Kit de supravieţuire în pandemie

Căutam mai devreme o fotografie anume prin noianele adunate în diverse foldere pe calculator. Nu am găsit-o. Din păcate, am pierdut de mult bătălia cu preamultul pozelor şi nu le mai ţin, ca pe vremuri, ordonate după dată şi cu titluri sugestive fiecare. Însă am găsit o cu totul alta, care mi-a adus un zâmbet nostalgic pe faţă.

Lista aceasta de reguli a fost scrisă de Luna imediat cum am intrat în pandemie, în martie 2020, şi a trebuit să ne grupăm cu toţii, în izolare, la Giurgiu. Era foarte implicată pe atunci în diverse activităţi şi organizări familiale, părea cumva chiar distractiv ceea ce ni se întâmpla când încă nu aveam de unde să ştim cât de mult şi lung greu de aşteaptă…. A pus apoi foaia pe frigider, unde avea să rămână peste un an.

Cu o singură excepţie, toate regulile de acolo au fost încălcate. Ne-am certat mai mult ca niciodată în izolare, şi am şi ţipat, am şi făcut mişto unii de alţii, am şi stat încruntaţi. Regula 12 a fost încălcată prima, cu doar câteva rânduri mai încolo – pentru că regula 18 este, practic, o ameninţare :-)))) Însă nici 18 nu a fost respectată, evident. Nu îmi aduc aminte de pedepse din perioada aceea. Iar de regula 5 ce să mai vorbim, nici măcar o dată, la o singură masă, nu s-a pus problema să o bage în seamă cineva.

Excepţia a fost regula 15, cea cu fotografiile. Începuse perioada în care copilul devine preocupat şi (în general) nemulţumit  de imaginea lui, aşa că voia să se asigure că postam doar fotografii în care îi plăcea cum arată. Ceea ce am respectat cu stricteţe, după cum e şi normal.

Deşi nu s-a terminat pandemia, foaia aceasta a dispărut de pe frigiderul nostru. S-a terminat izolarea, ne-am fragmentat din nou prin case şi locuri diferite (cu frigidere diferite, deci), unii dintre noi au crescut şi nu mai scriu postere cu inimioare… Însă îmi place să cred că, într-adevăr, îi vom supravieţui cu toţii până la urmă acestei încercări teribile din vieţile noastre. Şi că din ea vor rămâne, peste ani, pe lângă amintirea fricii uriaşe şi regretul pierderii unor oameni dragi, şi astfel de mici scăpărări de nostalgie dulce-amară, aducătoare de zâmbet cald. Nostalgii din vremea când a fi o familie era lucrul cel mai important.

Publicitate

Blugi şi conştiinţă

A fost fiică-mea la mall cu taică-său, să-şi caute blugi. Când vine vorba de cumpărături, îl preferă pe el drept prelungitor de portofel, pentru că este mult mai risipitor decât zgârcita de mine. Însă a avut ghinion, pentru că nu a găsit nimic care să o mulţumească. Nu ştiu cum e la băieţi, dar la fete e un dezastru perioada asta în care nu sunt nici copii-copii, nici adulţi-adulţi: nu se găseşte mai nimic potrivit pentru mărimile şi gusturile lor. Şi e fix perioada în care e mai important decât oricând felul în care arăţi şi totul devine uşor tragedie greacă în cabina de probă…

În fine, după epuizarea tuturor magazinelor unde s-ar fi putut găsi mult-dorita pereche de blugi, în drum spre ieşirea din Sun Plaza, ai mei au trecut şi pe lângă magazinul Levi’s. Cumva, taică-său a convins-o pe Luna să intre şi acolo (deşi ştiau că au preţuri mari). Iar acolo s-a nimerit să fie de serviciu cea mai amabilă vânzătoare din tot universul, care s-a apucat să o întrebe direct ce şi cum îşi doreşte, ca să ştie ce să îi arate. Sunt rari adulţii care li se adresează direct copiilor sau cărora le pasă şi de părerile lor. De obicei, întâlnim doar vânzători care mă întreabă pe mine ce îşi doreşte copilul sau chelneri care nu îi dau şi ei un meniu. Şi zău dacă sunt conştienţi cât de mult pierd, comportându-se aşa, pentru că ăştia micii pot fi, de fapt, nişte clienţi foarte generoşi.

Revenind la vânzătoarea de la Levi’s, Luna i-a răspuns imediat, simţindu-se băgată în seamă. Şi i s-a plâns lung de lungimi, de lăţimi, de cute, de materiale, prea mult skinny, prea mult slim, prea mult elastic, prea mult talie joasă, prea mult albastru… În fine, prea mult orice, în afară de ce şi-ar dori ea: o pereche de blugi cu croială clasică, ne-mulaţi şi de preferinţă negri, care să i se potrivească unei fetiţe de 11 ani. Iar cea mai amabilă vânzătoare din tot universul i-a găsit, rapid, fix ce îşi dorea. Wow. Luna a probat, i-a plăcut, s-a bucurat, apoi… s-a uitat la eticheta cu preţul: 450 lei.

– Nu, tata, nu pot lua aşa ceva, a spus ea resemnată în timp ce îi întindea perechea înapoi vânzătoarei.

– Ştii… dacă tu crezi că e ceva vital pentru tine…, a început taică-său, care îşi aducea perfect aminte câtă dramă a fost la noi acasă din pricina lipsei acestei perechi de blugi, în condiţiile în care urma să înceapă şcoala şi nu avea nimic potrivit să îmbrace. Am putea să îi luăm, totuşi, dacă…

– Nu, i-a tăiat-o ea cu ton hotărât. Îţi dai seama că noi trăim DOUĂ SĂPTĂMÂNI cu banii ăştia??!!

– Ăăă…

– Sau ia gândeşte-te: dacă ni se strică ceva în casă? De exemplu, dacă ne cade tavanul, cam tot atât ne-ar costa să îl reparăm. Deci, NU!

Habar nu am când a ajuns copilul ăsta atât de traumatizat imobiliar, mă gândesc dacă nu i s-o trage de la multele emisiuni „Visuri la cheie” pe care le-a văzut, poate că îi dăunează mai profund decât mi-aş fi putut închipui.

Şi ţin să îi prezint, pe această cale, scuzele noastre celei mai amabile vânzătoare din tot universul, pe care al meu a rugat-o să le pună deoparte blugii ăia, poate se întorc, totuşi, să îi ia. Pentru că au uitat să se întoarcă…