Povestiri din criptă

Lucrul care îmi lipseşte cel mai mult de trei ani încoace este telefonul pe care mi-l dădea mama, în fiecare an de ziua mea, fix la ora la care mă născusem: 15:15. Atunci când ea a murit, bineînţeles că am ştiut că urma să îmi lipsească cu totul, dar încă nu realizam în ce măsură voi regreta micile gesturi, obişnuinţele şi chiar lucrurile care mă enervau dintotdeauna la ea. În plus, acest telefon era dovada clară că măcar un om de pe lumea asta pândea minutele pentru a-mi trimite toată (dar toată!) dragostea pe care o purta în suflet.

Nu ştiu în ce lume o mai fi acum sufletul mamei mele, dacă o mai fi pe undeva, dar ştiu unde se află restul. Şi anume, la cimitir. Aşa că joia trecută, de ziua mea, mi-am dorit să mă aflu şi eu acolo, la sus-amintita oră de trei şi un sfert după-amiaza. Şi-aşa cad rău în depresie la date aniversare de genul naştere sau Crăciun, când calculez că a mai trecut un an fără să realizez nimic notabil, fără să fiu fericită cu mine însămi, fără să trăiesc cu plăcerea şi intensitatea cu care o făceam, de foarte multe ori, pe vremuri. Deci ce loc mai potrivit decât cimitirul pentru a marca un astfel de moment? Însă, văzând că afară turna cu găleata, la fel ca în inima mea, am rămas acasă, iar vârsta de 48 de ani m-a prins la duş, cu copilul care îmi cânta „Mulţi ani trăiască” aşa cum nu îmi închipuisem că mi se va întâmpla vreodată, adică, evident, în fundul gol. Eu, nu ea. A fost bine, până la urmă. Ai mei m-au răsfăţat cu cadouri despre care vă voi povesti altădată, iar seara am plecat până la dragii noştri vecini bulgari, unde am mâncat ultima mea descoperire culinară: o salată de sushi fără sushi, o grozăvie!

Abia a doua zi am ajuns la cimitir. Am profitat de o ruptură în stratul gros de nori care ne-a făcut atât de udă şi imprevizibilă vacanţa asta mare, până acum, şi ne-am propus să facem nu numai o vizită „de curtoazie” acolo, aşa cum obişnuim o dată la câteva luni, ci şi un pic de curăţenie, precum şi să rezolvăm cumva o problemă restantă de ani de zile: identificarea. Cavoul în care se află mama este de suprafaţă, ca o căsuţă cu cripte pe ambele părţi. În dreapta se află familia bunicului meu „adoptat”, George, respectiv el, cu fratele mai mare şi cu mama lor. Pe peretele acela există trei plăcuţe de marmură, cu datele celor trei. În stânga, până la moartea mamei, nu exista decât un loc ocupat, de către tata, mort în 1986. Nu ştiu de ce, dar mama nu i-a pus niciodată şi lui vreo plăcuţă din aceea, poate pentru că nu exista risc de confuzie, fiind singurul locatar de pe acel perete. Însă atunci când am adus-o şi pe mama acolo, lucrurile au început să se complice. Dacă uităm, cumva, cine unde se află? Deşi i-am pus cam ca în viaţă, tata în cripta de sus, mama în cea de jos, dar… totuşi… Şi pentru că, iată, timp de trei ani de zile, nu m-am învrednicit să le comand şi eu plăcuţe din acelea frumoase, să rămână pentru eternitate (sau, în fine, cât le-o fi dat să rămână), am hotărât că putem fabrica noi cu puterile noastre o piedică în calea uitării şi ne-am înarmat cu creion, riglă şi markere, cu care să scriem direct pe zid numele locatarilor criptelor. Ceea ce a făcut, deodată, ca mica excursie să devină deosebit de atractivă pentru fiică-mea, altfel complet ne-atrasă de perspectiva de a merge cu mine într-un cimitir:

– Mama, mă laşi pe mine să scriu? Te rooooog…

Dacă mi-ar fi spus cineva acum câţiva ani că va veni o vreme în care voi intra cu zâmbetul pe buze pe aleile cimitirului şi, mai mult decât atât, că voi avea curajul de a intra într-un cavou, nu l-aş fi crezut. Dintotdeauna am fost o fire teribil de fricoasă, sunt şi acum, parcă mai mult ca niciodată, dar faptul de a vrea să cresc un copil diferit de mine m-a făcut să îmi schimb, măcar de faţadă, felul în care am abordat chestiunea morţii. Pentru că eu cred că maică-mea nu a procedat bine atunci când a încercat să-mi ascundă părţile urâte, dar inerente ale vieţii, făcându-mi-le astfel de două ori mai înspăimântătoare în imaginaţia mea. S-a luptat singură şi din răsputeri cu boala grea a tatălui meu şi cu suferinţele celorlalţi membri ai familiei de care a trebuit să aibă grijă. Mi-a ascuns moartea bunicii mele „ca să nu-mi strice vacanţa”, pentru că eram plecată în tabără pe atunci. Nu mă lua cu ea la cimitir decât foarte rar, nu mă implica în nicio pregătire a acelor cutume legate de pomenirea morţilor, nu mi se plângea de nimic. Nu că mi-ar fi plăcut să fac toate aceste lucruri, dar cred că, dacă mi s-ar fi prezentat moartea ca fiind ceva firesc, o parte a vieţii tuturor, nu aş mai fi fost atât de paralizată de frica ei cum sunt azi. Aşa că pe fiică-mea am lăsat-o să îşi vadă bunica zăcând în pat de boală şi mama plângând de tristeţe, i-am povestit cu ton egal despre ciclul vieţii şi am luat-o cu mine la cimitir să îi „prezint” înaintaşii pe care nu a avut cum să îi cunoască în viaţă. Iar pentru a face toate astea, a trebuit să mă întăresc eu şi, după cum spuneam, să zâmbesc la vederea vreunui lucru drăguţ de printre morminte şi chiar să bravez că nu am deloc inima strânsă la intrarea în cavoul nostru. Deşi nu era deloc adevărat. Însă un copil nu doar îţi creează frici pe care nu le aveai înainte, când nu erai responsabil de viaţa lui mică şi preţioasă, dar te şi vindecă de unele care te supărau dintotdeauna, stându-ţi pur şi simplu alături. Pentru că e un echilibru în toate.

Ca în orice altceva ţine de educaţia copilului, încă nu ştiu dacă am procedat bine abordând aşa această chestiune. Voi afla, poate, atunci când va ajunge la maturitate. Tot ceea ce ştiu până acum e că pare un copil echilibrat emoţional, empatic, dar şi foarte, foarte pozitiv. Şi mai ştiu că, până la urmă, mica noastră excursie funebră s-a transformat într-o ocazie de a-mi simţi, din nou, inima plină de iubire şi de recunoştinţă că mi-e dat să trăiesc astfel de clipe bogate. Pentru că, după ce am măturat păianjenii şi am trasat eu cu rigla şi creionul literele numelor părinţilor mei, astfel încât să fie măcar cât de cât aliniate, dacă tot le marcăm amatoristic peste var, Luna a plusat, cum face de obicei, şi a zis:

– Mama, pot să îi fac şi o inimioară lui Yaya?

Când a murit bunică-sa, i-a făcut un căţel din hârtie de origami, pe care i-a scris „Te iubesc” şi care a fost aşezat în sicriu, alături de ea. Deci inimioară e bine, zic eu.

– Sigur că poţi.

Şi apoi:

– Hai să-i fac şi lui Emil una! Pot?

Nu ştiu de ce nu-i spune „bunicul”, ori pentru că are deja unul în viaţă, care e foarte important pentru ea, ori pentru că îi place numele ăsta, Emil. Dar nu o corectez. Şi evident că poate să îi facă şi lui o inimioară.

Şi apoi:

– Mă laşi să le fac şi la ăştia trei?

– „Aştia trei” sunt un fel de bunic care a contat enorm pentru mine, Luna, omul fără de care probabil că nu aş fi avut cultura pe care o am, nici gusturile, nici formaţia umanistă. Şi lângă el e familia lui, oameni buni şi importanţi pentru lume la vremea lor, când valoarea umană şi educaţia înaltă chiar contau…

– Bine, bine, scuze, n-am vrut să sune rău. Dar pot să le fac şi lor inimioare?

Sunt cinci inimioare acum în cavoul nostru. Şi îmi place să cred că, undeva, cinci suflete s-au bucurat să afle că nu au fost uitate. Chiar dacă e vorba de cineva care nu le-a întâlnit, pe acest Pământ, niciodată.

Reclame

Vine o vreme pentru toate

Fiică-mea nu a mers deloc de-a buşilea. Se apropia prima ei aniversare, şi ea nu dădea niciun semn că ar intenţiona să meargă. Eram îngrijoraţi din cauza asta. Apoi a trecut prima ei aniversare, şi… nimic. Apoi într-o zi, după câteva săptămâni, s-a ridicat pur şi simplu în picioare şi a mers. Atât de tare i-a plăcut, încât de atunci nu i-a mai trebuit cărucior.

Pe la şapte ani, deşi ştia, fiică-mii nu îi plăcea să citească. Îmi aduceam aminte cum, la vârsta ei, eu devoram cărticele şi eram conştientă de cât de bine mi-a prins, cât de mult mi-a deschis mintea această pasiune a mea pentru lectură, pe care am păstrat-o toată viaţa. Eram tristă din cauză că Luna nu făcea la fel. Apoi s-a împrietenit cu o fetiţă care numai când dormea nu citea, aşa că a început şi ea să citească. Acum termină o carte la câteva zile şi ni le povesteşte pe toate cu mare entuziasm, ca şi cum le-ar trăi personal. E clar că îi place.

În fiecare vară, de când avea şase luni, am fost cu Luna la mare. Mereu alături de ea, mereu cu ea în braţe atunci când ne-o cerea, mereu arătându-i cât de bine te simţi în apă (taică-său, doar, pentru că eu nu mă simt bine în apă, fiind anxioasă…). Am dus-o la o groază de piscine, care mai de care mai prietenoasă cu copiii – nimic: Luna nu voia şi pace să înoate, doar cu colac plus aripioare pe mâini, ca să se simtă în siguranţă. La aproape opt ani, am înscris-o la opţionalul de înot de la şcoală. Câteva luni de zile a continuat să înoate cu mare teamă şi exclusiv cu aripioare. Apoi au schimbat instructorul şi fiică-mea a renunţat brusc la orice ajutor. Acum înoată cot la cot cu taică-său în piscine pentru oameni mari.

Atunci când am scos rotiţele ajutătoare de la bicicleta de copil, pe la 4-5 ani, parcă, Luna a refuzat să mai urce pe bicicletă. Am încercat cu cerul şi cu pământul să o convingem să încerce, măcar, să îşi ţină şi aşa echilibrul pe ea. Rugăminţi, insistenţe, ironii, ameninţări, promisiuni generoase – nimic nu a funcţionat. La opt ani şi jumătate, am ieşit într-o seară în parc cu nişte prieteni. Fiică-mea s-a urcat pe bicicleta unuia dintre copiii lor, tatăl acestora i-a dat câteva indicaţii despre cum să stea în şa, şi dusă a fost. Nu a mai putut s-o dea nimeni jos de pe bicicletă în seara aceea. La scurtă vreme, i-am cumpărat şi noi una, şi acum face concursuri de viteză şi off-road prin parc.

Ce vreau să spun e că există o vreme pentru toate. Desigur, nu poţi aştepta ca toate lucrurile să se întâmple de la sine, uneori trebuie să le ajuţi să se întâmple. Creezi condiţii, oferi posibilităţi, dai sugestii. Dar văd atât de mulţi părinţi grăbiţi să… orice, pentru copiii lor, deşi e clar că aceştia pur şi simplu nu sunt pregătiţi. Şi de aici curg frustrările pentru ambele părţi: părinţii sunt nemulţumiţi de progeniturile lor de parcă şi-ar fi ratat deja viaţa dacă la trei ani nu activează în echipa participantă la campionatul mondial de dans acrobatic, de exemplu, iar copiii se cred incapabili de a-şi face părinţii fericiţi, deşi ei sunt doar mult prea mici pentru asta. Sigur că există şi copii-minune pe lume, copii care la doi ani bat step, care la trei extrag în minte rădăcina pătrată a unui număr cu cinci cifre sau care la cinci ani compun simfonii. Dar aceştia sunt doar excepţii, întâmplări ale vieţii, extrem de rare şi care nu trebuie în niciun caz să pună o presiune de model pe copiii obişnuiţi. Copiii absolut normali, copiii noştri, au nevoie doar de iubire şi atât pentru a-şi pregăti aripile de zbor.

Drept încheiere, vă las cu filmuleţul de mai jos, făcut în septembrie 2016, la un festival pentru căţei numit Hamfest. Ne-am dus cu Babe a noastră doar de curiozitate, dar odată ajunse acolo, Luna a vrut şi să participe la o probă de concurs cu ea – câinele era băgat într-un ţarc cu tentaţii şi trebuia să vină la chemarea stăpânului, aflat de partea cealaltă a ţarcului, fără să se abată din drum. Fiică-mea a ieşit pe locul cinci, dacă îmi aduc bine aminte, dar a urcat pe scena improvizată pentru premiere cu nemăsurată mândrie, de parcă ar fi câştigat locul întâi. Era ceva reuşit în întregime de ea, la nici opt ani,  într-o lume a adulţilor, iar asta îi mărea satisfacţia.

Însă cel mai mult m-a mirat la acel festival disponibilitatea ei de a i se lua interviu televizat. Ni se mai întâmplase de câteva ori să ne nimerim în situaţii publice în care să fie invitată să vorbească în faţa camerei, şi refuzase de fiecare dată. Ea doar pare un copil lipsit de orice timiditate, pentru că zâmbeşte deschis şi vorbeşte mult, dar realitatea este fix pe dos. În plus, cu numai câteva zile înainte refuzase invitaţia de a filma un material despre o carte, tot la Digi 24. Iar acum doar a întrebat-o o reporteră, total necunoscută, dacă vrea să îi vorbească despre căţelul ei, şi ea a fost imediat de acord. Pentru că acum s-a simţit ea pregătită. Şi pentru că, desigur, căţeii sunt marea ei iubire. Or atunci când iubeşti ceva, faci orice, inclusiv să îţi depăşeşti temerile şi să vorbeşti în faţa unei camere de luat vederi. Chiar dacă îţi frângi mâinile de emoţie în timpul interviului. Şi chiar dacă spui lucruri complet pe alături şi lipsite de orice interes pentru telespectatori, cum ar fi faptul că în familia noastră se mănâncă paste în fiecare luni seară. Important este că ai avut curajul să încerci ceva nou, în ritmul tău şi cu posibilităţile tale. Şi cu părinţii alături, evident.

(filmul original se află aici, la minutul 17:55)

THE party and THE tort

Fiică-mea a devenit conştientă de trecerea vremii pe la patru ani. Cam atunci a început să viseze cu ochii deschişi la ziua când va avea opt ani – nu ştiu de ce, dar opt ani i se părea vârsta supremă, copiii MARI aveau opt ani, iar ea de-abia aştepta să fie şi ea mare. Apoi au apărut şi alte astfel de praguri în viaţa ei. La cinci ani, ne-a promis că la şase va înceta să mai asculte varianta radiofonică a „Vrăjitorului din Oz” în absolut fiecare seară; ne exasperase cu fixaţia aceasta, dar e drept că dobândise un fel de reflex condiţionat şi adormea imediat cum se auzea prima replică a piesei – „Dorothy! Dorothy!” –  deci avea şi ea dreptate să persevereze, poate-poate într-o bună zi avea să afle şi urmarea poveştii. La şase ani a încercat să mă convingă să îi explic ce înseamnă „impotent”; trecusem pe stradă pe lângă un homeless care îşi gratulase un confrate cu acest epitet, iar eu m-am răstit la el să vorbească frumos de faţă cu un copil:

– Ai văzut cum l-am pus la punct?, m-am împăunat eu.

– Daaa! Dar ce a vrut să spună?

– Asta nu pot să-ţi explic acum, sunt lucruri pentru oameni mari. Tocmai de aceea i-am spus să tacă.

– Hai, încearcă, totuşi, poate înţeleg.

Atunci când şi-a dat seama că sunt de neînduplecat, Luna s-a resemnat:

– Bine… Mai discutăm la şapte ani, atunci.

Nu am mai discutat la şapte ani despre asta, dar nici uşor nu mi-a fost la vârsta aceea, la care întrebările despre lume şi viaţă veneau în valuri. Apoi a făcut opt ani, la care fiică-mea s-a făcut vizibil o domnişorică. Iar acum, când mai are puţin de tot şi împlineşte nouă, cea mai arzătoare dorinţă a ei pare să fie să aibă zece ani. Pentru că aşa a citit ea pe prospectul unei drone de jucărie, că e pentru copii mai mari de zece ani. Iar ea vrea o dronă.

Şi totuşi, există o anumită zi din an în care fiecare copil îşi doreşte să aibă fix vârsta pe care o are: ziua lui. Pentru că e ziua aceea în care primeşte cadouri, mănâncă prostii şi, cu puţin noroc, face şi o petrecere la un loc de joacă. Luna a avut puţin mai mult noroc, pentru că i-am făcut astfel de petreceri de mai multe ori până acum. Iar anul acesta îi vom face din nou, în acelaşi loc ca anul trecut: Fit Fun Kids.

Prima dată a fost acolo acum doi ani, la ziua unui coleg de-al ei, şi i-au plăcut la nebunie animatorii (băieţi) care le-au făcut copiilor demonstraţii de street- şi break-dance, Xbox-ul, jocurile pe echipe, saltelele…

Apoi la ziua altui coleg, la care s-a simţit la fel de bine şi după care ne-a declarat solemn că numai acolo vrea să-i facem şi ei ziua. Între timp, organizatorii şi-au schimbat sala, dar animatorii au rămas, aşa că ne-am dus după ei în noua locaţie şi tot bine a fost. Deşi saltele de sărit şi pereţi de escaladă nu mai erau, dar nici copiii nu mai erau atât de mici încât să aprecieze neapărat astfel de distracţii – au cântat, au dansat şi au participat cu multă bucurie la toate joculeţele pe care le-au organizat animatorii aceia neobosiţi. Ca şi unii dintre adulţi, de altfel. Nu spun cine, persoane importante 😉

Anul acesta i-am propus Lunei să căutăm un loc nou, dar a fost de neclintit în hotărârea ei de a petrece tot acolo. Deşi am dus-o să vadă şi alte săli asemănătoare (cele de la Jingle Joy). Şi deşi între timp a mai fost la câteva aniversări care i-au plăcut şi de la care s-ar fi putut inspira, cum a fost de exemplu la Divertiland, când copiii au avut la dispoziţie patru ore de participare la toate distracţiile de acolo (yupiiii!). Tot câteva ore de distracţie au avut şi la parcul de aventură din Herăstrău, cu căţărat prin copaci şi dat pe tiroliene, dar e drept că aceasta nu ar fi o idee potrivită pentru a o aniversare care are loc în luna decembrie. Iar la un moment dat, am crezut chiar că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior şi putem scăpa ieftin, atunci când am fost la ziua unui prieten de-al Lunei acasă la el, şi fiică-mea a zis că vrea şi ea la fel; fusese o petrecere-surpriză, organizată de părinţii lui, iar Lunei i-a plăcut la nebunie cum ne-am ascuns noi toţi într-o cameră întunecată şi, când a ajuns sărbătoritul acasă şi a aprins lumina, i-am strigat în cor „La mulţi ani!”, fix ca în filme. La întoarcerea acasă în acea seară, Luna mi-a spus:

– Mama, cred că cel mai bine îmi faceţi şi mie o petrecere-surpriză.

– Păi cum să mai fie surpriză, când tu ştii că noi vrem să îţi serbăm ziua?, am zâmbit eu.

– Mă prefac că nu ştiu.

Mda, probabil că nu ar fi fost o idee bună, totuşi. Şi oricum a renunţat repede la ea, pentru a reveni la marea ei iubire pentru Fit Fun Kids.

Odată ce am stabilit locul, am început să caut singurul lucru care mai lipsea din organizare: tortul. Zile întregi am salivat la pagini de prezentare web de cofetării mai mult sau mai puţin oficiale, care mai de care mai apetisantă, cu torturi mirobolante şi compoziţii despre care nici măcar nu auzisem. Şi tot zile întregi am încercat să găsesc un cofetar dintr-ăştia mult-lăudaţi în cercurile de mămici care să pretindă un preţ rezonabil. Ştiu, este multă muncă în spatele acelor construcţii, dar să ceri 120 de lei pe un kilogram de tort făcut în bucătăria ta mi se pare deosebit de deplasat. Sau poate că sunt eu mult mai săracă decât îmi dau seama. De altfel, am început să am cam des impresia că trăiesc într-un univers paralel cu al altora, cum ar fi atunci când văd pâine la 17 lei sau aud de salarii de parlamentari cu bac-ul luat pe pile. Dar să trecem peste. Important este că nici copilului nu i-au plăcut preţurile astea (nu ştiu când a devenit atât de raţională), aşa că m-a anunţat că nu mai vrea tort, ci tartă. Are ea o tartă preferată la cofetăria din cartier (Ina, face nişte preparate absolut delicioase, o recomand cu mare încredere), cu cremă de vanilie şi un morman de zmeură pe deasupra, pe care o capătă la ocazii. Iar cum acum este o ocazie… Am negociat din greu cu ea să facem un tort cu o compoziţie similară, să putem înfige măcar o lumânare în el la petrecere, în loc să punem pe masă câteva farfurii cu tarte plate. Deci vom avea un tort simplu, fără marţipane şi alte decoraţiuni, ca pentru un om mare.

Sau aproape. Pentru că totuşi un decor va avea: Luna i-a dat din timp o comandă fermă prietenei noastre care face minunăţii din FIMO, cu dimensiuni mici şi detalii precise. Anul trecut a primit de la Coca o figurină care o reprezenta pe ea cu labradorul de la Giurgiu, anul ăsta şi-a dorit Jack Russell-ul de la Bucureşti şi pisica mititică ce s-a aciuat de curând la biroul lui taică-său. Să vedem cum îi priponim printre zmeure…

Deci până la urmă pare că le-am aranjat, cumva, pe toate. Doar un mic necaz am mai păţit cu cadoul nostru, al părinţilor. Acum ceva timp, am încercat să aflu de la Luna ce îşi doreşte de ziua ei. Începuseră deja să-mi ceară sugestii şi părinţii copiilor invitaţi la petrecere, iar eu nu ştiam nici măcar ce cadou să-i luăm noi. Aşa că i-am spus-o direct:

– Zi-mi cam ce ţi-ai dori. Întreabă lumea.

– Păi mie mi-ar plăcea să fie surprize. Nu vă zic nimic.

– E mai greu aşa, să ştii… Nu am vrea să primeşti numai lucruri care nu îţi plac. În anii trecuţi, ne mai inspiram măcar din lista lui Moş Crăciun. Dacă acum nu ai mai făcut-o, nu mai ştiu ce îţi doreşti.

Pentru că, da, acest copil al nostru nu a mai pus pe frigider nicio listă cu dorinţe pentru Moş anul acesta.

– Dar am făcut-o!

Stupoare! Habar nu aveam.

– Şi unde e? Hai să o punem la poştă până nu e prea târziu!, am încercat eu timid o şmecherie.

– Nu. Pentru că anul ăsta nu vreau să o mai vedeţi voi. E între mine şi Moşu’.

Deci cam până aici ne-a fost cu Moş Crăciun, suspectez eu. Cât despre ziua ei, uraţi-ne succes să îi placă ce i-am luat până la urmă, după gustul nostru. Vă ţin la curent peste câteva zile dacă aşa va fi fost.

Când practica vine în sprijinul teoriei

Suntem la veterinar. Căţeluşa noastră are, ca de obicei, probleme. De data asta, i s-a umflat o urechiuşă (cealaltă, nu cea pe care i-am operat-o anul trecut) şi, din când în când, mergem să i-o vidanjeze medicul. Şi cum eu nu sunt mare fană de peisaje cu seringi, ace, sânge şi alte lichide mult prea personale, după părerea mea, pentru a fi exhibate, aşteptăm finalul operaţiunii pe hol.

Holul acesta este foarte mic. Nu ştiu să estimez în metri pătraţi (pentru că, deh, sunt femeie, iar femeile şi dimensiunile… ştiţi voi!), dar ca să vă faceţi o idee, vă spun că în el de-abia încap trei scaune, o măsuţă cu pliante şi un dozator de apă. Iar funcţia acestui hol este de anticameră atât pentru cabinetul veterinar în care se află acum căţeluşa noastră, cât şi pentru sala de cosmetică canină de alături, în care de obicei sunt lăsaţi căţeluşi la spălat şi la tuns.

În momentul în care ieşim noi în hol, pe unul dintre cele trei scaune mai aşteaptă o doamnă, cu o lesă şi o haină micuţă de căţel lângă ea. Ne salutăm discret şi politicos, după care fiecare îşi vede de-ale lui. Mai puţin fiică-mea, care se uită pe geamul de la cosmetică canină şi începe să bombăne:

– Păi da, că acum e vremea perfectă pentru asta! Mama, n-o să-ţi vină să crezi, dar cineva şi-a lăsat câinele la tuns aici!

Schimb rapid de priviri între mine şi doamna de pe scaun. A mea e îngrijorată, a ei e amuzată. Uf, deci are simţul umorului! Luna continuă să toace mărunt, fără să se gândească nici măcar o clipă că doamna nu avea unde să aştepte altundeva, decât la cosmetică:

– Nu se poate aşa ceva! Îţi dai seama ce frig îi e lu’ ăla mic, săracu…

– Poate are o nevoie specială şi trebuie neapărat tuns. Şi oricum, cred că îl îmbracă după aceea, încerc eu să repar ireparabillul, în timp ce doamna continuă să tacă amuzată.

– Nu, nu! Nu pare bolnav, clar e pentru imaginea stăpânului! Fiţă!

Cam până aici a rezistat biata femeie:

– Ǎăă… uite-i hăinuţa, arată ea spre scaunul alăturat. Câinele meu este un westie alb şi lăţos, care are un foarte prost obicei să intre prin toate noroaiele şi să se murdărească teribil de tare. Trebuie neapărat îngrijit şi tuns des.

Am plecat spre casă cu un copil stacojiu şi mut. Dar nu înainte de a-i mulţumi doamnei că mi-a oferit prilejul de a-i proba şi practic copilului meu învăţătura pe care i-o tot repet de ani de zile, dar care pare să nu-i intre deloc în cap: „Niciodată, dar NICIODATǍ, nu vorbeşti pe cineva de rău în public, chiar dacă ai impresia că nu te aude nimeni.” Nu înţeleg de ce nu o poate învăţa, pentru că nu e o regulă complicată. Mai ales că am grijă să adaug întotdeauna: „Acasă la noi, între patru pereţi, bârfim cât ai tu chef”. Trebuie să-i las, totuşi, şi ei o supapă de evacuare. Şi mie.

Războiul înnăscut al sexelor

I. Septembrie 2016. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietenul ei, să-i zicem „Ionuţ”:

– Ce mi-ar plăcea să câştig… 500.000 lei pe lună!, visează Ionuţ cu voce tare.

– Păi şi ce să faci cu atâţia bani?, se miră Luna.

– Iau acum 500.000, luna viitoare 500.000, luna viitoare 500.000… Până mă fac bogat. Apoi îmi cumpăr o maşină mare şi frumoasă. Şi o casă mare şi frumoasă. Şi o soţie…

– Soţiile nu se cumpără!

– Ba da. Mă duc la emisiune la televizor, spun că sunt bogat şi îmi găsesc soţie.

II. Septembrie 2017. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietena ei, să-i zicem „Măriuca”:

– Mie mi-ar plăcea să fiu băiat pentru o zi, visează Luna cu voce tare.

– Nuuuu!, sare prietena ei. Băieţii sunt atââât de plictisitori!

– Mda, aşa este, aprobă Luna cu jumătate de gură. Da’ ştii că la un moment dat va trebui să te măriţi cu unul d-ăsta, totuşi!

– Ştiu…

– Adică, dacă vrei să faci un bebeluş dintr-aceia foarte-foarte drăguţi, şi să-i alegi pantofiori dintr-aceia foarte-foarte micuţi, n-ai încotro şi va trebui să o faci şi pe asta.

– Of…, oftează a mare durere Măriuca.

III. Septembrie 2030. Le citesc Lunei, Măriucăi şi lui Ionuţ povestirea asta. Apoi râdem.

Cuvinte, cuvinte

– Mama, îl mai ştii pe X?, începe fiică-mea una dintre nenumăratele poveşti pe care le are de spus după prima zi de şcoală de vacanţă.

Îl ştiu pe X, cum să nu-l ştiu! E cel care face declaraţii de iubire universală în timpul mesei de prânz de la şcoală şi care a cerut-o pe Luna de nevastă în ultima tabără în care au fost împreună.

– Băieţelul care s-a ridicat de la masă şi a declarat că le iubeşte pe toate femeile, nu-i aşa?, îmi verific eu memoria.

– FETE, nu femei! E o diferenţă, mama!

Nu, zău…

– Da, el este. Azi am stat mai mult cu el. Pentru că îl plac foarte mult. Nu îl IUBESC, pentru că e o diferenţă, dar îl plac.

Altă diferenţă esenţială…

– Şi l-am învăţat matematică.

– Şi el a vrut?, mă îndoiesc eu. Că e totuşi vacanţă.

Am nişte scenarii horror în minte, pentru că ştiu prea bine forţa de persuasiune a Lunei atunci când îşi pune ceva în cap — şi nu mă refer neapărat la o forţă metaforică.

– Da! Că i-am dat nişte exerciţii frumoase. Uite!

Scoate repede un caiet să-mi arate. E plin de calcule destul de complexe, aşa că o întreb din nou cu îndoială:

– Şi a ghicit?

– Nu a ghicit, a CALCULAT! Că e o…

– … diferenţă, ştiu, ştiu…

Deci, stimată doamnă mama lui X, dacă vă vine copilul acasă şi vă spune că ştie ecuaţii cu trei necunoscute şi înmulţiri cu 11, deşi de-abia a terminat clasa pregătitoare, credeţi-l, că doar ce l-a învăţat Luna astăzi. Printre altele. Pentru că au mai făcut o groază de lucruri: au văzut documentare cu invenţii, au făcut artă din reciclabile, s-au plimbat prin parc, au mâncat prostii, s-au dat în tiribombe, au făcut şi teme… Nu se mai oprea din turuit fiică-mea astă-seară, la culcare. Până când, la a nu ştiu câta întrebare filozofică pe care mi-a pus-o, i-am răspuns neatent şi necenzurat:

– E o reminiscenţă din comunism, probabil.

Şi atunci am auzit brusc ceea ce tânjeam să aud de foarte multă vreme:

– Cred că o să mă culc acum, totuşi. Noapte bună, mama!

De azi înainte, o să ţin dicţionarul de neologisme la capul patului. Nu se ştie niciodată când pot avea nevoie ba de o clarificare de sens pentru mine, ba de un somnifer garantat pentru ea.

Ocupaţii de vacanţă

Ziua 1

– Mama, ia uite, m-am făcut frumoasă!, mă anunţă Luna mândră de ea şi întânzindu-mi mâna pe care scrie, cu carioca roşie: „Sunt frumoasă!”

Ziua 2

– Mă duc afară, să-l dresez pe Lord ca la concursuri, pentru când s-o face iar Ham Talent!

Ziua 3

– Mamaaaa!, mă strigă fiică-mea din baie. Ghici ce dă roşu cu alb şi albastru!

– Steagul Franţei, glumesc eu.

– Nope! Dă roz!

– Da’ ce faci tu acolo?

– Artă. Cu pasta de dinţi.

Ziua 4

– Ia să vedem, mai ţii minte cum îl cheamă pe soţul oii, Luna?

– Ăăă… ştiu! Iad!

Ziua 5

– Luna, te rog să nu intri în baie în următorul sfert de oră, pentru că am pus…

– Nicio problemă! Oricum nu puteam, pentru că acum intru în Italia, mă asigură ea pripit, cu ochii în ecranul Google Maps.

Ziua 6

Era clar că, în ritmul ăsta, se va ajunge şi la urcatul pe pereţi:

Ziua 7

– Ce bine ţi-ar prinde să ai şi tu un hobby acum, în loc să stai degeaba…

– Păi am, tata!, se apără Luna. Psihologia. Doar că în momentul ăsta nu am niciun caz, ce să fac?