Fetiţa Sânzienelor

Acum mulţi, prea mulţi ani, îndrăgostită fiind, am ieşit pe balcon şi, la miezul nopţii Sânzienelor, mi-am dorit să fiu, la rândul meu, iubită. Nu s-a deschis cerul, Dumnezeu nu mi s-a arătat, nici bichoneii mei dragi nu s-au apucat să glăsuiască înţelept. Dar bărbatul acela m-a iubit. Şi din iubirea noastră s-a născut cel mai de preţ lucru pe care l-am avut, amândoi, vreodată: un copil.

I-am povestit şi Lunei despre Sânziene, pe când avea vreo patru anişori. Nu ştiu de unde şi până unde, dar în perioada aceea începuse să se gândească la moarte. Spunea că ea nu vrea să moară niciodată, iar eu, ca să o liniştesc, îi răspundeam că asta se va întâmpla dacă va fi suficient de hotărâtă. Aşa că s-a hotărât. Inspirată de povestea mea, s-a aşezat într-o seară la geam şi, uitându-se în sus, a început:

– Te rog, te rog, nu vreau să mor niciodată! Te rog!

– La cine te rogi, Luna?

– La stele, bineînţeles. Vrei să mă rog şi cu tine?

M-am îndreptat spre geam, cu ochii umezi de emoţia momentului – copilul meu urma să se roage ca eu să nu mor niciodată! Am luat-o de mânuţă şi ea, cu ochii plini de stele, a început:

– Te rog, te rog, să plouă cu jucării! Te roooog!

Desigur, unele dorinţe se împlinesc mai uşor dacă te rogi în echipă.

Consolare

Îl mai ţineţi minte pe prietenul lui Pinocchio de pe Insula Plăcerilor, cel care încearcă să vorbească, dar face ca măgarul pentru că tocmai se transformă în – aţi ghicit – măgar? Ei bine, aşa s-a trezit şi fiică-mea într-o dimineaţă, pe când avea vreo patru ani. Nu chiar patruped urecheat, ci doar scoţând cam aceleaşi sunete în loc de cuvinte. Ea s-a speriat, eu m-am speriat, doctoriţa de la linia de urgenţă a clinicii noastre s-a speriat, aşa că am ajuns imediat la spital.

În mod surprinzător, deşi avea febră, laringită, otită, traheită ş.a.m.d., în cabinet Luna şi-a recăpătat buna dispoziţie şi, după consult, a început să se joace nestingherită cu ce găsea la îndemână. Când, însă, a încercat să-şi bage în urechi stetoscopul doctoriţei, aceasta a certat-o (pe motive de igienă), iar orgoliosul meu copil s-a bosumflat imediat. S-a aşezat pe un scaun, şi-a stăpânit cu îndârjire lacrimile şi a tăcut vreun minut, după care, cu o sclipire de răzbunare satisfăcută în ochi, a întrebat cu vocea spartă:

– Mama, nu-i aşa că şi doptorii trebuie să se ducă la doptor?

Cât de fericită părea imaginându-şi „doptoriţa” apostrofată, la rândul ei, de vreun confrate!

Asaltul marilor întrebări

Anul acesta, Paştele a ţinut să mă atenţioneze personal că urmează să vină, punându-mă să pătimesc din greu exact în săptămâna patimilor. Da, chiar aşa atee cum sunt, eu cred în săptămâna patimilor. Cred că Iisus a existat, că a făcut mult bine celor pe care i-a întâlnit şi că a îndurat multe suferinţe pentru credinţa lui – şi îl respect pentru asta. Singurele mele îndoieli se leagă de naşterea şi de moartea lui strict pământeană, dar, la urma urmei, nimeni nu ştie de unde venim şi încotro ne ducem, nu-i aşa?

Cu ceva timp înainte să devin mamă, încetasem să îmi aloc momente de meditaţie profundă asupra marilor întrebări ale vieţii. Credeam că mi-am format puncte de vedere solide asupra ei, că timpul lecturilor esenţiale a trecut şi, mai ales, eram tot timpul ocupată cu altceva. Apariţia unui copil, însă, nu numai că răstoarnă toată ordinea unei lumi deja cunoscute, prin simplul fapt că el, copilul, e o lume nouă în sine, dar răscoleşte şi cele mai îndărătnice convingeri spirituale. Copilul aduce cu el multe revelaţii, începând cu minunea naşterii şi a evoluţiei, continuând cu regăsirea propriei copilării, revizitate prin paralela cu a copilului tău, şi culminând cu vârsta marilor întrebări, când îţi dai seama că, de fapt, nu ştii atât de bine ceea ce credeai până atunci că ştii.

Prima mare întrebare încuietoare a Lunei a venit pe la patru ani, tot în jurul Sărbătorilor pascale, ca acum, şi tot în maşină, unde ni se întâmplă să avem majoritatea discuţiilor profunde. Venea de la grădiniţă, unde educatoarea le povestise despre învierea lui Iisus, iar fetiţa mea era atât de entuziasmată de poveste încât a ţinut să mi-o prezinte ca pe ultima ştire-bombă dintr-o revistă mondenă:

–        Mama, tu ai auzit de Iisus?

–        Sigur că am auzit, Luna, cred că toată lumea a auzit de el, am răspuns eu cu zâmbetul superior al superficialităţii (pentru că numai cineva superficial se poate crede superior unui copil care descoperă lumea).

–        Şi ai auzit şi că el a înviat? Şi că aşa o să înviem şi noi toţi?

–        Da, dar eu nu cred asta.

–        Dar tu ce crezi că s-a întâmplat cu el, mama?, a împlântat fiica mea pumnalul unei întrebări la care nu eram deloc pregătită să răspund.

Degeaba am încercat să încropesc un răspuns rezonabil, nicio variantă nu mi se părea corectă, nici pentru integritatea mea, nici pentru vârsta copilului. Toate răspunsurile ar fi conţinut o cantitate nesănătoasă de noţiuni ambigue legate de moarte, despre care discutaserăm doar vag până atunci. Pe când mă gândeam ce să răspund, Luna a hotărât să şi răsucească cuţitul în rană:

–        De fapt, ce crezi că se întâmplă atunci când murim? Murim de tot?

E foarte greu să îţi păstrezi sinceritatea cu preţul lacrimilor unui copil – iar eu îi simţisem tremurul din glas.

–        Nu ştiu, Luna, nimeni nu ştie exact ce se întâmplă atunci. Mie îmi place să cred că moartea e un somn atât de bun încât nu vrei să te mai trezeşti. Alţi oameni cred că te duci în rai, unde eşti mereu fericit. Mai sunt şi unii care cred că după moarte te transformi în altceva, într-un animăluţ, de exemplu.

Se pare că am fost inspirată cu ultima frază, pentru că Luna a fost extrem de încântată de posibilitatea de a fi odată căţeluş, aşa că am scăpat de alte explicaţii. Dar eu nu am uitat că trebuie să îmi fac ordine în minte şi în suflet, pentru ca următoarele ei mari întrebări să mă găsească cât de cât pregătită.

Ingrata meserie de mamă

Discuţiile cu fetiţa mea o iau deseori razna. Într-o seară, de la un simplu cântecel înainte de culcare, am ajuns să am revelaţia că sunt doar un om normal. Iată cum:

–      „Săniuţa fuge,/ Nimeni n-o ajunge,/ Are dor de ducă…”, îşi repeta Luna conştiincioasă cântecul pentru serbarea de Crăciun. Mama, hai să fac eu mai bine un cântec: „Pătuţul fuge,/ La, la, la, se duce…” Uau, cum ar fi să fie un pat-săniuţă? Uite, putem să facem noi unul.

Şi s-a ridicat transpusă în picioare, a măsurat din ochi patul şi a început să facă planuri:

–      Aici punem o scândurică, aici mai punem una, nişte sfoară acolo, încă o scândurică, un fier… Cred că o să mă fac inventator!, a încheiat ea triumfătoare, dar şi epuizată de asaltul imaginaţiei şi de învârtitul prin pat.

–      Mi-ar plăcea să ajungi inventatoare. E o profesie pe care o faci cu plăcere şi de care nu te poţi plictisi, ceea ce este foarte important, am susţinut-o eu, la fel cum am făcut şi acum doi ani, când îşi dorea să fie doctoriţă de căţei, pisici şi iepuri, şi anul trecut, când s-a răzgândit şi a hotărât că-şi va deschide un restaurant.

–      Mda, dar totuşi pare cam obositor. Mai bine mă fac om normal.

–      Cum adică, Luna?

–      Adică om normal. Aşa, ca tine. Să nu fac nimic.

Deşi m-am simţit uşor jignită, m-am limitat să îi spun că eu fac o groază de lucruri de care ea nu îşi dă seama acum. Apoi i-am dat medicamentele, i-am citit, am culcat-o, am strâns masa, am spălat vasele, am luat de pe sârmă rufele pe care le spălasem mai devreme, am pus în ordine jucăriile şi hainele aruncate peste tot şi m-am apucat să scriu despre copilul meu.

Am mai fumat o ţigară şi m-am dus şi eu să mă culc. Mă aştepta o nouă zi în care urma să mă trezesc devreme ca să nu fac nimic.