Am plecat pentru prima dată în străinătate la vreun an după Revoluţie. De fapt, mai ieşisem eu din România, dar doar într-o excursie cu şcoala, de o zi, până la Plevna, aşa că asta nu se pune. Străinătatea adevărată a însemnat pentru mine Parisul, unde am ajuns, deci, abia pe la douăzeci de ani, deşi în copilărie crezusem că am fost născută în vârful Turnului Eiffel (ce să-i faci, am avut o mamă cu imaginaţie şi cu simţul umorului). A fost dragoste la prima vedere între noi, adică mie mi-a plăcut oraşul, iar el m-a primit cu acel minunat cer plumburiu pe care nu l-am regăsit în niciunul dintre locurile pe care le-am văzut apoi prin lume. Mi-au plăcut oamenii, erau frumoşi şi bine îmbrăcaţi, mi-au plăcut podurile Senei şi cartierul Défense, m-am zbârlit de emoţie în faţa Victoriei din Samotrace şi mi-au dat lacrimile în muzeul Picasso.
Am spus toate astea nu ca să mă laud cu gusturile mele culturale, ci ca să balansez cumva ceea ce urmează să spun: cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut supermarketul. Abundenţa multicoloră a rafturilor, culoarele nesfârşite, cărucioarele pline ochi, iluminarea orbitoare şi delicioasa ciocolată albă cu alune întregi pe care am învăţat rapid în ce colţişor să o găsesc – toate erau fascinante pentru o tânără ieşită recent din comunism.
Fiind trecută prin această experienţă apropiată de epifanie, înţeleg perfect extazul fetiţei mele la cumpărături. Când era foarte mică, o puneam în cărucior şi primea cu recunoştinţă vie în ochi orice pacheţel pe care i-l dădeam ca să îl aranjeze ea acolo (lucru pe care îl face încă şi acum). Apoi am început să căutăm cărucioarele speciale pentru copii, cu volan, pe care Luna se prefăcea că le şofează expert printre rândurile de marfă. Dar cel mai bine s-a simţit în momentul în care a fost suficient de sigură pe picioruşe încâ să o lăsăm să-şi culeagă de pe rafturi produsele dorite. Adică Barni şi Kinder, de obicei.
Şi uite-aşa a rămas copilul meu cu impresia că, dacă avem nevoie de un anumit lucru, oricare ar fi el, îl găsim neapărat în supermarket. Pe la doi ani, supărată fiind pe tatăl ei, mi-a propus:
– Hai să cumpărăm alt tătic, că ăsta e obraznic.
– Şi cu tata ce facem, Luna?
– Îl băgăm la cuptor şi îl facem pui.
Era la vârsta perlelor dadaiste. I-am explicat că la magazin nu se vând oameni şi că puiul la cuptor este o pasăre la origine, dar nu ştiu dacă am convins-o, pentru că anul următor a recidivat, cu ceea ce ar putea fi, de fapt, o poveste bună de lectură impusă cu forţa pentru toţi părinţii care doresc să divorţeze. Noi nu suntem divorţaţi, în primul rând pentru că nu suntem căsătoriţi. Dar o conjunctură mai complicată ne face să locuim separat şi să ne întâlnim, de obicei, în weekend-uri şi vacanţe.
În timp ce mergeau odată spre Giurgiu, unde locuieşte tăticul ei, Luna l-a întrebat:
– Tata, oare de ce nu mai ţin eu minte casa mea de la Giurgiu?
– Poate a trecut prea mult timp de când nu ai mai fost acolo, puiu’!
– Daaa, trebuie să cumpărăm timp… Oare magazinul ăla cu coşul are timp? Eu trebuie să stau la casa mea de la Giurgiu…
Este absolut normală preferinţa ei pentru o casă ceva mai mare decât un apartament, dotată cu curte, labrador, plasă de sărit şi tătic la dispoziţie.
Odată ajunşi la Giurgiu, tatăl şi fiica s-au dus la cumpărături. Lista copilului părea deja făcută:
– Ce cumpărăm, Luna?
– Lapte, iaurt, bezele…
Şi au plecat direct spre raionul cu bezele:
– Bună seara, tanti, vreau şi eu zece bezele. Roz. Da’ ştii unde găsim timp, tanti?
– Ce??!!
– Timp, ce nu înţelegi?
– Aaa, timp… Dar pentru ce vrei tu timp?, a ocolit sărmana vânzătoare răspunsul.
– Să stau cu tata şi cu mama în casa mare de la Giurgiu.
Mi-ar plăcea să existe pe undeva vreun supermarket al vieţii, de unde să putem lua fiecare cât timp dorim. Deocamdată, însă, trebuie să ne descurcăm cu cel care ni s-a dat deja. Pe cartelă.
Mama Aluniţă 