd cu fiică-mea pe net un filmuleţ cu un pui de maimuţă, mic, pricăjit, căruia i se face baie cu şampon (eu cred că împotriva voinţei lui, dar cine stă să întrebe un animăluţ cât pumnul ce îşi doreşte cu adevărat?).

– Vaaaai, ce drăguţ! Vreau şi eu un pui de maimuţă!

– Luna, da, este foarte drăguţ, şi mi-ar plăcea şi mie, dar ştii că natural este ca o maimuţă să crească în copaci, totuşi…, încerc să îi aduc eu un argument raţional.

– Nicio problemă! Cumpărăm şi un copac! Şi îl punem uite-aici!, îmi arată ea cu precizie spre mijlocul sufrageriei.

Îmi pare rău că nu o puteţi şi vedea, cu câtă determinare şi firesc îşi exprimă ea minunatele idei de re-decoraţiuni interioare ale unui apartament aflat la etajul şapte al unui bloc comunist!

–––––

Zapez la televizor pe ceea ce pare a fi filmul „Alvin şi veveriţele n-sprezece”:

– Aaa! Ce bine!, sare Luna. Lasă aici! Nu a început de mult! Dacă vrei, îţi povestesc eu începutul, că l-am mai văzut o dată. Uite, ăsta e copilul unei femei care va fi căsătorit cu tatăl hamsterilor.

Nu voiam. Dar nici nu am cum să mă opun.

Perle FB 9

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Noiembrie 2016 (iar…)

– Azi am avut cea mai proastă zi de vreodată, îmi spune fiică-mea cu obidă la ieşirea de la şcoală.
– Ce s-a întâmplat?, o întreb eu cu o uşoară teamă, să nu-i fi crăpat iar careva vreun ochi şi să fi fost nevoită, din nou, să şi-l pună singură la loc.
– Nu am făcut pauza mare!
Incredibil! Abia ne dezobişnuiserăm de şcoala de Stat, unde auzeam mai mereu că nu făceau câte vreo oră, din motive care mai de care mai penibile, ca acum să dăm în halul ăsta din lac în puţ şi să nu FACǍ bieţii copii tocmai pauza mare??!! Păi e posibil aşa ceva??!! 🙂

–––––––-

Decembrie 2016

– Oh, tata şi-a uitat ciocolata, o anunţ eu cu (oarecare) părere de rău pe Luna, după plecarea de acasă a lui taică-său.

– Care tata?

Unele întrebări mă lasă, pur şi simplu, fără răspuns.

–––––––-

Mă uitam cu fiică-mea mai devreme la „Harry Potter”:
– Aoleu, mama, hantome!
– Ce?!
– Hantome! Nu le vezi?
Dacă zicea şi „haoleu”, cred că o împingeam, discret dar ferm, de pe canapea. Mai am, uneori, momente dintr-astea, când îmi vine să mă prefac că nu e a mea…

–––––––-

După îndelungi tergiversări, am reuşit să o conving pe fiică-mea să punem la poştă, alaltăieri, scrisoarea pentru Moş Crăciun.

– Îi trebuie timp să ajungă până acolo.

Ea ar fi vrut să o mai ţină pe frigider o vreme, poate, poate îi mai vin idei interesante de cadouri. Dar s-a conformat, de teamă să nu fie prea târziu. Azi, însă, o văd dându-şi cu palma peste frunte – aşa, de parcă tocmai s-a întors de la supermarket şi a uitat să ia lapte – nu era indispensabil, dar ce poftă ar fi avut acum de un pahar:

– Ah! Ştiam eu că o să uit ceva să pun pe lista lui Moşu’!

– Ce?, mă prefac eu întristată, în timp ce inima mea scosese două mânuţe mici şi şi le freca cu mare bucurie.

– Un laptop, fir-ar să fie!

– Vai ce rău îmi pare! La anu’ îţi aduc eu aminte să scrii pe listă, dacă uiţi!

(Desigur…)

–––––––-

Îi arăt Lunei o poză pe Facebook, cu o fetiţă foc de frumoasă. Este copilul unui nepot de văr de-al meu, ceea ce înseamnă că ei îi vine tot un fel de nepoată, mai îndepărtată:

– Uite, Luna, nepoţica ta! Ce drăguţă e!
– Wow! Sunt bunică??!!

O văd încântată. O las, deci, aşa.

–––––––-

– Mama, pot să dau şi eu drumul la Pro TV? Că e emisiunea cu ce zic românii.

– De unde ştii?, mă mir eu, că nu s-a uitat în programul tv şi nici nu ne uităm frecvent la emisiunea aceea, ca să îi ştie ora.

– Păi se uită vecinii, uite!

Şi îmi arată cu degeţelul pe geamul bucătăriei, până hăt, departe, în blocul de vizavi. În jur de treizeci de metri, bănuiesc. Într-adevăr, într-o cameră clipeşte lumina unui televizor, dar nu disting absolut nimic clar.

– Nu văd, maică, până acolo, îi mărturisesc eu.

– Nu te cred!!!, se miră ea.

– E normal. Acum eşti tânără şi le ai pe toate perfecte, dar o să ajungi şi tu la vârsta mea şi o să vezi că… nu mai vezi. Şi altele.

– Aha…

Pleacă să dea drumul la televizor. Dar o simt un pic încurcată, aşa că se întoarce imediat la mine:

– Ştii, nici eu nu le am CHIAR pe toate perfecte. Uite, piciorul ăsta mi se loveşte de mai dese ori decât celălălt, îmi arată ea picioruşul ei stâng, contorsionându-se într-o poziţie complicată pentru a-mi demonstra că şi-l poate faulta singură. Nu ştiu de ce. Şi mă şi doare puţin…

Copil milos şi solidar. Al meu, al meu! ❤

–––––––-

Luna s-a dus s-o ia pe bunică-sa de la autobuz. A venit să petreacă Sărbătorile cu noi şi, pe drum, vorbesc, bineînţeles, despre cadouri:

– Auzi, da’ tu i-ai trimis deja lista lui Moşu’?, întreabă fiică-mea.

– Daaa, de mult!, intră bunică-sa în joc.

– Of, ce păcat! Că eu am uitat să-i zic de un laptop, şi mă gândeam că poate îi ziceai tu şi mi-l dădeai mie.

A încercat şi ea… Copil perseverent. Păcat că e şi uituc 😉

Perle FB 8

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Noiembrie 2016 (continuare)

I-am făcut ordine fiică-mii în bibliotecă. Fac deseori treaba asta, deşi n-ar trebui (cine are copil ştie despre ce vorbesc). Ghiciţi ce am primit de la progenitură la sfârşit, drept recunoştinţă şi spus pe un ton adânc admirativ:
– Vai, mama, dar te-a luat valul sau ce?!

–––––

Eu copil mai prăpăstios ca al meu nu am cunoscut. E drept, mă bucur că e prudentă, pentru că aşa a evitat să aibă accidente încă de când era bebeluş, dar uneori exagerează. În iarna trecută, sărea la plasă cu prietena ei de la Giurgiu – are acolo o trambulină din aceea rotundă, care îi atrage ca un magnet pe toţi copiii ce ne calcă pragul. Şi îi ţine lipiţi de ea cu orele apoi. Instructajul de protecţia muncii presupune să înlături din plasă orice obiecte cu care te-ai putea lovi. Dar Luna a avut grijă ca, înainte să se apuce de sărit, să îşi scoată de la gât şi colierul făcut de ea din elastice mici şi multicolore:

– Hai, mă, Luna, nu exagera! Cât de tare te poţi lovi cu nişte cauciuc?, am dojenit-o eu pentru grija ei exagerată.

– Serios?!, m-a ironizat ea. Da’ dacă te calcă o maşină pe cap cum e? Că roata tot din cauciuc e!!

Teoretic avea dreptate 🙂

–––––

– Uau, mama, ce s-a ataşat de tine!!!

– Cine, cine?

– Zăpada.

A, ok. Am copil cu vocabular.

–––––

– A fost oribil. Oamenii ăia vorbeau cu „fată!” şi se aşteptau de la noi să fim profesionişti. Trebuia să sărim singuri, să ieşim singuri, să facem totul singuri.

– Şi era adânc?

– Cam cât Andrei de la şcoală.

A, acum e clar.

– Dar tot am avut şi un pic de noroc, că erau doi instructori, un băiat şi o fată, şi fata era rea, şi băiatul bun, şi eu am nimerit la băiat, şi mi-era şi milă de el, săracu’, că era amărât, pentru că el avea simţul umorului şi încerca să glumească cu ea, iar ea îl ignora. Aşa că râdea singur.

– O fi fost îndrăgostit.

– Nuuuu, că nu te poţi îndrăgosti de cineva care nu zâmbeşte. Şi nici vestiare nu aveam.

Aici e clar o tragedie, pentru că Luna nu se mai dezbracă nici măcar în faţa mea, darămite în faţa colegilor…

– Păi şi unde v-aţi schimbat?

– Pe nişte scaune. În baie. Şi uşa de la baie era transparentă, îţi dai seama??!! Mi-a ţinut X. prosopul. Da’ să ştii că, până la urmă, am înotat şi la suprafaţă, şi la fund, fără colac.

– Nu cred! Trebuie să văd şi eu asta, data viitoare.

– Crede-mă! Trei metri la suprafaţă şi vreo doi la fund. Nu poţi să mă vezi pentru că nu poţi sta acolo, e prea cald. Sunt 38,7 grade afară şi 31 în apă.

– Dar tu o să te mai duci data viitoare, nu-i aşa?…

– Eee, sigur că da!

În caz că nu v-aţi prins, Luna merge de astăzi la un alt bazin de înot. La ăsta văd că nu mai înoată şi în cap, dar pare să iasă de acolo mult mai aburită. Deşi destul de precisă în estimări.

–––––

Am revăzut pe Facebook o poză din tabara de vara trecută. M-a emoţionat să văd expresia de fericire de pe faţa fiică-mii, vizibil mult mai copil pe atunci şi topită toată în braţele unei adolescente. Doar că pe aceasta nu o recunoşteam, aşa că o întreb:

– Luna, cine este în poza asta? Că eu nu mai ţin minte.

S-a luminat toată la faţă văzând-o – probabil o amintire dragă pentru ea – şi mi-a răspuns cu bucuria aceea exaltată a şcolarului care ridică primul mâna să răspundă la o întrebare:

– Eu, eu!

Mi-e tare greu uneori… :-)))

–––––

– Mama, am auzit că nu toate plantele îngheaţă iarna, mă anunţă fiică-mea cu un aer uşor preocupat de dimineaţă, în drum spre şcoală.

– Aşa este, o asigur eu. Plantele din zonele reci ale Pământului, care au văzut, în milioane de ani, că e frig în jurul lor, s-au schimbat astfel încât să reziste mai bine. Se numeşte „adaptare”. La fel e şi cu plantele care trăiesc în deşert, de exemplu. Au văzut că nu primesc prea multă apă şi s-au adaptat să trăiască cu puţină.

– Cactuşii, pare Luna să mă urmărească atent.

– Exact. Iar ţepii, ştii pentru ce sunt?

–  Pentru… apărare?

– Da, bravo! S-au adaptat să nu se lase mâncaţi de animale, făcând ţepi. Şi trandafirii îşi apără florile acelea frumoase prin ţepi. A-dap-ta-re. Exact la fel este şi cu oamenii: celula aceea mititică, de la începutul începutului, care trăia în apă, s-a adaptat să trăiască pe uscat, apoi s-a adaptat să crească în formă de animal cu multe celule, apoi s-au născut multe animale diferite, apoi maimuţele au început să comunice şi să râdă – ştii că omul e singurul animal care poate vorbi şi râde, nu?

Scurt moment de tăcere. Cunoştea deja multe dintre informaţiile de mai sus, dar nu chiar pe toate. Procesează un pic, apoi:

– Dar gura-leului la ce s-a adaptat? Că e a doua mea floare preferată, după zambilă.

Bănuiam eu că e prea devreme pentru atâta ştiinţă.

Perle FB 7

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Octombrie 2016 (continuare)

– Mama, cât de greu i-o fi fost primului om de pe Pământ?

– De ce?, mă prefac eu îngrijorată.

– Păi n-avea casă, săracu’. Că nu existau alţi oameni să i-o construiască. (discuţia e din august 2015)

–––––-

Înainte de plecarea la şcoală, fiică-mea, cu năuceala tipică dimineţilor de vineri, a spart solniţa. Era oarecum vina mea, pentru că m-am apucat să o întreb ceva fix când ea se concentra să îşi strângă masa după micul-dejun – or se ştie că ăştia micii nu le prea au cu atenţia distributivă până, hăt, când devin femei (la bărbaţi, oricum, nu se pune problema de aşa ceva, niciodată). I-am atras atenţia să nu calce în cioburi, am îndepărtat câinele, am luat o mătură şi am început să strâng pretextul pentru şapte ani de certuri grele de acum înainte, dacă ar fi să mă iau după superstiţii. Dar nu mă iau. E doar sare vărsată şi-atât.

În tot timpul ăsta, copilul înţepenit:

– Să ştii… că… eu… nu am vrut…

– Ştiu, Luna.

– Dar nu ştiu cum… nu m-am uitat… şi…

– Da, Luna. Nu face nimic. Data viitoare să fii mai atentă.

– Da’ nu mă cerţi deloc-deloc??!!, izbucneşte ea deodată, ajunsă la capătul stuporii.

– Nu, pentru că a fost un accident. Eram acolo, am văzut cum s-a întâmplat, clar nu a fost din neglijenţa ta… Eu nu te cert niciodată atunci când nu eşti vinovată.

Şi îmi dau seama că discursul meu calm şi moralizator a luat-o, totuşi, pe panta exagerării:

– Bine, poate nu chiar niciodată, mi-o mai fi scăpat şi mie uneori să te cert fără motiv…

– De două ori!, se aude prompt fiică-mea.

– „De două ori” ce?

– De două ori m-ai certat aiurea în toată viaţa mea.

Stau bine. (Cred.) Dar nu ştiam că mă contorizează…

–––––-

În drum spre şcoală, dimineaţa, întâlnire de gradul trei într-unul dintre gangurile prin care trecem de obicei: câinele nostru, mic, aiurit, dar cutezător şi un câine-lup uriaş, superb şi aparent isteric la vederea noastră. Stăpânu-său, galant (sau panicat la gandul că a omis să îi pună botniţă fiarei), ne face semn să trecem primii prin spaţiul îngust, în timp ce el se chinuie să-şi ţină în frâu animalul dezlănţuit.

După vreo cincizeci de metri, reuşeşte şi fiică-mea să articuleze ceva:

– Mama, ce rasă era AIA?

– Ciobănesc german, Luna, îi răspund eu. Sau… nu ştiu sigur, pentru că avea părul mult mai lung decât un german, o fi fost belgian, sau ce alte variante de lup mai sunt…

– A, nu! Sigur era german!

– De unde ştii tu, mă, boţ de om?, zâmbesc eu la ea.

– După lătrat. Părea german.

Natürlich! Cum de nu mi-am dat seama? 🙂

–––––-

Noiembrie 2016

E aproape ora zece, când va începe meciul echipei de fotbal favorite a Tatălui – un meci important pentru Steaua, trebuie să câştige pentru a rămâne în cupe (nu ştiu care anume, doar redau ceea ce aud prin jur). Cu câteva minute înainte, însă, Tatăl se uită la un alt meci. AG-PLZ scrie pe ecran:
– Argeş cu mai cine joacă?, întreabă Mama.
– Nu e Argeş, e Astra Giurgiu, giurgiuveanco ce eşti!, răspunde Tatăl.
– Aaaa! Auzi, Luna, e echipa aia de am trecut ieri pe la stadion la ei.
– Păi hai să mergem la meci!, propune Fiica, vitează.
– Meciul e pe Arena Naţională, le taie Tatăl elanul. Şi plouă rău afară.
– Bine…
După zece secunde:
– Tecşeira e giurgiuvean?, întreabă Mama.
– Da, răspunde Tatăl.
După alte zece secunde:
– Da’ Jeraldo?
– Şi el.
După…
– Şi Bubacar?
– Desigur. Giurgiuvean get-beget. De pe Ghizdarului, răspunde ironic Tatăl.
– Păi ştii că mă enervează să aud numai nume dintr-astea străine!, pufneşte Mama în râs.
Ca pentru a-i da peste nas, următoarele faze sunt asigurate exclusiv de nume româneşti:
– I-auzi: Lung!, se bucură Mama (fostă suporteriţă de-a lu’ tac-su). Şi Budescu! Şi Ioniţă! Deci sunt şi nişte români, totuşi!
– Eee, nu te bucura prea tare, o temperează Fiica. Ăştia sunt probabil la echipa cealaltă.
O patrioată plus o iubitoare de logică în familie. Noroc că s-a terminat meciul şi a început celălalt, mult-aşteptatul. Acum scrie STE-ZUR pe ecran:
– Joacă Steaua cu Zurli?, îl întreabă Fiica pe Tată, în timp ce îi îndeasă în gură un şerveţel.
Simulează un control la dentistul şi tocmai i-a scos un dinte Tatălui, aşa că acum îi trebuie pansamente, şi sfaturi multe, şi alte controale, pentru a se depista eventualele alte probleme…
Există seri în care nu e bine deloc să fii singurul bărbat din casă. Serile de meci, în special.

–––––-

Iată ce înseamnă să nu ai teme de făcut în vacanţă (uraaa!!! uraaaa!!): îţi botezi bilele. Alea de plastic, nu vă gândiţi la prostii…

Apoi o chemi pe mămica ta şi o pui să ghicească care e fiecare. Apoi o pui să le ordoneze într-un clasament, după modelul cel mai drăguţ – preferata mea e hibridul ăla de pepene cu minge de baschet. Apoi o pui să îşi aleagă şi numele preferate – „Nimicica Roz” e de comă, după părerea mea. Apoi…

Într-un fel, regret temele astăzi 🙂