Iubirea e un lucru foarte mare

 

– Mama, ştii care cred eu că e cel mai important lucru în lume?

– Care, Luna?

– Iubirea, răspunde înţeleapta mea fiică dând cu capul de o clanţă de uşă. Pardon.

Avea un pic peste cinci ani şi părea să ştie deja totul despre cea mai frumoasă trăire a oamenilor. Poate a contat şi faptul că trecuse prin experienţa unor mici iubiri de grădiniţă (despre care am mai scris în februarie trecut). Sau că, în încrâncenarea mea de a mă opune Bisericii Ortodoxe Române şi oricărui tip de religie organizată, îi repetasem de multe ori că Dumnezeu e iubirea şi că adevărata lui biserică se află în inima noastră.

Însă aceste lucruri învăţate nu-mi par suficiente pentru a explica naturaleţea cu care afirmă lucruri aflate de mine pe când eram cu mult mai bătrână decât ea. Ca atunci când mi-a povestit la întoarcerea acasă:

– Mama, ştii ce am păţit azi cu Sebi în parc pentru că suntem îndrăgostiţi?

– Nu. Ce aţi păţit?

– Ne-am dat cap în cap!

– Şi asta e „pentru că sunteţi îndrăgostiţi”?, m-am mirat eu.

– Da, pentru că atunci când eşti îndrăgostit faci multe prostii.

A trebuit să îi dau dreptate, aşa cum i-am dat, în mare măsură, şi după câteva luni, când instituiserăm obiceiul de a ne uita câteva minute pe geam, înainte de culcare. Eu tot speram să văd acolo ba Super Luna, ba vreo stea căzătoare din mijlocul lui august, dar de fiecare dată ne resemnam să privim în casele cu ferestre luminate din înaltul bloc de vizavi. Într-o seară, admiram un vecin care, „în ţâţele goale” (după cum a ţinut să-mi atragă atenţia Luna, cu un ton încântat şi conspirativ), îşi aranja cu mare grijă ghivecele de pe balcon, uda plantele şi le tundea pe ici, pe colo:

– Interesant!, am spus eu. De obicei, femeile sunt cele care fac asta. Bărbaţii nu se prea ocupă de flori şi de alte chestiuni estetice.

– Da, ştiu, a răspuns cu seriozitate Luna. Bărbaţii se ocupă doar cu cadourile şi cu alte gagici.

N-a fost în stare să îmi spună de unde ştie ea aşa ceva. De fapt, nici nu am insistat prea mult să aflu, de teama de a nu primi răspunsul: „De la tata”, care ar fi fost îngrijorător de ambiguu.

Deci am rămas cu uimirea că un boţ de om pare să cunoască şi să accepte adevăruri universale destinate adulţilor. Uimire care a crescut şi s-a umplut de respect în ziua în care mi-a arătat un desen colorat de ea la cursul de istorie a artei pentru +4 (ani):

– Cine e domnul?

– Ghilgameş.

Am copil mare! A reuşit să pronunţe corect un astfel de nume!

– Şi cine a fost Ghilgameş ăsta?

– Regele… Mesopotamiei.

Wow! Încă un nume ne-stâlcit, doar puţin ezitat!

– Îmi aduc şi eu aminte câte ceva din şcoală despre el. Parcă avea o gagică, nu?, am testat eu, cam golăneşte, cunoştinţele Lunei.

– Ha, ha, cum să aibă o „gagică”? El era REGE!

– O iubită, atunci?

– Nu prea. Adică voia cineva să-i fie iubită, s-a răzgândit Luna.

– Cine?

– Însăşi zeiţa iubirii.

– Şi el nu voia?

– Păi cum să vrea? A venit zeiţa la uşa lui şi, din prima, aşa, i-a zis să fie iubita lui. Normal că el nu a vrut. Că nu aşa se face!

Ce rău îmi pare că nu mi-am cunoscut copilul pe când aveam vreo douăzeci de ani… Cred că aş fi putut evita multe greşeli de strategie în abordările mele amoroase eşuate. Pe principiul:” Cine nu are copii, să-şi cumpere!”

Fuc… pardon! Rock you!

– Mama, ce înseamnă semnul ăla cu degetul, pe care îl faci tu când te atacă altă maşină în trafic?

– Care semn, Luna?, întreb eu spăşită, cu speranţa vagă că mi-l va arăta pe celălalt pe care îl fac des la volan (cel al rock-erilor de pretutindeni, cu arătătorul şi degetul mic ridicate).

– Ǎsta:

Uf, m-am liniştit. E o mare varză în capul fiică-mii şi nici nu am de gând să o descurc acum. Râd cu lacrimi, organizez o complicată şedinţă foto pentru imortalizarea gestului, observ că s-a făcut brusc şi miraculos ora de somn şi eludez cu graţie răspunsul, cel puţin pentru încă o noapte.

Oare cât timp or să-mi mai meargă şmecheriile?…

Despre bine şi rău, la aproape şase ani

– Mama, să ştii că azi, la şcoală, X a făcut două lucruri: unul rău şi unul foaaaarte bun!, mă anunţă Luna cum ajungem acasă.

Îl ştiu pe X, e un coleg de-al ei, politicos şi şmecher, hai să văd ce lucru rău a putut face:

– I-a zis unui băiat că e BOU!, accentuează Luna teribilul cuvânt-tabu.

– De ce a făcut asta?

– Pentru că băiatul se urcase în vârful spalierului de la sport. Putea să cadă de acolo…

– Aşa e. Dar tu să nu foloseşti cuvântul ăsta, te rog, mă asigur eu că toate sunt bine înţelese. Şi lucrul foarte bun pe care l-a făcut, care e?

– A STAT ÎN CAP!!!!

Familia Inimioară

Am crescut într-un mediu care mi-a hrănit abundent gândirea magică. Nu numai că mi s-au citit şi am citit enorm de multe poveşti, dar mama era o fire destul de superstiţioasă, atentă la obiceiuri aducătoare de noroc sau ghinion, după caz. Şi mai şi ghicea în cărţi, ceea ce făcea ca la noi în casă să se adune de multe ori prietene de-ale ei în căutarea semnelor din viitor. De ghicitul în cafea se lăsase înainte să vin eu pe lume, după ce anticipase astfel moartea neaşteptată a mai multor rude dragi.

În Feţi-Frumoşi nu mai cred de mult, superstiţioasă nu sunt, dar continui să cred în ghicitul de bună calitate – acea îmbinare dintre abilitatea ghicitoarei de a observa oamenii şi inexplicabilul aranjării într-un anume fel a juveţilor pe o masă sau a zaţului într-o ceaşcă. Şi, pentru că am moştenit de la mama mea acea înclinare spre analizarea semenilor, m-am preocupat de psihologie şi am putut astfel adăuga, la metodele de „ghicit” preferate, interpretarea viselor şi a desenelor. Numai că aici nu este vorba de detectat viitorul, ci stările interioare, frământările şi posibilele căi de ieşire din situaţii care îl pot influenţa negativ.

După ce ani de zile mi-am psihanalizat desele coşmaruri, sub înţeleapta călăuzire a unei psihiatre extraordinare, m-am trezit fără obiectul muncii atunci când am rămas însărcinată. Visele rele au dispărut complet, parcă îndepărtate şi ele prin magie de mânuţele care creşteau în mine. Şi au rămas departe până când Luna a împlinit vreo trei ani. Numai că, atunci când s-au întors, interesul meu pentru ele dispăruse. Sau se transferase spre desenele copilului, care au început să prindă formă pe la vârsta aceea. Mi s-a părut mai important să analizez mâzgălelile ei stângace decât semnele unei traume adânc îngropate în memoria mea.

Din fericire, desenele Lunei s-au dovedit de o banalitate sănătoasă. Omuleţi şi case, pomişori şi flori – nimic ieşit din comun, nimic ieşit din tiparele unei personalităţi echilibrate şi a unei predispoziţii spre bucurie. La patru ani, când li s-a cerut să facă, la grădiniţă, desenul familiei, fetiţei mele abia i-a ajuns coala să ne cuprindă pe toţi în jurul ei, părinţi şi bunici, mai ales că mama mea se deplasează cu cadrul şi acesta a ocupat mult loc. Pe la cinci ani, absolut totul a început să fie colorat pestriţ, cu o exuberanţă cromatică încântătoare, care compensează lipsa totală de talent la desen a fetiţei mele. Lângă „MAMA” şi „TATA” îmbrăcaţi cu haine în carouri de vreo cinci culori şi cu şoseţele în dungi de alte cinci, au apărut căsuţe roz cu tâmplărie verde şi acoperiş bleu. Iar peste toate tronează câte un curcubeu uriaş. La treaba cu curcubeul mi-am pus nişte întrebări, e drept, deoarece acesta este simbolul dorinţei de a face lucruri extraordinare, care să îi impresioneze pe cei din jur: oare copilul meu simte vreo presiune de a reuşi mereu totul perfect? Şi mi-am propus să îmi supraveghez atent exigenţele privitoare la performanţele ei.

De câteva luni încoace, mini-pictoriţa mea a ieşit din perioada curcubeelor şi s-a împiedicat în cea a inimioarelor. Desenate, pictate, decupate, modelate din plastilină sau din miez de pâine, inimioare de toate culorile şi mărimile ne-au invadat casa. Iar când i s-a cerut şi la şcoală să facă celebrul desen al familiei, Luna s-a întors de acolo foarte mândră de capodopera ei. Care este următoarea:

În caz că nu ne-aţi recunoscut, în desen suntem Luna şi noi, părinţii ei. Mi s-a părut remarcabil ca un copil de nici şase ani să simbolizeze atât de expresiv ideea de spaţiu familial creat şi protejat de iubirea dintre noi. Mai ales că este vorba de un copil care îşi vede tatăl doar în weekend-uri şi în vacanţe (am mai povestit despre asta aici). Pare să confirme principiul acela conform căruia nu cantitatea timpului petrecut împreună cu un copil este importantă, cât calitatea acestuia.

Sper să nu se găsească cineva acum să îmi taie elanul, psihanalizând negativ cine ştie ce element al desenului care mi-a scăpat… Aşa cum am păţit-o cu postarea precedentă, când o prietenă îngrijorată mi-a atras atenţia asupra lipsei tatălui din desenul cu cabina de votare. Nu era nimic grav atunci, doar faptul că Luna urma să meargă la vot doar cu mine, tot din cauză de domiciliu legal diferit al tatălui.

Dar de o mână de ajutor tot aş avea nevoie. Credeţi că, dacă am găsit alaltăieri în ghiozdanul Lunei, un desen cu doar două inimioare, dintre care una are ochelari (aşa cum are colegul „foarte inteligent” despre care îmi povesteşte ea uneori), înseamnă că este, iar, îndrăgostită?