Uneori mă întreb dacă e cu adevărat inocentă când scoate perlele astea pe gură…

– Mama, tu mă mai iubeşti?

Ca un fulger mă loveşte evidenţa faptului că azi nu i-am zis asta. Şi cred că nu i-am zis-o nici ieri, poate nici cu o zi înainte… Îmi promisesem să i-o spun cât de des pot, cel puţin zilnic, ştiind cât de sănătos poate fi pentru o relaţie (orice relaţie) un astfel de obicei, şi cât mi-a lipsit mie să aud astfel de vorbe de la ai mei, trăitori în vremuri în care aşa ceva era aproape de neconceput. Şi totuşi am pierdut ritmul. Am ajuns să i-o spun rar, doar atunci când se întâmplă ceva mai special între noi sau când, iată, mi-o cere ea.

Îi văd ochişorii sincer plini de speranţă în aşteptarea răspunsului meu. Şi momentele acestea de conectare au ajuns mult mai rare ca pe vremuri. Nu e deloc înţelept să le pierd aşa…

– Of, pui, sigur că te iubesc!

E uşurată, iar ochişorii ei continuă să sclipească, acum şi cu o brumă de bucurie într-un colţ:

– Serios?, îmi cere ea confirmări suplimentare, în timp ce îşi încolăceşte mânuţele în jurul mijlocului meu.

– Sigur că da, o liniştesc eu. Te iubesc mult. Cel mai mult de pe lumea asta. Şi o să te iubesc toată viaţa mea.

Atât de frumos îi citesc fericirea pe faţă, încât simt nevoia să plusez:

– Ba chiar şi după ce nu o să mai fiu, tot o să te iubesc.

– Chiar?, se bucură ea în continuare, dar şi un pic neîncrezătoare. Tocmai din iad, de acolo, de unde o să fii tu atunci?

Prietenia nu are vârstă

Eu nu îmi aduc aminte să fi fost atât de atrasă de bătrâni, atunci când eram copil, pe cât este fiică-mea de când se ştie. Toţi vecinii în vârstă o plac pentru felul ei deschis în care îi salută şi stă la taclale cu ei, de parcă ar fi de-un leat. Iar cu vecinele e de-a dreptul prietenă la cataramă: îşi povestesc vieţile atunci când se întâlnesc în lift sau pe la piaţă, unora li se adresează pe numele mic, iar cu altele chiar se vizitează uneori. Vecina noastră cea mai apropiată era, până acum câţiva ani, când a murit, o bătrânică singură şi bolnavă, pe care o ajutam care cât puteam (eu fizic, iar Luna cu giumbuşlucuri care să îi aducă zâmbetul pe buze). Bona Lunei, care m-a ajutat ea atunci când trebuia să mă împart între un copil prea mic şi o mamă prea neputincioasă, era tot o vecină de-a noastră, trecută de şaptezeci de ani, pe care Luna a adorat-o. Iar anul ăsta, de Mărţişor, o nouă idilă s-a legat între fiică-mea şi vecina noastră de dedesubt, nici ea tocmai tinerică, căreia i-a dus o zambilă la uşă, aşa cum a dus tuturor doamnelor din bloc pe care le cunoştea:

– O primăvară frumoasă!, i-a întins Luna floarea peste prag, cu un zâmbet.

– Oh… Nu am primit nimic de la nimeni până acum, îţi mulţumesc mult, i-a răspuns vecina, vizibil emoţionată.

Cred că a şters instantaneu cu buretele toate lipăielile de paşi mici care i se perindă pe deasupra capului, zilnic, şi ţipetele care răzbat uneori prin tavanul ei, şi inundaţiile (involuntare, desigur) pe care le-a îndurat în anii ăştia de când locuim noi deasupra…

La Giurgiu, din cauza faptului că nu locuim la bloc, numărul de cunoştinţe al Lunei este cu mult mai redus, implicit al celor în etate. Acolo există, desigur, bunicul, de care fiică-mea este foarte apropiată, dar parcă tot îi lipsesc vecinele cu care să schimbe o vorbă, două, aşa cum face la Bucureşti. Dar nu complet:

– Mama, ne laşi să ieşim în parc mai târziu cu doamna Rodica?, mă întreabă Luna ieri pe la prânz, cu ochişorii sclipind de bucurie, la întoarcerea acasă de la cumpărături, împreună cu prietena ei (de opt ani).

Doamna Rodica e o doamnă de peste 70 de ani, cred, pe care fetele au cunoscut-o într-una din verile trecute şi cu care au legat o inexplicabilă relaţie de prietenie, bazată pe cele câteva minute cât au vorbit, în mijlocul străzii, despre câini şi alte nimicuri. M-am întâlnit şi eu o dată cu ea, Luna ne-a făcut emoţionată prezentările, iar doamna mi-a povestit cum pendulează locativ între Timişoara, Bucureşti şi blocul de vizavi de noi, de la Giurgiu. Eu nici nu mai ţin minte cum arată, Luna în schimb… Ei bine, Luna aduce vorba cel puţin lunar despre doamna Rodica, iar faptul că nu a mai văzut-o de foarte multă vreme (peste un an, cred) o întristase: „Dacă a murit, că era bătrână?”

Deci clar că azi nu poate fi decât extrem de fericită că doamna Rodica este bine, mersi şi, în plus, dornică de plimbare:

– O să se mute în Berceni, lângă noi!, mă ţine Luna la curent cu ce au mai discutat ele, ca fetele, pe stradă.

– Şi de unde şi până unde să ieşiţi în parc împreună?, întreb eu reticentă.

– Ea a zis. A zis s-o strigăm la geam, după şapte seara, şi ea coboară să meargă cu noi.

Păi da, că aşa se obişnuieşte la bloc, mă gândesc eu, copiii se strigă unii pe alţii la geam ca să iasă la joacă. Dau să îmi manifest neîncrederea că săraca femeie are şi alte motive pentru a face aşa ceva în afară de politeţe, când Luna îmi interpretează eronat ezitarea şi adaugă repede:

– Stai liniştită, că nu ne poate face nimic rău. E bătrână. Cred că, dacă îi dau un picior, moare.

Şi se încruntă demonstrativ, aşezându-se în poziţie de karatist cu greutate. Deci cam până aici ne-a fost cu gerontofilia.

Coşmar?

Pentru că nici nu mai încape în pătuţul ei de copil mic, dar nici nu nu vrea să doarmă singurică într-o cameră a ei, de o vreme încoace (mult prea multă vreme, dacă e să mă întrebaţi pe mine), fiică-mea şi-a apropriat cu mare tupeu o jumătate din patul conjugal, dormind când cu mine, când cu taică-său, după cum are chef. De obicei, are chef mai mult cu taică-său. Iar eu mă refugiez atunci prin alte camere, unde, trebuie să recunosc, savurez răsfăţul de a dormi dusă, fără picioruşe pe beregată, coate în plămâni sau cine ştie ce alte „atenţii” tandre din partea copilului.

Asta nu înseamnă, însă, că nu mă trezesc uneori cu ea pe cap, la propriu şi la figurat, în miez de noapte. Sau că nu pot avea surprize şi la trezire, dis-de-dimineaţă:

– Mamaaaaa! Hă, hă, hă…

– Wow, de ce plângi aşa?, mă îngrijorez eu văzând-o în hohote.

– Am visat căăăăă… aveai un accident şiiiiii… hă, hă, hă… şi mureaaaaaaai…

Oricât de multe şmecherii pedagogice aş şti, subiectul ăsta e de natură să mă blocheze puţin. Pe cine nu ar bloca?

– A fost doar un vis, încerc eu să o liniştesc.

– Dar dacăăăăă… mori de-adevăratelea? Hă, hă, hă…

– Cum să mor? N-ai văzut ce bine conduc?

– Nuuuuu… că te călca o maşină în vis.

– Nu-ndrăzneşte nimeni să mă calce pe mine, ştii doar ce gură rea am!, continui eu să glumesc, dar fără folos.

– Şi dacăăăăă…. totuşi….

Şi atunci mă străfulgeră o idee: oare ce s-ar întâmpla dacă i-aş răspunde serios la întrebarea asta care pare, totuşi, serioasă?

– Îl ai pe tata, dacă păţesc eu ceva.

– Daaaa… hă, hă, hă… dar el nu e aici… Cine mă duce pe mine la şcoală?

– Te muţi la Giurgiu.

– NUUUUUU…

– Vine bunică-ta şi stă cu tine la Bucureşti.

– NUUUUUU…

– Păi aia nu vrei, aia nu vrei, încep eu să-mi pierd răbdarea, în glumă, desigur. Dar ce vrei tu?

– Vreau să ştiu cu cine dorm eu noaptea dacă tata sforăie iar prea tare… Hă, hă, hă…

Deci discuţiile „grele” cu copiii nu sunt întotdeauna chiar atât de grele pe cât ne temem noi, abordaţi-le cu încredere!

Fetiţa mea. A mea, a mea, a mea <3

Mai întâi şi mai întâi, am întrebat-o dacă vrea să scape de obiceiul ăsta prost. Pentru că este foarte important să vrea ea, altfel nu putem reuşi. Şi a zis că da, vrea. Apoi am întrebat-o de ce crede ea că face asta. Şi mi-a zis că uită să îşi ia şerveţele la ea. M-am dus la baie, am luat mai multe bucăţi de hârtie igienică şi m-am întors:

– De-acum înainte, îmi ceri mie când ai nevoie.

După aia, am întrebat-o ce îi place ei mai mult şi mai mult. Mi-a răspuns că îi place să citească. Şi atunci mi-a venit o idee: le-am denumit „capitole”, în loc de „lecţii”. Ca să-i placă mai tare, să fie atrasă să facă asta, pentru că de lecţii nu prea e nimeni atras. Apoi am întrebat-o care e al doilea lucru care îi place cel mai mult. Mi-a răspuns că să biciclească. (Adică să meargă pe bicicletă, dar cred că ai înţeles şi tu asta…) Şi i-am zis aşa:

-Fii atentă! Primul capitol: când îţi vine să bagi degetul în nas, întinzi mâinile în faţă şi dai din picioare, ca atunci când mergi pe bicicletă.

Şi chiar aşa a făcut! Şi a funcţionat! Deci am trecut la capitolul doi: să ţină mâinile la spate în loc să şi le bage în nas. A fost puţin mai greu, dar a mers şi asta. Atunci m-am gândit să o întreb care e al treilea lucru care îi place cel mai mult. Cică să cânte. Şi am făcut capitolul trei: când îi vine să bage degetele în gură, începe să cânte! Iar asta e o chestie genială, pentru că nu poţi să cânţi cu degetele în gură, că ţi le muşti şi te doare. Deci a reuşit şi capitolul trei, nu a mai băgat degetele în gură!

Să vedem mâine ce facem, că i-am dat şi temă pentru acasă: va trebui să ia o foaie de hârtie şi să îşi noteze pe ea de câte ori mai face gestul ăsta, ca să ştim cât am progresat.

De ce nu zici nimic, mama? Da, ştiu, e ciudat, pentru că ea a mai fost şi la psihologi şi nu a reuşit, dar eu mă gândesc că şi eu sunt puţin psiholog, aşa, că eu sunt mai înţeleaptă, şi în plus sunt şi copil, deci e mai uşor să mă înţeleagă decât dacă aş fi fost adult. Eu cred că dacă mai lucrăm puţin la chestia asta, o să scape de tot de obiceiul ăla prost. Ce? Nu înţeleg ce zici… Ce e aia coghi… cog-ni… compor… Nu înţeleg nimic din ce spui. Normal că nu am învăţat niciodată terapie din aia de care zici tu, pur şi simplu aşa am gândit eu că trebuie să fac. Nu pot să cred că plângi acum!!! Ah, da, eşti emoţionată şi mândră de mine! Na, că acum mi-au dat şi mie lacrimile! Hai, mă, mama!!!

Greusus a începutusus

După cum era de aşteptat, după discuţia de ieri seară, cand fiică-mea nu putea dormi de grija „Cine-a fost primul, mama: oul, găina, laptele sau vacele?”, curioasa mică şi insomniacă a vrut să ştie lucruri şi mai complicate pentru mine:

– Da’ România de când este?

Zic că sunt şi mai complicate întrebările din istorie pentru că aici nu merge să te dai lovit că nimeni nu ştie cum a fost, că Facerea lumii, că bla, bla… Aici trebuie să vii cu cifre precise.

– Ǎăă… România Mare, aşa cum o cunoaştem noi acum, s-a format în 1918. Chiar, la anu’ împlineşte o sută de ani.

– O sută de ani?!, se miră fiică-mea. Doar atât?! Nu, pe mine mă interesează să ştiu de când era România mică. Cât de mică, micuţă o fi fost ea.

Fac rapid o trecere în revistă a cunoştinţelor mele în domeniu („rapid” pentru că am puţine, merge repede rememorarea). Să-i zic de Cuza? Da, că îi place de el. De solistul de la Noaptea Târziu, adică.

– Era acum mai mult de un secol şi jumătate. Aici, unde suntem noi, se numea Ţara Românească, în Moldova era, ce să vezi, Moldova, şi…

– N-ai înţeles. Îţi spun altfel: primul român, când s-a născut el?

Şi atunci îmi aduc aminte că tocmai ce-a fost cu şcoala la o expoziţie tematică despre Roma Antică, la un mall (unde altundeva?), şi s-au îmbrăcat cu togi, şi s-a întors oripilată că au văzut nişte ţâţe de lupoaică, şi amărâtă că ea nu a înţeles nimic, iar eu am profitat şi i-am spus că, dacă ar citi şi ea câte ceva din când în când, ar şti, precum unii dintre colegii ei, şi despre împăraţii romani, şi despre zeii din mitologie… Cam o oră a durat atunci interesul ei pentru cultura antichităţii. Am răsfoit vechea mea carte cu mitologia greco-romană, am schiţat un arbore genealogic al zeilor principali, de ne-am prins amândouă urechile cu incestuoşii ăia de se cuplau frate cu soră, mamă cu fiu etc. şi atât. A doua zi, uitase cu desăvârşire cât de ruşinată se simţise că nu ştiuse să răspundă la nicio întrebare de-a animatorilor de la mall. Dar eu nu am uitat, aşa că prind momentul acum:

– Mai ţii minte cum era cu romanii ăia de la mall?

– Mda, răspunde ea evaziv. Cu băieţeii ăia, Romanosus şi frate-său… cum îi zicea?

Nu-i prea zicea. Că eu deja hohoteam. Romanosus! După ce îmi recapăt darul vorbirii, o iau de mai aproape:

– Demult de tot, prin anul 100, cam în locul României de azi era o ţară care se numea Dacia.

– Ca maşina?

– Maşina e ca ţara, dar să trecem. Şi Imperiul Roman, care era foarte puternic şi cucerea totul prin jur, a cucerit şi Dacia. Mai ştii cum îl chema pe împăratul ăla roman care…

– Asus!

Asus e laptopul lu’ taică-său. După ce râdem iar sănătos, îi mai dau o şansă. Ultima:

– Chiar nu mai ştii cum îl chema pe împărat?

– Mmm…, meditează ea. Cumva… Poseidos?

Şi uite-aşa şi-a risipit şi ultima şansă la răbdarea mea. Tot incultă s-a culcat şi azi.

luna-in-roma-antica.jpg

De la poezie la filosofie nu e decât un pas

E posibil să fi greşit cu haiku-urile de acum câteva zile. Imediat după lectura lor, cu comentariile literar-filosofice aferente, a început fiică-mea să mă încurce rău cu întrebările ei. Nu că înainte nu ar fi făcut-o, din contră (şi ştiu că orice părinte de copil 5+ înţelege despre ce vorbesc), dar acum le-a crescut îngrijorător frecvenţa. Aşa se face că, a doua zi după ziua poeziei, am avut parte de ziua filosofiei:

– Mama, de unde vine laptele?, m-a întrebat ea pe seară, aşezându-se relaxat pe înălţătorul de bucătărie, în timp ce eu spălam vasele.

– Păi… orice femele care devin mame… femele, adică nu numai femeile, ci şi…

– Da, ştiu, m-a întrerupt atotştiutoarea. Nişte VACE, să zicem. Treci mai departe.

Ceea ce este cel mai greu în astfel de circumstanţe este să rămân serioasă când o aud spunând aşa ceva cu tonul cel mai grav din lume. Ea le ştie pe toate şi este mai presus de greşeală. Deci trec mai departe, ce să fac! Şi am tot trecut până am ajuns la facerea lumii (da’ vacele alea din ce s-au făcut, da’ celula aia din care ne tragem toţi din ce s-a făcut, da’ Universul etc.), pentru că acolo voia ea să ajungă, doar că m-a luat mai pe ocolite. Discuţia s-a încheiat în coadă de peşte, cum se încheie toate discuţiile noastre despre de unde venim şi încotro ne îndreptăm – ajungem la un moment în care îi spun că nu ştie nimeni ce s-a întâmplat şi că acolo intervine rolul lui Dumnezeu pe lumea asta, să ne dea răspunsuri facile la întrebările fără răspuns.

A plecat (nelămurită şi necorectată, pentru că mie vace mi s-a părut adorabil şi nu i-am spus că e greşit) să se uite puţin la „Las Fierbinţi”. Nici seria asta nu ne place la fel de mult ca a opta, cea la care chiar ne-am uitat consecvent, dar se întâmplă să mai zapăm pe ea. Or tocmai în seara aceea s-a găsit Robi, şeful de post al comunei, să pună shakespearian întrebarea „Ce e viaţa?”. Ia ghiciţi cine a venit la mine în bucătărie (da, eu tot la spălat de vase eram) să mă întrebe exact acelaşi lucru! Nu am prea ştiut ce să-i răspund, am dat-o cotită şi am emis mai multe tipuri de interjecţii pentru a evita să-i spun cuvintele alea urâte ce îmi veneau în mintea depresivă, însă ea părea pregătită să îmi dezvăluie adevărul:

– Dar ştii ce aş răspunde eu dacă mi-ar pune mie întrebarea asta?
– Nu.
– Aş spune că viaţa e bucurie. Simplu.

Nu am contrazis-o, pentru că probabil aşa şi este, şi doar eu sunt de vină că am uitat lucrul acesta.

Iar la vreo oră după aceea, înainte de culcare, tirul întrebărilor mult prea filozofice ale fiică-mii s-a încheiat apoteotic cu:

– Ce-ai alege, mama: să fii deştept dar singur sau prost dar cu prieteni?

M-am gândit puţin şi am răspuns:

– O să ţi se pară bizar, dar aş alege deşteptăciunea. Îmi plac mult prea mult bucuriile spiritului. Şi mă simt bine aşa, în snobismul meu. Prietenii, din păcate, vin şi pleacă în viaţă…

– Mda, eu aş alege prietenii.

– De ce?

– Pentru că aşa zicea şi învăţătoarea noastră. Că viaţa e mai frumoasă când ai prieteni.

Aha, deci. Învăţătoarea e de vină. Mă pregăteam să îi dau dreptate, pentru că ştiu, în străfundul sufletului meu, că are, când a trântit-o în dulcele stil al casei:

– În plus, dacă ai prieteni, ai şi cui să laşi cheia de rezervă de la casă. Ai văzut ce bine a fost când ne-am încuiat pe-afară şi aveam o cheie la A.?

Şi uite-aşa am căzut noi frumuşel din înalturile filosofiei abstracte în realul vieţii cotidiene, unde lucrurile mărunte capătă o importanţă nebănuită, mai ales pentru copiii care văd lumea cu totul altfel decât noi – altfel şi, evident, mult mai bine.

(Re)venirea la poezie

 

Varianta 1

Ieri a citit fiică-mea într-o carte cuvântul „haiku”. M-a întrebat ce înseamnă, i-am spus cât am ştiut – că e o poezie tradiţional japoneză, cu un număr fix de silabe (17) împărţite în trei versuri, după formula 5-7-5 – apoi am căutat exemple pe net şi acesta a fost primul pe care l-am găsit, pe Wikipedia:

Viața mea toată:
Frunze purtate de vânt
În prag de toamnă.

Mă pregăteam să îi explic şi despre el câte ceva, să-i vorbesc despre sugestii şi simboluri, despre trecerea vieţii şi despre zădărnicie, când i-am văzut faţa: era uimită şi bucuroasă în acelaşi timp, transfigurată de descoperirea Poeziei într-un mod de-a dreptul surprinzător pentru un copil atât de mic. Sau poate că nu mai e atât de mic. Poate că înţelege mai multe decât îmi închipui eu, poate că inima ei şi-a găsit forma şi limbajul potrivite, poate că n-ar fi rău să îi citesc deja din Blaga, din Barbu, din Nichita – însoţitorii şoptitori de frumos şi de sens ai adolescenţei mele. Mie cu siguranţă mi-ar fi bine…

 

Varianta 2

Primul ei haiku –
Zâmbetul ei fermecat
Şi lacrima mea.