Războiul înnăscut al sexelor

I. Septembrie 2016. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietenul ei, să-i zicem „Ionuţ”:

– Ce mi-ar plăcea să câştig… 500.000 lei pe lună!, visează Ionuţ cu voce tare.

– Păi şi ce să faci cu atâţia bani?, se miră Luna.

– Iau acum 500.000, luna viitoare 500.000, luna viitoare 500.000… Până mă fac bogat. Apoi îmi cumpăr o maşină mare şi frumoasă. Şi o casă mare şi frumoasă. Şi o soţie…

– Soţiile nu se cumpără!

– Ba da. Mă duc la emisiune la televizor, spun că sunt bogat şi îmi găsesc soţie.

II. Septembrie 2017. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietena ei, să-i zicem „Măriuca”:

– Mie mi-ar plăcea să fiu băiat pentru o zi, visează Luna cu voce tare.

– Nuuuu!, sare prietena ei. Băieţii sunt atââât de plictisitori!

– Mda, aşa este, aprobă Luna cu jumătate de gură. Da’ ştii că la un moment dat va trebui să te măriţi cu unul d-ăsta, totuşi!

– Ştiu…

– Adică, dacă vrei să faci un bebeluş dintr-aceia foarte-foarte drăguţi, şi să-i alegi pantofiori dintr-aceia foarte-foarte micuţi, n-ai încotro şi va trebui să o faci şi pe asta.

– Of…, oftează a mare durere Măriuca.

III. Septembrie 2030. Le citesc Lunei, Măriucăi şi lui Ionuţ povestirea asta. Apoi râdem.

Anunțuri

Cuvinte, cuvinte

– Mama, îl mai ştii pe X?, începe fiică-mea una dintre nenumăratele poveşti pe care le are de spus după prima zi de şcoală de vacanţă.

Îl ştiu pe X, cum să nu-l ştiu! E cel care face declaraţii de iubire universală în timpul mesei de prânz de la şcoală şi care a cerut-o pe Luna de nevastă în ultima tabără în care au fost împreună.

– Băieţelul care s-a ridicat de la masă şi a declarat că le iubeşte pe toate femeile, nu-i aşa?, îmi verific eu memoria.

– FETE, nu femei! E o diferenţă, mama!

Nu, zău…

– Da, el este. Azi am stat mai mult cu el. Pentru că îl plac foarte mult. Nu îl IUBESC, pentru că e o diferenţă, dar îl plac.

Altă diferenţă esenţială…

– Şi l-am învăţat matematică.

– Şi el a vrut?, mă îndoiesc eu. Că e totuşi vacanţă.

Am nişte scenarii horror în minte, pentru că ştiu prea bine forţa de persuasiune a Lunei atunci când îşi pune ceva în cap — şi nu mă refer neapărat la o forţă metaforică.

– Da! Că i-am dat nişte exerciţii frumoase. Uite!

Scoate repede un caiet să-mi arate. E plin de calcule destul de complexe, aşa că o întreb din nou cu îndoială:

– Şi a ghicit?

– Nu a ghicit, a CALCULAT! Că e o…

– … diferenţă, ştiu, ştiu…

Deci, stimată doamnă mama lui X, dacă vă vine copilul acasă şi vă spune că ştie ecuaţii cu trei necunoscute şi înmulţiri cu 11, deşi de-abia a terminat clasa pregătitoare, credeţi-l, că doar ce l-a învăţat Luna astăzi. Printre altele. Pentru că au mai făcut o groază de lucruri: au văzut documentare cu invenţii, au făcut artă din reciclabile, s-au plimbat prin parc, au mâncat prostii, s-au dat în tiribombe, au făcut şi teme… Nu se mai oprea din turuit fiică-mea astă-seară, la culcare. Până când, la a nu ştiu câta întrebare filozofică pe care mi-a pus-o, i-am răspuns neatent şi necenzurat:

– E o reminiscenţă din comunism, probabil.

Şi atunci am auzit brusc ceea ce tânjeam să aud de foarte multă vreme:

– Cred că o să mă culc acum, totuşi. Noapte bună, mama!

De azi înainte, o să ţin dicţionarul de neologisme la capul patului. Nu se ştie niciodată când pot avea nevoie ba de o clarificare de sens pentru mine, ba de un somnifer garantat pentru ea.

Ocupaţii de vacanţă

Ziua 1

– Mama, ia uite, m-am făcut frumoasă!, mă anunţă Luna mândră de ea şi întânzindu-mi mâna pe care scrie, cu carioca roşie: „Sunt frumoasă!”

Ziua 2

– Mă duc afară, să-l dresez pe Lord ca la concursuri, pentru când s-o face iar Ham Talent!

Ziua 3

– Mamaaaa!, mă strigă fiică-mea din baie. Ghici ce dă roşu cu alb şi albastru!

– Steagul Franţei, glumesc eu.

– Nope! Dă roz!

– Da’ ce faci tu acolo?

– Artă. Cu pasta de dinţi.

Ziua 4

– Ia să vedem, mai ţii minte cum îl cheamă pe soţul oii, Luna?

– Ăăă… ştiu! Iad!

Ziua 5

– Luna, te rog să nu intri în baie în următorul sfert de oră, pentru că am pus…

– Nicio problemă! Oricum nu puteam, pentru că acum intru în Italia, mă asigură ea pripit, cu ochii în ecranul Google Maps.

Ziua 6

Era clar că, în ritmul ăsta, se va ajunge şi la urcatul pe pereţi:

Ziua 7

– Ce bine ţi-ar prinde să ai şi tu un hobby acum, în loc să stai degeaba…

– Păi am, tata!, se apără Luna. Psihologia. Doar că în momentul ăsta nu am niciun caz, ce să fac?

Uneori mă întreb dacă e cu adevărat inocentă când scoate perlele astea pe gură…

– Mama, tu mă mai iubeşti?

Ca un fulger mă loveşte evidenţa faptului că azi nu i-am zis asta. Şi cred că nu i-am zis-o nici ieri, poate nici cu o zi înainte… Îmi promisesem să i-o spun cât de des pot, cel puţin zilnic, ştiind cât de sănătos poate fi pentru o relaţie (orice relaţie) un astfel de obicei, şi cât mi-a lipsit mie să aud astfel de vorbe de la ai mei, trăitori în vremuri în care aşa ceva era aproape de neconceput. Şi totuşi am pierdut ritmul. Am ajuns să i-o spun rar, doar atunci când se întâmplă ceva mai special între noi sau când, iată, mi-o cere ea.

Îi văd ochişorii sincer plini de speranţă în aşteptarea răspunsului meu. Şi momentele acestea de conectare au ajuns mult mai rare ca pe vremuri. Nu e deloc înţelept să le pierd aşa…

– Of, pui, sigur că te iubesc!

E uşurată, iar ochişorii ei continuă să sclipească, acum şi cu o brumă de bucurie într-un colţ:

– Serios?, îmi cere ea confirmări suplimentare, în timp ce îşi încolăceşte mânuţele în jurul mijlocului meu.

– Sigur că da, o liniştesc eu. Te iubesc mult. Cel mai mult de pe lumea asta. Şi o să te iubesc toată viaţa mea.

Atât de frumos îi citesc fericirea pe faţă, încât simt nevoia să plusez:

– Ba chiar şi după ce nu o să mai fiu, tot o să te iubesc.

– Chiar?, se bucură ea în continuare, dar şi un pic neîncrezătoare. Tocmai din iad, de acolo, de unde o să fii tu atunci?

Prietenia nu are vârstă

Eu nu îmi aduc aminte să fi fost atât de atrasă de bătrâni, atunci când eram copil, pe cât este fiică-mea de când se ştie. Toţi vecinii în vârstă o plac pentru felul ei deschis în care îi salută şi stă la taclale cu ei, de parcă ar fi de-un leat. Iar cu vecinele e de-a dreptul prietenă la cataramă: îşi povestesc vieţile atunci când se întâlnesc în lift sau pe la piaţă, unora li se adresează pe numele mic, iar cu altele chiar se vizitează uneori. Vecina noastră cea mai apropiată era, până acum câţiva ani, când a murit, o bătrânică singură şi bolnavă, pe care o ajutam care cât puteam (eu fizic, iar Luna cu giumbuşlucuri care să îi aducă zâmbetul pe buze). Bona Lunei, care m-a ajutat ea atunci când trebuia să mă împart între un copil prea mic şi o mamă prea neputincioasă, era tot o vecină de-a noastră, trecută de şaptezeci de ani, pe care Luna a adorat-o. Iar anul ăsta, de Mărţişor, o nouă idilă s-a legat între fiică-mea şi vecina noastră de dedesubt, nici ea tocmai tinerică, căreia i-a dus o zambilă la uşă, aşa cum a dus tuturor doamnelor din bloc pe care le cunoştea:

– O primăvară frumoasă!, i-a întins Luna floarea peste prag, cu un zâmbet.

– Oh… Nu am primit nimic de la nimeni până acum, îţi mulţumesc mult, i-a răspuns vecina, vizibil emoţionată.

Cred că a şters instantaneu cu buretele toate lipăielile de paşi mici care i se perindă pe deasupra capului, zilnic, şi ţipetele care răzbat uneori prin tavanul ei, şi inundaţiile (involuntare, desigur) pe care le-a îndurat în anii ăştia de când locuim noi deasupra…

La Giurgiu, din cauza faptului că nu locuim la bloc, numărul de cunoştinţe al Lunei este cu mult mai redus, implicit al celor în etate. Acolo există, desigur, bunicul, de care fiică-mea este foarte apropiată, dar parcă tot îi lipsesc vecinele cu care să schimbe o vorbă, două, aşa cum face la Bucureşti. Dar nu complet:

– Mama, ne laşi să ieşim în parc mai târziu cu doamna Rodica?, mă întreabă Luna ieri pe la prânz, cu ochişorii sclipind de bucurie, la întoarcerea acasă de la cumpărături, împreună cu prietena ei (de opt ani).

Doamna Rodica e o doamnă de peste 70 de ani, cred, pe care fetele au cunoscut-o într-una din verile trecute şi cu care au legat o inexplicabilă relaţie de prietenie, bazată pe cele câteva minute cât au vorbit, în mijlocul străzii, despre câini şi alte nimicuri. M-am întâlnit şi eu o dată cu ea, Luna ne-a făcut emoţionată prezentările, iar doamna mi-a povestit cum pendulează locativ între Timişoara, Bucureşti şi blocul de vizavi de noi, de la Giurgiu. Eu nici nu mai ţin minte cum arată, Luna în schimb… Ei bine, Luna aduce vorba cel puţin lunar despre doamna Rodica, iar faptul că nu a mai văzut-o de foarte multă vreme (peste un an, cred) o întristase: „Dacă a murit, că era bătrână?”

Deci clar că azi nu poate fi decât extrem de fericită că doamna Rodica este bine, mersi şi, în plus, dornică de plimbare:

– O să se mute în Berceni, lângă noi!, mă ţine Luna la curent cu ce au mai discutat ele, ca fetele, pe stradă.

– Şi de unde şi până unde să ieşiţi în parc împreună?, întreb eu reticentă.

– Ea a zis. A zis s-o strigăm la geam, după şapte seara, şi ea coboară să meargă cu noi.

Păi da, că aşa se obişnuieşte la bloc, mă gândesc eu, copiii se strigă unii pe alţii la geam ca să iasă la joacă. Dau să îmi manifest neîncrederea că săraca femeie are şi alte motive pentru a face aşa ceva în afară de politeţe, când Luna îmi interpretează eronat ezitarea şi adaugă repede:

– Stai liniştită, că nu ne poate face nimic rău. E bătrână. Cred că, dacă îi dau un picior, moare.

Şi se încruntă demonstrativ, aşezându-se în poziţie de karatist cu greutate. Deci cam până aici ne-a fost cu gerontofilia.

Coşmar?

Pentru că nici nu mai încape în pătuţul ei de copil mic, dar nici nu nu vrea să doarmă singurică într-o cameră a ei, de o vreme încoace (mult prea multă vreme, dacă e să mă întrebaţi pe mine), fiică-mea şi-a apropriat cu mare tupeu o jumătate din patul conjugal, dormind când cu mine, când cu taică-său, după cum are chef. De obicei, are chef mai mult cu taică-său. Iar eu mă refugiez atunci prin alte camere, unde, trebuie să recunosc, savurez răsfăţul de a dormi dusă, fără picioruşe pe beregată, coate în plămâni sau cine ştie ce alte „atenţii” tandre din partea copilului.

Asta nu înseamnă, însă, că nu mă trezesc uneori cu ea pe cap, la propriu şi la figurat, în miez de noapte. Sau că nu pot avea surprize şi la trezire, dis-de-dimineaţă:

– Mamaaaaa! Hă, hă, hă…

– Wow, de ce plângi aşa?, mă îngrijorez eu văzând-o în hohote.

– Am visat căăăăă… aveai un accident şiiiiii… hă, hă, hă… şi mureaaaaaaai…

Oricât de multe şmecherii pedagogice aş şti, subiectul ăsta e de natură să mă blocheze puţin. Pe cine nu ar bloca?

– A fost doar un vis, încerc eu să o liniştesc.

– Dar dacăăăăă… mori de-adevăratelea? Hă, hă, hă…

– Cum să mor? N-ai văzut ce bine conduc?

– Nuuuuu… că te călca o maşină în vis.

– Nu-ndrăzneşte nimeni să mă calce pe mine, ştii doar ce gură rea am!, continui eu să glumesc, dar fără folos.

– Şi dacăăăăă…. totuşi….

Şi atunci mă străfulgeră o idee: oare ce s-ar întâmpla dacă i-aş răspunde serios la întrebarea asta care pare, totuşi, serioasă?

– Îl ai pe tata, dacă păţesc eu ceva.

– Daaaa… hă, hă, hă… dar el nu e aici… Cine mă duce pe mine la şcoală?

– Te muţi la Giurgiu.

– NUUUUUU…

– Vine bunică-ta şi stă cu tine la Bucureşti.

– NUUUUUU…

– Păi aia nu vrei, aia nu vrei, încep eu să-mi pierd răbdarea, în glumă, desigur. Dar ce vrei tu?

– Vreau să ştiu cu cine dorm eu noaptea dacă tata sforăie iar prea tare… Hă, hă, hă…

Deci discuţiile „grele” cu copiii nu sunt întotdeauna chiar atât de grele pe cât ne temem noi, abordaţi-le cu încredere!

Fetiţa mea. A mea, a mea, a mea <3

Mai întâi şi mai întâi, am întrebat-o dacă vrea să scape de obiceiul ăsta prost. Pentru că este foarte important să vrea ea, altfel nu putem reuşi. Şi a zis că da, vrea. Apoi am întrebat-o de ce crede ea că face asta. Şi mi-a zis că uită să îşi ia şerveţele la ea. M-am dus la baie, am luat mai multe bucăţi de hârtie igienică şi m-am întors:

– De-acum înainte, îmi ceri mie când ai nevoie.

După aia, am întrebat-o ce îi place ei mai mult şi mai mult. Mi-a răspuns că îi place să citească. Şi atunci mi-a venit o idee: le-am denumit „capitole”, în loc de „lecţii”. Ca să-i placă mai tare, să fie atrasă să facă asta, pentru că de lecţii nu prea e nimeni atras. Apoi am întrebat-o care e al doilea lucru care îi place cel mai mult. Mi-a răspuns că să biciclească. (Adică să meargă pe bicicletă, dar cred că ai înţeles şi tu asta…) Şi i-am zis aşa:

-Fii atentă! Primul capitol: când îţi vine să bagi degetul în nas, întinzi mâinile în faţă şi dai din picioare, ca atunci când mergi pe bicicletă.

Şi chiar aşa a făcut! Şi a funcţionat! Deci am trecut la capitolul doi: să ţină mâinile la spate în loc să şi le bage în nas. A fost puţin mai greu, dar a mers şi asta. Atunci m-am gândit să o întreb care e al treilea lucru care îi place cel mai mult. Cică să cânte. Şi am făcut capitolul trei: când îi vine să bage degetele în gură, începe să cânte! Iar asta e o chestie genială, pentru că nu poţi să cânţi cu degetele în gură, că ţi le muşti şi te doare. Deci a reuşit şi capitolul trei, nu a mai băgat degetele în gură!

Să vedem mâine ce facem, că i-am dat şi temă pentru acasă: va trebui să ia o foaie de hârtie şi să îşi noteze pe ea de câte ori mai face gestul ăsta, ca să ştim cât am progresat.

De ce nu zici nimic, mama? Da, ştiu, e ciudat, pentru că ea a mai fost şi la psihologi şi nu a reuşit, dar eu mă gândesc că şi eu sunt puţin psiholog, aşa, că eu sunt mai înţeleaptă, şi în plus sunt şi copil, deci e mai uşor să mă înţeleagă decât dacă aş fi fost adult. Eu cred că dacă mai lucrăm puţin la chestia asta, o să scape de tot de obiceiul ăla prost. Ce? Nu înţeleg ce zici… Ce e aia coghi… cog-ni… compor… Nu înţeleg nimic din ce spui. Normal că nu am învăţat niciodată terapie din aia de care zici tu, pur şi simplu aşa am gândit eu că trebuie să fac. Nu pot să cred că plângi acum!!! Ah, da, eşti emoţionată şi mândră de mine! Na, că acum mi-au dat şi mie lacrimile! Hai, mă, mama!!!