And MY Oscar goes to…

Ce s-a întâmplat azi-noapte la gala Oscar a fost, după umila mea părere, de un râsu-plânsu’ absolut. Galele astea erau de mult un spectacol artificial, la care premiile nu mai recompenseaza performanţa, ci genul, culoarea, mesajul politic sau orice altceva fără legătură cu cinematografia. Însă cea de azi-noapte a dezamăgit, pe deasupra, nu numai prin lipsa aşteptatului mesaj de susţinere adresat Ucrainei, ci şi prin acel incident mai degrabă stradal, decât de înalt nivel artistic, dintre Chris Rock şi Will Smith. Primul a făcut o glumă teribil de proastă despre nevasta celui de-al doilea, care a replicat cu o palmă în direct.

Pe de o parte, sunt de acord că trebuie sancţionat un bou care râde de o femeie nevoită să se radă în cap pentru că e bolnavă şi îşi pierde părul. Pe de altă parte, nu cred că violenţa este sancţiunea corectă. Pentru nimic pe lumea asta nu ar trebui să fie violenţa un răspuns. Deci ce am văzut eu azi-noapte a fost un circ cu doi golani aflaţi pe o scenă importantă a lumii, în timp ce pe o altă scenă a lumii actori poate mai puţin sclipitori şi cu siguranţă mai puţin celebri luptă pentru protejarea vieţii multor oameni (posibil şi pentru a noastră).

De-a râsu’-plânsu’, după cum ziceam.

Ei bine, tot de râsu’-plânsu’ e şi povestea asta pe care v-o spun eu acum. Ca de altfel, toată viaţa mea din ultima vreme, cu necazuri şi bucurii care alternează ameţitor, cu lacrimi urmate de hohote de râs, cu pierderi de fiinţe dragi, şi boli prin jur, şi filme de comedie văzute seara la televizor. Nu ştiu unde şi cum (şi dacă!) se va stabiliza lumea asta a noastră, dar eu deocamdată aşa simt nevoia să fac – să oscilez între două extreme. Oi vedea cândva dacă mă voi putea reaşeza pe o cale mai echilibrată, de mijloc.

În vară, după ce s-a vaccinat anti-Covid, fiică-mea a fost plecată de patru ori în tabere. Ştiu că pare exagerat, dar a fost cumva ca o răbufnire după mai mult de un an de izolare, şcoală online, spaime şi frustrări datorate pandemiei. Chiar cred că avea nevoie de asta. Una dintre aceste tabere a fost de creaţie cinematografică, organizată de Academia Buftea. Nu o să vă recomand în veci şcoala asta, aşa hal de organizare cum a fost în tabara lor nu am văzut niciodată (şi am văzut multe la viaţa mea). Nimic nu a fost bine pregătit, nimic nu s-a întâmplat la timp sau cum trebuie, totul a fost cu bătaie de cap. S-au rătăcit plăţi făcute, s-a schimbat data taberei şi nu ne-a anunţat nimeni, s-au luat măsuri de siguranţă superficiale spre deloc, la plecare. Chiar m-am mirat, cumva, că au ajuns cu toţii cu bine înapoi, la cât haos a fost cu organizarea. Iar filmuleţul promis pentru sfârşitul taberei – rodul muncii copiilor de acolo şi, practic, scopul în sine al întregului demers – a apărut de-abia după cinci luni de la întoarcerea acasă a copiilor.

Însă Luna s-a simţit bine acolo şi i-a plăcut la nebunie de actriţa cu care a lucrat echipa ei, aşa că i-am acceptat dorinţa de a nu le face vreo reclamaţie sau ceva. Iar în ianuarie curent, când în sfârşit am văzut şi noi rezultatul muncii lor, am şters totul cu buretele şi gata. A fost o experienţă şi asta, bună, rea, cum a fost. Iar eu sunt tare mândră de copilul meu că a făcut treabă bună şi serioasă acolo.

Ei bine, filmuleţul acesta este fix de râsu’-plânsu’, după cum povesteam mai sus. Subiectul lui este unul extrem de delicat, care în niciun caz nu trebuie minimalizat sau luat în râs: sinuciderea la copii. E clar că pandemia a agravat enorm anxietăţile celor mici şi le-a zgârmat depresiile, acolo unde exista terenul propice. Şi sinuciderile acestea la vârste din ce în ce mai mici au devenit un fenomen deloc de neglijat. Ca părinţi şi ca educatori, trebuie să mergem ca pe cărbuni încinşi când vine vorba de sensibilităţile copiilor din zilele noastre. Şi să fim mult mai atenţi ca înainte la eventualele tulburări şi derapaje.

Deci departe de mine gândul de a râde de ideea acestui film, mai ales că ea aparţine copiilor. Ca şi scenariul, dialogurile, scenografia, costumele, machiajele etc. – toate au fost realizate de echipa asta de copii de cca. 12 ani. Doar regia şi montajul au fost ale unui adult (cred). Şi castingul. Fiică-mea spune că ea nu şi-a dorit rolul principal. Că s-au dus cu toţii la casting în prima zi de tabără şi că ea ar fi optat pentru echipa tehnică. I-ar fi plăcut mai mult să stea în spatele camerei, probabil la costume şi machiaje (o mai veche pasiune de-a ei). Dar i-au dat imediat rolul acela şi n-a putut să îl refuze, evident. Pe lângă faptul că nu joacă deloc rău pentru o amatoare (părerea mea), cred că a contat şi acea culoare contrastantă a părului ei, care clar simbolizează un personaj complex, împărţit între două extreme.

Însă zău dacă am putut să nu pufnesc în râs când am văzut-o pe Luna spre sfârşit, dându-şi cu o piatră în cap. Şi atunci am înţeles ceva ce mă întrebam de mult: cum se simt actorii când joacă roluri tragice, oare suferă şi ei? Aş înclina să cred că nu fac asta. Cred că se concentrează strict asupra felului în care trebuie să îşi joace rolurile, cât mai bine, şi atât. Iar când s-or privi pe ei înşişi murind pe ecrane, mă gândesc că or zâmbi şi ei puţin, de fapt…

Scena asta memorabilă, a sinuciderii cu pietroiul, începe la minutul 9:10, în caz că doriţi să o vedeţi. Nu e deloc rău realizată, chiar pare să se întâmple ceva violent cu personajul. Şi e o scenă muncită, să ştiţi, Luna îşi merită din plin Oscarul ăsta din suflet pe care i l-am dat eu. Când am întrebat-o cum a reuşit să o joace aşa bine, ne-a povestit că au tras mai multe duble la ea.

— Şi m-am şi… ăăă… lovit puţin… mai mult… la una dintre ele, a adăugat ea jenată. Mi-am dat ca proasta cu piatra aia chiar în cap.

De-a râsu’-plânsu’, v-am spus eu 😉

Publicitate