Vine o vreme pentru toate

Fiică-mea nu a mers deloc de-a buşilea. Se apropia prima ei aniversare, şi ea nu dădea niciun semn că ar intenţiona să meargă. Eram îngrijoraţi din cauza asta. Apoi a trecut prima ei aniversare, şi… nimic. Apoi într-o zi, după câteva săptămâni, s-a ridicat pur şi simplu în picioare şi a mers. Atât de tare i-a plăcut, încât de atunci nu i-a mai trebuit cărucior.

Pe la şapte ani, deşi ştia, fiică-mii nu îi plăcea să citească. Îmi aduceam aminte cum, la vârsta ei, eu devoram cărticele şi eram conştientă de cât de bine mi-a prins, cât de mult mi-a deschis mintea această pasiune a mea pentru lectură, pe care am păstrat-o toată viaţa. Eram tristă din cauză că Luna nu făcea la fel. Apoi s-a împrietenit cu o fetiţă care numai când dormea nu citea, aşa că a început şi ea să citească. Acum termină o carte la câteva zile şi ni le povesteşte pe toate cu mare entuziasm, ca şi cum le-ar trăi personal. E clar că îi place.

În fiecare vară, de când avea şase luni, am fost cu Luna la mare. Mereu alături de ea, mereu cu ea în braţe atunci când ne-o cerea, mereu arătându-i cât de bine te simţi în apă (taică-său, doar, pentru că eu nu mă simt bine în apă, fiind anxioasă…). Am dus-o la o groază de piscine, care mai de care mai prietenoasă cu copiii – nimic: Luna nu voia şi pace să înoate, doar cu colac plus aripioare pe mâini, ca să se simtă în siguranţă. La aproape opt ani, am înscris-o la opţionalul de înot de la şcoală. Câteva luni de zile a continuat să înoate cu mare teamă şi exclusiv cu aripioare. Apoi au schimbat instructorul şi fiică-mea a renunţat brusc la orice ajutor. Acum înoată cot la cot cu taică-său în piscine pentru oameni mari.

Atunci când am scos rotiţele ajutătoare de la bicicleta de copil, pe la 4-5 ani, parcă, Luna a refuzat să mai urce pe bicicletă. Am încercat cu cerul şi cu pământul să o convingem să încerce, măcar, să îşi ţină şi aşa echilibrul pe ea. Rugăminţi, insistenţe, ironii, ameninţări, promisiuni generoase – nimic nu a funcţionat. La opt ani şi jumătate, am ieşit într-o seară în parc cu nişte prieteni. Fiică-mea s-a urcat pe bicicleta unuia dintre copiii lor, tatăl acestora i-a dat câteva indicaţii despre cum să stea în şa, şi dusă a fost. Nu a mai putut s-o dea nimeni jos de pe bicicletă în seara aceea. La scurtă vreme, i-am cumpărat şi noi una, şi acum face concursuri de viteză şi off-road prin parc.

Ce vreau să spun e că există o vreme pentru toate. Desigur, nu poţi aştepta ca toate lucrurile să se întâmple de la sine, uneori trebuie să le ajuţi să se întâmple. Creezi condiţii, oferi posibilităţi, dai sugestii. Dar văd atât de mulţi părinţi grăbiţi să… orice, pentru copiii lor, deşi e clar că aceştia pur şi simplu nu sunt pregătiţi. Şi de aici curg frustrările pentru ambele părţi: părinţii sunt nemulţumiţi de progeniturile lor de parcă şi-ar fi ratat deja viaţa dacă la trei ani nu activează în echipa participantă la campionatul mondial de dans acrobatic, de exemplu, iar copiii se cred incapabili de a-şi face părinţii fericiţi, deşi ei sunt doar mult prea mici pentru asta. Sigur că există şi copii-minune pe lume, copii care la doi ani bat step, care la trei extrag în minte rădăcina pătrată a unui număr cu cinci cifre sau care la cinci ani compun simfonii. Dar aceştia sunt doar excepţii, întâmplări ale vieţii, extrem de rare şi care nu trebuie în niciun caz să pună o presiune de model pe copiii obişnuiţi. Copiii absolut normali, copiii noştri, au nevoie doar de iubire şi atât pentru a-şi pregăti aripile de zbor.

Drept încheiere, vă las cu filmuleţul de mai jos, făcut în septembrie 2016, la un festival pentru căţei numit Hamfest. Ne-am dus cu Babe a noastră doar de curiozitate, dar odată ajunse acolo, Luna a vrut şi să participe la o probă de concurs cu ea – câinele era băgat într-un ţarc cu tentaţii şi trebuia să vină la chemarea stăpânului, aflat de partea cealaltă a ţarcului, fără să se abată din drum. Fiică-mea a ieşit pe locul cinci, dacă îmi aduc bine aminte, dar a urcat pe scena improvizată pentru premiere cu nemăsurată mândrie, de parcă ar fi câştigat locul întâi. Era ceva reuşit în întregime de ea, la nici opt ani,  într-o lume a adulţilor, iar asta îi mărea satisfacţia.

Însă cel mai mult m-a mirat la acel festival disponibilitatea ei de a i se lua interviu televizat. Ni se mai întâmplase de câteva ori să ne nimerim în situaţii publice în care să fie invitată să vorbească în faţa camerei, şi refuzase de fiecare dată. Ea doar pare un copil lipsit de orice timiditate, pentru că zâmbeşte deschis şi vorbeşte mult, dar realitatea este fix pe dos. În plus, cu numai câteva zile înainte refuzase invitaţia de a filma un material despre o carte, tot la Digi 24. Iar acum doar a întrebat-o o reporteră, total necunoscută, dacă vrea să îi vorbească despre căţelul ei, şi ea a fost imediat de acord. Pentru că acum s-a simţit ea pregătită. Şi pentru că, desigur, căţeii sunt marea ei iubire. Or atunci când iubeşti ceva, faci orice, inclusiv să îţi depăşeşti temerile şi să vorbeşti în faţa unei camere de luat vederi. Chiar dacă îţi frângi mâinile de emoţie în timpul interviului. Şi chiar dacă spui lucruri complet pe alături şi lipsite de orice interes pentru telespectatori, cum ar fi faptul că în familia noastră se mănâncă paste în fiecare luni seară. Important este că ai avut curajul să încerci ceva nou, în ritmul tău şi cu posibilităţile tale. Şi cu părinţii alături, evident.

(filmul original se află aici, la minutul 17:55)

Reclame

Voi aveţi?

– Mama, avem un joc nou la şcoală. Eu şi cu O. suntem în echipa lui D. Şi mai avem un băiat în echipă. Iar la echipa concurentă sunt 5 băieţi.

O. este colega fiică-mii. Deci două fete şi doi băieţi sunt mai tari decât cinci băieţi? Adică eu ştiam asta, bineînţeles, dar mă mir că o ştiu şi ăştia mici:

– Şi de ce ei sunt cinci în echipă, iar voi doar patru?, o întreb eu, curioasă.

– Pentru că D. a spus că noi, fetele, suntem mai tari decât băieţii.

Wow! Respect, domnule D.! Eram deja bucuroasă că fiică-mea a nimerit într-o clasă cu nişte copii supercivilizaţi, care se joacă la grămadă, băieţi cu fete, fără să facă diferenţe de gen, dar să aud că un băieţel le consideră pe fete mai tari decât ei e mult prea mult!

– Ai idee de ce spune el aşa, Luna?

– Cică noi nu avem punct sensibil. Şi din cauza aia.

– Ceee???

– Eee, aşa zice el! Bineînţeles că avem!, mă linişteşte fiică-mea, cu un râs superior. Nu prea ştiu eu pe unde e, cred că prin burtă, pe undeva, dar sigur avem!

Cronica unei zile fructuoase

Dis de dimineaţă, am plecat la IKEA.

Restul poveştii, în imaginile de mai jos:ikea-1Acel moment când îţi dai seama că miile alea de lei băgaţi în Lego, de-a lungul anilor, au fost o investiţie utilă, pentru că fi-ta ştie să citească instrucţiunile de asamblare de la IKEA!

ikea-2Şi nu numai că citeşte, ci şi bate cu ciocanul…

ikea-3… fixează şine…

ikea-4… şi habar nu am cum se numeşte ce face aici, dar a făcut bine.

ikea-5Primele obiecte pe care şi le-a instalat copilu’ în biroul său pentru studiu.

ikea-6Primul beneficiar al noului corp de mobilier din casă.

ikea-7Şi cum aş fi arătat eu dacă aş fi fost astăzi singură, faţă în faţă cu pachetul de la magazin. Noroc că nu am fost!

ADN patern

S-a întors fiică-mea cu bani azi de la şcoală:

– Ia uite, mama, am câştigat doi lei!

Nu am timp să mă mir prea tare, pentru că era deja hotărâtă să îmi explice cum s-a îmbogăţit, şi fără să o întreb eu:

– Fii atentă. X i-a dat lui Y doi lei. Apoi i-a cerut înapoi. Y nu a vrut să-i mai dea înapoi şi X s-a supărat şi tot insista, şi tot insista… Şi Y a început să plângă „Oaaaa! Oaaaa! Nu ţi-i dau! Oaaaa!”. Şi atunci m-am dus eu şi i-am cerut banii lui Y şi gata!

Ce? Cum? N-am înţeles nimic…

– De ce ţi i-a dat ţie şi lui X nu a vrut?

– Păi eu i-am dat un ornament de glob în schimb (n.a.: o dublură de carton din pliculeţele cu troli de la Carrefour). Şi a tăcut imediat.

– Şi X a tăcut? Că banii erau, totuşi, ai lui.

– I-am dat şi lui două dubluri de la magneţi şi gata.

Nu sunt hotărâtă: fiică-mea tocmai a realizat o tranzacţie avantajoasă, vânzând nişte articole pe care nu a dat niciun ban şi de care nu avea nevoie? Sau se antrenează pentru o carieră fructuoasă în negocieri de ostatici, salvări de sinucigaşi şi armistiţii de război? Oricum, indiferent de răspuns, nu pot decât să mă bucur că a început să contribuie de pe-acum la finanţele familiei.

Vă daţi seama??!!

Acum câteva seri, am fost la petrecerea unui prieten de-al fiică-mii. La întoarcerea acasă, Luna m-a rugat:

– Mama, ia uită-te, se mai vede ceva, aici, la ochiul ăsta unde m-a lovit X.? Că mi-a crăpat puţin ochiul când eram pe jos şi mi-a tras un şut în el.

– Nu se vede nimic, Luna, nu te-a lovit tare, i-am spus eu cu voce blândă.

– Ba da! Cum să nu? Mi-a şi scos ochiul puţin! Uite, aşa, l-a mişcat în partea asta. Dar mi l-am pus eu la loc.

A început acum câteva luni elanul ăsta autovictimizant, cu care îmi spune poveşti teribile despre „accidentele” ei, în scopul probabil de a se transforma într-o mare eroină în ochii mei. La început, m-am speriat, bineînţeles, până mi-am dat seama că sunt exagerări. Acum mă simt un pic vinovată că nu îi acord mai multă importanţă, dar zău dacă mă pot abţine să râd atunci când aud relatări ca cea de mai sus, despre un ochi crăpat, mişcat şi pus la loc. Sau despre cum a căzut în cap la şcoală (dar s-a dovedit că se lungise, de fapt, toată pe jos şi a atins un pic şi cu bărbia pământul). Sau despre cum a primit un pumn în burtă de la un coleg de o durea foarte tare (şi brusc i-a trecut atunci când i-am propus să mergem la Urgenţă). Sau despre când a primit o minge în faţă, la ora de sport, de „aproape mi-a scos dintele ăsta nou”. Şi altele. Multe.

Dar nu numai de poveşti horror am parte la întoarcerea de la şcoală. După cum probabil v-aţi dat voi seama, nu am (încă) un copil din aceia care răspund mono-, maxim bisilabic atunci când îi întrebi „Ce ai făcut azi la şcoală?”. Ceea ce este bine, pentru că aşa pot fi la curent cu ceea ce se întâmplă acolo, dar este şi rău, din acelaşi motiv. Adică aşa am aflat şi de prostia, şi de abuzurile, şi de incapacitatea profesională, şi de agresivitatea celor care lucrau în fosta şcoală a fiică-mii. Dacă ea şi alţi câţiva copii (puţini) nu ar fi povestit acasă, aş fi stat şi eu, probabil, liniştită, ca marea majoritate a părinţilor, că am copilul înscris la una dintre cele mai bune şcoli din Bucureşti, deci ce ar putea fi în neregulă acolo?

Acum, pe drumul de întoarcere acasă de la şcoala cea nouă, aud cam aşa ceva:

– Mama, ştii ce am aflat azi la şcoală?

– Nu.

– Cât cântăreşte un elefant de mare.

– Cât?

– Cinci sute de mii de kile!!! Îţi dai seama??!!

Tocmai pentru că îmi dau cât de cât seama, îi retez entuziasmul:

– Poate cinci sute de kilograme. Cinci sute de mii e mult prea mult.

– Dar şi cinci sute e prea puţin. Eu zic că are cinci mii. Îţi dai seama??!!

Şi entuziasmul pare intact.

Sau sunt poveştile semi-horror, ca de exemplu:

– Azi A. a găsit un fir de păr în supă.

– Şi ce a făcut?

– L-a mâncat, ce să facă!

– Ceee?!!!, m-am îngreţoşat eu.

– Şi învăţătoarea i-a zis să nu mai facă aşa ceva.

– Bine, presupun că era al bucătăresei, care trebuie să fie mereu foarte curată, că aşa îi e meseria, am încercat eu să îndulcesc pastila.

– Era clar al femeii de serviciu. Şi să nu-mi spui că şi părul ei e la fel de curat…

Sau:

– Azi mi-a pus piedică B. şi am căzut şi m-am lovit la genunchi şi mi-au curs 13 picături de sânge!!!

Sau:

– C. şi-a băgat degetul în… fund (spus încet de tot, la ureche), apoi l-a băgat în nas, apoi în gură.

– Nu pot să cred că a făcut aşa ceva, am îngăimat eu. Şi învăţătoarea ce a zis?

– Exact ca tine, săraca: „Nu pot să cred că ai făcut aşa ceva!!!”

Uneori mă sperii degeaba:

– Mama, să ştii că azi am plâns la şcoală.

– De ce?, m-am îngrijorat eu imediat.

– De emoţie. Deseară e „Visuri la cheie” şi nu am văzut nicio reclamă la emisiunea asta şi sunt tare curioasă la ce anume o să plâng deseară.

Sau:

– D. a strănutat azi şi a început să plângă.

– De ce?

– S-a speriat, că nu se aştepta să strănute.

Mai sunt şi lucruri spectaculoase, pe care copilul ţine morţiş să mi le împărtăşească după şcoală:

– Mama, ştii că există drum de la Bucureşti la Piteşti dus-întors?

Asta era din categoria K.O. Pur şi simplu, nu am ştiut ce să răspund, dat fiind faptul că am fost de multe ori la Piteşti împreună (avem prieteni buni acolo) şi ne-am întors acasă de fiecare dată, totuşi. Luna a continuat imperturbabilă:

– Daaaa! A fost E. odată. Au plecat dimineaţa la Piteşti şi după câteva ore s-au întors. În aceeaşi zi, îţi dai seama??!!

Şi niciodată (dar niciodată!) ea nu face ceva rău, greşit sau interzis la şcoală. E Domnişoara Perfecţiune, care respectă la literă toate regulile impuse acolo, prin regulament:

– Să vezi ce băgăcios e F.! Vorbeşte mereu, şi la masă, şi peste învăţătoarea lor… La noi în clasă nu se face aşa ceva!

– Mă buc…

– Că noi avem şi în regulament asta!

– Aveţi…

– Da, e mare pe perete.

– Şi ce…

– Doar că e în italiană şi nu înţeleg nimic.

– ??!!:-))

– Sau în spaniolă, nu ştiu exact.

– ??!!:-))))))

– Dar ni l-a citit învăţatoarea în prima zi. Că ea ştie.

– A, OK!

Iar poveştile de genul ăsta continuă de multe ori până seara. Mereu îşi mai aduce aminte câte ceva, un mic amănunt, o întâmplare haioasă, ceva care să o facă să vorbească chiar şi atunci când, la multă vreme după ora ei normală de somn, încerc să lucrez în pat, alături de ea, aşteptând în van să adoarmă.

– … ţaca-ţaca, ţaca-ţaca, ţaca-ţaca…

– Luna, dormi, te rog!

– … ţaca-ţaca, ţaca-ţaca, ţaca-ţaca…

– Luna, dormi!

– Stai, să îţi mai spun una!

– Trebuie să lucrez…

– Fii atentă! Eram la tobogan şi eu am aşteptat să se dea G., ca să nu mai vină copiii peste mine, ca săptămâna trecută (când mi-a povestit cum a căzut în cap şi s-a perindat peste ea jumătate de şcoală, apropo de povestiri horror), şi apoi s-a dat H., şi apoi I., şi încă unul, şi încă unul, şi încă unul, şi încă unul, şi încă unul, şi încă unul… Stai că am greşit: au fost doar nouă! O iau de la capăt: mai întâi G., apoi H., apoi I., şi încă unul, şi încă unul şi încă unul…

Am întors cu teamă capul să văd ce făcea, de vorbea în halul ăla. Nu făcea nimic altceva decât să îi numere pe degeţele: „şi încă unul, şi încă unul, şi încă unul”… Până la urmă, am adormit eu prima, vă daţi seama.

Ne mişcăm şi noi mai cu talent în campania asta?

Mâine se termină cea mai penibilă campanie electorală pe care am văzut-o eu. Cu un ochi deschis pe jumătate, doar, pentru că aveam treburi mai importante de făcut decât să mă uit la competiţia dintre o politiciană falsă până în vârful unghiuţelor şi un impostor periculos faţă de care răposatu’ Vadim Tudor putea părea domnişoară de pension. Deşi sondajele sunt teribile, sper să triumfe, totuşi, raţiunea în alegerile de mâine şi să auzim, în următorii patru ani, sintagma „preşedinta Statelor Unite”. Pentru că altfel…

În fine, după ce ne liniştim, deci, cu americanii, mă gândesc că e momentul să ne apucăm şi la noi acasă de o campanie mai palpitantă. Fiindcă cea actuală lâncezeşte atât de tare, încât până şi copilu’ s-a autosesizat şi a venit cu propuneri:

Ce ziceţi, are perspective de şef de campanie electorală?