Fetiţa Sânzienelor

Acum mulţi, prea mulţi ani, îndrăgostită fiind, am ieşit pe balcon şi, la miezul nopţii Sânzienelor, mi-am dorit să fiu, la rândul meu, iubită. Nu s-a deschis cerul, Dumnezeu nu mi s-a arătat, nici bichoneii mei dragi nu s-au apucat să glăsuiască înţelept. Dar bărbatul acela m-a iubit. Şi din iubirea noastră s-a născut cel mai de preţ lucru pe care l-am avut, amândoi, vreodată: un copil.

I-am povestit şi Lunei despre Sânziene, pe când avea vreo patru anişori. Nu ştiu de unde şi până unde, dar în perioada aceea începuse să se gândească la moarte. Spunea că ea nu vrea să moară niciodată, iar eu, ca să o liniştesc, îi răspundeam că asta se va întâmpla dacă va fi suficient de hotărâtă. Aşa că s-a hotărât. Inspirată de povestea mea, s-a aşezat într-o seară la geam şi, uitându-se în sus, a început:

– Te rog, te rog, nu vreau să mor niciodată! Te rog!

– La cine te rogi, Luna?

– La stele, bineînţeles. Vrei să mă rog şi cu tine?

M-am îndreptat spre geam, cu ochii umezi de emoţia momentului – copilul meu urma să se roage ca eu să nu mor niciodată! Am luat-o de mânuţă şi ea, cu ochii plini de stele, a început:

– Te rog, te rog, să plouă cu jucării! Te roooog!

Desigur, unele dorinţe se împlinesc mai uşor dacă te rogi în echipă.

Anunțuri

Consolare

Îl mai ţineţi minte pe prietenul lui Pinocchio de pe Insula Plăcerilor, cel care încearcă să vorbească, dar face ca măgarul pentru că tocmai se transformă în – aţi ghicit – măgar? Ei bine, aşa s-a trezit şi fiică-mea într-o dimineaţă, pe când avea vreo patru ani. Nu chiar patruped urecheat, ci doar scoţând cam aceleaşi sunete în loc de cuvinte. Ea s-a speriat, eu m-am speriat, doctoriţa de la linia de urgenţă a clinicii noastre s-a speriat, aşa că am ajuns imediat la spital.

În mod surprinzător, deşi avea febră, laringită, otită, traheită ş.a.m.d., în cabinet Luna şi-a recăpătat buna dispoziţie şi, după consult, a început să se joace nestingherită cu ce găsea la îndemână. Când, însă, a încercat să-şi bage în urechi stetoscopul doctoriţei, aceasta a certat-o (pe motive de igienă), iar orgoliosul meu copil s-a bosumflat imediat. S-a aşezat pe un scaun, şi-a stăpânit cu îndârjire lacrimile şi a tăcut vreun minut, după care, cu o sclipire de răzbunare satisfăcută în ochi, a întrebat cu vocea spartă:

– Mama, nu-i aşa că şi doptorii trebuie să se ducă la doptor?

Cât de fericită părea imaginându-şi „doptoriţa” apostrofată, la rândul ei, de vreun confrate!

Asaltul marilor întrebări

Anul acesta, Paştele a ţinut să mă atenţioneze personal că urmează să vină, punându-mă să pătimesc din greu exact în săptămâna patimilor. Da, chiar aşa atee cum sunt, eu cred în săptămâna patimilor. Cred că Iisus a existat, că a făcut mult bine celor pe care i-a întâlnit şi că a îndurat multe suferinţe pentru credinţa lui – şi îl respect pentru asta. Singurele mele îndoieli se leagă de naşterea şi de moartea lui strict pământeană, dar, la urma urmei, nimeni nu ştie de unde venim şi încotro ne ducem, nu-i aşa?

Cu ceva timp înainte să devin mamă, încetasem să îmi aloc momente de meditaţie profundă asupra marilor întrebări ale vieţii. Credeam că mi-am format puncte de vedere solide asupra ei, că timpul lecturilor esenţiale a trecut şi, mai ales, eram tot timpul ocupată cu altceva. Apariţia unui copil, însă, nu numai că răstoarnă toată ordinea unei lumi deja cunoscute, prin simplul fapt că el, copilul, e o lume nouă în sine, dar răscoleşte şi cele mai îndărătnice convingeri spirituale. Copilul aduce cu el multe revelaţii, începând cu minunea naşterii şi a evoluţiei, continuând cu regăsirea propriei copilării, revizitate prin paralela cu a copilului tău, şi culminând cu vârsta marilor întrebări, când îţi dai seama că, de fapt, nu ştii atât de bine ceea ce credeai până atunci că ştii.

Prima mare întrebare încuietoare a Lunei a venit pe la patru ani, tot în jurul Sărbătorilor pascale, ca acum, şi tot în maşină, unde ni se întâmplă să avem majoritatea discuţiilor profunde. Venea de la grădiniţă, unde educatoarea le povestise despre învierea lui Iisus, iar fetiţa mea era atât de entuziasmată de poveste încât a ţinut să mi-o prezinte ca pe ultima ştire-bombă dintr-o revistă mondenă:

–        Mama, tu ai auzit de Iisus?

–        Sigur că am auzit, Luna, cred că toată lumea a auzit de el, am răspuns eu cu zâmbetul superior al superficialităţii (pentru că numai cineva superficial se poate crede superior unui copil care descoperă lumea).

–        Şi ai auzit şi că el a înviat? Şi că aşa o să înviem şi noi toţi?

–        Da, dar eu nu cred asta.

–        Dar tu ce crezi că s-a întâmplat cu el, mama?, a împlântat fiica mea pumnalul unei întrebări la care nu eram deloc pregătită să răspund.

Degeaba am încercat să încropesc un răspuns rezonabil, nicio variantă nu mi se părea corectă, nici pentru integritatea mea, nici pentru vârsta copilului. Toate răspunsurile ar fi conţinut o cantitate nesănătoasă de noţiuni ambigue legate de moarte, despre care discutaserăm doar vag până atunci. Pe când mă gândeam ce să răspund, Luna a hotărât să şi răsucească cuţitul în rană:

–        De fapt, ce crezi că se întâmplă atunci când murim? Murim de tot?

E foarte greu să îţi păstrezi sinceritatea cu preţul lacrimilor unui copil – iar eu îi simţisem tremurul din glas.

–        Nu ştiu, Luna, nimeni nu ştie exact ce se întâmplă atunci. Mie îmi place să cred că moartea e un somn atât de bun încât nu vrei să te mai trezeşti. Alţi oameni cred că te duci în rai, unde eşti mereu fericit. Mai sunt şi unii care cred că după moarte te transformi în altceva, într-un animăluţ, de exemplu.

Se pare că am fost inspirată cu ultima frază, pentru că Luna a fost extrem de încântată de posibilitatea de a fi odată căţeluş, aşa că am scăpat de alte explicaţii. Dar eu nu am uitat că trebuie să îmi fac ordine în minte şi în suflet, pentru ca următoarele ei mari întrebări să mă găsească cât de cât pregătită.

Ingrata meserie de mamă

Discuţiile cu fetiţa mea o iau deseori razna. Într-o seară, de la un simplu cântecel înainte de culcare, am ajuns să am revelaţia că sunt doar un om normal. Iată cum:

–      „Săniuţa fuge,/ Nimeni n-o ajunge,/ Are dor de ducă…”, îşi repeta Luna conştiincioasă cântecul pentru serbarea de Crăciun. Mama, hai să fac eu mai bine un cântec: „Pătuţul fuge,/ La, la, la, se duce…” Uau, cum ar fi să fie un pat-săniuţă? Uite, putem să facem noi unul.

Şi s-a ridicat transpusă în picioare, a măsurat din ochi patul şi a început să facă planuri:

–      Aici punem o scândurică, aici mai punem una, nişte sfoară acolo, încă o scândurică, un fier… Cred că o să mă fac inventator!, a încheiat ea triumfătoare, dar şi epuizată de asaltul imaginaţiei şi de învârtitul prin pat.

–      Mi-ar plăcea să ajungi inventatoare. E o profesie pe care o faci cu plăcere şi de care nu te poţi plictisi, ceea ce este foarte important, am susţinut-o eu, la fel cum am făcut şi acum doi ani, când îşi dorea să fie doctoriţă de căţei, pisici şi iepuri, şi anul trecut, când s-a răzgândit şi a hotărât că-şi va deschide un restaurant.

–      Mda, dar totuşi pare cam obositor. Mai bine mă fac om normal.

–      Cum adică, Luna?

–      Adică om normal. Aşa, ca tine. Să nu fac nimic.

Deşi m-am simţit uşor jignită, m-am limitat să îi spun că eu fac o groază de lucruri de care ea nu îşi dă seama acum. Apoi i-am dat medicamentele, i-am citit, am culcat-o, am strâns masa, am spălat vasele, am luat de pe sârmă rufele pe care le spălasem mai devreme, am pus în ordine jucăriile şi hainele aruncate peste tot şi m-am apucat să scriu despre copilul meu.

Am mai fumat o ţigară şi m-am dus şi eu să mă culc. Mă aştepta o nouă zi în care urma să mă trezesc devreme ca să nu fac nimic.

Super-eroii de sector

Mi se întâmplă uneori să-mi găsesc locul de parcare ocupat. Ştiu că unii ar zice să mă mulţumesc că am un loc de parcare, dar nu mă pot abţine să mă simt frustrată când mi se încalcă dreptul la el. Uneori găsesc şi un număr de telefon pe parbriz şi se rezolvă repede, alteori găsesc uşor un loc liber prin apropiere şi nu mă enervez (rău), dar de câteva ori am chemat poliţia.

Prima dată a fost când o maşină a stat pe locul meu două zile. Pe vremea aceea, de astfel de probleme se ocupa Poliţia de sector, iar poliţistul care a apărut gâfâind, la vreo oră după ce l-am chemat, mi-a spus:

–      Mă scuzaţi că am întârziat, vin de la o înjunghiere.

Bineînţeles că am vrut să intru în pământ de ruşine, eu cu meschina mea problemă a locului de parcare. Apoi, sarcina a trecut la Poliţia Locală şi m-am simţit mai împăcată că îi pun la treabă.

Într-o seară, o dubiţă era parcată de-a curmezişul pe 3 (trei) locuri de parcare, al meu fiind la mijloc. Niciun număr de telefon, întuneric, ger, fetiţa mea plângându-se că vrea la toaletă… Am sunat la Poliţia Locală şi au venit repede doi agenţi eficienţi, care l-au găsit pe şoferul culpabil şi i-au dat o somaţie. Mai mult, unul dintre ei, frumuşel şi amabil, a invitat-o pe Luna să stea în maşina lor, la căldură, aşa că, până la urmă, pentru ea a fost o experienţă inedită şi chiar plăcută. La plecare, fetiţa mea, emoţionată, mi-a dat un sfat preţios la ureche:

–      Mama, data viitoare când chemi poliţia la un necaz, să-i chemi tot pe oamenii ăştia, că sunt drăguţi rău.

Probabil că acum îşi va dori să fie mai des locul de parcare ocupat, ca să vină super-poliţiştii să ne salveze. N-o învinuiesc pentru asta: cu toţii avem nevoie de eroi în vieţile noastre.

Medalii sau ouă stricate?

M-a amuzat când fetiţa mea a spus prima dată:

– Cine ajunge primul e un ou stricat!

Şi a luat-o la fugă, invitându-mă la o întrecere cu miza aceasta atât de tentantă. Adaptase o expresie des întâlnită în filmele de desene animate, care se referă, bineînţeles, la cel care pierde. Mi s-a părut necesar să îi explic că e greşită, pentru că un învingător e recompensat cu ceva bun, nu cu un epitet dezgustător. A continuat să spună cum vrea ea şi, în timp, am preluat cu toţii din familie expresia, sărbătorind triumfători statutul de ou, brânză sau peşte stricat, după caz.

Mi-am pus, totuşi, un semn de întrebare asupra logicii Lunei, până când a participat la o competiţie sportivă între copii de vârsta ei şi am văzut-o bucurându-se nevoie mare că a ieşit pe ultimul loc. Am avut atunci revelaţia că fetiţa mea nu înţelege, de fapt, ideea de concurenţă. Şi nu numai ea, ci şi ceilalţi copii, care erau la fel de încântaţi şi când câştigau, şi când pierdeau. Deci copiii nu vor să câştige concursuri. Copiii doar se distrează participând, aşa cum, de altfel, recomandă şi teoriile psihologice sau sportive. Noi, adulţii, suntem cei care îi împingem spre podiumuri, diplome şi medalii, bazându-ne nu pe un sentiment înnăscut, ci pe o experienţă de viaţă care ne-a învăţat că e mai bine să câştigi decât să pierzi.

Dacă am reuşi să facem clar diferenţa între competiţiile care merită cu adevărat să fie câştigate şi cele în care nici măcar nu ar trebui să ne implicăm, pe noi şi pe copii noştri, viaţa tuturor ar fi mult mai uşoară. Şi mai frumoasă, desigur.

Tenis, politică şi alte treburi

Probabil din cauză că ascult destul de mult posturile de ştiri, fetiţa mea de aproape cinci ani a devenit oarecum interesată de treburile politice şi, în special, de personajul cel mai des pomenit pe respectivele posturi – domnul Băsescu. Mi-a pus mai multe întrebări despre el, despre funcţia de preşedinte şi despre felul ciudat în care se uită dânsul la oameni. M-am gândit că nu e cazul să îi împărtăşesc părerile mele politice, pentru că nu vreau să înveţe şi alte expresii vulgare în afară de „şofer idiot”, „cine mama ta ţi-a dat carnet?” şi alte câteva pe care nu mi le pot reprima când conduc. Aşa că m-am limitat la a-i explica, cât mai simplu cu putinţă, cum e cu procesul electoral într-o republică, spre deosebire de viaţa din regatele de poveste.

Se pare că, după mica mea lecţie de politică, a rămas cu un profund respect pentru omul care ocupă funcţia supremă în Stat. Iar în ziua în care Mitică Dragomir a pierdut (în sfârşit) alegerile de la Liga de Fotbal, Luna a fost de-a dreptul îngrijorată:

–      Mama, Preşedintele Nostru a murit!

–      De ce spui asta?, m-am nedumerit eu.

–      Pentru că am auzit că avem un nou preşedinte la noi în regat. Pardon: replubică!, s-a corectat ea conştiincios.

Înţelegând despre ce este vorba, i-am răspuns:

–      Nu, Luna, avem un nou preşedinte la fotbal. Ştii, în lume sunt tot felul de preşedinţi: de ţară, de firme, de organizaţii… Toţi preşedinţii se schimbă la un moment dat, nu trebuie să moară pentru asta.

–      Şi Băsescu ce o să facă după ce nu mai e preşedinte? Se duce la tenis? Că la fotbal s-a ocupat locul.

Deşi era clar că debandada e mare în capul copilului meu, asta mi s-a părut o idee buna, din partea mea ar putea să se ducă la tenis de pe-acum…

A doua zi, interesul Lunei s-a extins la întreaga familie prezidenţială:

–      Mama, da’ Băsescu e bătrân? Că mie aşa mi se pare.

–      Da, e oarecum bătrân.

–      Şi are copii?

–      Da, are două fete.

–      Şi are şi o doamnă care să aibă grijă de ele?

–      Da, are o soţie care le-a crescut cât era el plecat pe mări şi pe oceane.

–      Câţi ani au fetele?, şi-a continuat Luna tirul de întrebări.

–      Cred că în jur de treizeci.

–      Aaa, înseamnă că sunt pregatite să aibă şi ele copii, a decis înţelept fetiţa mea.

–      Păi una dintre ele are deja un copil. Tot o fetiţă.

–      Mamăăă, câte fete are! Eu cred că ele stau toate acasă cât timp e Băsescu la televizor, nu-i aşa?

Am bănuiala că Luna îşi va dori în curând să ajungă şi ea preşedinte, pentru că programul prezidenţial pare unul lejer: un pic de tenis, mult televizor şi o groază de fete.