THE party and THE tort

Fiică-mea a devenit conştientă de trecerea vremii pe la patru ani. Cam atunci a început să viseze cu ochii deschişi la ziua când va avea opt ani – nu ştiu de ce, dar opt ani i se părea vârsta supremă, copiii MARI aveau opt ani, iar ea de-abia aştepta să fie şi ea mare. Apoi au apărut şi alte astfel de praguri în viaţa ei. La cinci ani, ne-a promis că la şase va înceta să mai asculte varianta radiofonică a „Vrăjitorului din Oz” în absolut fiecare seară; ne exasperase cu fixaţia aceasta, dar e drept că dobândise un fel de reflex condiţionat şi adormea imediat cum se auzea prima replică a piesei – „Dorothy! Dorothy!” –  deci avea şi ea dreptate să persevereze, poate-poate într-o bună zi avea să afle şi urmarea poveştii. La şase ani a încercat să mă convingă să îi explic ce înseamnă „impotent”; trecusem pe stradă pe lângă un homeless care îşi gratulase un confrate cu acest epitet, iar eu m-am răstit la el să vorbească frumos de faţă cu un copil:

– Ai văzut cum l-am pus la punct?, m-am împăunat eu.

– Daaa! Dar ce a vrut să spună?

– Asta nu pot să-ţi explic acum, sunt lucruri pentru oameni mari. Tocmai de aceea i-am spus să tacă.

– Hai, încearcă, totuşi, poate înţeleg.

Atunci când şi-a dat seama că sunt de neînduplecat, Luna s-a resemnat:

– Bine… Mai discutăm la şapte ani, atunci.

Nu am mai discutat la şapte ani despre asta, dar nici uşor nu mi-a fost la vârsta aceea, la care întrebările despre lume şi viaţă veneau în valuri. Apoi a făcut opt ani, la care fiică-mea s-a făcut vizibil o domnişorică. Iar acum, când mai are puţin de tot şi împlineşte nouă, cea mai arzătoare dorinţă a ei pare să fie să aibă zece ani. Pentru că aşa a citit ea pe prospectul unei drone de jucărie, că e pentru copii mai mari de zece ani. Iar ea vrea o dronă.

Şi totuşi, există o anumită zi din an în care fiecare copil îşi doreşte să aibă fix vârsta pe care o are: ziua lui. Pentru că e ziua aceea în care primeşte cadouri, mănâncă prostii şi, cu puţin noroc, face şi o petrecere la un loc de joacă. Luna a avut puţin mai mult noroc, pentru că i-am făcut astfel de petreceri de mai multe ori până acum. Iar anul acesta îi vom face din nou, în acelaşi loc ca anul trecut: Fit Fun Kids.

Prima dată a fost acolo acum doi ani, la ziua unui coleg de-al ei, şi i-au plăcut la nebunie animatorii (băieţi) care le-au făcut copiilor demonstraţii de street- şi break-dance, Xbox-ul, jocurile pe echipe, saltelele…

Apoi la ziua altui coleg, la care s-a simţit la fel de bine şi după care ne-a declarat solemn că numai acolo vrea să-i facem şi ei ziua. Între timp, organizatorii şi-au schimbat sala, dar animatorii au rămas, aşa că ne-am dus după ei în noua locaţie şi tot bine a fost. Deşi saltele de sărit şi pereţi de escaladă nu mai erau, dar nici copiii nu mai erau atât de mici încât să aprecieze neapărat astfel de distracţii – au cântat, au dansat şi au participat cu multă bucurie la toate joculeţele pe care le-au organizat animatorii aceia neobosiţi. Ca şi unii dintre adulţi, de altfel. Nu spun cine, persoane importante 😉

Anul acesta i-am propus Lunei să căutăm un loc nou, dar a fost de neclintit în hotărârea ei de a petrece tot acolo. Deşi am dus-o să vadă şi alte săli asemănătoare (cele de la Jingle Joy). Şi deşi între timp a mai fost la câteva aniversări care i-au plăcut şi de la care s-ar fi putut inspira, cum a fost de exemplu la Divertiland, când copiii au avut la dispoziţie patru ore de participare la toate distracţiile de acolo (yupiiii!). Tot câteva ore de distracţie au avut şi la parcul de aventură din Herăstrău, cu căţărat prin copaci şi dat pe tiroliene, dar e drept că aceasta nu ar fi o idee potrivită pentru a o aniversare care are loc în luna decembrie. Iar la un moment dat, am crezut chiar că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior şi putem scăpa ieftin, atunci când am fost la ziua unui prieten de-al Lunei acasă la el, şi fiică-mea a zis că vrea şi ea la fel; fusese o petrecere-surpriză, organizată de părinţii lui, iar Lunei i-a plăcut la nebunie cum ne-am ascuns noi toţi într-o cameră întunecată şi, când a ajuns sărbătoritul acasă şi a aprins lumina, i-am strigat în cor „La mulţi ani!”, fix ca în filme. La întoarcerea acasă în acea seară, Luna mi-a spus:

– Mama, cred că cel mai bine îmi faceţi şi mie o petrecere-surpriză.

– Păi cum să mai fie surpriză, când tu ştii că noi vrem să îţi serbăm ziua?, am zâmbit eu.

– Mă prefac că nu ştiu.

Mda, probabil că nu ar fi fost o idee bună, totuşi. Şi oricum a renunţat repede la ea, pentru a reveni la marea ei iubire pentru Fit Fun Kids.

Odată ce am stabilit locul, am început să caut singurul lucru care mai lipsea din organizare: tortul. Zile întregi am salivat la pagini de prezentare web de cofetării mai mult sau mai puţin oficiale, care mai de care mai apetisantă, cu torturi mirobolante şi compoziţii despre care nici măcar nu auzisem. Şi tot zile întregi am încercat să găsesc un cofetar dintr-ăştia mult-lăudaţi în cercurile de mămici care să pretindă un preţ rezonabil. Ştiu, este multă muncă în spatele acelor construcţii, dar să ceri 120 de lei pe un kilogram de tort făcut în bucătăria ta mi se pare deosebit de deplasat. Sau poate că sunt eu mult mai săracă decât îmi dau seama. De altfel, am început să am cam des impresia că trăiesc într-un univers paralel cu al altora, cum ar fi atunci când văd pâine la 17 lei sau aud de salarii de parlamentari cu bac-ul luat pe pile. Dar să trecem peste. Important este că nici copilului nu i-au plăcut preţurile astea (nu ştiu când a devenit atât de raţională), aşa că m-a anunţat că nu mai vrea tort, ci tartă. Are ea o tartă preferată la cofetăria din cartier (Ina, face nişte preparate absolut delicioase, o recomand cu mare încredere), cu cremă de vanilie şi un morman de zmeură pe deasupra, pe care o capătă la ocazii. Iar cum acum este o ocazie… Am negociat din greu cu ea să facem un tort cu o compoziţie similară, să putem înfige măcar o lumânare în el la petrecere, în loc să punem pe masă câteva farfurii cu tarte plate. Deci vom avea un tort simplu, fără marţipane şi alte decoraţiuni, ca pentru un om mare.

Sau aproape. Pentru că totuşi un decor va avea: Luna i-a dat din timp o comandă fermă prietenei noastre care face minunăţii din FIMO, cu dimensiuni mici şi detalii precise. Anul trecut a primit de la Coca o figurină care o reprezenta pe ea cu labradorul de la Giurgiu, anul ăsta şi-a dorit Jack Russell-ul de la Bucureşti şi pisica mititică ce s-a aciuat de curând la biroul lui taică-său. Să vedem cum îi priponim printre zmeure…

Deci până la urmă pare că le-am aranjat, cumva, pe toate. Doar un mic necaz am mai păţit cu cadoul nostru, al părinţilor. Acum ceva timp, am încercat să aflu de la Luna ce îşi doreşte de ziua ei. Începuseră deja să-mi ceară sugestii şi părinţii copiilor invitaţi la petrecere, iar eu nu ştiam nici măcar ce cadou să-i luăm noi. Aşa că i-am spus-o direct:

– Zi-mi cam ce ţi-ai dori. Întreabă lumea.

– Păi mie mi-ar plăcea să fie surprize. Nu vă zic nimic.

– E mai greu aşa, să ştii… Nu am vrea să primeşti numai lucruri care nu îţi plac. În anii trecuţi, ne mai inspiram măcar din lista lui Moş Crăciun. Dacă acum nu ai mai făcut-o, nu mai ştiu ce îţi doreşti.

Pentru că, da, acest copil al nostru nu a mai pus pe frigider nicio listă cu dorinţe pentru Moş anul acesta.

– Dar am făcut-o!

Stupoare! Habar nu aveam.

– Şi unde e? Hai să o punem la poştă până nu e prea târziu!, am încercat eu timid o şmecherie.

– Nu. Pentru că anul ăsta nu vreau să o mai vedeţi voi. E între mine şi Moşu’.

Deci cam până aici ne-a fost cu Moş Crăciun, suspectez eu. Cât despre ziua ei, uraţi-ne succes să îi placă ce i-am luat până la urmă, după gustul nostru. Vă ţin la curent peste câteva zile dacă aşa va fi fost.

Anunțuri

Când practica vine în sprijinul teoriei

Suntem la veterinar. Căţeluşa noastră are, ca de obicei, probleme. De data asta, i s-a umflat o urechiuşă (cealaltă, nu cea pe care i-am operat-o anul trecut) şi, din când în când, mergem să i-o vidanjeze medicul. Şi cum eu nu sunt mare fană de peisaje cu seringi, ace, sânge şi alte lichide mult prea personale, după părerea mea, pentru a fi exhibate, aşteptăm finalul operaţiunii pe hol.

Holul acesta este foarte mic. Nu ştiu să estimez în metri pătraţi (pentru că, deh, sunt femeie, iar femeile şi dimensiunile… ştiţi voi!), dar ca să vă faceţi o idee, vă spun că în el de-abia încap trei scaune, o măsuţă cu pliante şi un dozator de apă. Iar funcţia acestui hol este de anticameră atât pentru cabinetul veterinar în care se află acum căţeluşa noastră, cât şi pentru sala de cosmetică canină de alături, în care de obicei sunt lăsaţi căţeluşi la spălat şi la tuns.

În momentul în care ieşim noi în hol, pe unul dintre cele trei scaune mai aşteaptă o doamnă, cu o lesă şi o haină micuţă de căţel lângă ea. Ne salutăm discret şi politicos, după care fiecare îşi vede de-ale lui. Mai puţin fiică-mea, care se uită pe geamul de la cosmetică canină şi începe să bombăne:

– Păi da, că acum e vremea perfectă pentru asta! Mama, n-o să-ţi vină să crezi, dar cineva şi-a lăsat câinele la tuns aici!

Schimb rapid de priviri între mine şi doamna de pe scaun. A mea e îngrijorată, a ei e amuzată. Uf, deci are simţul umorului! Luna continuă să toace mărunt, fără să se gândească nici măcar o clipă că doamna nu avea unde să aştepte altundeva, decât la cosmetică:

– Nu se poate aşa ceva! Îţi dai seama ce frig îi e lu’ ăla mic, săracu…

– Poate are o nevoie specială şi trebuie neapărat tuns. Şi oricum, cred că îl îmbracă după aceea, încerc eu să repar ireparabillul, în timp ce doamna continuă să tacă amuzată.

– Nu, nu! Nu pare bolnav, clar e pentru imaginea stăpânului! Fiţă!

Cam până aici a rezistat biata femeie:

– Ǎăă… uite-i hăinuţa, arată ea spre scaunul alăturat. Câinele meu este un westie alb şi lăţos, care are un foarte prost obicei să intre prin toate noroaiele şi să se murdărească teribil de tare. Trebuie neapărat îngrijit şi tuns des.

Am plecat spre casă cu un copil stacojiu şi mut. Dar nu înainte de a-i mulţumi doamnei că mi-a oferit prilejul de a-i proba şi practic copilului meu învăţătura pe care i-o tot repet de ani de zile, dar care pare să nu-i intre deloc în cap: „Niciodată, dar NICIODATǍ, nu vorbeşti pe cineva de rău în public, chiar dacă ai impresia că nu te aude nimeni.” Nu înţeleg de ce nu o poate învăţa, pentru că nu e o regulă complicată. Mai ales că am grijă să adaug întotdeauna: „Acasă la noi, între patru pereţi, bârfim cât ai tu chef”. Trebuie să-i las, totuşi, şi ei o supapă de evacuare. Şi mie.

Războiul înnăscut al sexelor

I. Septembrie 2016. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietenul ei, să-i zicem „Ionuţ”:

– Ce mi-ar plăcea să câştig… 500.000 lei pe lună!, visează Ionuţ cu voce tare.

– Păi şi ce să faci cu atâţia bani?, se miră Luna.

– Iau acum 500.000, luna viitoare 500.000, luna viitoare 500.000… Până mă fac bogat. Apoi îmi cumpăr o maşină mare şi frumoasă. Şi o casă mare şi frumoasă. Şi o soţie…

– Soţiile nu se cumpără!

– Ba da. Mă duc la emisiune la televizor, spun că sunt bogat şi îmi găsesc soţie.

II. Septembrie 2017. Discuţie de maşină între fiică-mea şi prietena ei, să-i zicem „Măriuca”:

– Mie mi-ar plăcea să fiu băiat pentru o zi, visează Luna cu voce tare.

– Nuuuu!, sare prietena ei. Băieţii sunt atââât de plictisitori!

– Mda, aşa este, aprobă Luna cu jumătate de gură. Da’ ştii că la un moment dat va trebui să te măriţi cu unul d-ăsta, totuşi!

– Ştiu…

– Adică, dacă vrei să faci un bebeluş dintr-aceia foarte-foarte drăguţi, şi să-i alegi pantofiori dintr-aceia foarte-foarte micuţi, n-ai încotro şi va trebui să o faci şi pe asta.

– Of…, oftează a mare durere Măriuca.

III. Septembrie 2030. Le citesc Lunei, Măriucăi şi lui Ionuţ povestirea asta. Apoi râdem.

Cuvinte, cuvinte

– Mama, îl mai ştii pe X?, începe fiică-mea una dintre nenumăratele poveşti pe care le are de spus după prima zi de şcoală de vacanţă.

Îl ştiu pe X, cum să nu-l ştiu! E cel care face declaraţii de iubire universală în timpul mesei de prânz de la şcoală şi care a cerut-o pe Luna de nevastă în ultima tabără în care au fost împreună.

– Băieţelul care s-a ridicat de la masă şi a declarat că le iubeşte pe toate femeile, nu-i aşa?, îmi verific eu memoria.

– FETE, nu femei! E o diferenţă, mama!

Nu, zău…

– Da, el este. Azi am stat mai mult cu el. Pentru că îl plac foarte mult. Nu îl IUBESC, pentru că e o diferenţă, dar îl plac.

Altă diferenţă esenţială…

– Şi l-am învăţat matematică.

– Şi el a vrut?, mă îndoiesc eu. Că e totuşi vacanţă.

Am nişte scenarii horror în minte, pentru că ştiu prea bine forţa de persuasiune a Lunei atunci când îşi pune ceva în cap — şi nu mă refer neapărat la o forţă metaforică.

– Da! Că i-am dat nişte exerciţii frumoase. Uite!

Scoate repede un caiet să-mi arate. E plin de calcule destul de complexe, aşa că o întreb din nou cu îndoială:

– Şi a ghicit?

– Nu a ghicit, a CALCULAT! Că e o…

– … diferenţă, ştiu, ştiu…

Deci, stimată doamnă mama lui X, dacă vă vine copilul acasă şi vă spune că ştie ecuaţii cu trei necunoscute şi înmulţiri cu 11, deşi de-abia a terminat clasa pregătitoare, credeţi-l, că doar ce l-a învăţat Luna astăzi. Printre altele. Pentru că au mai făcut o groază de lucruri: au văzut documentare cu invenţii, au făcut artă din reciclabile, s-au plimbat prin parc, au mâncat prostii, s-au dat în tiribombe, au făcut şi teme… Nu se mai oprea din turuit fiică-mea astă-seară, la culcare. Până când, la a nu ştiu câta întrebare filozofică pe care mi-a pus-o, i-am răspuns neatent şi necenzurat:

– E o reminiscenţă din comunism, probabil.

Şi atunci am auzit brusc ceea ce tânjeam să aud de foarte multă vreme:

– Cred că o să mă culc acum, totuşi. Noapte bună, mama!

De azi înainte, o să ţin dicţionarul de neologisme la capul patului. Nu se ştie niciodată când pot avea nevoie ba de o clarificare de sens pentru mine, ba de un somnifer garantat pentru ea.

Ocupaţii de vacanţă

Ziua 1

– Mama, ia uite, m-am făcut frumoasă!, mă anunţă Luna mândră de ea şi întânzindu-mi mâna pe care scrie, cu carioca roşie: „Sunt frumoasă!”

Ziua 2

– Mă duc afară, să-l dresez pe Lord ca la concursuri, pentru când s-o face iar Ham Talent!

Ziua 3

– Mamaaaa!, mă strigă fiică-mea din baie. Ghici ce dă roşu cu alb şi albastru!

– Steagul Franţei, glumesc eu.

– Nope! Dă roz!

– Da’ ce faci tu acolo?

– Artă. Cu pasta de dinţi.

Ziua 4

– Ia să vedem, mai ţii minte cum îl cheamă pe soţul oii, Luna?

– Ăăă… ştiu! Iad!

Ziua 5

– Luna, te rog să nu intri în baie în următorul sfert de oră, pentru că am pus…

– Nicio problemă! Oricum nu puteam, pentru că acum intru în Italia, mă asigură ea pripit, cu ochii în ecranul Google Maps.

Ziua 6

Era clar că, în ritmul ăsta, se va ajunge şi la urcatul pe pereţi:

Ziua 7

– Ce bine ţi-ar prinde să ai şi tu un hobby acum, în loc să stai degeaba…

– Păi am, tata!, se apără Luna. Psihologia. Doar că în momentul ăsta nu am niciun caz, ce să fac?

Uneori mă întreb dacă e cu adevărat inocentă când scoate perlele astea pe gură…

– Mama, tu mă mai iubeşti?

Ca un fulger mă loveşte evidenţa faptului că azi nu i-am zis asta. Şi cred că nu i-am zis-o nici ieri, poate nici cu o zi înainte… Îmi promisesem să i-o spun cât de des pot, cel puţin zilnic, ştiind cât de sănătos poate fi pentru o relaţie (orice relaţie) un astfel de obicei, şi cât mi-a lipsit mie să aud astfel de vorbe de la ai mei, trăitori în vremuri în care aşa ceva era aproape de neconceput. Şi totuşi am pierdut ritmul. Am ajuns să i-o spun rar, doar atunci când se întâmplă ceva mai special între noi sau când, iată, mi-o cere ea.

Îi văd ochişorii sincer plini de speranţă în aşteptarea răspunsului meu. Şi momentele acestea de conectare au ajuns mult mai rare ca pe vremuri. Nu e deloc înţelept să le pierd aşa…

– Of, pui, sigur că te iubesc!

E uşurată, iar ochişorii ei continuă să sclipească, acum şi cu o brumă de bucurie într-un colţ:

– Serios?, îmi cere ea confirmări suplimentare, în timp ce îşi încolăceşte mânuţele în jurul mijlocului meu.

– Sigur că da, o liniştesc eu. Te iubesc mult. Cel mai mult de pe lumea asta. Şi o să te iubesc toată viaţa mea.

Atât de frumos îi citesc fericirea pe faţă, încât simt nevoia să plusez:

– Ba chiar şi după ce nu o să mai fiu, tot o să te iubesc.

– Chiar?, se bucură ea în continuare, dar şi un pic neîncrezătoare. Tocmai din iad, de acolo, de unde o să fii tu atunci?

Prietenia nu are vârstă

Eu nu îmi aduc aminte să fi fost atât de atrasă de bătrâni, atunci când eram copil, pe cât este fiică-mea de când se ştie. Toţi vecinii în vârstă o plac pentru felul ei deschis în care îi salută şi stă la taclale cu ei, de parcă ar fi de-un leat. Iar cu vecinele e de-a dreptul prietenă la cataramă: îşi povestesc vieţile atunci când se întâlnesc în lift sau pe la piaţă, unora li se adresează pe numele mic, iar cu altele chiar se vizitează uneori. Vecina noastră cea mai apropiată era, până acum câţiva ani, când a murit, o bătrânică singură şi bolnavă, pe care o ajutam care cât puteam (eu fizic, iar Luna cu giumbuşlucuri care să îi aducă zâmbetul pe buze). Bona Lunei, care m-a ajutat ea atunci când trebuia să mă împart între un copil prea mic şi o mamă prea neputincioasă, era tot o vecină de-a noastră, trecută de şaptezeci de ani, pe care Luna a adorat-o. Iar anul ăsta, de Mărţişor, o nouă idilă s-a legat între fiică-mea şi vecina noastră de dedesubt, nici ea tocmai tinerică, căreia i-a dus o zambilă la uşă, aşa cum a dus tuturor doamnelor din bloc pe care le cunoştea:

– O primăvară frumoasă!, i-a întins Luna floarea peste prag, cu un zâmbet.

– Oh… Nu am primit nimic de la nimeni până acum, îţi mulţumesc mult, i-a răspuns vecina, vizibil emoţionată.

Cred că a şters instantaneu cu buretele toate lipăielile de paşi mici care i se perindă pe deasupra capului, zilnic, şi ţipetele care răzbat uneori prin tavanul ei, şi inundaţiile (involuntare, desigur) pe care le-a îndurat în anii ăştia de când locuim noi deasupra…

La Giurgiu, din cauza faptului că nu locuim la bloc, numărul de cunoştinţe al Lunei este cu mult mai redus, implicit al celor în etate. Acolo există, desigur, bunicul, de care fiică-mea este foarte apropiată, dar parcă tot îi lipsesc vecinele cu care să schimbe o vorbă, două, aşa cum face la Bucureşti. Dar nu complet:

– Mama, ne laşi să ieşim în parc mai târziu cu doamna Rodica?, mă întreabă Luna ieri pe la prânz, cu ochişorii sclipind de bucurie, la întoarcerea acasă de la cumpărături, împreună cu prietena ei (de opt ani).

Doamna Rodica e o doamnă de peste 70 de ani, cred, pe care fetele au cunoscut-o într-una din verile trecute şi cu care au legat o inexplicabilă relaţie de prietenie, bazată pe cele câteva minute cât au vorbit, în mijlocul străzii, despre câini şi alte nimicuri. M-am întâlnit şi eu o dată cu ea, Luna ne-a făcut emoţionată prezentările, iar doamna mi-a povestit cum pendulează locativ între Timişoara, Bucureşti şi blocul de vizavi de noi, de la Giurgiu. Eu nici nu mai ţin minte cum arată, Luna în schimb… Ei bine, Luna aduce vorba cel puţin lunar despre doamna Rodica, iar faptul că nu a mai văzut-o de foarte multă vreme (peste un an, cred) o întristase: „Dacă a murit, că era bătrână?”

Deci clar că azi nu poate fi decât extrem de fericită că doamna Rodica este bine, mersi şi, în plus, dornică de plimbare:

– O să se mute în Berceni, lângă noi!, mă ţine Luna la curent cu ce au mai discutat ele, ca fetele, pe stradă.

– Şi de unde şi până unde să ieşiţi în parc împreună?, întreb eu reticentă.

– Ea a zis. A zis s-o strigăm la geam, după şapte seara, şi ea coboară să meargă cu noi.

Păi da, că aşa se obişnuieşte la bloc, mă gândesc eu, copiii se strigă unii pe alţii la geam ca să iasă la joacă. Dau să îmi manifest neîncrederea că săraca femeie are şi alte motive pentru a face aşa ceva în afară de politeţe, când Luna îmi interpretează eronat ezitarea şi adaugă repede:

– Stai liniştită, că nu ne poate face nimic rău. E bătrână. Cred că, dacă îi dau un picior, moare.

Şi se încruntă demonstrativ, aşezându-se în poziţie de karatist cu greutate. Deci cam până aici ne-a fost cu gerontofilia.