Perle FB 18

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

IUNIE 2017 (continuare)

Din ciclul „Noi nu greşim niciodată!”:

– Vai, mama, ce IREZISTABIL este Lord [labradorul nostru] uneori, cum se aşază el cu burtica în sus, la mângâiat… sau cum dă el laba… De ce râzi?

– Cum ai zis că e?

– Ǎăă… drăgălaş, parcă.

– Nu aşa ai zis. Ai şi uitat?

– Nu! Doar că nu m-am auzit!

–––––-

–––––-

– În viaţa mea nu mai pun piciorul la restaurantul ăsta! Ştii ce mi-a zis fata aia de la intrare?

– Ce?

– „Săru’ mâna”!

– Şi ce-i cu asta?

– Păi eu nu sunt vreo femeie bătrână de la ţară, să îmi zică „Săru’ mâna” o fată de peste douăzeci de ani!

– Ştiu şi eu, mama… Cu rochia asta… cam aşa arăţi!

Doreşte cineva să adopte copil obraznic şi fără simţ estetic? Are şi părţi bune, să ştiţi 😉

–––––-

–––––-

Am trecut ieri cu fiică-mea prin Piaţa Amzei. Din curtea unei case frumoase, se auzeau râsete de copii, aşa că ne-am uitat curioase prin gard şi am văzut un loc de joacă, o fetiţă chinezoaică şi un anunţ cum că se fac înscrieri la şcoala de acolo.

– Eu nu cred că e o şcoală adevărată aici, mi-a dat Luna coate discret (sau, în fine, ştiţi voi cât de discreţi pot fi copiii). Ia uite cum arată fata aceea, clar nu e româncă!

– Poate fi o şcoală pentru diplomaţi, încep eu o explicaţie, dar nu reuşesc să o termin.

– Aaaa, atunci pot merge şi eu!, se bucură ea. Că şi eu sunt diplomată acum!

Şi adaugă mândră de ea:

– Trei diplome am primit astăzi la şcoală!!!

Nu am putut să o contrazic 😉

–––––-

–––––-

Femeie la cratiţă, bărbat la piaţă, copil la televizor. Vreme urâtă afară, deci este clar o dimineaţă tipică de sâmbătă într-o familie tradiţională din România.

– Mama, cangurul este o rudă de-a noastră, nu-i aşa?

Deci cam până aici a fost cu familia tradiţională…

–––––-

–––––-

– Mama, pot să iau scula lui tata, care e goală, şi să mă joc cu ea pe-afară? Pardon, se corectează ea când îmi vede ochii beliţi (!), TRUSA de scule am vrut să spun, că e una fără nimic în ea la subsol…

–––––-

–––––-

Mâncarea preferată a fiică-mii de la McDonald’s este… salata grecească. Cred că cel mai tare o atrage procedura de asezonare, care presupune să adauge ea un sos, două, peste legume, să acopere cutia cu capacul şi să o zdrăngănească până o lasă puterile. Dar nici gustul nu pare să o lase indiferentă, ar mânca şi cu trei mâini deodată, dacă ar avea:

– Ho!, încerc eu să o temperez. Parcă ţi se bat turcii la gură!

– Adică?

– E o vorbă.

Cam cât de departe în istorie să merg cu explicaţiile? Suntem totuşi la un mall, căţărate pe nişte scaune înalte…

– Ştii, poporul român s-a luptat mult cu cel turc. Ţi-am mai povestit uneori, când treceam pe la Călugăreni, că acolo a fost o bătălie celebră. Demult de tot, turcii veneau mai mereu peste noi, aici, şi duceam des războaie cu ei, să ne apărăm ţara.

Sesizez expresia din categoria „wow” de pe faţa ei. Iată un copil căruia îi va plăcea istoria la şcoală – îndrăznesc să sper eu în gând.

– Wow! Şi ai prins şi tu un război dintr-ăsta?

E bine, totuşi, că am deschis subiectul. Acum, copilul meu ştie că nu sunt chiar ATÂT de bătrână încât să fi prins Războiul de Independenţă. Sper să nici nu uite…

–––––-

–––––-

Atunci când vine o prietenă în vizită la fiică-ta şi tu nu mai înţelegi nimic din conversaţiile lor:

– Auzi, da’ bunica ta din ce categorie este: mai glumeaţă sau…?, a întrebat Luna.

– Bunica mea are 55 de ani, a răspuns prietena ei.

– Ah, ok.

Şi a schimbat subiectul, părând lămurită.

–––––-

–––––-

Şi tot cu prietena în vizită:

Fiică-mea îşi face temele cu prietena ei. Mă cheamă să le clarific un exerciţiu, iar eu observ în cerinţă un cuvânt pe care nu sunt sigură că fetele îl cunosc:

– Aici scrie că drumeţii au „poposit” de câteva ori pe drum. Ştiţi ce înseamnă asta?

– Da, sigur!, se bagă Miss Atotcunoaştere. E atunci când faci un POPOS!

– Ba nu se spune aşa!, o contrazice Miss Atotcunoaştere No. 2. Se spune POPASǍ!

Le-am lăsat să se clarifice singure. Nu păreau să aibă cu adevărat nevoie de mine.

–––––-

–––––-

Dar să vedeţi discuţii când are DOI prieteni în vizită:

– Mie îmi plac chihuahua şi o să-mi iau unul când o să fiu mare.

– Ăăă… nu vreau să te dezamăgesc… dar să ştii că chihuahua sunt defecţi, că au capul mare şi nu prea au echilibru.

– Nu cred că sunt toţi aşa. Eu cred că doar vreo 5%.

– Mda, posibil…

– Ştii magazinele alea de căţei? Ei bine, o fi frumos acolo, dar de unde vin căţeii nu e frumos. Pentru că există ca nişte fabrici, aşa, unde sunt multe fetiţe şi sunt închise şi sunt puse să facă pui toată viaţa lor.

– Vaaai, săracele! Da’ şi săracii pui, îţi dai seama? Că sunt născuţi cu forţa!

– Pe câinele vostru de unde l-aţi luat?

– De la un răufăcător.

– Wow, ce tare!

–––––-

–––––-

Şi un pic mai târziu:

– Ia uite, ce frumos, doamna aia îl pupă pe rechin!

– Da, săracul de el, îţi dai seama ce fericit e? Că el nu este animal de companie, să păţească des asta.

– În general, oamenii sunt răi cu rechinii. Şi cu balenele. Le vânează pentru grăsime. Nişte boieri răi, care vor numai bani!

– Bunicul mi-a zis că pe vremuri se făceau pantofi din piele de câine.

– Vai, nu mai zice asta, că mă întristezi! Eu am un experiement cu muşte… Vrei să guşti?

– Ce?

– Din zmeura asta.

– Ah, credeam că din muşte.

– Nuuu! Vai de mine! Deci, mă uit la muşte, la picioarele lor. Seamănă cu oamenii la picioarele din spate. Probabil că strămoşul nostru de acum mii de ani a fost muscă. Ştiu… nu are sens…

Să-i mai las pe copiii ăştia la televizor sau să nu-i mai las? Eventual să le schimb canalul, de pe Nature pe Disney sau ceva mai puţin savant?

–––––-

Reclame

Perle FB 17

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Ianuarie 2017 (continuare)

De dimineaţă, pe stradă:

– Luna, mai ştii judeţele?

– Da.

– Ia să vedem…, mă uit eu după maşini la întâmplare. CL ce înseamnă?

– Clovacia!

– Desigur.

După-amiază, în pat:

– Mama, hai vino şi tu aici sub plapumă, să vezi ce mişto e!

– Bine.

– Vezi?? Şi avem şi aer!!

– Mda…

– Păcat că nu avem şi oxigen, totuşi, zice ea şi scoate nasul afară, să respire.

Presupun că seara care se apropie îmi va confirma dacă am copil cult sau au fost doar întâmplări izolate 🙂

––––––

 

A avut Luna temă la engleză să facă trei propoziţii cu membri ai familiei. Cine ghiceşte ce a vrut să spună cu cea de mai jos primeşte ca premiu manualul ei. Că mie mi se pare că nu-i foloseşte la absolut nimic.

Hint: a fost un pic supărată în vacanţa de Crăciun din cauza situaţiei descrise în propoziţie.

Comentariu ulterior:

Deci manualul rămâne la noi 🙂 Traducerea (?) era: „Bunică-mea doarme noaptea peste mine”.

Pentru că asta a fost scuza ei principală în vacanţa de Crăciun, când împărţea camera cu bunică-sa, ca să vină să doarmă moţ cu noi în pat, aşa cum face de câteva luni bune încoace, de e vai de nopţile noastre!

––––––

 

Martie 2017 (continuare)

Din ciclul „Dacă şedinţă de bloc nu e, măcar să plătim întreţinerea”

– Alo!… Bună, tati!… Ce să fac, bine! Îmi fac temele… Nu, nu am multe. Am avut test la engleză azi şi am luat a doua notă bună după FB… Adică B, mda. Şi la sport am jucat tot jocurile alea. E unul tare de tot, Şerpişorul, o să vă învăţ şi pe voi!… Nuuu, nu pot să-ţi povestesc cum e, trebuie să vă arăt. În weekend vă învăţ… Păi şi cam atât… Nu, nu a mai fost nimic interesant… Ba da!!! Stai, că mai am o veste foarte bună!!! O să mă duc SINGURǍ azi la întreţinere!!! Daaaaa, nu e super??!!

LATER EDIT:

S-a dus. Din fericire, administratoarea a văzut-o (aveam o oarecare teamă că nu se va uita şi mai jos de înălţimea ghişeului ei), iar liftul nu s-a blocat decât de două ori până la etajul zece, după spusele ei – eroina care s-a deblocat singură de fiecare dată. Dar pentru asta nu bag mâna-n foc. Să nu uităm că Luna e totuşi cea care a venit de la şcoală cu povestea că un coleg i-a scos puţin ochiul, dar ea şi l-a pus la loc 😉

––––––

 

Fiică-mea tocmai a văzut „Absolutely Anything”, un film adorabil, în care un om normal capătă puteri de Dumnezeu, pentru o vreme.

– Mama, dacă aş avea puteri să fac ce vreau eu, ca în film, aş face ca Babe, căţeluşa noastră, să nu mai aibă boala aia a ei…

– Ce frumos!, mă înduioşez eu.

– De fapt… aş face să nu mai fie nicio boală pe lume, plusează ea.

– Şi doctorii ce s-ar face? Şi farmaciştii, şi asistentele… O groază de oameni n-ar mai avea de lucru.

– O să facă altceva. Să se facă învăţătoare! Să am de unde alege dacă mă mai mut cu şcoala!

– Ştiu şi eu… De ceva tot trebuie să murim la un moment dat. Au şi bolile rostul lor.

– Păi eu vreau să fac să nici nu mai moară nimeni, niciodată!

– Asta chiar că ar fi rău, îi tai eu încă o dată elanul. Dacă se tot nasc copii şi nu mai moare niciun bătrân, la un moment dat nu o să mai avem loc pe pământ.

– Bine, bine, o aud excedată. Mă rog. Atunci să nu mai moară persoanele importante. Cum ar fi eu, de exemplu.

Păi nu puteai să zici aşa de la bun început? 🙂

––––––

 

Mai 2017 (continuare)

„Acest program este interzis copiilor sub 12 ani. Genul programului: comedie. Conţine scene cu limbaj licenţios”, recită Luna ca pe apă în timp ce se instalează, relaxată şi nerăbdătoare, în faţa televizorului. Dă, Doamne, să nu fi greşit prea rău cu educaţia asta îngăduitoare a mea! 🙂

––––––

 

– Mama, azi neapărat scoatem SACURILE alea cu haine de vară, că s-a făcut cald!

– Sacii.

– Ce?

– Corect e „sacii”, nu „sacurile”.

– A, bine.

După zece minute, cu gura până la urechi şi cu mâinile până la coate în sacii cu haine:

– Ştii, cred că cea mai fericită amintire din viaţa mea e când ne-a dat doamna aia SACURILE alea cu haine de la fetiţa ei.

– Sacii.

– Am uitat. Deci cea mai fericită amintire din viaţa mea e când ne-a dat doamna aia SACII ALEA cu haine de la fetiţa ei… Mama, eşti sigură că „sacii” e corect? Că parcă nu sună prea bine „sacii alea”…

––––––

 

Din ciclul „Când te trezeşti mult mai devreme decât de obicei”

– Mama, uite, pluşul ăsta are o gaură aici… Trebuie să o CUSUM…

– Să o ce?, mor eu de râs.

Ştie că a greşit şi încearcă să o dreagă:

– Să o CUSǍM?… Mda… nici mie nu-mi sună bine… Să o coasem!!

– Bravo!

Dar nu îmi dă răgazul să mă bucur prea multă vreme:

– Mama, da’ ce e aia „TIMON”?, îmi arată un afiş uriaş din drumul spre şcoală.

– Târg imobiliar.

– ???

– Adică un loc unde se vând case, apartamente, blocuri… Mobil/imobil. Ceva ce nu se mişcă, cum e casa, e imobil.

O văd cu ochii cât cepele. Oare ce anume din eleganta mea explicaţie lingvistică să o fi fascinat în această măsură?

– Şi cum pot ei să ducă multe case acolo? Sunt mai micuţe, sau cum?

Şi când te gândeşti că această conversaţie nici nu ar fi avut loc dacă nu aş fi interpretat greşit programarea de la dentist! Acum ştiu că 7:30 poate fi, uneori, şi 19:30… 🙂

––––––

 

– Mama, eu chiar că vreau să mă fac scriitoare! E atât de frumos să lucrezi doar din când în când, atunci când ai inspiraţie…

– Şi în restul timpului din ce o să trăieşti, mă rog?

– Ǎăă… ştii… aşa mi-a spus tata despre arhitecţi. Că ei lucrează doar când au inspiraţie. Aş vrea să cunosc un arhitect.

– Ai un văr arhitect. De fapt, e chiar profesor de arhitecţi, la facultate.

– Wow! Şi câţi ani are?

– E cu un an mai mic decât mine.

– Aaa… bătrânel…

Eu n-o mai las să devină scriitoare.

––––––

 

Iunie 2017

Din ciclul „Mai sunt şi bătrânelele bune la ceva”

– Mamaaaaa! Vino să mă ajuţi!!!! Nu ştiu să dau drumul la apa asta!!!!

––––––

Mai ştiţi pluşul acela de săptămâna trecută, cu gaura la gât pe care trebuia să o CUSUM? Nu, nu l-am cusat ;-), dar am descoperit că nu era o hienă, aşa cum păruse, ci un licaon (ha! nici voi nu aveţi habar ce e aia, nu-i aşa?). Fiică-mea, care a avut dintotdeauna o slăbiciune inexplicabilă pentru hiene, a devenit acum mare fană de licaoni, după ce a citit despre ei într-o revistă:

– Mama, mama, ştii ce animale mişto sunt licaonii? Daca e vreunul bolnav din echipa lor, îl ajută să se facă bine, ceea ce e foarte rar pentru animale!

– Despre ce „echipă” e vorba?, mă mir eu.

– E ca o echipă de fotbal, aşa… Licaonii trăiesc în echipe de 60, îşi dau pase unul altuia, iar dacă unul dintre ei e rănit, îl înlocuiesc.

Cred că îl botezăm Messi pe ăsta mic. Respectele mele, frate licaoane!

Perle FB 16

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

 

Ianuarie 2017 (continuare)

Luna îl învaţă pe taică-său cum să facă înmulţirea cu 9 ajutându-se de degete. La telefon.

– Tata, fii atent, că te învăţ o super-chestie!

– Bineee, se aude din receptor, resemnată, vocea tatălui.

– Bine! Fii atent! Ai zece degete?

Evident (şi din fericire), s-au auzit hohote de râs de ambele părţi ale telefonului.

– Bine, bine, nu asta am vrut să spun, se corectează Luna, uşor agasată că nu s-a făcut bine înţeleasă. Adică ai zece degete LA ÎNDEMÂNǍ?

Eh, aşa da! 😉

––––––––––

– Mama, mama, ai văzut ce frumos era îmbrăcat căţeluşul ăla? Două haine avea!

– Nu l-am văzut. Ce câine era?

– Ca Babe a noastră, numai că nu era Jack Russell. Dar avea şi el pete, numai că negre. Şi era mai mare. Şi era îmbrăcat cu haină din alea de marinari, cum ne plac nouă, numai că dungile erau negre. Şi erau de câine (!!??). Şi pe deasupra avea… zici că era haină din aia de mi-a făcut ruda mea două.

– Vestele tricotate de sora bunicii tale?

– Numai că vestele mele sunt verde şi galbenă, iar câinele avea una roşie. Şi mult mai scurtă. Şi era şi încălţat. Avea adidaşi roşii cu şireturi albe.

– Numai că…?

– Ce?

– Nu urmează un „numai că”?

– De ce ar urma?

– Ziceam şi eu aşa…

 

Februarie 2017 (continuare)

Teme la engleză. Opt ani şi-un pic. Are de completat un rebus unde rezolvarea este o imagine cu un băieţel care mănâncă un hamburger. Doar că în rebus sunt numai 6 spaţii: B____R.

– Habar nu am, dă Luna din umeri.

– Nu cred! Ai mâncat de atâtea ori, mă mir eu.

– Păi nu intră „hamburger” aici… Aaa, stai, că ştiu! E burger!

– Aşa este, bravo!

Mă mănâncă să îi mai ţin o lecţie de etimologie, deşi ştiu bine că nu îi place:

– Ştii… „hamburger” vine de la numele oraşului Hamburg din Germania, unde se spune că era specific tipul ăsta de sandviş, dar americanii l-au înţeles altfel. L-au americanizat. Şi l-au împărţit în două cuvinte: „ham” şi „burger”. Adică „burger” e sandvişul şi „ham” este…

– Să nu spui că mâncăm câine!, sare ea cât colo, oripilată.

Nu i-am spus. I-am povestit despre şuncă. Dar am îndoieli că a reţinut…

 

Martie 2017 (continuare)

Drum de întors de la şcoală. Fiică-mea, opt ani jumate, clasa a treia:

– Şi la ora de română am făcut… bla, bla… şi la matematică… bla, bla… şi în pauza mare…

Ascultatul ăsta doar pe jumătate se numeşte „mecanism de coping” în termeni de specialitate, adică ceva ce te ajută să scapi cu viaţă unor relatări infinite. Părinţii de copii vorbăreţi ştiu despre ce e vorba.

– … şi apoi X a zis… bla, bla… şi lui Y i-a căzut iarba pe jos… şi…

– Stop! Ce-ai zis?

Pentru că detectorul matern de pericol funcţionează chiar şi simultan cu mecanismele de coping. Iarbă??!!

– Că lui Y i-a căzut iarba pe jos?, se miră copilul că ceva atât de banal mi-a putut atrage mie atenţia.

– Da. Despre ce fel de iarbă e vorba?

– Iarbă! Avea un pliculeţ la el şi i-a scăpat pe jos, mare scofală!

Pliculeţ??!! Cu iarbă??!! Dacă mă lasă picioarele şi mă scurg pe jos în următoarele două secunde e doar din cauză că tot sângele mi s-a urcat la cap.

– Ce ai, mama? Iarbă din aia de plastic, pentru decoraţiuni de primăvară… La ce te gândeai?

Să-mi fie ruşine la ce mă gândeam eu!! 😀

 

Mai 2017 (continuare)

Mama, ştii cum trebuie să faci dacă nu ai lumină peste noapte şi ţi-e frică să dormi în întuneric? E simplu: ţi-o imaginezi! (Luna, 8 ani)

––––––––

– Mama, eu cred că ţie, de fapt, nu că nu îţi place sucul Tedi cu zmeură, ci că ai făcut o asociere greşită cândva. Adică, de exemplu, ai văzut odată un film în care un om bea ceva dezgustător, apoi s-a dat imediat reclama la Tedi şi gata, acum crezi că sucul ăla e rău.

Aşa-mi trebuie dacă îi explic unui copil de opt ani cum e cu asocierile subliminale, marketingul şi advertisingul. Acu’ sunt nevoită să beau sucul ăsta pe care l-a început ea, dar nu i-a plăcut şi mi l-a pasat mie.

––––––-

– Mama, te rog să te aşezi pe fotoliu să-ţi arăt ceva.

– Ce?

– Am făcut eu ceva special, cât te-am aşteptat să ieşi de la doctor.

– Ce?

– Mai ţii minte că aseară mi-ai spus o poveste de groază pe fotoliul ăla? Ei bine, acum am şi eu ceva tot cam aşa pentru tine. Fii atentă, că e cu impact emoţional! Ta-dam!

E foarte mândră de faptul că, din plictiseală, a învăţat să aplice efecte de photoshop. Acum umblă după câine prin casă, să îi arate o poză de-a lui fosforescentă:

– Ia uită-te, Babe, tu eşti aici! Nu, nu fugi, că nu arăţi chiar atât de rău!

–––––––––––-

– Mama, adu-mi şi mie te rog aparatul dentar din portbagaj.

– Ce naiba caută în portbagaj??!!

– Păi l-am scos la şcoală când m-am jucat, şi l-am pus în ghiozdan, iar tu ai pus ghiozdanul…

– Of, de câte ori te-am rugat să nu îl mai arunci aiurea prin ghiozdan? Acum iar trebuie să cotrobăi peste tot!

– Nu, nu, am avut grijă şi l-am pus frumos. E în pantoful din buzunarul din faţă. 🙂

–––––––––

– Mama, ştii cum îţi spune colega mea X?

– Cum?, întreb eu relaxată.

Sunt atât de obişnuită să mi se pocească numele în fel şi chip, de la „Alinuţa” la „Luminiţa”, cu trecere prin „Albinuţa”, încât nu mă aştept la vreo mare surpriză din partea prietenei Lunei.

– „Mă-ta”.

Şi totuşi. 🙂

Perle FB 15

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

 

Aprilie 2017 (continuare)

– Tata, ştii să faci elefantul?

– Cum e asta?

– E atunci când o pui între gaura mare şi gaura mică.

– Aha.

– Da’ spike ştii să faci?

– Spike e aia când o pui în vârf, nu-i aşa?

Pour les connaisseurs. De kendama.

––––––

Sală de aşteptare la veterinar. Intră o doamnă cu un căţel foarte speriat:

– A, văd că e coadă… Mă întorc mai târziu, atunci, că am doar să-i dau nişte bani domnului doctor…

– Daţi-mi-i mie, îi zâmbesc eu larg şi evident glumeţ.

– Mda, îmi răspunde ea sec şi face stânga-mprejur.

Sunt uşor debusolată şi îi mărturisesc fiică-mii:

– Ce nu-mi plac mie oamenii fără simţul umorului!

– De ce spui asta?

– Pentru că nu a râs deloc la gluma mea.

– Ai făcut o glumă??!!

– Mda, am răspuns şi eu sec…

––––––

Din ciclul “Văd bătrâneţea cu ochii”:
– Lunaaaa! Vii, te rog, să mă ajuţi să desfac capacul ăsta? Că are protecţie pentru copii şi nu reuşesc…

––––––

– Bună dimineaţa, puiuţ, ce vrei la micul dejun?
– Ceai.
– De care?
– “De care” ce?
– De care ceai.
– Nu vreau ceai, vreau lapte.
– Ai zis “ceai”…
– Nu. Am zis “ce ai”. Adică “ce ai la micul dejun, mama”?
Simt o uşoară iritare în tonul fiică-mii şi decid să schimb subiectul, ca să nu escaladăm potenţiale conflicte de la prima oră a dimineţii:
– Cine e domnişoara, mă rog?, mă prefac eu interesată de micuţa marionetă de deget pe care o poartă Luna pe inelarul drept astăzi.
– E o VACĂ, mama…

E clar: prima dimineaţă de după întoarcerea din vacanţă este grea. Revin cu poveşti după ce beau o cană dublă cu cafea. Sau cu ceai. Sau cu ce am 😉

––––––

Mai 2017

– Mama, pot să împrumut o gumă de la tata?

Evident că îi răspund „Da”: e vorba de gumă de mestecat, iar eu sunt tare curioasă să văd cum îi returnează datoria 🙂

(din februarie 2016)

––––––

– Asta ce ţară e?

– Georgia.

– Da, da, dar ce ţară e?

– N-auzi?? Georgia!!

– Ba aud! Dar ce ţară e???

Da, ne uităm la Eurovision, iar fiică-mea se contrazice cu mine că Georgia ar fi un nume de ţară.

––––––

– Uite, mama, vine „Fest and furios ŞAPTE”, îţi dai seama??!!, îmi ţipă fiică-mea în ureche.

– Luna, te-am rugat de atâtea ori să nu mă mai sperii când sunt la volan… Şi măcar dacă ai fi văzut vreun film din serie, ca să te bucuri în halul ăsta!

– N-am văzut, dar vreau să văd. Pentru că e cu Zâna Măseluţă.

– Ba nu. E cu Bona de la Forţele Speciale, o contrazic eu.

– Ei, da! Bonă era Cichicean! Ǎsta e Zâna Măseluţă.

Avem cultură cinematografică sau ce? 😉

––––––

– Uite, Luna, domnul acela cu barbă este cel care a făcut expoziţia, îl cheamă Dan Perjovschi şi e un desenator foarte bun. Iar domnul acela mic, în costum, cu care vorbeşte, este un foarte cunoscut om de cultură, pe care îl cheamă Mihail Şora şi are o sută de ani!

– Ceee??!!!

– Poate chiar o sută unu, dacă mă gândesc bine…

– Wow!

După cinci minute:

– Dar domnul acela mic e chinez?

– Nu! De ce?

– Păi are faţă de chinez.

– Of… E bătrân, Luna, din cauza asta arată aşa. Dar e român.

– Eşti sigură-sigură?

– În fine, e drept că a trăit foarte mult în străinătate…

– Vezi? Eu cred că a fost şi în China şi de acolo şi-a luat faţa asta!

După o jumătate de oră:

– Mama, da’ chinezul ăla… pardon… adică… DOMNUL ACELA chinez mai este încă activ la 101 ani??!!

(expoziţia era World Attractions de la galeria Sandwich)

––-

După două săptămâni:

Auzim într-un film o bucată dintr-o melodie celebră de-a lui Tom Jones:

– E un cântăreţ foarte cunoscut, o asigur eu pe fiică-mea şi adaug ca să îi captez interesul: e şi în juriu la „Vocea Angliei”! Mie îmi place mult vocea lui. Şi îi plăcea şi maică-mii, pentru că e foarte bătrân…

– Aaaa, e chinezu’ ăla, nu-i aşa?, izbucneşte ea bucuroasă că a ghicit.

– Nu, Luna, nu e Mihai Şora…

––––––

– Vai, ce joc aiurea jucau băieţii astăzi! O prostie mare de tot, habar nu am cum poate să le placă aşa ceva!, se revoltă prietena Lunei.

– Ştii, băieţeii se maturizează mai greu decât fetiţele, încep eu o explicaţie savantă şi împăciuitoare.

– Daaa, ştiu!, se bagă-n seamă şi mândra mea. A scris şi BUG Mafia asta!

Şi se pune pe cântat, drept răspuns la ochii mei cât cepele:

„Da’ se zice că băieţii se maturizează mai târziu
Probabil că-i aşa, uite copilu’ pe viu” etc.

Să mai zică cineva că B.U.G. n-ar fi educativ, frate! În fine, partea care poate fi dată la radio… :-)))

(pentru conformitate: https://www.youtube.com/watch?v=7fc9jhvzjSg)

––––––

– Ce limbă e asta, Luna?, o testez eu zapând pe un film italian la televizor.

– Spaniolă?

– Nu, dar nu eşti departe.

– Bulgariană? Nu, ştiu că am zis o prostie… Greciană!

Nu m-a lăsat inima să o mai las să încerce.

– Of… e italiană, Luna… Ţine şi tu minte, te rog, că e atât de muzicală…

– Bine, bine, închide ea politicos subiectul. Acum îmi faci şi mie, te rog, un sandviş? Unul cu ŞVAUŢER şi unul cu caşcaval normal?

Deci eu cred că nu poate, pur şi simplu 🙂