Cum să te autorecenzezi în doi paşi simpli şi câteva mirări

Fiind zi de odihnă şi mai având doar vreo trei săptămâni la dispoziţie pentru asta, ce poate fi mai potrivit – ne-am gândit noi – decât să ne încumetăm la a completa formularul de recensământ online despre care am auzit atâtea legende circulând deja? Aşa că am purces. Şi am şi izbândit relativ rapid, de aceea vă sfătuiesc şi pe dumneavoastră să ne urmaţi exemplul, în caz că nu v-aţi autorecenzat deja.

Pasul 1. Scrii pe Google: „recensamant online”. Eşti imediat direcţionat pe pagina aplicaţiei (https://www.recensamantromania.ro/recenzare-on-line/).

Pasul 2. Selectezi primul buton disponibil: „Autorecenzare” şi citeşti tot ce ţi se afişează pe ecran. Apoi completezi pas cu pas la fiecare rubrică la care ţi se cere asta. Unele sunt deja completate, pe baza CNP-ului (sau cel puţin aşa mi s-a întâmplat mie, erau deja completate date precum localitatea naşterii, starea civilă, ocupaţia, nivelul de şcolarizare al copilului ş.a.).

Mi-a luat cam 10 minute să completez tot la mine (cap de gospodărie, cum mă aflu), apoi alte câteva minute să completez la copil şi la locuinţa secundară. Care nu aveţi aşa ceva, terminaţi, deci, în zece minute.

Mai delicat a fost cu mirările alea. Pentru că, în câteva locuri, recunosc că am cam căscat gura a mirare sau am pufnit în râs.

Prima mirare a fost că aplicaţia nu funcţionează pe Mozilla Firefox. După mesajul de eroare primit, am intrat pe Chrome şi acolo s-a putut completa. Când am intrat a doua oară, pentru completat la copil, a funcţionat Firefox. Când am intrat a treia oară, la bărbat, n-a mai funcţionat, iar. Deci, e după norocul omului, suspectez. Dar pentru orice eventualitate, şi dacă nu îl cunoaşteţi personal pe adiministratorul paginii, ca să îl contactaţi după cum este sugerat aici, încercaţi direct în Chrome.

M-a pus apoi în încurcătură întrebarea cu etnia. Că este singura rubrică la care nu se folosesc diacritice, deci am stat, totuşi, să mă întreb oleacă dacă sunt „romană” sau nu. Analizând alternativele, am decis că sunt, aşa că acum ne putem lăuda cu mândrie că suntem o familie întreagă de romani.

La rubrica „Ocupaţie” mi-a fost iar un pic complicat. Nu numai pentru faptul că eu sunt angajată undeva, dar lucrez şi altundeva (situaţie ne-prevăzută de Institutul de Statistică), ci şi pentru că opţiunile care mi se ofereau în chestionar păreau de-a dreptul fanteziste. Apoi m-am prins că trebuie să scriu eu măcar câteva litere în spaţiul cu pricina, ca să mi se ofere şi altele de către sistem. Vă avertizez, însă, că nu se află multe ocupaţii moderne printre opţiuni, va ieşi cam haos aici.

Dar cea mai tare şi mai tare întrebare mi s-a părut aceea cu: „Câte ore aţi lucrat efectiv în perioada 22-28 noiembrie 2021”. Pentru că, da, trebuie să răspundeţi la întrebări cu situaţia valabilă la 1 decembrie 2021, deci dacă v-aţi mutat de atunci şi până acum va trebui să completaţi din amintiri, nu cu situaţia curentă. Iar pentru mine, care sunt freelancer în marea majoritatea a timpului, este destul de dificil să îmi aduc aminte câte ore am lucrat ieri, darămite acum patru luni! Am fost, de altfel, mereu invidioasă pe martorii la anumite întâmplări (de obicei din filme poliţiste) care ştiu să răspundă la întrebările anchetatorilor, de genul: „La ce oră v-aţi întors acasă în seara de 12 septembrie, acum 14 ani?”…

Şi au mai fost două chichiţe care m-au pus în încurcătură a fost la chestionarul lu’ bărbatu-meu. Mai întâi că el s-a născut într-un oraş, dar părinţii lui s-au mutat imediat în alt oraş. Şi pentru că aplicaţia nu îţi dă voie să nu bifezi că ai avut reşedinţă anterioară în oraşul în care te-ai născut, uite aşa se face că am fost nevoiţi să declarăm că a stat mai mult de şase luni într-un oraş în care nu a stat. Dar presupun că nu vom fi arestaţi pentru asta 😉

Apoi aplicaţia ne-a cerut să îi rugăm să completeze o anumită rubrică pe locatarii apartamentelor 11, 17, 21, 38, 41 şi alte câteva de la domiciulul lui.  Care domiciliu e o casă normală, de fapt, în niciun caz un bloc cu multe etaje. Aşa că acum bărbatu-meu apare în sistem cu lacune de completare, pentru că au rămas nişte întrebări necompletate. Dar nici asta nu cred să fie un capăt de lume. La urma urmei, dacă nu le convine, pot trimite un cenzor în carne şi oase, după 15 mai, să îşi bată el capul cu dilemele noastre.

Curaj, deci, este mult mai uşor decât mă temeam! Şi nu uitaţi să vă completaţi cu religia reală la rubrica corespunzătoare, nu cu cea în care aţi fost cândva botezaţi, fără ştirea şi consimţământul vostru. Să nu mai îngroşăm aiurea statisticile BOR, care se laudă cu o majoritate covârşitoare de credincioşi ortodocşi şi astfel să umfle buzunarele vreunui Teodosie sau să impună continuarea îndoctrinării aceleia numite „religia în şcoală”. Există rubrică pentru fiecare confesiune acolo, precum şi pentru atei, agnostici sau fără religie. Sunt necesare doar câteva secunde şi un clic să ne declarăm fix aşa cum credem noi în realitate.

And MY Oscar goes to…

Ce s-a întâmplat azi-noapte la gala Oscar a fost, după umila mea părere, de un râsu-plânsu’ absolut. Galele astea erau de mult un spectacol artificial, la care premiile nu mai recompenseaza performanţa, ci genul, culoarea, mesajul politic sau orice altceva fără legătură cu cinematografia. Însă cea de azi-noapte a dezamăgit, pe deasupra, nu numai prin lipsa aşteptatului mesaj de susţinere adresat Ucrainei, ci şi prin acel incident mai degrabă stradal, decât de înalt nivel artistic, dintre Chris Rock şi Will Smith. Primul a făcut o glumă teribil de proastă despre nevasta celui de-al doilea, care a replicat cu o palmă în direct.

Pe de o parte, sunt de acord că trebuie sancţionat un bou care râde de o femeie nevoită să se radă în cap pentru că e bolnavă şi îşi pierde părul. Pe de altă parte, nu cred că violenţa este sancţiunea corectă. Pentru nimic pe lumea asta nu ar trebui să fie violenţa un răspuns. Deci ce am văzut eu azi-noapte a fost un circ cu doi golani aflaţi pe o scenă importantă a lumii, în timp ce pe o altă scenă a lumii actori poate mai puţin sclipitori şi cu siguranţă mai puţin celebri luptă pentru protejarea vieţii multor oameni (posibil şi pentru a noastră).

De-a râsu’-plânsu’, după cum ziceam.

Ei bine, tot de râsu’-plânsu’ e şi povestea asta pe care v-o spun eu acum. Ca de altfel, toată viaţa mea din ultima vreme, cu necazuri şi bucurii care alternează ameţitor, cu lacrimi urmate de hohote de râs, cu pierderi de fiinţe dragi, şi boli prin jur, şi filme de comedie văzute seara la televizor. Nu ştiu unde şi cum (şi dacă!) se va stabiliza lumea asta a noastră, dar eu deocamdată aşa simt nevoia să fac – să oscilez între două extreme. Oi vedea cândva dacă mă voi putea reaşeza pe o cale mai echilibrată, de mijloc.

În vară, după ce s-a vaccinat anti-Covid, fiică-mea a fost plecată de patru ori în tabere. Ştiu că pare exagerat, dar a fost cumva ca o răbufnire după mai mult de un an de izolare, şcoală online, spaime şi frustrări datorate pandemiei. Chiar cred că avea nevoie de asta. Una dintre aceste tabere a fost de creaţie cinematografică, organizată de Academia Buftea. Nu o să vă recomand în veci şcoala asta, aşa hal de organizare cum a fost în tabara lor nu am văzut niciodată (şi am văzut multe la viaţa mea). Nimic nu a fost bine pregătit, nimic nu s-a întâmplat la timp sau cum trebuie, totul a fost cu bătaie de cap. S-au rătăcit plăţi făcute, s-a schimbat data taberei şi nu ne-a anunţat nimeni, s-au luat măsuri de siguranţă superficiale spre deloc, la plecare. Chiar m-am mirat, cumva, că au ajuns cu toţii cu bine înapoi, la cât haos a fost cu organizarea. Iar filmuleţul promis pentru sfârşitul taberei – rodul muncii copiilor de acolo şi, practic, scopul în sine al întregului demers – a apărut de-abia după cinci luni de la întoarcerea acasă a copiilor.

Însă Luna s-a simţit bine acolo şi i-a plăcut la nebunie de actriţa cu care a lucrat echipa ei, aşa că i-am acceptat dorinţa de a nu le face vreo reclamaţie sau ceva. Iar în ianuarie curent, când în sfârşit am văzut şi noi rezultatul muncii lor, am şters totul cu buretele şi gata. A fost o experienţă şi asta, bună, rea, cum a fost. Iar eu sunt tare mândră de copilul meu că a făcut treabă bună şi serioasă acolo.

Ei bine, filmuleţul acesta este fix de râsu’-plânsu’, după cum povesteam mai sus. Subiectul lui este unul extrem de delicat, care în niciun caz nu trebuie minimalizat sau luat în râs: sinuciderea la copii. E clar că pandemia a agravat enorm anxietăţile celor mici şi le-a zgârmat depresiile, acolo unde exista terenul propice. Şi sinuciderile acestea la vârste din ce în ce mai mici au devenit un fenomen deloc de neglijat. Ca părinţi şi ca educatori, trebuie să mergem ca pe cărbuni încinşi când vine vorba de sensibilităţile copiilor din zilele noastre. Şi să fim mult mai atenţi ca înainte la eventualele tulburări şi derapaje.

Deci departe de mine gândul de a râde de ideea acestui film, mai ales că ea aparţine copiilor. Ca şi scenariul, dialogurile, scenografia, costumele, machiajele etc. – toate au fost realizate de echipa asta de copii de cca. 12 ani. Doar regia şi montajul au fost ale unui adult (cred). Şi castingul. Fiică-mea spune că ea nu şi-a dorit rolul principal. Că s-au dus cu toţii la casting în prima zi de tabără şi că ea ar fi optat pentru echipa tehnică. I-ar fi plăcut mai mult să stea în spatele camerei, probabil la costume şi machiaje (o mai veche pasiune de-a ei). Dar i-au dat imediat rolul acela şi n-a putut să îl refuze, evident. Pe lângă faptul că nu joacă deloc rău pentru o amatoare (părerea mea), cred că a contat şi acea culoare contrastantă a părului ei, care clar simbolizează un personaj complex, împărţit între două extreme.

Însă zău dacă am putut să nu pufnesc în râs când am văzut-o pe Luna spre sfârşit, dându-şi cu o piatră în cap. Şi atunci am înţeles ceva ce mă întrebam de mult: cum se simt actorii când joacă roluri tragice, oare suferă şi ei? Aş înclina să cred că nu fac asta. Cred că se concentrează strict asupra felului în care trebuie să îşi joace rolurile, cât mai bine, şi atât. Iar când s-or privi pe ei înşişi murind pe ecrane, mă gândesc că or zâmbi şi ei puţin, de fapt…

Scena asta memorabilă, a sinuciderii cu pietroiul, începe la minutul 9:10, în caz că doriţi să o vedeţi. Nu e deloc rău realizată, chiar pare să se întâmple ceva violent cu personajul. Şi e o scenă muncită, să ştiţi, Luna îşi merită din plin Oscarul ăsta din suflet pe care i l-am dat eu. Când am întrebat-o cum a reuşit să o joace aşa bine, ne-a povestit că au tras mai multe duble la ea.

— Şi m-am şi… ăăă… lovit puţin… mai mult… la una dintre ele, a adăugat ea jenată. Mi-am dat ca proasta cu piatra aia chiar în cap.

De-a râsu’-plânsu’, v-am spus eu 😉

Kit de supravieţuire în pandemie

Căutam mai devreme o fotografie anume prin noianele adunate în diverse foldere pe calculator. Nu am găsit-o. Din păcate, am pierdut de mult bătălia cu preamultul pozelor şi nu le mai ţin, ca pe vremuri, ordonate după dată şi cu titluri sugestive fiecare. Însă am găsit o cu totul alta, care mi-a adus un zâmbet nostalgic pe faţă.

Lista aceasta de reguli a fost scrisă de Luna imediat cum am intrat în pandemie, în martie 2020, şi a trebuit să ne grupăm cu toţii, în izolare, la Giurgiu. Era foarte implicată pe atunci în diverse activităţi şi organizări familiale, părea cumva chiar distractiv ceea ce ni se întâmpla când încă nu aveam de unde să ştim cât de mult şi lung greu de aşteaptă…. A pus apoi foaia pe frigider, unde avea să rămână peste un an.

Cu o singură excepţie, toate regulile de acolo au fost încălcate. Ne-am certat mai mult ca niciodată în izolare, şi am şi ţipat, am şi făcut mişto unii de alţii, am şi stat încruntaţi. Regula 12 a fost încălcată prima, cu doar câteva rânduri mai încolo – pentru că regula 18 este, practic, o ameninţare :-)))) Însă nici 18 nu a fost respectată, evident. Nu îmi aduc aminte de pedepse din perioada aceea. Iar de regula 5 ce să mai vorbim, nici măcar o dată, la o singură masă, nu s-a pus problema să o bage în seamă cineva.

Excepţia a fost regula 15, cea cu fotografiile. Începuse perioada în care copilul devine preocupat şi (în general) nemulţumit  de imaginea lui, aşa că voia să se asigure că postam doar fotografii în care îi plăcea cum arată. Ceea ce am respectat cu stricteţe, după cum e şi normal.

Deşi nu s-a terminat pandemia, foaia aceasta a dispărut de pe frigiderul nostru. S-a terminat izolarea, ne-am fragmentat din nou prin case şi locuri diferite (cu frigidere diferite, deci), unii dintre noi au crescut şi nu mai scriu postere cu inimioare… Însă îmi place să cred că, într-adevăr, îi vom supravieţui cu toţii până la urmă acestei încercări teribile din vieţile noastre. Şi că din ea vor rămâne, peste ani, pe lângă amintirea fricii uriaşe şi regretul pierderii unor oameni dragi, şi astfel de mici scăpărări de nostalgie dulce-amară, aducătoare de zâmbet cald. Nostalgii din vremea când a fi o familie era lucrul cel mai important.

Playlist emoţie

De nişte ani mulţi încoace, prea mulţi chiar, ascult foarte rar muzică. Nu aş şti să spun exact de ce am renunţat să mai pun discuri, cum puneam înainte (sau mai înaintea lor casete şi şi mai înaintea lor plăci). Nici măcar radio nu mai ascult atât de mult ca înainte, acum simt nevoia să aud vorbe de oameni undeva, chiar şi în surdină, în jurul meu. Aşa că las deschise canalele TV de ştiri prin casă, să am impresia că se întâmplă lucruri în viaţa mea rutinieră şi repetitivă, petrecută preponderent în faţa unui ecran de calculator. Despre dimineţile de sâmbătă în care îmi făcusem un obicei de a asculta un concert clasic ce să mai spun, şi ele aparţin de mult trecutului.

Acum doar în unele seri, foarte, foarte rare, mai ascult muzică pe calculator: uneori împreună cu fiică-mea (cu care şi dansez câteodată, dar nici asta nu mai facem la fel de des ca înainte), uneori singură, atunci când caut câte o melodie nouă de postat pe pagina mea de Facebook cu muzică franţuzească. Iar aseară a fost una dintre acele seri. A trecut mai mult de o lună de la ultima mea postare acolo şi m-am gândit că ar fi momentul să dau din nou o tură pe YouTube-ul franţuzesc, în căutarea unei piese noi de tradus şi postat. Şi aşa se face că am ajuns, de la un clic la altul, la o cântare-surpriză a lui Maitre Gims în metroul parizian, care mi-a adus brusc lacrimile în ochi. Vedeam acolo călători liberi, fără măşti şi fără temeri, care se opreau la grămadă pe peron, să îl asculte pe interpret. Vedeam oameni cântând din tot sufletul, oameni fericiţi, oameni veseli. Vedeam lipsa fricii care a ajuns să ne guverneze azi vieţile. Şi m-am întrebat dacă vom mai ajunge vreodată să trăim aşa. Să ne putem duce când şi unde vrem. Să urcăm în mijloace de transport în comun aglomerate şi să ne bucurăm că putem face asta, în loc să ne plângem de înghesuială, cum făceam pe vremuri. Să ne adunăm în grupuri mari pe stradă, să râdem împreună, să mergem la concerte. Să ne vedem copiii bucurându-se de libertatea asta, având şansa de a cunoaşte emoţia unui stadion uriaş plin cu zeci de mii de oameni care cântă în cor, alături de cântăreţii lor preferaţi. Să ne vedem copiii crescând liberi, netemători şi împreună. Să ne vedem copiii crescând…

Am plâns mai mult de o oră aseară, în timp ce continuam să dau clic după clic. Concerte-surpriză ale unor mari vedete în staţii de metrou, care aduc bucurie imensă trecătorilor. Necunoscuţi cu idei frumoase, care îi fac să cânte în cor pe toţi pasagerii morocănoşi ai unui tren de navetişti, într-o dimineaţă. Concerte la care interpreţii de pe scenă de-abia de apucă să cânte câte un cuvânt, pentru că publicul le ştie toate cuvintele şi se ridică peste ei, o voce grandioasă ce presupun că este idealul oricărui artist. Sau concerte la care publicul e o masă unitară, pulsând ca o singură inimă, uriaşă, în ritmul muzicii de pe scenă. Cereri în căsătorie cu coregrafie stradală atent pregătită. Flashmoburi uriaşe, cu zeci de oameni care cântă şi dansează împreună în locuri publice (ocazie cu care am descoperit că fiică-mea nu mai văzuse niciodată un flashmob, a fost uluită, a fost uluită să îl vadă pe cel rusesc din listă, care este absolut extraordinar, transmite o uriaşă bucurie de a trăi). O fată simplă, cu un rucsac roşu în spate, care intră într-un magazin şi cântă dumnezeieşte la un microfon de karaoke. Un liceu întreg care îi pune la cale o surpriză poliţistului şcolar iubit de toţi.  Şi aşa mai departe.

Le-am adunat pe toate într-un playlist pe YouTube, poate găsiţi şi voi ceva să vă placă, să ascultaţi de acolo. Şi poate că, până la urmă, o să găsim şi o urmă de optimism şi speranţă în toate acestea. Muzica are acest dar magic, să ne ridice din greutăţile de pe umeri, măcar pentru un moment. Să respirăm puţin, să uităm de necazuri, să fim încrezători că, dacă nu mâine, măcar peste o lună va fi mai bine, sau poate peste un an – dar va fi.

De altfel, am lăsat la urmă în playlist (ultimele două clipuri) ceva ce inspiră exact acest lucru. Poate vă mai amintiţi de concertul acela de tip flashmob organizat într-o piaţă din Spania, cu o orchestră şi un cor întreg, care au cântat Oda Bucuriei. A avut zeci de milioane de vizualizări acel clip şi mi-a umplut inima de o bucurie măreaţă şi acum mulţi ani, când l-am văzut pentru prima oară. Ei bine, în primăvara lui 2020, parte din interpreţii de atunci s-au adunat simbolic într-un clip nou, ca să transmită semenilor mesaje de încurajare pe vremea acelui prim val al pandemiei de covid, atât de teribil în ţara lor. Au scris atunci, pe foi de hârtie şi fiecare din casa lui: „Ne vom întoarce”. Aşa să fie. Să ne întoarcem, cu toţii, cândva. Şi să fim sănătoşi!

Playlist-ul se găseşte aici: https://www.youtube.com/watch?v=pPv88339WMs&list=PL31lbNl5A6zgx5i3o_sc3UMtBTsAFD89A