Iubirea e un lucru foarte mare

 

– Mama, ştii care cred eu că e cel mai important lucru în lume?

– Care, Luna?

– Iubirea, răspunde înţeleapta mea fiică dând cu capul de o clanţă de uşă. Pardon.

Avea un pic peste cinci ani şi părea să ştie deja totul despre cea mai frumoasă trăire a oamenilor. Poate a contat şi faptul că trecuse prin experienţa unor mici iubiri de grădiniţă (despre care am mai scris în februarie trecut). Sau că, în încrâncenarea mea de a mă opune Bisericii Ortodoxe Române şi oricărui tip de religie organizată, îi repetasem de multe ori că Dumnezeu e iubirea şi că adevărata lui biserică se află în inima noastră.

Însă aceste lucruri învăţate nu-mi par suficiente pentru a explica naturaleţea cu care afirmă lucruri aflate de mine pe când eram cu mult mai bătrână decât ea. Ca atunci când mi-a povestit la întoarcerea acasă:

– Mama, ştii ce am păţit azi cu Sebi în parc pentru că suntem îndrăgostiţi?

– Nu. Ce aţi păţit?

– Ne-am dat cap în cap!

– Şi asta e „pentru că sunteţi îndrăgostiţi”?, m-am mirat eu.

– Da, pentru că atunci când eşti îndrăgostit faci multe prostii.

A trebuit să îi dau dreptate, aşa cum i-am dat, în mare măsură, şi după câteva luni, când instituiserăm obiceiul de a ne uita câteva minute pe geam, înainte de culcare. Eu tot speram să văd acolo ba Super Luna, ba vreo stea căzătoare din mijlocul lui august, dar de fiecare dată ne resemnam să privim în casele cu ferestre luminate din înaltul bloc de vizavi. Într-o seară, admiram un vecin care, „în ţâţele goale” (după cum a ţinut să-mi atragă atenţia Luna, cu un ton încântat şi conspirativ), îşi aranja cu mare grijă ghivecele de pe balcon, uda plantele şi le tundea pe ici, pe colo:

– Interesant!, am spus eu. De obicei, femeile sunt cele care fac asta. Bărbaţii nu se prea ocupă de flori şi de alte chestiuni estetice.

– Da, ştiu, a răspuns cu seriozitate Luna. Bărbaţii se ocupă doar cu cadourile şi cu alte gagici.

N-a fost în stare să îmi spună de unde ştie ea aşa ceva. De fapt, nici nu am insistat prea mult să aflu, de teama de a nu primi răspunsul: „De la tata”, care ar fi fost îngrijorător de ambiguu.

Deci am rămas cu uimirea că un boţ de om pare să cunoască şi să accepte adevăruri universale destinate adulţilor. Uimire care a crescut şi s-a umplut de respect în ziua în care mi-a arătat un desen colorat de ea la cursul de istorie a artei pentru +4 (ani):

– Cine e domnul?

– Ghilgameş.

Am copil mare! A reuşit să pronunţe corect un astfel de nume!

– Şi cine a fost Ghilgameş ăsta?

– Regele… Mesopotamiei.

Wow! Încă un nume ne-stâlcit, doar puţin ezitat!

– Îmi aduc şi eu aminte câte ceva din şcoală despre el. Parcă avea o gagică, nu?, am testat eu, cam golăneşte, cunoştinţele Lunei.

– Ha, ha, cum să aibă o „gagică”? El era REGE!

– O iubită, atunci?

– Nu prea. Adică voia cineva să-i fie iubită, s-a răzgândit Luna.

– Cine?

– Însăşi zeiţa iubirii.

– Şi el nu voia?

– Păi cum să vrea? A venit zeiţa la uşa lui şi, din prima, aşa, i-a zis să fie iubita lui. Normal că el nu a vrut. Că nu aşa se face!

Ce rău îmi pare că nu mi-am cunoscut copilul pe când aveam vreo douăzeci de ani… Cred că aş fi putut evita multe greşeli de strategie în abordările mele amoroase eşuate. Pe principiul:” Cine nu are copii, să-şi cumpere!”

Fuc… pardon! Rock you!

– Mama, ce înseamnă semnul ăla cu degetul, pe care îl faci tu când te atacă altă maşină în trafic?

– Care semn, Luna?, întreb eu spăşită, cu speranţa vagă că mi-l va arăta pe celălalt pe care îl fac des la volan (cel al rock-erilor de pretutindeni, cu arătătorul şi degetul mic ridicate).

– Ǎsta:

semn-cu-degetul

Uf, m-am liniştit. E o mare varză în capul fiică-mii şi nici nu am de gând să o descurc acum. Râd cu lacrimi, organizez o complicată şedinţă foto pentru imortalizarea gestului, observ că s-a făcut brusc şi miraculos ora de somn şi eludez cu graţie răspunsul, cel puţin pentru încă o noapte.

Oare cât timp or să-mi mai meargă şmecheriile?…

Despre bine şi rău, la aproape şase ani

– Mama, să ştii că azi, la şcoală, X a făcut două lucruri: unul rău şi unul foaaaarte bun!, mă anunţă Luna cum ajungem acasă.

Îl ştiu pe X, e un coleg de-al ei, politicos şi şmecher, hai să văd ce lucru rău a putut face:

– I-a zis unui băiat că e BOU!, accentuează Luna teribilul cuvânt-tabu.

– De ce a făcut asta?

– Pentru că băiatul se urcase în vârful spalierului de la sport. Putea să cadă de acolo…

– Aşa e. Dar tu să nu foloseşti cuvântul ăsta, te rog, mă asigur eu că toate sunt bine înţelese. Şi lucrul foarte bun pe care l-a făcut, care e?

– A STAT ÎN CAP!!!!

Familia Inimioară

Am crescut într-un mediu care mi-a hrănit abundent gândirea magică. Nu numai că mi s-au citit şi am citit enorm de multe poveşti, dar mama era o fire destul de superstiţioasă, atentă la obiceiuri aducătoare de noroc sau ghinion, după caz. Şi mai şi ghicea în cărţi, ceea ce făcea ca la noi în casă să se adune de multe ori prietene de-ale ei în căutarea semnelor din viitor. De ghicitul în cafea se lăsase înainte să vin eu pe lume, după ce anticipase astfel moartea neaşteptată a mai multor rude dragi.

În Feţi-Frumoşi nu mai cred de mult, superstiţioasă nu sunt, dar continui să cred în ghicitul de bună calitate – acea îmbinare dintre abilitatea ghicitoarei de a observa oamenii şi inexplicabilul aranjării într-un anume fel a juveţilor pe o masă sau a zaţului într-o ceaşcă. Şi, pentru că am moştenit de la mama mea acea înclinare spre analizarea semenilor, m-am preocupat de psihologie şi am putut astfel adăuga, la metodele de „ghicit” preferate, interpretarea viselor şi a desenelor. Numai că aici nu este vorba de detectat viitorul, ci stările interioare, frământările şi posibilele căi de ieşire din situaţii care îl pot influenţa negativ.

După ce ani de zile mi-am psihanalizat desele coşmaruri, sub înţeleapta călăuzire a unei psihiatre extraordinare, m-am trezit fără obiectul muncii atunci când am rămas însărcinată. Visele rele au dispărut complet, parcă îndepărtate şi ele prin magie de mânuţele care creşteau în mine. Şi au rămas departe până când Luna a împlinit vreo trei ani. Numai că, atunci când s-au întors, interesul meu pentru ele dispăruse. Sau se transferase spre desenele copilului, care au început să prindă formă pe la vârsta aceea. Mi s-a părut mai important să analizez mâzgălelile ei stângace decât semnele unei traume adânc îngropate în memoria mea.

Din fericire, desenele Lunei s-au dovedit de o banalitate sănătoasă. Omuleţi şi case, pomişori şi flori – nimic ieşit din comun, nimic ieşit din tiparele unei personalităţi echilibrate şi a unei predispoziţii spre bucurie. La patru ani, când li s-a cerut să facă, la grădiniţă, desenul familiei, fetiţei mele abia i-a ajuns coala să ne cuprindă pe toţi în jurul ei, părinţi şi bunici, mai ales că mama mea se deplasează cu cadrul şi acesta a ocupat mult loc. Pe la cinci ani, absolut totul a început să fie colorat pestriţ, cu o exuberanţă cromatică încântătoare, care compensează lipsa totală de talent la desen a fetiţei mele. Lângă „MAMA” şi „TATA” îmbrăcaţi cu haine în carouri de vreo cinci culori şi cu şoseţele în dungi de alte cinci, au apărut căsuţe roz cu tâmplărie verde şi acoperiş bleu. Iar peste toate tronează câte un curcubeu uriaş. La treaba cu curcubeul mi-am pus nişte întrebări, e drept, deoarece acesta este simbolul dorinţei de a face lucruri extraordinare, care să îi impresioneze pe cei din jur: oare copilul meu simte vreo presiune de a reuşi mereu totul perfect? Şi mi-am propus să îmi supraveghez atent exigenţele privitoare la performanţele ei.

De câteva luni încoace, mini-pictoriţa mea a ieşit din perioada curcubeelor şi s-a împiedicat în cea a inimioarelor. Desenate, pictate, decupate, modelate din plastilină sau din miez de pâine, inimioare de toate culorile şi mărimile ne-au invadat casa. Iar când i s-a cerut şi la şcoală să facă celebrul desen al familiei, Luna s-a întors de acolo foarte mândră de capodopera ei. Care este următoarea:

familia-inimioaraÎn caz că nu ne-aţi recunoscut, în desen suntem Luna şi noi, părinţii ei. Mi s-a părut remarcabil ca un copil de nici şase ani să simbolizeze atât de expresiv ideea de spaţiu familial creat şi protejat de iubirea dintre noi. Mai ales că este vorba de un copil care îşi vede tatăl doar în weekend-uri şi în vacanţe (am mai povestit despre asta aici). Pare să confirme principiul acela conform căruia nu cantitatea timpului petrecut împreună cu un copil este importantă, cât calitatea acestuia.

Sper să nu se găsească cineva acum să îmi taie elanul, psihanalizând negativ cine ştie ce element al desenului care mi-a scăpat… Aşa cum am păţit-o cu postarea precedentă, când o prietenă îngrijorată mi-a atras atenţia asupra lipsei tatălui din desenul cu cabina de votare. Nu era nimic grav atunci, doar faptul că Luna urma să meargă la vot doar cu mine, tot din cauză de domiciliu legal diferit al tatălui.

Dar de o mână de ajutor tot aş avea nevoie. Credeţi că, dacă am găsit alaltăieri în ghiozdanul Lunei, un desen cu doar două inimioare, dintre care una are ochelari (aşa cum are colegul „foarte inteligent” despre care îmi povesteşte ea uneori), înseamnă că este, iar, îndrăgostită?

Sondaj electoral în familie: un vot anti-Ponta, un vot pentru lactate şi un nehotărât

Anul acesta, sentimentul că timpul se scurge din ce în ce mai repede a fost mai puternic decât oricând. Mai întâi, a fost sfârşitul grădiniţei pentru fetiţa mea, când mi s-a părut că doar cu câteva luni înainte îi căutasem creşă. Apoi a trecut şi vacanţa, ca un vis frumos şi fără urme prea vizibile de bronz, măcar, să am vreo dovadă că am şi fost acolo. Săptămâna trecută mi-am exprimat interesul de a merge la o mustărie şi am aflat că vremea lor a şi trecut. Iar acum mai sunt câteva ore de campanie electorală şi eu nu mi-am dat cu părerea despre ea, aşa că mă grăbesc să o fac. Deşi nu am o părere clară.

Mai nehotărâtă ca la alegerile astea nu am fost niciodată. De mai mult de douăzeci de ani, iată, am votat conştiincios oricând mi s-a cerut să o fac. De obicei, candidatul preferat de mine nu coincide şi cu preferinţele majorităţii, ceea ce m-a făcut de multe ori să jinduiesc la o societate elitistă, care să înlocuiască această plutocraţie mascată în democraţie în care suntem condamnaţi să trăim. Winston Churchill a dat cel mai bun argument împotriva democrației pe care l-am auzit: „o conversație de cinci minute cu alegătorul mediu”. Dar nu cred că am putea schimba această situaţie.

Nici atunci când votul meu a fost de partea învingătorilor nu a fost mai bine. Aproape de fiecare dată am regretat, cu doar două excepţii: atunci când deputatul pe care îl susţinusem mi-a răspuns prompt la o sesizare şi am ajuns să modificăm împreună o lege (destul de importantă) dată strâmb şi atunci când mi-am văzut sectorul renăscând odată cu alegerea unui primar în sfârşit implicat în misiunea lui.

În rest… L-am votat pe Iliescu, prin ceaţa de după Revoluţie – rezultatul l-am văzut cu toţii. Am votat un inginer din urbea mea natală despre care auzisem că este un profesionist capabil – a ajuns un primar delăsător şi teribil de corupt, care a adus oraşul în colaps economic şi cultural. Am stat cinci ore la coadă, în ploaie, să-l votez pe Constantinescu – s-a dovedit un preşedinte slab. M-am dus cu sania trasă de cai, într-un sat din creierii munţilor, să îl votez pe Băsescu – după câţiva ani am ajuns să-l dispreţuiesc.

Iar cireaşa de pe tort a fost în primăvară, după votul pentru Parlamentul European, când am fost atât de dezamăgită de ceea ce s-a întâmplat chiar a doua zi, odată cu înscrierea PNL într-un grup cu vederi diferite, încât mi-am propus să nu mai votez niciodată. Am postat pe Facebook o scrisoare deschisă către Crin Antonescu, în care îmi exprimam tristeţea de a vedea cum partidul de suflet al familiei mele, de mai multe generaţii încoace, a devenit partidul lui de degringoladă şi compromis politic. Şi nu m-am mai implicat în nici o discuţie pe astfel de teme.

Acum, însă, presiunea e mare: mass-media, reţelele sociale, oamenii din jur, afişele de pe străzi, peste tot subiectul este unul singur. Şi, de parcă n-ar fi fost de ajuns, s-a mai găsit şi fiică-mea să mă preseze:

– Hai la vot, mama!

Prima dată am auzit îndemnul acesta de la ea în primăvară. Văzuse un cort electoral cu poza unei candidate şi cu o superbă motocicletă parcată în el. Nu ştiu ce conexiuni s-au făcut în căpuşorul ei, dar a tras foarte tare de mine să mergem împreună la votare. Din păcate, eu tocmai votasem şi mă gândisem să o las acasă ca să nu plictisească la secţie. I-am povestit însă cum e cu procesul electoral, ceea ce mai făcusem şi acum vreo doi ani, dar fără prea mare succes (pentru conformitate, citiţi şi aici). De data aceasta, m-a ascultat cu atenţie şi m-a pus să îi promit că data viitoare o iau cu mine la vot. Iar eu îmi promisesem că nu va mai exista o dată viitoare…

Acum câteva zile, mi-a cerut să îi spun cum se numesc domnii ăia pe care îi vede în nenumăratele afişe de pe stradă. A fost destul de simplu, având în vedere că mai peste tot apar doar Ponta, Iohannis şi, sporadic, Meleşcanu, despre care a fost tare încântată să afle că este şeful spionilor. Încântată a fost să afle că sunt şi femei în cursă, dar i-a trecut repede când a aflat că sunt prietene cu Băsescu. Pe el l-a etichetat demult ca fiind un om rău, numai văzându-l la televizor, iar eu i-am susţinut părerea, pe aceeaşi bază.

Greul a început când am făcut greşeala să îi spun că sunt şi mai mulţi candidaţi:

– Câţi sunt, mama?

– Paisprezece.

– Wow, atât de mulţi?

– Cam da…

– Şi tu cu cine votezi?

– Nu ştiu, Luna, nu m-am hotărât.

– Păi, hai să te ajut, atunci. Îi luăm pe rând, îmi povesteşti despre ei şi hotărâm împreună.

Şi a început, cu o seriozitate demnă de un moderator de dezbatere prezidenţială (că tot nu avem aşa ceva, nici moderator serios, nici dezbatere), şirul întrebărilor: „Ce fac ei?”, Câţi ani au?”, „Au familii?”, „Sunt buni sau sunt răi?” şi altele asemenea. I-am răspuns şi eu, tot cu seriozitate, pe cât m-am priceput mai bine. La William Brânză a fost nevoie de o argumentare contra mai detaliată din partea mea, pentru că numele alimentului ei preferat îi era de ajuns pentru a-l declara deja câştigător pe respectivul.

Până la urmă, întrebarea „Cu cine o să votăm duminică?” a rămas fără răspuns. Dar ştiu că sunt datoare să-l găsesc până atunci, pentru viitorul copilului meu.

Oare şi mămicile de marţieni ştiu mai bine ce trebuie să cumpere copiii lor?

Am citit de dimineaţă un articol care mi-a ridicat o dilemă foarte interesantă: sunt sau nu de lăudat campaniile umanitare ale unor mari firme gen Coca-Cola sau McDonald’s, în condiţiile în care, în restul timpului, corporaţiile respective sunt ocupate cu producerea unor alimente demonstrat nocive?

Atât de tare am combătut pe subiect încât m-a apucat o poftă nebună de celebrii cartofi prăjiţi ai uneia dintre companiile mai sus amintite şi m-am hotărât să fac un ocol măricel din drumurile mele de mămică responsabilă pentru a mi-i procura. Ca să nu mă simt complet ipocrită, i-am promis şi Lunei o îngheţată de acolo, cu caramel, aşa cum a mai mâncat ea o dată, acum vreun an, la un mall. Bucuria copilului a fost mare, evident. Drept urmare, am plusat şi cu invitaţia de a comanda la McDrive, pentru că nu mai văzuse niciodată aşa ceva.

După complicate artificii de trafic într-una dintre cele mai aglomerate intersecţii din Bucureşti (pofta mea era de neoprit, chiar şi la oră de vârf), am reuşit să mă strecor pe aleea îngustă din jurul magazinului:

– Ia să vezi, Luna, ce chestie interesantă o să fac acum, am incitat-o eu pe măsură ce mă apropiam de primul interfon montat la marginea drumului.

– Vă rugăm să faceţi comanda la următorul aparat, îmi taie elanul o voce robotică.

Eu am rămas cu gura deschisă, iar copilul spânzurat în centură, de cât îşi întinsese gâtul să înţeleagă şi ea ce se întâmplă afară din maşină. Bun, mă duc la următorul:

– Bună seara, cu ce vă putem servi?

– O porţie de cartofi şi o îngheţată cu caramel, vă rog.

– Deci avem o porţie mare de cartofi şi o îngheţată. Doriţi extra-topping de caramel?

– Sigur, accept eu cu resemnare tentaţia surplusului de colesterol din sângele meu (deşi nu specificasem nimic legat de mărimea porţiei) şi a celui de glucoză din sângele copilului.

– Doriţi şi o plăcinţică să meargă cu îngheţata?, continuă neabătut omul radiofonic.

Îmi regăsesc voinţa rătăcită temporar şi îl refuz. Totul până la plăcinţică!

Ne îndreptăm spre ghişeul de plată. Mă mir că nu au instalat încă şi un automat care să îţi ia banii şi că mai folosesc pentru asta învechitele fiinţe umane. La ghişeu, agitaţie mare. Mai mulţi angajaţi se grăbesc să numere câştigul şi să-mi înmâneze, pe lângă rest, un mic aparat:

– O seară plăcută în continuare!, îmi urează ei.

Le mulţumesc cu juma’ de gură, preocupată să mă dumiresc ce anume este gadgetul respectiv. Şi primul gând care mă străfulgeră este teribil: e o bombă. Ce altceva poate fi o cutiuţă mică şi neagră, cu un afişaj electronic de tip cronometru, pe care secundele se împuţinează implacabil? Demarez în trombă până la ghişeul următor. Care se află la mai puţin de zece metri distanţă, deci mă văd nevoită să şi frânez în trombă:

– Daţi-mi repede bomba calorică şi luaţi-o pe asta înapoi!

Vânzătoarea pare şi ea speriată de bombe. Scapă pe jos capacul de la îngheţată, îl ridică, se duce să ia altul, tic-tac, tic-tac… Reuşim să facem schimbul şi o întreb, curioasă, ce e cu apărăţelul:

– Ei, oftează vânzătoarea, nu durează mult, doar vreo lună mai e.

Atât de tristă părea încât nu am mai întins gluma. Presupun că fiecare secundă scursă aiurea însemna vreun bănuţ mai puţin din salariul ei.

Luna nu a înţeles nimic din dialogul nostru, dar nici nu părea s-o mai intereseze ceva în afară de pleaşca neaşteptată a îngheţatei care îi căzuse în poală. La propriu, pentru că acolo s-a dus prima linguriţă pe care a intenţionat să o înghită:

– Mama, eşti sigură că o să pot mânca în maşină?

– Sunt sigură, m-am arătat eu generoasă, cu gura plină de cartofi fierbinţi. Lasă, că spăl eu acasă!

Încurajată, fetiţa mea s-a pus serios pe treabă. După alte două înghiţituri, reuşite de data asta, mă anunţă dezamagită:

– Nu pot s-o mănânc. Ţi-am spus eu că trebuia să fi mers la mall. Îngheţata de aici nu e aşa de bună ca aia de acolo…

– Reţeta McDonald’s e aceeaşi în toate magazinele. Deci gustul e acelaşi şi aici, şi la mall, şi în tot Bucureştiul, şi în toată ţara.

– Nu te cred!, pare epatată fetiţa mea.

– Ba da. Magazinul ăsta există peste tot în lume, iar îngheţata e la fel peste tot, exagerez eu, deşi ştiu că reţetele sunt fin ajustate în funcţie de studii făcute la nivel naţional, în fiecare ţară. Cred că şi pe Marte e acelaşi gust, zâmbesc eu şiret.

– Serios?, intră Luna în jocul meu. Şi pe Saturn?

– Da.

– Şi pe Venus?

– Da.

– Chiar şi pe Pluto?

– Acolo nu cred, pentru că Pluto a fost degradată de la rangul de planetă, e doar o pietricică mai mare, acum, care se plimbă prin Univers.

– Oricum, nici eu nu te cred că e McDonald’s pe Marte, replică Luna.

Uf, m-am liniştit. Începusem să cred că am un copil complet rupt de realitate.

– Dar Mega Image e cu siguranţă şi pe acolo.

A fost rândul meu să îmi vărs cartofii în poală. De râs. Până şi un copil de nici şase ani a remarcat campania nestăvilită de ocupare a fiecărui colţişor de cartier cu vad comercial dusă de vaşnicul leu Delhaize. În mod normal, ca cititor de Orwell, orice tendinţă de monopol mă nelinişteşte. Dar astă-seară am ales doar să mă amuz la gluma Lunei. Şi să îi dau ca premiu pentru simţul umorului trei cartofiori prăjiţi. Oare cât de tare am greşit?

Dragoste daltonistă de copil

Cu excepţia prietenilor din copilărie, care mă recunosc imediat în fetiţa mea, toată lumea mă întreabă dacă eu nu eram de faţă când s-a născut, atât de mare este diferenţa de fizionomie dintre noi două la o primă vedere.

Astăzi, la ieşirea de la şcoală, primul lucru pe care a ţinut să mi-l povestească Luna, cu mare entuziasm, a fost că şi-a făcut o prietenă nouă:

– Doamna învăţătoare ne-a spus că ea nu are nici un prieten şi eu m-am dus imediat să mă împrietenesc cu ea. Şi am văzut că e tare drăguţă, şi frumoasă, şi cuminte…, ţopăia Luna de bucurie. Eu oricum vorbeam deja cu ea, dar acum suntem chiar prietene!

Pe mine m-a mirat, bineînţeles, abordarea învăţătoarei şi am vrut să aflu despre ce fetiţă este vorba:

– Esmeralduţa, a diminutivat-o rapid Luna, cu mare drag.

Tot rapid am înţeles şi eu: Esmeralda este singurul copil din clasa fetiţei mele care aparţine acelei etnii pe care, de cele mai multe ori, alegem să o ignorăm sau, mai mult, să o excludem făţiş din aria intereselor noastre. Este, într-adevăr, o fetiţă frumoasă, cu ochi curioşi şi calzi. Şi este copilul acelei mame brunete lângă care am stat doar eu la şedinţa cu părinţii şi care îmi zâmbeşte larg când ne întâlnim, pentru că am vorbit mai mult cu ea. Deci semănăm mult mai profund decât pare, fetiţa mea şi cu mine.

Nu ştiu dacă să îi explic Lunei de ce este mai stingheră familia cu pricina. Primul cuvânt care îmi vine în minte ar putea fi interpretat drept peiorativ, al doilea e un termen cu a cărui oficializare nu am fost niciodată de acord. Deocamdată, am ales să nu îi explic nimic. La vârsta lor, culoarea pielii nici nu contează. Şi ştiu asta dintr-o poveste auzită acum câţiva ani, despre un copil negru, care a fost luat într-o zi drept material didactic pentru colegii săi de grădiniţă:

– Ia să-mi spuneţi voi, copii, ce diferenţă este între voi şi el?

– ….

– Chiar nu vedeţi nici o diferenţă?, s-a mirat educatoarea.

– Ba da, văd eu!, s-a iţit o mânuţă albă de copil. El este mai creţ decât noi.