Maria din România

O cheamă Maria şi pare obosită.

  • O noapte grea?, îi zâmbesc eu complice.
  • Mda… La unu şi jumătate am terminat…

Fac calculul. A lucrat mai mult de şaptesprezece ore ieri. La fel şi alaltăieri. Iar azi, deşi ar fi ziua ei liberă, e din nou la serviciu, dis-de-dimineaţă, în restaurantul acestei pensiuni în care am locuit pentru o săptămână.

  • Dar nu mai pot, continuă Maria. Azi plec.

Şi ochii i se umplu de lacrimi, pe care se chinuie să nu le lase să cadă. Îmi dau seama că nu e numai obosită, ci şi plânsă. Nu îi e uşor să renunţe la serviciul care o ţine aproape de fiica ei.

Maria are 26 de ani şi o fiică de şase. Pe fetiţă o creşte bunica, într-un sat din apropiere. Ar lua-o cu ea în Spania, unde a lucrat în ultima vreme, dar nu îi dă semnătură tatăl, ca să o poată scoate din ţară. Deşi nici bani nu îi dă, să o ajute cu creşterea. Dar îl va da în judecată cândva. Poate chiar anul ăsta, care abia a început. Şi îşi va lua copilul cu ea, pentru că nu mai poate aşa – ea singură acolo, fetiţa singură aici. Îşi va găsi ceva bun de lucru şi o va da la şcoală. O să aibă bani şi de haine, şi de mâncare, că aici de-abia se descurcă cu cheltuielile. Va fi bine. Şi ochii Mariei se umplu din nou de lacrimi.

Fiică-mea înţelege tristeţea şi se intimidează. Ea o place pe Maria, e preferata ei:

  • Azi e Maria de serviciu, hai să mergem mai repede la masă, ca să profit de ea!, m-a grăbit Luna într-o zi.

Şi Maria o place. Îi spune „Prinţesico” şi îi dă o bombonică suplimentară la lăpticul de dimineaţă. Îi arată poze cu fetiţa ei, îi povesteşte despre iepuraşii şi căţeii de la ţară…

  • Nu merită să mai stau aici. Am încercat, am VRUT să rămân, dar nu pot. Nu pentru 700 de lei, cât îmi dă. Nici cizme ca lumea nu pot să-i iau lu’ a mică, acum, că a venit zăpada. Ce să mai zic de un suc! Uite, ăla de-acolo, îmi arată Maria spre o sticluţă pe care scrie ceva cu „aloe”, în vitrina frigorifică. Aici e 10 lei, nu îmi permit să îl cumpăr, iar în Spania e doar 1,20 Euro. De ce?

Nu ştiu să-i răspund. Mi se întâmplă rar, de obicei la moartea cuiva mi se blochează mintea, iar acum nu a murit nimeni. Sau poate că a murit ceva important – speranţa noastră de mai bine în ţara asta sălbăticită, furată şi golită de bunătate.

Plecăm. Azi se termină vacanţa, trebuie să ne întoarcem acasă. Îi ating umărul Mariei şi îi urez succes:

  • Va fi bine!, o asigur eu cu jumătate de glas.

Acum ne dau amândurora lacrimile. Ştim amândouă că nu va fi aşa.

Pe drum, o voce neutră de la radio ne anunţă că în Spania se caută 800 de muncitori necalificaţi în agricultură și un maseur. Se mai caută şi în alte ţări muncitori agricoli – căpşunari şi măzărari -, dar şi medici (mulţi medici), îngrijitori de persoane, ospătari, şoferi şi IT-işti.

Acum îmi pare rău că l-am certat pe bărbatul meu pentru generozitatea cu care le-a lăsat bacşişuri chelnerilor de la pensiune. Nu am înţeles de ce să-i laşi 7-8 lei bacşiş cuiva care habar nu are cum se aranjează tacâmurile pe o masă sau care îţi pune fix în faţă un pahar prea plin. M-am supărat că mereu am primit comanda după o oră, chiar două, de aşteptare. Şi că ciorba venea prea fierbinte şi că mai nimic nu era pe gustul meu. Acum ştiu că şi la bucătărie lucra o Maria. Alta şi, totuşi, la fel.

Top 10 perle de la şase ani

Pentru că scriu pe Facebook perlele fiică-mii din care nu pot scoate poveşti demne de pus pe blog şi pentru că ştiu că am mai mulţi cititori anacronici, care nu au cont pe minunata reţea de socializare (wow!), pentru că se apropie sfârşitul anului, când se poartă Best Of-urile şi pentru că, trebuie să recunosc, inspiraţia mea pare să fie plecată în vacanţa de iarnă cu altcineva, am selectat un fel de Top 10 al postărilor mele de pe FB despre Luna din anul trecut. Iată-l:

Locul 10:

Fiică-mea tocmai a văzut filmul „E.T.” La final îmi spune:

– Ce drăguţ e E.T.!!! Vreau şi eu unul d-ăsta!

– Ce să faci cu el, Luna?, o întreb eu cu un zâmbet empatic (şi printre lacrimi, că, deh, e genul ăla de film la care nu rezist niciodată).

– Să fac duş cu el.

Plânsu’-râsu’…

 

Locul 9:

Aseară m-am simţit ca într-un banc exasperant, când Luna a vrut să îmi povestească ceva despre un coleg de-al ei de la şcoală. Faptul că în clasa ei sunt patru (4) Andrei face ca de fiecare dată să pierdem mai mult timp căutând să înţeleg despre care din ei este vorba decât cu anecdotele în sine:

– Mama, îl mai ştii pe Andrei ăla cu cozonacul?

– Ce cozonac?

– Cozonacul ăla de pe cap.

– Aaa, „cozorocul” ai vrut să spui.

– Cozonacul. Bluza aia care se pune şi pe cap.

– Hanoracul?

– Exact!

Uraaa! Am reuşit! Dar doar pentru foarte scurtă vreme:

– Adică bluza aia cu BLUGǍ, mama.

 

Locul 8:

– Mama, vrei să-ţi fac o dezlănţuire?

Aoleu! De când îmi cere fi-mea permisiunea să facă ceea ce oricum face tot timpul?

– Dacă nu te duci la şcoală, eşti prost. Dacă eşti prost, nu ştii lucruri. Dacă nu ştii lucruri, nu ştii nici engleză. Dacă nu ştii engleză, nu poţi să vezi filme. Dacă nu vezi filme… Stai, că m-am încurcat. O iau de la început.

O zi uşoară vă doresc! 🙂

 

Locul 7:

La noi în casă pare să fie concurs, cine spune mai multe lucruri trăznite: copiii sau adulţii. Azi a vrut fiică-mea să ştie care e cea mai frumoasă pasăre din lume. Diviziunea muncii din familia noastră a făcut ca tatăl să îi răspundă „Pasărea Paradisului”, iar eu să fiu pusă să caut pe net poze cu respectiva. Lunei i-a plăcut foarte tare, aşa că am „rasfoit” mai multe pagini cu imagini, de toate culorile şi din toate unghiurile, până când am ajuns şi la cea de mai jos:

floare
– Asta ce mai e?, întreabă copilul.
Mă pregăteam să îi răspund că nu ştiu, când tăticul a început să îi explice, doct nevoie mare:
– Sunt penele de la fund. Luna, când un mascul vrea să cucerească o femelă, se înfoaie, aşa, şi îi arată tot ce are el mai frumos, ca să o atragă.
– Uau!, s-a extaziat Luna. Dacă ar avea unu’ fundul ăsta, eu I-ME-DIAT m-aş mărita cu el!

Noroc că în poza respectivă e, de fapt, o floare (Mimosa Pudica). Dar cred că trebuie să ne pregătim sufleteşte pentru ce e mai rău, în materie de gineri…

 

Locul 6:

– Mama, ştii că genunchiul stâng e şi genunchiul drept, şi genunchiul drept e şi genunchiul stâng?

Vorbeşte aşa de vreo cinci ani, sunt antrenată să nu ameţesc. În plus, cam bănui ce vrea să spună. Azi i-am vorbit din nou despre relativitate şi alte chestii dintr-astea perfect potrivite vârstei ei, iar ea probabil că a înţeles că stânga şi dreapta sunt relative la punctul din care le priveşti. Dar mă prefac ignorantă pentru a-i lăsa plăcerea explicatului:

– Nu ştiu, zi-mi tu!

– Păi e simplu: când te întorci cu spatele, e invers!

 

Locul 5:

– Mama, eu o să fiu mai frumoasă decât tine când o să fiu mare?

– Cu siguranţă, Luna.

– De unde ştii?

– Pentru că semeni cu bunică-ta, care a fost foarte frumoasă.

– Păi şi tu ai fost frumoasă…

– Nu. Dar am ştiut cum să mă port ca să par aşa.

Şi m-apuc să bag obişnuitele motivaţionale:

– Atitudinea este cea mai importantă. Eu am avut atitudinea potrivită şi foarte mulţi bărbaţi m-au plăcut şi m-au iubit.

– Unde te-au iubit?

Toate răspunsurile care îmi vin în minte sunt total interzise sub 18 ani. Dar presupun că nu asta a vrut să ştie copilu’. Care, de altfel, îmi şi explică, răbdător, pentru că m-a văzut încurcată:

– Acasă sau la şcoală?

Acum mi-e clar. Nu ştiu de ce, dar tot nu pot să răspund 🙂

 

Locul 4:

Luna l-a învăţat pe B la şcoală şi a primit temă să facă o propoziţie cu litera respectivă. Copil conştiincios, cred că s-a gândit toată ziua la asta, pentru că adineauri, când să facem tema, mi-a zis:

– Eu ştiu deja o propoziţie cu bî-uri, dar nu cred că e bună…

– Spune-mi-o!, o încurajez.

– „Bunica mea se duce la bar.”

– Şi de ce crezi că nu e bună?, o întreb eu chinuindu-mă să rămân serioasă.

– Pentru că e prea lungă. Uite, nu încape pe rând!

 

Locul 3:

– Mama, ştii că Ameliei i-a căzut un dinte?

– Şi?

– Şi n-am mai recunoscut-o.

Pam, pam.

 

Locul 2:

– Tata, nu-i aşa că nu are voie NIMENI să ȋţi atingă ouăle? Nimeni, niciodată?

– Aşa e, bălmăjeşte ȋncurcat bietul tătic, aruncȃndu-mi privirea lui crunt-amuzată care vrea să ȋnsemne: „Ce prostii i-ai mai spus copilului?”

– Atunci pe mama de ce ai lăsat-o să pună mȃna pe ele?

Acum mă ȋntreb chiar şi eu ce prostii i-am putut spune copilului… Noroc că ne lămureşte Luna rapid:

– Uite! Ţi-a mutat ouăle mele de pe birou!

oua-de-paste

Ştie cineva la cȃt timp după Paşte e voie să pui mȃna pe ouă? Nu de alta, dar aş vrea să mai şterg praful uneori 😉

 

Şi preferata mea, de departe şi din toate timpurile, de pe locul 1:

– Mami, ţi-am făcut o felicitare la şcoală! Uite!, scoate Luna generoasă o hârtiuţă din ghozdan.

M-am uitat. Cred că am greşit ceva în educaţia ei. Dar ce?…

felicitare-omul-porc

De Sf. Andrei, pentru Andrei

Din proprie şi îndelungată experienţă, ştiu că şansa de a lega prietenii trainice scade odată cu vârsta. Cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodată sunt cei cunoscuţi în copilărie, prin vecini sau la şcoală, în clasele primare. Sunt acei oameni care mă sună şi azi, indiferent de oră sau de faptul că nu ne-am mai văzut de zece ani, şi e ca şi cum n-am mai fi vorbit de ieri. Sunt acei oameni, puţini, trecuţi doar cu prenumele în agenda telefonului.

Ceva mă face să cred că fiică-mea şi-a ocupat deja rubrica de „Andrei şi atât” a viitorului ei mobil, deşi există, se pare, aproape 400.000 de români cu numele acesta. S-au împrietenit la începutul şcolii, oarecum obligaţi de conjunctură, şi şi-au cimentat relaţia după ce şi-au descoperit câteva pasiuni comune: Lego, dansul şi, mai ales, vorbitul. Pentru că vorbeşte copilu’ ăla cot la cot cu moara mea. Când stau cu amândoi, nu prididesc să culeg perle, trimise pe foc automat din ambele direcţii. Andrei e genul acela de copil care salută pe toată lumea şi răspunde cu entuziasm la orice întrebare, fie ea una de atmosferă, venită de la actorii de pe scena unui teatru pentru copii, fie a unui necunoscut glumeţ, pe stradă, care vrea să ştie unde locuieşte, după ce a aflat (tot de la el) că părinţii lui sunt plecaţi de acasă. E genul care s-a dus în vizită la vecinul meu de şaptezeci şi cinci de ani, abia întâlnit, doar pentru că are acelaşi nume ca şi el:

– Wow, ce chestie! Şi pe mine tot aşa mă cheamă! Vreau să vă văd casa!

Sau care, atunci când a văzut un bărbat îmbrăcat în costum, în metrou, s-a dus ţintit la el şi l-a întrebat dacă e Preşedintele. Şi e genul care, dacă ştie ceva, e bucuros să împărtăşească cu toată lumea:

– Ştiţi cum se spune „excelent” în engleză?, ne-a întrebat Andrei de curând, mândru nevoie mare că el a petrecut vreo lună de vacanţă în Anglia.

– Nu, am minţit eu cu generozitate.

– „Excelento”!, a triumfat el, cu zâmbetul şi accentul unui mafiot italian care tocmai a aflat vestea morţii rivalului său de clan.

Nu numai pe Andrei îl place Luna, dar şi pe mama lui (cu care mi-a propus, la un moment dat, să ne jucăm de-a emisiunea „Schimb de mame” pe o perioadă cât mai lungă de timp) şi, mai ales şi mai ales, pe tatăl lui. La fel de moară stricată ca şi fiul, un pic suspect de sindrom Tourette, tatăl este persoana preferată din toate timpurile a fiică-mii. Se bucură cu chiot să îl vadă, preferă să se joace cu el decât cu oricine altcineva şi îi poartă de grijă cu mare duioşie, ca atunci când şi-a propus să cumpere păr ca să îi dea lui Vin Diesel şi lui (singura asemănare dintre cei doi fiind de chelie). Şi să vedeţi cu câtă admiraţie în glas m-a întrebat, după ce a vizionat un documentar despre elefanţi:

– Mama, da’ tăticul lui Andrei câte tone are?

Obişnuiam să mă simt frustrată când mă duc la şcoală, să o aştept pe Luna, iar ea se opreşte în dreptul meu doar cât să-mi lase ghizodanul în grijă şi să-şi ia avânt spre tatăl prietenului ei, căruia îi sare în braţe cu o viteză de cam 3-4 pe scara de intensitate a uraganelor. De parcă nu îmi era de-ajuns că deveneam insignifiantă de cum intra în casă propriul ei tată, acum trebuie să mă mulţumesc cu locul al doilea şi când îl vede pe tatăl altuia.

Dar asta doar până când mi-am dat seama că şi pasiunea pentru cel mai simpatic tătic are limitele ei. Acum ceva vreme, Andrei ne-a scos pe toţi în spatele blocului lui, să ne arate că a învăţat să pornească, în sfârşit, singur cu bicicleta. N-a reuşit. După mai multe încercări ratate şi încurajări degeaba din partea ambelor familii, tatăl lui îşi dă seama că bicicleta are lanţul sărit şi se apucă să il pună la loc. Bineînţeles că se murdăreşte rău pe mâini, de ulei. Andrei dă să plece din nou, încrezător că acum va merge, dar Luna ţipă hotărât:

– Nuuuuuu! Aşteaptă!

Înţepenim toţi. Când ţipă fiică-mea, nu există alternativă, pentru că îţi paralizează capul începând de la timpan:

– Mama, dă-mi două şerveţele!, îmi ordonă ea.

Vai, ce drăguţ! Vrea să îl şteargă pe mâini pe tatăl lui Andrei. Şi nu doar cu unul, ci temeinic, cu două şerveţele! Uităm de timpane şi ne înduioşăm cu toţii de atâta grijă. Luna ia şerveţelele, le desfăşoară şi re-înfăşoară meticulos, câte unul în fiecare mână, şi ţipă din nou:

– Acum poţi să pleci. Sunt majoretă. Hai, Andrei! Hai, Andrei! Poţi!

Şi se apucă să ţopăie pe lângă bicicletă, fluturându-şi pompoanele ad-hoc.

La fel ca Luna, şi eu cred că Andrei poate. Poate să crească mare şi frumos, să fie sănătos şi deştept şi să rămână prieten cu fiică-mea pân’ la adânci bătrâneţi. La mulţi ani, Andrei! Şi trăi-ţi-ar familia ta! Prietenii ştiu de ce.

E musai, oare, să fii căsătorit?

– Ce e în desenul ăsta, Luna?, o întreb eu, descoperind următoarea capodoperă în ghiozdanul ei:claudiu– E de la nunta ta cu tata.

În timp ce lacrimile stau să-mi cadă, mintea îmi lucrează febril. Deci copilul îşi doreşte să ne căsătorim. Dar de ce ne-a făcut aşa mici în pagină? Ce înseamnă oare că nu ne-a desenat feţe? E frumos din partea ei să îl facă uriaş pe taică-său în comparaţie cu mine? Şi ce verighetă maaaare am pe mână!

Cred că mi-ar mai veni idei, dar n-apuc, pentru că Luna se răzgândeşte şi îmi smulge foaia din mână:

– Pardon. Nu e asta, am greşit. Ne-a zis Doamna la şcoală să desenăm cea mai frumoasă amintire din excursie. Şi n-am apucat să termin.

– Dar ce este aici, până la urmă?

– E atunci când i-am dat cu gel din ăla scârbos pe mâna lui… cum îl chema?, roşeşte ea instantaneu.

– Lui Claudiu, ştiu, completez eu resemnată.

V-am zis eu că voi mai auzi despre Claudiu multă vreme!

Ce nu v-am zis e ca Luna ne-a mai bătut apropouri de nuntă în trecut, de obicei tot desenate, care mi-au dat de gândit. De ce ar fi important pentru un copil atât de mic ca părinţii lui să fie căsătoriţi legal? Mai ales când cunoaştem atât de mulţi copii cu părinţii ba divorţaţi, ba în cuplu, dar netrecuţi pe la Starea Civilă, ba căsătoriţi, dar cu nume de familie diferite. Eu cred că nu se poate vorbi de presiuni sociale la vârsta asta, nici măcar de înţelegerea deplină a conceptului de „legal”, ci doar de dorinţa de a merge şi ea la o nuntă. Pentru că nu a mai fost până acum la nici una. Toate apropourile ei tematice includeau rochia domnişoarei de onoare, coafura domnişoarei de onoare, parfumul domnişoarei de onoare şi alte articole necesare unei fetiţe aflate într-un rol atât de important, dar niciodată nu am văzut desenat vreun certificat de căsătorie, livret de familie sau orice alt act care să aibă fix valoarea hârtiei pe care este imprimat. Părerea mea!

O tăcere cât o mie de cuvinte

În fiecare seară, la întoarcerea de la serviciu, tăticul Lunei ne telefonează dornic să afle cum a fost ziua noastră. Azi a sunat târziu, de la volan (are hands-free, ho!), în speranţa să îl ţinem treaz după ce toată ziua l-au legănat vânturile, valurile, în barca nouă pe care a testat-o pe Dunăre. Aşa că i-am pasat-o la telefon direct pe fiică-sa, cunoscut fiind efectul de sculat şi din morţi al vocii ei:

– Ghici cine a venit la Lego azi?, începe ea abrupt.

Nu aşteaptă răspuns. E prea nerăbdătoare pentru asta. Şi, oricum, întrebarea e retorică, la cât de entuziastă e Luna cu toată lumea. Poate fi oricine, de la ultima ei cucerire şi până la Mickey Mouse în carne şi oase, pentru că tonul extaziat ar fi acelaşi:

– Ştefan!

Deci nu era Mickey Mouse, era celălalt. Printr-o ciudată coincidenţă, şi acest an şcolar a debutat cu o pasiune pentru un Ştefan. Dacă anul trecut „victima” era un coleg de clasă isteţ şi mai vorbicios decât ea, care o inspira să deseneze inimioare cu ochelari, cea de anul acesta e cu un an mai mare şi tace mult. Dar tot cu ochelari. S-au întâlnit pe hol, în pauze, şi s-au împrietenit imediat. Băieţelul e nou venit în şcoala noastră şi încă nu s-a integrat în colectiv. Mai mult, se pare că e şi ciuca bătăii colegilor, atât la propriu cât şi la figurat:

– Râd de el şi îl împing. Eu cred că pentru că are ochelari şi că e cel mai mic, îmi demonstrează Luna că a înţeles ceva din discursurile mele despre bullying. Ştii, el nu vorbeşte cu nimeni din clasa lui…

– Dar voi doi ce vorbiţi?

– Nimic.

– Nimic?! Vă petreceţi toate pauzele împreună şi nu vorbiţi nimic?

– Doar stăm şi tăcem aşa, împreună.

Nu-mi dau seama dacă e un regres sau un progres faţă de prietenul dinainte, cu care tăcea în timp ce se plimbau de mână pe hol. Zece minute de tăcere dus-întors pe hol, înmulţit cu trei pauze, înseamnă o groază de dus-întorsuri silenţioase. Pentru că holul e scurt.

– Aaaa, şi uneori îl mai apăr, îşi aduce aminte fiică-mea de unele mici breşe în rutina zilnică.

– De ce?

– Păi, dacă vine cineva să îl bată, îl apăr eu. Îl pun la zid şi eu stau aşa.

Şi îmi arată năpârstocul meu de fată cum se aşează ea cu pieptul la bătaie, în faţa unui Ştefan strivit de perete şi protejat de braţele ei. Probabil că o s-o încaseze într-o zi. Luna, adică.

Dar să alungăm grijile şi să revenim la discuţia telefonică. După relatarea (lungă) despre întâlnirea cu Ştefan, care s-a dovedit şi el vorbicios în afara zidurilor şcolii, a urmat descrierea creaţiilor de la atelierele de Lego şi Machete.

– Şi la şcoală ce-ai făcut?, vrea să ştie tăticul.

– Sport la ultima oră, vine răspunsul atipic de scurt.

– Atât?

– Aaaa, am mai dat şi teste. La română şi la matematică. Şi o să ne dea Doamna calicative!, i se aprind din nou ochii Lunei, a încântare, după ce se stinseseră temporar când venise vorba despre şcoală.

N-a prea ştiut să îi explice lui taică-său ce înseamnă calicativele alea. Zicea că ea o să primească, oricum, nota zece, pentru că exerciţiile au fost foarte uşoare. A uitat că, în clasa întâi, se dau doar B-uri, FB-uri şi alte litere care pe mine mă duc cu gândul la vitamine, iar pe copii par să îi lase reci.

După ce am închis telefonul, am făcut o recapitulare în minte. A reieşit că ordinea priorităţilor fiică-mii ar fi următoarea: băieţi, construcţii, sport, note. Şi că voi avea parte, cel mai probabil, de o nouă muştruluială de la bărbatu-meu, care consideră nepotrivită atitudinea mea laxă şi chiar încurajatoare cu privire la înclinaţiile Lunei spre idile nevinovate. Dar eu cred că singurele momente de fericire deplină în viaţă sunt atunci când eşti îndrăgostit. Nu pot să o privez pe Luna de ele, mai ales că sentimentele ei absolute şi inocente de acum vor fi din ce în ce mai pervertite de convenţii sociale, experienţe neplăcute şi maturizare sexuală. Eu, una, îmi aduc aminte cu mare drag de trăirile curate ale copilăriei, chiar şi aşa cenzurate cum erau pe atunci, de către o mamă prea vigilentă şi o societate totalitară. Şi mi-e dor de ele.

Dar voi, de câtă vreme nu aţi mai tăcut grăitor împreună cu cineva drag?

Cărţile Lunei

Am primit de curând o carte scrisă de o fetiţă de nici şapte ani. A fost imprimată doar pentru ziua ei, dar sper să se găsească la un moment dat şi în librării, pentru că mi-au plăcut mult autenticul şi emoţia din paginile cărţii, precum şi ilustraţiile tot copilăreşti. Şi fiică-mii i-a plăcut cartea. A fost mai întâi uimită de simplitatea poveştilor, apoi mi-a cerut să îi mai citesc o dată una dintre povestiri, în care nişte zânuţe dau la o parte norişorii de pe faţa Soarelui.

Cu această ocazie, mi-am adus aminte două lucruri: 1. şi eu îmi doream, încă de la cinci ani, să devin scriitoare şi 2. fiică-mea a scris, pe la începutul anului, nu una, ci două „cărţi”.

Dacă punctul 1. pare destul de în ceaţă, având în vedere parcursul meu profesional de până acum (10 ani de management şi 10 ani de tăiat frunză la câini), m-am gândit ca măcar de punctul 2. să profit şi să scot cu el nişte zâmbete de la cititorii acestui blog.

Prima carte a Lunei a fost realizată pentru eternitate în ediţie cartonată. Adică a scris-o cu markerul pe câteva bucăţi de carton presat (luate din reciclabilele de la Mega Image, după cum ştiţi). Încă nu stăpânea bine scrisul, aşa că vă povestesc eu despre ce e vorba. Cică fetiţa eroină Ana, care avea un câine alb, a făcut boacăna de a pierde o vază mare şi o farfurie mică. Dar s-a apucat îndată (sau „în tată”, în fine) de căutat şi a reuşit să le găsească până la ora şase. Iar mămica ei nu numai că a lăudat-o, dar a şi aplaudat-o pentru asta. Apoi, din senin, mama a întrebat-o pe Ana dacă ea crede în Dumnezeu, iar fetiţa a răspuns: „Eu cred că Dumnezeu e în iubire.” Orice legătură cu persoane reale e absolut întâmplătoare. E drept, noi avem un câine alb, iar părerea mea despre Dumnezeu e identică cu a mamei din poveste, dar Luna nu a pierdut niciodată vreun obiect de veselă, aşa că nu, nu are cum să fie despre noi 😉ana-1ana-2ana-4ana-3Totuşi, am întrebat-o pe Luna de unde şi până unde sfârşitul acela despre Dumnezeu. Mă impresionează (şi îngrijorează un pic) preocuparea ei susţinută faţă de credinţă. Mi-a răspuns îmbujorându-se:

– Eee, aşa am vrut eu, să fie un sfârşit emoţionant!

La a doua carte se terminaseră cartoanele, aşa că a fost scrisă pe hârtie normală. Pe asta nu o voi povesti, deoarece e mult mai citeaţă. Şi nici nu pot reproduce anumite pasaje din ea. De ruşine. Iat-o:estera-1estera-2estera-3Sper că aţi observat că am, totuşi, copil politicos: a spus „Pardon”. Eu i-am trecut cu vederea mica scăpare(!) licenţioasă. Mai important mi s-a părut că îi place viaţa pe care o are şi nu pare a simţi tristeţi, constrângeri sau regrete. Altfel nu ar fi scris înţeleapta exclamaţie fără semnul exclamaţiei: „Ceuşoară e viaţacănd eşti copil”, cred eu…

Invazia Pluşicăi

La fel ca 99% din populaţia Bucureştiului, noi locuim lângă un Mega Image. Atât de des ne facem cumpărăturile acolo, încât fiică-mea e prietenă cu mai toţi angajaţii. Casierei preferate, o doamnă mai vârstnică şi tare drăguţă, care lucrează doar în weekend-uri, îi povesteşte tot ce a făcut în cursul săptămânii, spre încântarea (sau nu) a cozilor de clienţi. Iar pe unul dintre băieţi, cel mai rocker dintre toţi, îl sperie cu câte un „Bau” drăgăstos oricând îl prinde. Şi îl prinde des.

Mai mult de atât, locul nostru de parcare e fix lângă ieşirea din spate a magazinului, acolo unde îşi depozitează deşeurile reciclabile. Partea rea e că era să ne ia foc maşina, în noaptea în care s-au aprins deşeurile ne-asigurate de lângă portbagajul nostru. Cine a ratat aventura mea nocturnă, cu bărbaţi neînfricaţi, cămaşă de noapte şi picior rupt, o poate citi aici. Partea bună e că, astfel, avem o sursă inepuizabilă de materie primă pentru creaţii artistice. Luăm din gunoi absolut tot ce ni se pare demn de transformat în capodoperă: carton, plastic, cutii, standuri, decoramente – tot. Cât pe ce să luăm şi o uriaşă ladă frigorifică Algida la un moment dat, scoasă temporar afară pe când se renova magazinul. Luna începuse să plângă că vrea şi ea una în casă, crezând că aşa ar avea la dispoziţie o sursă infinită de îngheţată.

Deoarece am neglijat să îi explic fiică-mii că acela e singurul loc din care luăm deşeuri, pentru că sunt curate, am păţit ieri o mare ruşine. Am fost invitate la lansarea grilei de toamnă de la Disney Junior. Adulţilor ni s-a vorbit despre noile episoade din serialele consacrate ale postului şi ni s-a ţinut un mic curs de prim-ajutor. Ambele demersuri au fost uşor inutile pentru mine. Filmele cu pricina le voi vedea oricum, pentru că Luna se uită acum aproape exclusiv la Disney Junior. Ea de-abia aşteaptă seria nouă cu drăguţa Sofia, de peste două săptămâni, iar mie îmi place, mai nou, Şeriful Callie, care e plin de întâmplări cu morale cântate, uşor de reţinut pentru copii. Şi procedurile de prim-ajutor le cunosc deja, în teorie. În practică, nu ştiu, şi nici nu vreau să aflu dacă ştiu. O singură noutate am auzit, şi anume că nu trebuie intervenit niciodată în timpul unei crize convulsive (genu’ gheaţă pe frunte sau lingură în gură), ci trebuie aşteptat până se termină. Sper să nu ne fie nici informaţia asta utilă vreodată, dar, pentru orice eventualitate, e bine de reţinut.

În timpul acesta, copiii au fost răsfăţaţi cu un loc de joacă ca în filme. Adică s-au îmbrăcat în halate albe şi li s-au pus la dispoziţie „cabinete medicale” dotate cu instrumentarul necesar pentru consultarea lui Dragonel, Oiţă, Zăpi şi Hallie. Şi s-a umplut sala de Doctoriţe Pluşici, care mai de care mai ocupată. Luna s-a implicat atât de tare în proces, încât l-a ignorat până şi pe Aurelian Temişan, prezent în calitate de tătic incredibil de arătos pentru vârsta lui. Eu i-am propus să se ducă la el şi să îi spună că e fan (spre disperarea noastră, Lunei îi place Te cunosc de undeva), dar ea m-a refuzat dur:

– Nu, pentru că ultimele emisiuni nu mi-au mai plăcut.

Şi s-a întors la auscultat, palpat şi pansat pluşuri. Dar nu pentru foarte multă vreme, pentru că, în curând, a venit la mine cu un aer victorios:

– Bagă astea în geantă! Le-am luat din gunoi!

Şi mi-a îndesat în poală două foi cu abţibilduri aproape întregi, pe care le abandonaseră alţi copii. Nu ştiu câte capete de mămici oripilate s-or fi întors spre noi, pentru că eu nu am îndrăznit să îl ridic din poală pe al meu. Totuşi, bucuria copilului la vederea capturii atârna mult mai mult în balanţă decât jena mea de a avea la uşă o mică scormonitoare de pubele. Şi am băgat abţibildurile în geantă.

Bucuria a continuat mult timp după întoarcerea acasă, mai ales că, ce coincidenţă!, aveam programare la veterinar. Câinele nostru a fost operat de curând şi trebuia dus la control. Aşa că Luna a rămas îmbrăcată cu hălăţelul (nu, nu mi l-a îndesat pe şest în geantă, ci l-a primit cinstit de la organizatori), şi-a umplut buzunarele cu toate instrumentele medicale din plastic care au avut loc, a luat câinele de lesă şi, după un defileu triumfal prin cartier, a declamat serioasă la intrarea în cabinet:

– Bună ziua, colega! Haideţi să o consultăm pe Babe!

Am avut noroc cu tematica petrecerii. Dacă ar fi fost Sofia, poate ar fi avut pretenţii la cai înaripaţi şi la iepuraşi vorbitori. Iar dacă ar fi fost Jake şi piraţii, te pomeneşti că îşi punea pălăria de corsar şi se ducea să dea asaltul prin vecini. Dar aşa, singura victimă e sărmanul câine, care trebuie să suporte acum controale profesionale dimineaţa, la prânz, seara, apoi iar dimineaţa, la prânz…plusica