Perle FB 10

Decembrie 2016 (continuare)

Drum, maşină, radio. Decembrie, deci Hruşcă. Fiică-mea nu l-a mai auzit până acum:

– Ce-i muzica asta, mamă?, se miră ea.

– Colinde româneşti. Un fel de cântece populare care se cântă de Sărbători. Ăsta e din Maramureş…

Şi continui să-i vorbesc despre regiunile ţării, despre rudele noastre din Vişeu, despre Hruşcă şi cenaclul Flacăra, despre cum stă el în Canada acum şi vine aici doar înainte de Crăciun, dă nişte spectacole şi pleacă înapoi (apropo, v-aţi întrebat vreodată din ce trăieşte Hruşcă în restul anului?), despre semnificaţia criptică a versurilor populare de tipul lui „leru-i ler” etc. etc. La un moment dat, îmi dau seama că e suspect de linişte în maşină. Să vezi că am adormit copilul!

– Da’ de ce întrebi, Luna?

– Păi când aud muzică dintr-asta, nu ştiu de ce, dar simt că e o capcană undeva. Şi nu ştiu unde.

Îi simt teama în voce. Mică, dar reală. Mare e grădina Domnului! Iar noi două părem a avea locul nostru rezervat în ea. Amândouă 🙂

–––––

Din ciclul „Când prea multă logică strică”

– Cum zici „Aceasta este maşina mea”?, o întreb eu pe fiică-mea, în maşina mea.

Suntem în drum spre cumpărăturile ritualice de Revelion şi profit de imposibilitatea ei de a fugi pentru a repeta puţin ceea ce ne-a rugat profa ei de engleză: „acesta”, „acela”, „aceştia” şi „aceia”. Îi confundă inexorabil. Pe lângă multe altele. Pentru că limba engleză nu este chiar punctul ei forte…

– This… is… my… car…

Suntem sideraţi, şi eu şi taică-său. A reuşit din prima??!!

– Bravo, Luna! E prima dată când nu greşeşti nimic! Hai să mai facem una!

– Nu…

– Cum zici „Ăia sunt pantofii lui tata”?

– Those… is… are… shoes… Nu mai ştiu cum se zice „tată”.

– Hai, măi, Luna! Adică ai nimerit cuvântul ăla greu, „those”, şi nu îţi aduci aminte ceva atât de simplu, ca „tata”?

– …

– Concentrează-te, te rog. Dacă „mamă” e „mathăr” – încerc să redau oarecum fonetic accentul pe care îl am eu, după ce am învăţat engleza la şcoala vieţii, în aceeaşi clasă cu Ion Iliescu – atunci „tată” cum e?

– A, ştiu!, ne anunţă victorioasă Luna. Mathăr şi TATHĂR!

Mă gândesc să mai încercăm la anu’ nişte exerciţii de engleză. Că anul ăsta mă simt tare obosită.

–––––

Ianuarie 2017

Prima masă de prânz a anului. În colţul lui, am lăsat televizorul să transmită în direct concertul de Anul Nou de la Viena — reminiscenţă din familia copilăriei mele. Familia de acum pare să sufere din cauza asta, iar fiică-mea trăncăne nestăvilit: ba ne-a sorcovit de câte două ori, ba ne-a ameninţat cu puşcăria pe motiv de dare de mită (wtf??!!), ba ne-a povestit coşmarurile ei de azi-noapte… Acum aruncă exasperată un ochi spre televizor şi, făcând o abstracţie superioară de persoana mea, întreabă:

– Tata, dar filme în direct există?

– Ăăă… cum adică?, încearcă el să înţeleagă.

– Aşa, filme în direct. Cum ar fi, de exemplu… „Star Wars”. „Star Wars” în direct există?

Simt că şi anul ăsta o să fie unul bogat în perle 🙂

–––––

Fiică-mii îi e foarte dor de colegi şi de învăţătoare şi de-abia aşteaptă să se termine vacanţa asta în care nu are nimic de făcut. Nici măcar teme nu are. De aceea, mă cam mir când o aud strigându-mă de la biroul ei la „biroul” meu (recte maşina de spălat, astăzi):

– Mama, vino să mă ajuţi şi pe mine la teme, te rog.

– Păi cine ţi-a dat teme?

– Nimeni. Tocmai de-aia. Mi-am dat eu una şi e prea grea, nu ştiu să o fac singură.

M-am dus. Nu de alta, dar pe lista mea cu rezoluţii pentru noul an am pus şi „Să nu mă mai mir de nimic”. Sper, astfel, să îmi simplific viaţa.

–––––

– Mama, ghici cine e cântăreţul preferat al lui C.?

După sclipirea din ochi, e clar cineva care ne place şi nouă:

– Justin Timberlake!

– Nu… dar eşti foarte, foarte aproape…

– Justin Bieber!

– Nu! Celălalt!

Hait, că nu ştiu. Mi s-au terminat Justinii.

– Nu ştiu, pui!

Maicăl Geastăn!

Trebuia să mă fi gândit. Era şi timpul să evolueze de la prietenul ei de pe la patru ani, Maicăl Giatxton. (oct. 2016)

–––––

– Cine e ăsta?, mă întreabă fiică-mea, în trecere prin faţa televizorului la ora de ştiri.

– Donald Trump.

– Nu pot sa cred!!!!

Aoleu! De ce oare?

– Mi-a spus Andrei de la şcoală, celălalt, nu ăla, ştii tu, în fine, mi-a spus cineva acum vreo două săptămâni, cred, de Donaltram ăsta, şi de atunci am impresia că numai despre el aud peste tot!

– Şi-o să tot auzi, zâmbesc eu amar. Din păcate, e preşedintele Statelor Unite acum. L-a înlocuit pe Barack Obama. Uite, e ăsta care vorbeşte acum la televizor.

– Aaa, da! Pe Mara Covama îl ştiam. Cu celălalt am probleme.

Tu şi restul globului, Luna…

–––––

Văd cu fiică-mea pe net un filmuleţ cu un pui de maimuţă, mic, pricăjit, căruia i se face baie cu şampon (eu cred că împotriva voinţei lui, dar cine stă să întrebe un animăluţ cât pumnul ce îşi doreşte cu adevărat?).

– Vaaaai, ce drăguţ! Vreau şi eu un pui de maimuţă!

– Luna, da, este foarte drăguţ, şi mi-ar plăcea şi mie, dar ştii că natural este ca o maimuţă să crească în copaci, totuşi…, încerc să îi aduc eu un argument raţional.

– Nicio problemă! Cumpărăm şi un copac! Şi îl punem uite-aici!, îmi arată ea cu precizie spre mijlocul sufrageriei.

Îmi pare rău că nu o puteţi şi vedea, cu câtă determinare şi firesc îşi exprimă ea minunatele idei de re-decoraţiuni interioare ale unui apartament aflat la etajul şapte al unui bloc comunist!

–––––

Zapez la televizor pe ceea ce pare a fi filmul „Alvin şi veveriţele n-sprezece”:

– Aaa! Ce bine!, sare Luna. Lasă aici! Nu a început de mult! Dacă vrei, îţi povestesc eu începutul, că l-am mai văzut o dată. Uite, ăsta e copilul unei femei care va fi căsătorit cu tatăl hamsterilor.

Nu voiam. Dar nici nu am cum să mă opun.

Perle FB 9

Noiembrie 2016 (iar…)

– Azi am avut cea mai proastă zi de vreodată, îmi spune fiică-mea cu obidă la ieşirea de la şcoală.
– Ce s-a întâmplat?, o întreb eu cu o uşoară teamă, să nu-i fi crăpat iar careva vreun ochi şi să fi fost nevoită, din nou, să şi-l pună singură la loc.
– Nu am făcut pauza mare!
Incredibil! Abia ne dezobişnuiserăm de şcoala de Stat, unde auzeam mai mereu că nu făceau câte vreo oră, din motive care mai de care mai penibile, ca acum să dăm în halul ăsta din lac în puţ şi să nu FACǍ bieţii copii tocmai pauza mare??!! Păi e posibil aşa ceva??!! 🙂

–––––––-

Decembrie 2016

– Oh, tata şi-a uitat ciocolata, o anunţ eu cu (oarecare) părere de rău pe Luna, după plecarea de acasă a lui taică-său.

– Care tata?

Unele întrebări mă lasă, pur şi simplu, fără răspuns.

–––––––-

Mă uitam cu fiică-mea mai devreme la „Harry Potter”:
– Aoleu, mama, hantome!
– Ce?!
– Hantome! Nu le vezi?
Dacă zicea şi „haoleu”, cred că o împingeam, discret dar ferm, de pe canapea. Mai am, uneori, momente dintr-astea, când îmi vine să mă prefac că nu e a mea…

–––––––-

După îndelungi tergiversări, am reuşit să o conving pe fiică-mea să punem la poştă, alaltăieri, scrisoarea pentru Moş Crăciun.

– Îi trebuie timp să ajungă până acolo.

Ea ar fi vrut să o mai ţină pe frigider o vreme, poate, poate îi mai vin idei interesante de cadouri. Dar s-a conformat, de teamă să nu fie prea târziu. Azi, însă, o văd dându-şi cu palma peste frunte – aşa, de parcă tocmai s-a întors de la supermarket şi a uitat să ia lapte – nu era indispensabil, dar ce poftă ar fi avut acum de un pahar:

– Ah! Ştiam eu că o să uit ceva să pun pe lista lui Moşu’!

– Ce?, mă prefac eu întristată, în timp ce inima mea scosese două mânuţe mici şi şi le freca cu mare bucurie.

– Un laptop, fir-ar să fie!

– Vai ce rău îmi pare! La anu’ îţi aduc eu aminte să scrii pe listă, dacă uiţi!

(Desigur…)

–––––––-

Îi arăt Lunei o poză pe Facebook, cu o fetiţă foc de frumoasă. Este copilul unui nepot de văr de-al meu, ceea ce înseamnă că ei îi vine tot un fel de nepoată, mai îndepărtată:

– Uite, Luna, nepoţica ta! Ce drăguţă e!
– Wow! Sunt bunică??!!

O văd încântată. O las, deci, aşa.

–––––––-

– Mama, pot să dau şi eu drumul la Pro TV? Că e emisiunea cu ce zic românii.

– De unde ştii?, mă mir eu, că nu s-a uitat în programul tv şi nici nu ne uităm frecvent la emisiunea aceea, ca să îi ştie ora.

– Păi se uită vecinii, uite!

Şi îmi arată cu degeţelul pe geamul bucătăriei, până hăt, departe, în blocul de vizavi. În jur de treizeci de metri, bănuiesc. Într-adevăr, într-o cameră clipeşte lumina unui televizor, dar nu disting absolut nimic clar.

– Nu văd, maică, până acolo, îi mărturisesc eu.

– Nu te cred!!!, se miră ea.

– E normal. Acum eşti tânără şi le ai pe toate perfecte, dar o să ajungi şi tu la vârsta mea şi o să vezi că… nu mai vezi. Şi altele.

– Aha…

Pleacă să dea drumul la televizor. Dar o simt un pic încurcată, aşa că se întoarce imediat la mine:

– Ştii, nici eu nu le am CHIAR pe toate perfecte. Uite, piciorul ăsta mi se loveşte de mai dese ori decât celălălt, îmi arată ea picioruşul ei stâng, contorsionându-se într-o poziţie complicată pentru a-mi demonstra că şi-l poate faulta singură. Nu ştiu de ce. Şi mă şi doare puţin…

Copil milos şi solidar. Al meu, al meu! ❤

–––––––-

Luna s-a dus s-o ia pe bunică-sa de la autobuz. A venit să petreacă Sărbătorile cu noi şi, pe drum, vorbesc, bineînţeles, despre cadouri:

– Auzi, da’ tu i-ai trimis deja lista lui Moşu’?, întreabă fiică-mea.

– Daaa, de mult!, intră bunică-sa în joc.

– Of, ce păcat! Că eu am uitat să-i zic de un laptop, şi mă gândeam că poate îi ziceai tu şi mi-l dădeai mie.

A încercat şi ea… Copil perseverent. Păcat că e şi uituc 😉

Perle FB 8

Noiembrie 2016 (continuare)

I-am făcut ordine fiică-mii în bibliotecă. Fac deseori treaba asta, deşi n-ar trebui (cine are copil ştie despre ce vorbesc). Ghiciţi ce am primit de la progenitură la sfârşit, drept recunoştinţă şi spus pe un ton adânc admirativ:
– Vai, mama, dar te-a luat valul sau ce?!

–––––

Eu copil mai prăpăstios ca al meu nu am cunoscut. E drept, mă bucur că e prudentă, pentru că aşa a evitat să aibă accidente încă de când era bebeluş, dar uneori exagerează. În iarna trecută, sărea la plasă cu prietena ei de la Giurgiu – are acolo o trambulină din aceea rotundă, care îi atrage ca un magnet pe toţi copiii ce ne calcă pragul. Şi îi ţine lipiţi de ea cu orele apoi. Instructajul de protecţia muncii presupune să înlături din plasă orice obiecte cu care te-ai putea lovi. Dar Luna a avut grijă ca, înainte să se apuce de sărit, să îşi scoată de la gât şi colierul făcut de ea din elastice mici şi multicolore:

– Hai, mă, Luna, nu exagera! Cât de tare te poţi lovi cu nişte cauciuc?, am dojenit-o eu pentru grija ei exagerată.

– Serios?!, m-a ironizat ea. Da’ dacă te calcă o maşină pe cap cum e? Că roata tot din cauciuc e!!

Teoretic avea dreptate 🙂

–––––

– Uau, mama, ce s-a ataşat de tine!!!

– Cine, cine?

– Zăpada.

A, ok. Am copil cu vocabular.

–––––

– A fost oribil. Oamenii ăia vorbeau cu „fată!” şi se aşteptau de la noi să fim profesionişti. Trebuia să sărim singuri, să ieşim singuri, să facem totul singuri.

– Şi era adânc?

– Cam cât Andrei de la şcoală.

A, acum e clar.

– Dar tot am avut şi un pic de noroc, că erau doi instructori, un băiat şi o fată, şi fata era rea, şi băiatul bun, şi eu am nimerit la băiat, şi mi-era şi milă de el, săracu’, că era amărât, pentru că el avea simţul umorului şi încerca să glumească cu ea, iar ea îl ignora. Aşa că râdea singur.

– O fi fost îndrăgostit.

– Nuuuu, că nu te poţi îndrăgosti de cineva care nu zâmbeşte. Şi nici vestiare nu aveam.

Aici e clar o tragedie, pentru că Luna nu se mai dezbracă nici măcar în faţa mea, darămite în faţa colegilor…

– Păi şi unde v-aţi schimbat?

– Pe nişte scaune. În baie. Şi uşa de la baie era transparentă, îţi dai seama??!! Mi-a ţinut X. prosopul. Da’ să ştii că, până la urmă, am înotat şi la suprafaţă, şi la fund, fără colac.

– Nu cred! Trebuie să văd şi eu asta, data viitoare.

– Crede-mă! Trei metri la suprafaţă şi vreo doi la fund. Nu poţi să mă vezi pentru că nu poţi sta acolo, e prea cald. Sunt 38,7 grade afară şi 31 în apă.

– Dar tu o să te mai duci data viitoare, nu-i aşa?…

– Eee, sigur că da!

În caz că nu v-aţi prins, Luna merge de astăzi la un alt bazin de înot. La ăsta văd că nu mai înoată şi în cap, dar pare să iasă de acolo mult mai aburită. Deşi destul de precisă în estimări.

–––––

Am revăzut pe Facebook o poză din tabara de vara trecută. M-a emoţionat să văd expresia de fericire de pe faţa fiică-mii, vizibil mult mai copil pe atunci şi topită toată în braţele unei adolescente. Doar că pe aceasta nu o recunoşteam, aşa că o întreb:

– Luna, cine este în poza asta? Că eu nu mai ţin minte.

S-a luminat toată la faţă văzând-o – probabil o amintire dragă pentru ea – şi mi-a răspuns cu bucuria aceea exaltată a şcolarului care ridică primul mâna să răspundă la o întrebare:

– Eu, eu!

Mi-e tare greu uneori… :-)))

–––––

– Mama, am auzit că nu toate plantele îngheaţă iarna, mă anunţă fiică-mea cu un aer uşor preocupat de dimineaţă, în drum spre şcoală.

– Aşa este, o asigur eu. Plantele din zonele reci ale Pământului, care au văzut, în milioane de ani, că e frig în jurul lor, s-au schimbat astfel încât să reziste mai bine. Se numeşte „adaptare”. La fel e şi cu plantele care trăiesc în deşert, de exemplu. Au văzut că nu primesc prea multă apă şi s-au adaptat să trăiască cu puţină.

– Cactuşii, pare Luna să mă urmărească atent.

– Exact. Iar ţepii, ştii pentru ce sunt?

–  Pentru… apărare?

– Da, bravo! S-au adaptat să nu se lase mâncaţi de animale, făcând ţepi. Şi trandafirii îşi apără florile acelea frumoase prin ţepi. A-dap-ta-re. Exact la fel este şi cu oamenii: celula aceea mititică, de la începutul începutului, care trăia în apă, s-a adaptat să trăiască pe uscat, apoi s-a adaptat să crească în formă de animal cu multe celule, apoi s-au născut multe animale diferite, apoi maimuţele au început să comunice şi să râdă – ştii că omul e singurul animal care poate vorbi şi râde, nu?

Scurt moment de tăcere. Cunoştea deja multe dintre informaţiile de mai sus, dar nu chiar pe toate. Procesează un pic, apoi:

– Dar gura-leului la ce s-a adaptat? Că e a doua mea floare preferată, după zambilă.

Bănuiam eu că e prea devreme pentru atâta ştiinţă.

Perle FB 7

Octombrie 2016 (continuare)

– Mama, cât de greu i-o fi fost primului om de pe Pământ?

– De ce?, mă prefac eu îngrijorată.

– Păi n-avea casă, săracu’. Că nu existau alţi oameni să i-o construiască. (discuţia e din august 2015)

–––––-

Înainte de plecarea la şcoală, fiică-mea, cu năuceala tipică dimineţilor de vineri, a spart solniţa. Era oarecum vina mea, pentru că m-am apucat să o întreb ceva fix când ea se concentra să îşi strângă masa după micul-dejun – or se ştie că ăştia micii nu le prea au cu atenţia distributivă până, hăt, când devin femei (la bărbaţi, oricum, nu se pune problema de aşa ceva, niciodată). I-am atras atenţia să nu calce în cioburi, am îndepărtat câinele, am luat o mătură şi am început să strâng pretextul pentru şapte ani de certuri grele de acum înainte, dacă ar fi să mă iau după superstiţii. Dar nu mă iau. E doar sare vărsată şi-atât.

În tot timpul ăsta, copilul înţepenit:

– Să ştii… că… eu… nu am vrut…

– Ştiu, Luna.

– Dar nu ştiu cum… nu m-am uitat… şi…

– Da, Luna. Nu face nimic. Data viitoare să fii mai atentă.

– Da’ nu mă cerţi deloc-deloc??!!, izbucneşte ea deodată, ajunsă la capătul stuporii.

– Nu, pentru că a fost un accident. Eram acolo, am văzut cum s-a întâmplat, clar nu a fost din neglijenţa ta… Eu nu te cert niciodată atunci când nu eşti vinovată.

Şi îmi dau seama că discursul meu calm şi moralizator a luat-o, totuşi, pe panta exagerării:

– Bine, poate nu chiar niciodată, mi-o mai fi scăpat şi mie uneori să te cert fără motiv…

– De două ori!, se aude prompt fiică-mea.

– „De două ori” ce?

– De două ori m-ai certat aiurea în toată viaţa mea.

Stau bine. (Cred.) Dar nu ştiam că mă contorizează…

–––––-

În drum spre şcoală, dimineaţa, întâlnire de gradul trei într-unul dintre gangurile prin care trecem de obicei: câinele nostru, mic, aiurit, dar cutezător şi un câine-lup uriaş, superb şi aparent isteric la vederea noastră. Stăpânu-său, galant (sau panicat la gandul că a omis să îi pună botniţă fiarei), ne face semn să trecem primii prin spaţiul îngust, în timp ce el se chinuie să-şi ţină în frâu animalul dezlănţuit.

După vreo cincizeci de metri, reuşeşte şi fiică-mea să articuleze ceva:

– Mama, ce rasă era AIA?

– Ciobănesc german, Luna, îi răspund eu. Sau… nu ştiu sigur, pentru că avea părul mult mai lung decât un german, o fi fost belgian, sau ce alte variante de lup mai sunt…

– A, nu! Sigur era german!

– De unde ştii tu, mă, boţ de om?, zâmbesc eu la ea.

– După lătrat. Părea german.

Natürlich! Cum de nu mi-am dat seama? 🙂

–––––-

Noiembrie 2016

E aproape ora zece, când va începe meciul echipei de fotbal favorite a Tatălui – un meci important pentru Steaua, trebuie să câştige pentru a rămâne în cupe (nu ştiu care anume, doar redau ceea ce aud prin jur). Cu câteva minute înainte, însă, Tatăl se uită la un alt meci. AG-PLZ scrie pe ecran:
– Argeş cu mai cine joacă?, întreabă Mama.
– Nu e Argeş, e Astra Giurgiu, giurgiuveanco ce eşti!, răspunde Tatăl.
– Aaaa! Auzi, Luna, e echipa aia de am trecut ieri pe la stadion la ei.
– Păi hai să mergem la meci!, propune Fiica, vitează.
– Meciul e pe Arena Naţională, le taie Tatăl elanul. Şi plouă rău afară.
– Bine…
După zece secunde:
– Tecşeira e giurgiuvean?, întreabă Mama.
– Da, răspunde Tatăl.
După alte zece secunde:
– Da’ Jeraldo?
– Şi el.
După…
– Şi Bubacar?
– Desigur. Giurgiuvean get-beget. De pe Ghizdarului, răspunde ironic Tatăl.
– Păi ştii că mă enervează să aud numai nume dintr-astea străine!, pufneşte Mama în râs.
Ca pentru a-i da peste nas, următoarele faze sunt asigurate exclusiv de nume româneşti:
– I-auzi: Lung!, se bucură Mama (fostă suporteriţă de-a lu’ tac-su). Şi Budescu! Şi Ioniţă! Deci sunt şi nişte români, totuşi!
– Eee, nu te bucura prea tare, o temperează Fiica. Ăştia sunt probabil la echipa cealaltă.
O patrioată plus o iubitoare de logică în familie. Noroc că s-a terminat meciul şi a început celălalt, mult-aşteptatul. Acum scrie STE-ZUR pe ecran:
– Joacă Steaua cu Zurli?, îl întreabă Fiica pe Tată, în timp ce îi îndeasă în gură un şerveţel.
Simulează un control la dentistul şi tocmai i-a scos un dinte Tatălui, aşa că acum îi trebuie pansamente, şi sfaturi multe, şi alte controale, pentru a se depista eventualele alte probleme…
Există seri în care nu e bine deloc să fii singurul bărbat din casă. Serile de meci, în special.

–––––-

Iată ce înseamnă să nu ai teme de făcut în vacanţă (uraaa!!! uraaaa!!): îţi botezi bilele. Alea de plastic, nu vă gândiţi la prostii…

Apoi o chemi pe mămica ta şi o pui să ghicească care e fiecare. Apoi o pui să le ordoneze într-un clasament, după modelul cel mai drăguţ – preferata mea e hibridul ăla de pepene cu minge de baschet. Apoi o pui să îşi aleagă şi numele preferate – „Nimicica Roz” e de comă, după părerea mea. Apoi…

Într-un fel, regret temele astăzi 🙂

 

Perle FB 6

Septembrie 2016 (continuare)

Pentru că se pare că a terminat cu otitele, dar a început cu scolioza, am înscris-o pe Luna oarecum împotriva voinţei ei la opţionalul de înot de la şcoală. Azi a avut prima oră. Şi s-a întors după cum mă aşteptam – trăsnind a clor şi uşor bosumflată:

– Cum ţi-a plăcut?

– Pe o scară de la 1 la 100?

– Să zicem.

– … cam de 20%.

Şi a urmat o lungă relatare despre mărimea bazinului, ne-amabilitatea instructorului, tinereţea colegilor (fiind începătoare, au pus-o în grupă cu cei de la grădiniţă – ceea ce suspectez că este motivul principal al nemulţumirii), culoarea culoarelor, faptul că nu era o piscină în care să se poată face pipi…

– Cum adică?!, mă mir eu. Există şi piscine în care ai voie să faci pipi?!

– Da. Că a venit o doamnă şi a întrebat: „Pot să fac pipi în apă?” şi instructorul i-a răspuns: „AICI nu.”

… magazinul de căşti de la care va trebui să îşi procure şi ea una, pentru că azi n-a avut, dar i-a dat o colegă drăguţă, restaurantul din interiorul complexului…

– Dar de înotat, ai înotat?, o întreb eu când mă mai dezmeticesc puţin după faza cu pipi-ul. Pentru că, totuşi, pentru asta te-ai dus acolo.

– Daaaa, am înotat. Şi pe faţă, şi pe spate, şi pe burtă, şi pe cap…

Aşa da! Dacă a înotat şi pe cap, eu zic că e OK! 🙂

––––––

Ne uităm la Telejurnalul TVR. Pe ecran defilează manechine scheletice (credeam că nu mai există tâmpenia asta, cu idealul de femeie de tip sfoară crăcănată) îmbrăcate în seturi de lenjerie intimă. E parada ultimei colecţii Etam de la Paris. Dantele, voaluri, multă piele dezgolită…

– Au!, o aud pe fiică-mea, pe jumătate leşinată de şoc.

Nu ştiu dacă mai ţineţi minte, dar este într-o fază teribil de pudică, de o vreme încoace:

– Femeile alea sunt dezbrăcate! Nu le e ruşine să umble aşa?

Nu prea apuc să zic nimic, şi pentru că râd, şi pentru că e pornită rău şi vorbeşte singură:

– Tu ai vrea să te arăţi AŞA în faţa oamenilor?… Bine, e posibil să te fi văzut înainte, oamenii ăia, pe plajă, dar… totuşi… Uite, uite! Li se vede… ştii tu…

Plec la bucătărie. Bănuiesc că e atât de încrâncenată şi pentru că, la o ştire precedentă, a aflat ceva ce a oripilat-o şi mai tare. Era vorba despre perioada de împerechere a cerbilor şi la televizor se auzea boncănitul acestora:

– De ce ţipă aşa, mama?

– Caută femelă, pentru împerecheat.

– Da’ de ce să se împerecheze?

– Pentru sex.

M-am prefăcut relaxată, dar nu eram.

– Ei, da! De ce să vrea nişte cerbi să facă sex?

– Ca să facă copii.

Gata, am zis-o. Ce-o fi o fi!

Şi a fost:

– Şi tu ai făcut sex cu tata ca să mă faceţi pe mine??!!

– Da.

Eram deja la două camere distanţă când spuneam asta.

– Păi n-ai zis tu că nu l-ai văzut niciodată pe tata dezbrăcat??!!

Habar nu am despre ce vorbea. Presupun că asta este o poveste frumoasă pe care şi-a inventat-o singură, pentru consolare. Dar mă bucur că am tranşat, în sfârşit, problema pentru că, iată, nişte bucăţele de adevăr apucase ea să prindă pe ici, pe colo (sexul se face gol). Mai bine să ştie totul de la mine. Oricum, nici măcar nu pare prea marcată de moment, pentru că o aud încă bombănind pe dincolo:

– … de parcă asta ar fi o ştire de dat la televizor, auzi, nişte femei în chiloţi în faţa oamenilor!

––––––

Octombrie 2016

Poate mai ştiţi felicitarea pe care mi-a făcut-o fiică-mea acum un an şi care a rămas felicitarea mea preferată din toate timpurile:

Ceea ce nu ştiţi e că omul-porc a lovit din nou prin primăvară, sub forma unei discuţii, de data aceasta:

– Mama, ştii cum se spune „om porc” în engleză?

– Nu…, i-am răspuns eu precaută şi curioasă.

– Bigman!

De ani de zile duce cu ea povara confuziei dintre „pig” şi „big” – ambele cuvinte simple, cică, predate încă de la primele ore de engleză de la grădiniţă. Cu un ton extenuat, am corectat-o pentru a n-şpea oară:

– Big” e „mare”, „pig” e porc, „omul porc” e „pigman”, cu P, fir-ar el să fie fie de P…

– Aha!, a scos Luna, totuşi, o victorie şi din înfrângerea asta. De-aia poate omu’ ăla să cânte aşa de sus „Şi îngerii au demonii lor, A-AAAAAAAAAAA”. Pentru că e mare.

Am lăsat-o aşa.

Perle FB 5

Septembrie 2016

– Mama, tu ce-ai fi făcut dacă scoteai doi gemeni?
– De unde să-i scot?, mă fac eu că nu înţeleg.
– Din aceeaşi burtă.

Ce noroc am că am născut, totuşi, prin cezariană! Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar fi sunat conversaţia asta în caz de naştere naturală…

–––––-

– Mama, cum se numeşte forma aia geometrică „cerc”?

Am crezut că nu am auzit bine, dar a zis exact la fel şi a doua oară.

– Păi… cercul este o formă geometrică, care chiar aşa se numeşte: „cerc”.

– Aia care seamănă cu o minge!

– Aaa, o sferă, vrei să spui!

– Da! Asta era! Osferă! Osfera asta e aia ca o minge, nu-i aşa?

Râdem un pic, explicăm cum e cu formele geometrice plate şi cu 3D-ul, îi repet că cercul e o formă, iar sfera (fără „o”) e un corp geometric – în fine, sper că am rezolvat-o măcar temporar.

După cinci secunde o aud:

– Mama, dar iepuraşul e un corp şi el, nu?

A fost un temporar extrem de scurt.

–––––-

Fiică-mea are de făcut un exerciţiu în care i se cere să corecteze nişte enunţuri greşite: „Croitorul conduce vaporul”, de exemplu, trebuie rezolvat prin: „Nu, marinarul conduce vaporul. Croitorul croieşte haine”. Trec peste faptul că, precum o adevărată nepoată de căpitan de vas ce este, Luna a spus iniţial că „pescarul conduce vaporul” (pentru că e şi fiică de pescar, totuşi). Mai interesant mi s-a părut când a ajuns la „Şoferul face pâine.”:

– Ştiu că brutarul face pâine, dar şoferul ce face, mama?

– Există şoferi profesionişti, îi explic eu. Îl mai ştii pe domnul (mda…) care ne-a blocat de dimineaţă ieşirea din parcare? Cel care livra marfă la Mega? Ei bine, acela e un şofer profesionist. Cu asta se ocupă: conduce maşina.

– Serios?, se miră ea.

– Da. Sau tir-urile alea pe care le vedem mereu la coada de la vamă, de la Giurgiu. Sunt conduse de şoferi profesionişti, care duc diverse mărfuri prin diverse ţări.

– Aha…

– Sau taximetriştii, plusez eu, pentru a fi sigură că a înţeles copilul. Taximetriştii sunt şoferi profesionişti…

– Asta nu mai cred!, mă întrerupe Luna cu aerul de „până aici!”.  Taximetriştii nu au cum să fie profesionişti, la halul în care conduc!

Deci, pe lângă nepoată de căpitan şi fiică de pescar, Luna este clar fiică de şoferiţă de Bucureşti.

–––––-

Fiică-mea joacă fazan cu taică-său, la telefon, şi aud:

– A C… acţiune!… R I… rigid!… U S… usebe!

Copiii zilelor noastre! Şi limba noastră de mâine! 🙂

–––––-

Ne uităm la X Factor. Mai bine zis, mă uit la X Factor. Fiică-mea are doar o ureche la televizor, fiind absorbită evident de coafatul păpuşilor. Are multe păpuşi. Ceea ce face ca periile mele de păr să arate toate de parcă aş locui într-un cămin studenţesc, într-o cameră cu minimum cinci colocatare platinate.

Pe scenă urcă o familie simpatică de muzicieni, cu copil mic cu tot, iar mămica povesteşte cum, în ciuda diferenţei de vârstă dintre ea şi tătic (la limita pedofiliei), a fost dragoste la prima vedere. Dau să mă emoţionez un pic, dar nu pot, pentru că o aud pe Luna cum bombăne, din capătul celălalt al canapelei – avem o canapea lungă:

– Ei, na! Eu nu cred în dragoste la prima vedere.

Uneori mi-e şi frică să o întreb de ce spune anumite lucruri. Mai discutăm peste vreo cinci ani, mai bine.

–––––-

Ascultam într-o zi la radio o melodie care ne plăcea, cântată de X, şi m-a luat gura pe dinainte:

– Luna, ştii că tati a cunoscut-o pe X, odată, demult, în tinereţile lor?

După cum mă aşteptam, s-a umplut de fericire, la gândul unui atât de mare eveniment:

– Şi au făcut un cântec împreună, sau ce?

Cred că eram un pic supărată pe taică-său în ziua aceea, deoarece am sfătuit-o să îl sune şi să îl întrebe personal. Adică ia să mai fie şi alţii încurcaţi de întrebările copilului ăsta! Noroc că tati era pe fază şi în dispoziţie glumeaţă, pentru că i-a răspuns imediat:

– Da, Luna, am făcut un cântec împreună. Doar că a fost unul scurt.

Asta ştiam şi eu, că fusese scurt. Mă gândesc cu teamă, însă, că la un moment dat va veni vremea să îi povestesc şi eu fiică-mii despre simfoniile mele. Şi să vezi atunci întrebări! 😉

Perle FB 4

August 2016

– Luna, caută şi tu, te rog, telecomanda aia şi dă drumul la aer, că e prea cald aici.
– Bine… Am găsit-o! Dar mai poţi să-mi spui odată pe ce buton să apăs ca să se deschidă? Că am uitat: pe ON sau pe OFF?
– !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

––––––––––

Îi citesc fiică-mii, la culcare, una dintre marile cărţi ale copilăriei mele: „Minunata călătorie a lui Nils Holgerson prin Suedia”. Ne place amândurora să ne încheiem serile în acest fel. E ca în filme, o lumină mică, un tapet cu steluţe, un pat cu baldachin şi un copil care chiar pare interesat de ceea ce îi citeşte mama lui:
– … „Câteva clipe după aceea, cele patrusprezece gâşte trecură pe deasupra pădurii.”
– Cele ce?, întreabă copilul.
– „Patrusprezece”, zâmbeşte superior mama, care se aştepta la această întrebare. E un arhaism, continuă ea doct, o formă învechită. Aşa se spunea demult.
– La ce?

––––––––––

Fiică-mea se uită cu o prietenă la filmul „Veronica”. Prietena ei, cu un an mai mare decât ea, nu l-a văzut niciodată, iar peste câteva zile emigrează (am neplăcuta senzaţie că stinsul luminii în ţara asta va cădea în sarcina mea), deci am hotărât că e obligatoriu să vadă această superbă creaţie a cinematografiei româneşti. În altă ordine de idei, Luna ştie câte ceva, nu foarte multe, din copilăria mea patriotică – cum că eram comandanta pionierilor din oraşul meu, printre altele. Habar nu are cine erau pionierii, ce înseamnă „comandant” şi nici cât de important e Giurgiu pe harta ţării, dar îi place să audă că maică-sa a fost cineva, cândva. Orice. Şi, pentru că toţi copiii mici simt nevoia să se laude cu părinţii lor, la noi în casă are loc următoarea discuţie:

Eu: Ştiţi, fetelor, că am cunoscut-o pe Veronica când eram mici? Aveam vreo cinci ani, cred, şi ea a venit la Giurgiu cu un spectacol, era mare vedetă pe atunci, iar eu am prezentat-o, sau am recitat ceva cu ea, nu-mi mai aduc bine aminte, că pe atunci eram şi eu moţ peste tot în oraşul ăla…

Prietena Lunei: Wow!

Luna: Mda, pentru că mama a fost cumva preşedinta ţării când era mică.

Mi-a părut rău când şi-a dat seama singură de enormitate şi a retractat ce a spus, râzând. Eu încă stăteam în dubiu dacă să o corectez sau să o las aşa 🙂

––––––––––

Stăm la coadă la pâine caldă. În faţa noastră, un bărbat vag cunoscut. Suspectez că e un tătic, dar nu sunt sigură, deci nu îl abordez, de teamă să nu fac o gafă. Iar. Pentru că sunt expertă în gafe. Şi mai sunt şi cu bărbatu-meu alături, super-gelosul familiei, deci nu mă risc.

Pe drumul spre casă, o întreb pe Luna:

– Ai idee cine era domnul acela brunet de la pâine? Am impresia că era tăticul Amaliei…

– Da, el era.

– Atunci de ce nu mi-ai atras atenţia, să îl salutăm?

– Pentru că nici eu nu am fost sigură. Mi se părea mai degrabă că era tatăl Ralucăi.

Încerc să îmi aduc aminte de acel tată şi nu pot:

– Eu nu l-am cunoscut pe tatăl Ralucăi, deci nu ştiu cum arată, îi mărturisesc eu Lunei.

– Nici eu.

Moment de stupoare. În ochi probabil că mi se citea întrebarea „WTF???!!!”, noroc că fii-mea nu ştie engleză.

– Şi atunci, de unde şi până unde te-ai găndit că era el?

– Pentru că aşa îmi închipui eu că trebuie să arate tatăl Ralucăi.

Of course. Cum de nu mi-am dat seama? :-)))

––––––––––

O trimit pe Luna la piaţă să ia o legătură pentru supă:

– Ştii tu, doi-trei morcovi şi un păstârnac legaţi împreună.

– Mda, ştiu…

O suspectez că habar nu are, de fapt, dar prietena ei, Andreea, o susţine, afirmând că ea ştie clar cum arată. După două minute, primesc telefon:

– Mama, nu găsim!

După zgomot, îmi dau seama că nu au ajuns la piaţă, ci s-au oprit la Mega Image. Dar e bine şi-aşa:

– Nu au legături?, o întreb eu, presupunând că asta este cauza confuziei.

– Nu. Dar ţi-aş lua chestia asta, nu ştiu ce e, dar uite ce scrie pe ea: „Cel mai bun, cel mai gătit!”.

De-abia aştept să se întoarcă acasă, sunt curioasă să văd ce provocare culinară îmi aduce să gătesc.

Update: Au venit cu o pungă de chipsuri. Şi cu doi morcovi, totuşi. O să fac supă Lays.