Trei povestiri de mic amor, plus un final năucitor

Suntem în primăvara lui 2018, când a început să bată un vânt idilic pe la şcoala fiică-mii. După ce luni de zile subiectele preferate de conversaţie ale băieţilor au fost jocurile pe calculator şi filmele porno, iată că de o vreme încoace se tot fac şi se desfac idile reale, nu virtuale, între ţânci. Aproape în fiecare zi îmi spune Luna, cu sufletul la gură, pe drumul de întoarcere de la şcoală, poveşti încântătoare despre unul sau altul.

– Să vezi, mama, ce caraghioşi sunt băieţii ăştia doi, A. şi B. (să le zicem), care s-au îndrăgostit de aceeaşi fată. N-o ştii tu. Iar ea nici măcar nu-i bagă în seamă. A. este consiliat în materie de fete de către o prietenă de-a noastră, îi dă mereu sfaturi pe WhatsApp cum să procedeze. Aşa că mi-a fost milă de B. şi i-am zis că de-acum încolo o să-l ajut şi eu pe el. Pentru că pot şi eu să fiu consilier, nu e complicat.

Aici sunt absolut de acord, judecând după câţi băgători de seamă îşi arogă pompoasa titulatură de „consilier” în zilele noastre.

– Ce fel de sfaturi primeşte A. de la prietena voastră? Îi folosesc la ceva?

– Într-un fel. Adică, de exemplu, ieri l-a sfătuit să vorbească deschis cu fata, să-i spună ce simte. Şi atunci A., în timp ce coboram scările, s-a oprit brusc, s-a întors la ea şi i-a spus tare, de am auzit cu toţii: „Te iubesc”.

– Şi a funcţionat?, mă abţin eu cu greu să râd.

– Pe naiba! A fugit imediat, săraca fată.

Şi fiică-mea se pune pe un mare râs.

– Dar cum se descurcă băieţii între ei cu situaţia asta?, mă mir eu. A. şi B. sunt cei mai buni prieteni dintotdeauna, acum o să devină oare duşmani?

– Nu, deloc! Când şi-au dat seama că iubesc aceeaşi fată, A. i-a spus lui B., serios cum e el: „Îmi pare rău, ştiu că suntem prieteni, dar în treaba asta vom fi rivali”. Şi şi-au dat mâna.

Sunt siderată şi, de ce să nu recunosc, uşor invidioasă pe copiii ăştia, când aud ce frumoasă şi simplă este viaţa lor, fără ascunzişurile şi frământările chinuitoare pe care le asociez eu, în amintire, începuturilor de iubiri. Ca să nu mai vorbesc ce încântată sunt că mi se spun lucrurile astea. Nu chiar toate, pentru că uneori există şi lucruri secrete, despre care le-a promis prietenilor ei că nu va vorbi cu nimeni, iar eu respect asta. Când îmi spune: „Mama, e secret!”, nici măcar nu insist cu întrebările.

Încă îmi povesteşte şi idilele personale, situaţie care ştiu că nu va dura prea mult. Nu mai departe de azi a făcut o nouă cucerire şi mi-a tot turuit pe drum despre V., băieţelul cu care şi-a petrecut toată ziua la şcoală. Ea zice că nu e vorba de iubire, e doar un coleg nou şi îl ajută să se integreze, cică. Dar eu nu o cred, pentru că (încă) îi cunosc bine expresia feţei. Iar azi, expresia ei este diferită.

– Tu ce părere ai, mama?, o aud eu deodată întrebându-mă.

– Păi cred că ştii părerea mea deja. Iubirea este un sentiment superb, cea mai frumoasă emoţie pe care o poate simţi cineva, şi m-aş bucura să iubeşti cât mai mult în viaţă. Doar că, la 9 ani, mi se pare un pic deplasat să vorbim despre iubire şi băieţi, aş vrea să te limitezi la prietenii, la o iubire prietenească. Aş vrea să îţi stea mintea mai mult la şcoală şi la învăţătură în perioada asta, şi nu la băieţi. Deci atâta timp cât lucrul ăsta nu te împiedică să te concentrezi la ceva potrivit cu vârsta ta, poţi să iubeşti ce şi cât vrei. Poţi s-o iubeşti pe vânzătoarea de la supermarket, zâmbesc eu încercând să destind un pic atmosfera ce devenise prea sfătoasă, şi plusez când o văd pe fiică-mea zâmbind la rândul ei: Poţi să iubeşti copacul ăsta înalt, peretele ăsta cu graffiti, maşina asta albastră, semnul ăsta de circulaţie…

Mă răsucesc cu braţul întins ca să văd ce alte exemple de obiecte ale iubirii găsesc în jur. Şi o văd pe prietena Lunei, care ascultase până atunci în tăcere şi cu mare atenţie tot ce se vorbise, cu două degete ridicate, ca la şcoală:

– Da, zi, ce vrei să întrebi?, o invit eu.

– Putem iubi şi pisici?

Cu tonul ăla cu care îmi cere voie să ia o bomboană de pe biroul meu când vine pe la noi. Adică e clar că i-ar plăcea la nebunie să mănânce una, dar nu e deloc sigură dacă e permis sau sănătos aşa ceva.

– Bineînţeles că putem iubi şi pisici, o asigur eu.

– Uf, ce bine!, răsuflă ea uşurată. Pentru că eu le iubesc deja pe cele două pisici ale mele.

Momentele acelea în care mă întreb oare ce m-ar fi putut înveseli pe mine acum dacă nu aveam inspiraţia de a face un copil care să aibă, iată, prieteni atât de inocenţi. E o fetiţă extraordinară prietena aceasta a fiică-mii. Şi ştiam deja că îşi iubeşte pisicile, are o pasiune uriaşă pentru aceste feline. Şi mai ştiam şi că în momentul de faţă nu există altcineva în viaţa ei. M-a pus la curent săptămâna trecută:

– Mai ştii că eram îndrăgostită de X.?

– Mda, am zâmbit eu, aşa cum fac mereu când aud de astfel de poveşti în clasa a treia.

– Ei, bine… nu mai sunt! Şi i-am spus şi lui!

– Ce i-ai spus?

– I-am spus aşa: „Dragă X., să ştii că AM FOST îndrăgostită de tine, dar acum nu mai sunt”. Şi gata.

Părea tare mândră de ea, am stat un moment în cumpănă dacă să stric momentul cu veşnicele mele discursuri educativ-plictisitoare. Şi totuşi…

– Nu trebuie să îi spui niciodată prima unui băiat că eşti îndrăgostită de el, i-am destăinuit eu unul dintre „secretele” ştiute de toţi adulţii. E o regulă foarte utilă în viaţă.

– Eu nu cred că e corect să-i dai unui copil un asemenea sfat, s-a revoltat uşor fetiţa, brusc conştientă de vârsta ei fragedă.

– Ba tocmai că unui copil trebuie să-i dau sfaturi, pentru că oamenii mari nu mai au nevoie de ele, ei ştiu deja ce trebuie să facă.

– Ei, da!, am auzit-o atunci bombănind şi pe fiică-mea. De parcă Dragnea ştie ce trebuie să facă… Iar el e om mare!

Şi uite-aşa s-a mai încheiat o discuţie despre iubire în familia noastră. Pentru că, atunci când intervine politicul, se duce naibii orice dragoste!

––––––-

Am scris întâmplările de mai sus imediat cum au avut loc. Doar că nu am găsit momentul potrivit să le public, aşa că, la foarte puţin timp, s-a mai adăugat una tematică:

A venit pe la noi Andrei, cel mai vechi prieten al fiică-mii. Pe Luna o sună V., băieţelul cel nou-venit în şcoală, cu care a legat o strânsă amiciţie, iar ea se duce în dormitor să vorbească privat. Rămân în sufragerie cu Andrei, să ne dăm coate şi să o bârfim. După ce se întoarce Luna, ne asigură (iar) că nu e îndrăgostită de băiatul ăla.

– Aşa e şi normal, spun eu. La 9 ani nu se poate vorbi despre dragoste.

– Nu-i adevărat, sare Andrei. Îl mai ştiţi pe M.?

Sigur că îl mai ştiu, M. era un băiat tare frumuşel din fosta lor clasă.

– El are o relaţie. Şi tot 9 ani are.

– Ǎăăă… cum adică „o relaţie”?, mă pufneşte pe mine râsul.

– Adică e un cuplu cu o fată. Dar e normal, pentru că el zice că fetele vor numai băieţi care sunt ori sportivi, ori faimoşi. Iar el e amândouă. Că joacă baschet şi a fost şi la televizor odată.

Sunt năucită, dar aleg să îi explic altădată lui Andrei cum stă treaba cu fetele. Am multă treabă acum, dar nu pot să-l las chiar aşa, într-o atât de gravă eroare:

– E o prostie ce a spus M., să nu-l crezi! Şi să nu cumva să îţi închipui că tu nu o să ai niciodată o relaţie dacă nu eşti sportiv sau faimos.

– Aaaa, nu-mi închipui aşa ceva! Oricum, şi eu sunt sportiv! Doar că mai trebuie ceva: M. şi-a făcut relaţia asta pe WhatsApp, iar eu nu am nicio fată pe WhatsApp în afară de… – îmi face cu ochiul înspre fiică-mea – în afară de domnişoara Luna.

Şi ne punem cu toţii pe râs.

– Aşa este, îl asigur eu. Nu se face să strici o prietenie atât de lungă şi frumoasă ca a voastră pentru o relaţie trecătoare de dragoste. Luna, te rog să îi bagi fete pe WhatsApp lui Andrei!

Din câte ştiu, Andrei nici acum nu are „o relaţie”. Presupun că fiică-mea nu mi-a ascultat rugămintea, pentru că de sport ştiu că nu s-a lăsat…

Reclame

Despre cum ni s-a îmbogăţit vocabularul cu un termen nou: edem Quincke

Ziua de vineri, 10 august 2018, începuse tare frumos, cu un soare generos şi un plan bogat de activităţi. Urma să plecăm din Giurgiu în cursul dimineţii, să mergem la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, la un atelier pentru copii care îmi prilejuia şi mie ocazia de a vedea noile expoziţii de acolo, apoi să trecem pe la biblioteca noastră preferată, apoi să mergem în Piaţa Victoriei, unde se organiza marele protest al diasporei… Deci drumuri multe, dar per total, plăcute. Numai că, exact înainte să ne facem bagajele, fiică-mea mi-a arătat o uşoară iritaţie pe pielea ei, în jurul gâtului. Nu părea grav, dar nici de ignorat. După ce am trecut în revistă toate cauzele posibile, am convenit că ar putea fi o reacţie alergică la ceva (nu ştiam la ce), aşa că ne-am dus la farmacie să căutăm un antialergic. Şi atunci am început să ne dăm seama că ziua aceasta urma să fie una surprinzătoare şi provocatoare, mai degrabă.

Cea mai apropiată farmacie era o Dona. Am deschis uşa, am zărit coada lungă, lungă, de la ambele case, am închis uşa. Ne-am îndreptat către o Catena, aflată la 50 de metri mai încolo. Altă uşă, alte cozi. Habar nu am de ce se întâmpla asta, de obicei se aglomerează farmaciile la început de lună, când îşi iau bolnavii cronici reţetele. Or acum nu era chiar începutul lunii… Ne-am dus la următoarea farmacie din zonă, o Sensiblu. E un lanţ cu preţuri mai mari decât altele, aşa că aici nu am văzut niciodată coadă. Până acum. Erau peste zece persoane şi în farmacia aceasta. Aşa că am traversat şi… surpriză… la Help Net era de-a dreptul pustiu. Am căzut de acord cu farmacista că pare o alergie, dar nu e sigur, i-am luat Lunei un Claritine şi am plecat în curând spre Bucureşti, un pic mai liniştite.

La atelierul de la MNAC ne-am simţit minunat. Organizatoarea, Irina Cangeopol, este o persoană foarte deschisă cu copiii şi cu mare atenţie la detalii, nici nu am ştiut când au trecut cele două ore petrecute acolo. Însă tot supraveghind pielea Lunei, am observat că iritaţia se extindea uşurel, şi în sus, pe faţă, şi în jos, pe tors. Încă nu era vizibilă pentru cineva care nu ştia că există, dar începuse să o mănânce serios. Drept care am sunat la medicul de familie şi ne-am programat la un consult.

vineri la MNAC, ora 13:00

Cine are copii ştie că necazurile de genul acesta, cu boli sau accidente, survin preponderent în weekend (conform vreunei legi de-a lui Murphy, probabil), când singura şansă să vezi un medic este la camerele de gardă ale spitalelor. Deci m-am grăbit să profit de ultimele ore de lucru de vineri pentru a discuta cu medicul nostru, prietenos şi civilizat, în cabinetul său, decât să aşteptăm cu orele pe culoarele vreunui spital de pe la noi…

Am plecat de la MNAC pe la ora 14:00, am ajuns la medicul de familie pe la ora 16:00. Zona cu bubiţe era acum şi mai extinsă, iar verdictul a fost de urticarie, cel mai probabil de natură alimentară. Am trecut în revistă tot ce mâncase copilul cu o zi înainte şi nu am găsit nimic dubios în meniu: pâine cu unt dimineaţa, ca în orice altă dimineaţă, ouă ochiuri la prânz, dar de la găinile noastre, din curte, testate de nişte ani încoace, şi peşte la grătar seara, la restaurant, dar un peşte din care mâncaserăm amândouă, jumate-jumate, iar eu nu aveam absolut nimic. Mai fuseserăm cu o zi înainte în parcul din Giurgiu, la un atelier de pictură în aer liber, dar probabilitatea ca ceva de acolo să o fi iritat aşa (plante, din aer, sau alergeni din acuarele) era extrem de mică. Medicul de familie ne-a prescris în continuare antialergic, plus o soluţie locală pentru calmarea mâncărimilor, şi am convenit să îl sun în caz că se mai întâmplă ceva.

De-abia la ceva vreme după ce am plecat de la medic a început copilul să se umfle. Desigur, trebuie să fie vreo altă lege a lui Murphy la mijloc, în acest caz. Pentru că ar fi fost infinit mai util să se umfle de faţă cu medicul decât de faţă cu mine, care habar nu aveam ce să-i fac. Era ora 17:00, stăteam de vorbă cu prietena noastră de la bibliotecă şi am observat că Luna avea pungi un pic umflate sub ochi. Am sperat să fie legate tot de presupusa alergie, dar cum copilul începuse şi să se simtă cam aiurea, am convenit că nu mai era cazul să ieşim la protest. Ceea ce s-a dovedit a fi partea bună din povestea noastră, dat fiind ce s-a întâmplat atunci în piaţă, până la urmă, cu gaze lacrimogene şi jandarmi nervoşi.

Şi totuşi, ca să nu mă simt prost că nu mă implic civic într-o astfel de zi, în drumul spre casă am oprit într-o intersecţie să încerc să rezolv problema unei guri de canal descoperite, din mijlocul străzii. Am căutat amândouă obiecte cu care să semnalizăm pericolul, am improvizat ceva din nişte beţe şi nişte pungi, apoi am dat telefoane la Apa Nova şi Radet, până când am reuşit să identific cui aparţinea responsabilitatea acelei găuri şi să obţin promisiunea că se remediază. Cu conştiinţa mai împăcată că făcusem o faptă bună pentru societate (de fapt, abia peste o lună s-a securizat corect acel capac, am trecut de mai multe ori pe acolo ca să verific), m-am concentrat din nou pe fiică-mea. Urticaria parcă avea aceleaşi dimensiuni, ochii parcă nu se mai umflaseră, însă tare urâţică mai era!

acasă, la ora 19:00

Am decis să aştept, totuşi, până mai târziu, să aibă timp să îşi facă efectul toate medicamentele. Şi au părut să şi-l facă. Înainte de culcare, mâncărimea se mai calmase puţin, iar umflătura de sub ochi se retrăsese:

la ora 21:00

Peste noapte nu s-a întâmplat nimic deosebit. Mi-am setat alarma să mă trezesc regulat, să verific copilul, dar a dormit normal, iar simptomele nu s-au agravat. Priveam cu destul de mult optimism zorii zilei de sâmbătă. Până când s-a trezit şi Luna. Şi, uşor-uşor, a început să se umfle. Rău. Pe la ora 10, când ne-am urcat în maşină ca să ne ducem la spital, arăta aşa:

sâmbătă, ora 10:00

Ceea ce mi se pare uimitor la mine este că niciodată nu panichez în astfel de situaţii. Habar nu am care e cauza – dacă e inconştienţă sau vreun mecanism de auto-apărare – dar ştiu că nu mă pierd deloc cu firea, ci continui să mă comport aparent relaxat, să glumesc pentru a detensiona situaţia şi să acţionez cu calm întru rezolvarea ei. Însă când mă uit cu ochii de acum la poza asta, simt că mă ia cu leşin la gândul că ar fi putut rămâne aşa. Sau că ar fi putut să nu mai fie deloc. În acele momente, am luat în calcul probabilitatea unui şoc anafilactic şi i-am verificat gâtul (care nu era deloc umflat pe dinăuntru) şi tensiunea, aşa cum am citit eu pe net că trebuie făcut. Apoi am sunat medicul de familie şi ne-a sfătuit ceea ce oricum intenţionam să facem: să mergem rapid la spital.

Două zile am rămas internate. Diagnosticul a fost de edem Quincke – ceva de care nu auzisem până atunci şi cu care sper să nu ne mai întâlnim niciodată. S-a tratat cu un cocktail intravenos de antihistaminice, anitalergice şi corticosteroizi, cu un mic supliment de adrenalină în a doua seară, când Luna a făcut un mititel atac de panică (până atunci s-a comportat absolut eroic, nu cred că sunt mulţi oameni ca ea, să nu intre în panică dacă s-ar vedea în oglindă arătând în halul ăla). Niciun medic nu a putut să ne spună o cauză exactă, toţi au spus că cel mai probabil a fost de natură alimentară, dar şi că nu vom afla niciodată cu precizie care dintre alimente a provocat această reacţie. Unii au spus că ar fi bine să facem teste de alergii, alţii că le facem degeaba, pentru că e posibil să fi fost un factor declanşator cu care s-a întâlnit o singură dată în viaţă (cine ştie ce substanţă chimică dintr-o bucăţică de peşte, de ex., pentru care oricum nu există teste disponibile). Singurul lucru cert este că Luna s-a dezumflat suficient de mult după acele trei zile, încât să ni se dea voie să plecăm din spital. Nu că nu ne-ar fi plăcut spitalul acela (am fost la spitalul de pediatrie Medlife, unde chiar s-au purtat toţi impecabil cu noi, ne simţeam în siguranţă, iar rezerva era confortabilă), însă la 900 de lei pe zi, cât costa cazarea acolo, aveam tot interesul să ieşim cât mai repede. Aşa că Luna a făcut frumuşel ordine în urma ei – lucru care trebuie să recunosc că m-a deranjat un pic, pentru că acasă nu face niciodată nimic de genul ăsta, iar acolo, unde era şi inutil, pentru că oricum venea cineva să cureţe toată rezerva după noi, s-a gândit să facă – şi am plecat acasă.

Umflătura s-a mai menţinut câteva zile bune şi a trebuit să continuăm un tratament minuţios, cu pastile. Însă nu s-a mai întâmplat nimic grav. Ne-am luat apoi cu altele şi abia în ianuarie am ajuns la alergolog. Care a fost şi el de părere că nu e cazul să ne îngrijorăm, că putem spera să fi fost un episod singular. Ne-a făcut totuşi şi teste cutanate, pentru detectarea alergiilor de natură respiratorie, şi testele au ieşit perfecte. Deci chiar asta vom face: vom spera să nu se mai repete o astfel de grozăvie. Şi mai sper şi să vă fie util articolul acesta, să ştiţi că se poate supravieţui chiar arătând aşa, dar că trebuie să mergeţi rapid la un medic dacă se întâmplă. Nu de alta, dar am negociat intens cu fiică-mea aprobarea de a publica pozele acestea oribile cu ea. Măcar să merite osteneala 🙂

Despre cum o frizură ridicolă poate fi salvatoare pentru o discuţie „grea”

Acum câţiva ani, m-am întâlnit pe stradă cu o fostă colegă de şcoală. Eram fiecare cu copilul ei de mână: eu cu fiică-mea de doar câţiva anişori, ea cu băiatul ei de nouă sau zece. Nu mai ţin minte despre ce am vorbit, dar cert este că la un moment dat l-am pomenit pe fostul soţ al acestei colege, iar ea s-a înroşit toată (sau înverzit – nici asta nu mai ţin minte bine), făcându-mi semne discrete, dar disperate, cum că cel mic nu ştie că a mai existat cineva în viaţa ei înainte de tatăl lui. Copilul a întrebat imediat despre ce era vorba, noi am încercat să o dregem cumva, nu ştiu dacă am reuşit… în fine, a fost o discuţie tare jenantă, care m-a urmărit multă vreme prin vinovăţia pe care o resimţeam pentru gafa făcută. Dar nici nu am înţeles atunci de ce se întâmplase ceea ce s-a întâmplat. Eu am vorbit mereu cu fiică-mea despre aproape orice şi de la orice vârstă, convinsă fiind că sinceritatea este o condiţie absolută a unei relaţii corecte între noi (şi între oricine, la urma urmei). Ne-am propus ca regulă de aur în familie să nu ne minţim şi ca regulă de aur de parenting să îi vorbim deschis copilului, ca unui om mare. Deci nu vedeam nicidecum motivul pentru care o mamă i-ar putea ascunde băiatului ei faptul că a mai fost căsătorită o dată, înainte de a se căsători cu tatăl lui. Şi apoi a crescut şi Luna. Şi a început să îşi adore tatăl, şi să vorbească la superlativ despre nunţi, şi să întoarcă capul cu mare dispreţ de la orice film în care doi oameni îşi exteriorizează iubirea oricât de cast, prin pupici (“Dar cum pot să facă aşa ceva dacă nu sunt căsătoriţi??!!”) sau, Doamne fereşte, în care o femeie are mai mult decât un iubit toată viaţa ei. Şi atunci, m-am surprins că cel mai greu îmi este să îi vorbesc nu despre moarte, nici despre sex, după cum presupuneam, ci despre foşti. Drept care, iată că a ajuns şi ea la nouă spre zece ani, precum băieţelul colegei mele pe atunci, şi încă nu am putut deschide acest subiect.

Până aseară. Când l-am deschis cu mult mai multă uşurinţă decât mă temeam.

Aseară am fost la Parklake, în încercarea de a vedea concertul Innei – încercare ratată, pentru că era teribil de nepotrivit locul cu evenimentul şi, după vreo jumătate de oră în spatele unei înghesuieli uriaşe, am hotărât că e mai bine să renunţăm. Dar dacă tot am ajuns într-un mall, am profitat şi am mâncat ceva acolo, apoi ne-am uitat puţin la vitrine şi, de voie, de nevoie, ne-am uitat şi la oameni.

– Luna, niciodată-niciodată să nu ai un iubit dintr-ăştia în pantaloni cu floricele şi trăznind a parfum dulce!, i-am atras eu atenţia asupra unui puşti pe lângă care am trecut pe culoar.

Nu e prima dată când fac aşa ceva, mi se pare de datoria mea să o învăţ să nu-şi piardă capul după papagali, egocentrici sau lipsiţi de bun gust şi bun simţ. Sunt conştientă că, atunci când va veni vremea, va face oricum nişte tâmpenii, aşa cum am făcut cu toţii la vremea noastră, dar măcar să încerc să limitez dezastrul, pe cât se poate. De nenumărate ori i-am atras atenţia în metrou, de exemplu, atunci când vedem vreun băiat (prea) modern, frumuşel, aranjat, cu muşchiuleţii la vedere, dar stând jos, pe scaun, în timp ce în faţa lui stau în picioare fete sau oameni care chiar ar avea nevoie de scaunul ăla. “Să nu te prind vreodată că îţi pierzi capul după unul ca ăsta, care nu se gândeşte decât la el!”

În schimb, este prima dată când am curajul să adaug:

– Şi crede-mă că ştiu ce vorbesc, pentru că am ceva experienţă în domeniu. De altfel, când o să începi să ai probleme de genul acesta, cu băieţi şi altele, ştii tu, să vii să vorbim deschis despre toate. Aş putea să îţi fiu de mare ajutor, pentru că eu am avut mulţi iubiţi înainte de taică-tău.

Pentru o fracţiune de secundă, am impresia că s-a terminat aerul din mall. Nu-mi vine nici mie să cred ce cuvinte mi-au putut aluneca pe gură. Şi am nişte emoţii crunte în aşteptarea reacţiei fiică-mii. Care se produce, însă, sub forma unui hohot de râs:

– Pe bune, mama?

Nu este nici şocată, nici supărată, nici revoltată, nici neîncrezătoare… Nu este nicicum. Are acelaşi ton cu care s-a mirat şi când a auzit că mie îmi place broccoli: “Pe bune, mama?”. Aşa că mă simt încurajată şi plusez cu ceva extrem de periculos de spus:

– Pe bune. Viaţa e mai complicată decât pare. Şi să ştii că, dacă ai fi fost băiat, ai fi avut de unde beneficia de sfaturi din domeniu şi mai abitir, pentru că taică-tău a avut muuuult mai multe iubite decât am avut eu iubiţi.

Moment în care nu, nu se prăbuşeşte tavanul mall-ului peste noi, dar se întorc câteva capete la auzul râsului sonor şi de nestăvilit care o apucă pe fiică-mea:

– Asta chiar că nu mai creeeeeed… Cu frizura aia a lui???!!!

Ce noroc pe capul nostru că tocmai a văzut o fotografie cu taică-său prin liceu, pe vremea când încă avea foarte mult păr, şi ondulat pe deasupra, iar moda pe atunci era aceea teribilă, de neuitat, a anilor ’80! Iată că m-a ajutat să trec cu mare uşurinţă peste acest hop al discuţiilor “grele” dintre noi. Iar dacă nu ştiţi despre ce coafură e vorba, vă las aici câteva poze ilustrative. Nu e niciuna a lui bărbatu-meu, nu de alta, dar mi-e clar că nu va fi fericit nici să citească acest articol, darămite să îi public şi o astfel de poză. Însă puteţi pune onduleurile lui Clooney peste volumul tunsorii lui Bono şi să adăugaţi albastrul privirii lui Brad Pitt, ca să vă faceţi o idee despre cum arăta el pe atunci. Pentru că toţi am fost tineri şi sub vremi, la un moment dat, şi toţi vom fi judecaţi pentru asta de către generaţiile următoare. Bine, măcar, că deocamdată ne limităm doar la păr!

Povestiri din criptă

Lucrul care îmi lipseşte cel mai mult de trei ani încoace este telefonul pe care mi-l dădea mama, în fiecare an de ziua mea, fix la ora la care mă născusem: 15:15. Atunci când ea a murit, bineînţeles că am ştiut că urma să îmi lipsească cu totul, dar încă nu realizam în ce măsură voi regreta micile gesturi, obişnuinţele şi chiar lucrurile care mă enervau dintotdeauna la ea. În plus, acest telefon era dovada clară că măcar un om de pe lumea asta pândea minutele pentru a-mi trimite toată (dar toată!) dragostea pe care o purta în suflet.

Nu ştiu în ce lume o mai fi acum sufletul mamei mele, dacă o mai fi pe undeva, dar ştiu unde se află restul. Şi anume, la cimitir. Aşa că joia trecută, de ziua mea, mi-am dorit să mă aflu şi eu acolo, la sus-amintita oră de trei şi un sfert după-amiaza. Şi-aşa cad rău în depresie la date aniversare de genul naştere sau Crăciun, când calculez că a mai trecut un an fără să realizez nimic notabil, fără să fiu fericită cu mine însămi, fără să trăiesc cu plăcerea şi intensitatea cu care o făceam, de foarte multe ori, pe vremuri. Deci ce loc mai potrivit decât cimitirul pentru a marca un astfel de moment? Însă, văzând că afară turna cu găleata, la fel ca în inima mea, am rămas acasă, iar vârsta de 48 de ani m-a prins la duş, cu copilul care îmi cânta „Mulţi ani trăiască” aşa cum nu îmi închipuisem că mi se va întâmpla vreodată, adică, evident, în fundul gol. Eu, nu ea. A fost bine, până la urmă. Ai mei m-au răsfăţat cu cadouri despre care vă voi povesti altădată, iar seara am plecat până la dragii noştri vecini bulgari, unde am mâncat ultima mea descoperire culinară: o salată de sushi fără sushi, o grozăvie!

Abia a doua zi am ajuns la cimitir. Am profitat de o ruptură în stratul gros de nori care ne-a făcut atât de udă şi imprevizibilă vacanţa asta mare, până acum, şi ne-am propus să facem nu numai o vizită „de curtoazie” acolo, aşa cum obişnuim o dată la câteva luni, ci şi un pic de curăţenie, precum şi să rezolvăm cumva o problemă restantă de ani de zile: identificarea. Cavoul în care se află mama este de suprafaţă, ca o căsuţă cu cripte pe ambele părţi. În dreapta se află familia bunicului meu „adoptat”, George, respectiv el, cu fratele mai mare şi cu mama lor. Pe peretele acela există trei plăcuţe de marmură, cu datele celor trei. În stânga, până la moartea mamei, nu exista decât un loc ocupat, de către tata, mort în 1986. Nu ştiu de ce, dar mama nu i-a pus niciodată şi lui vreo plăcuţă din aceea, poate pentru că nu exista risc de confuzie, fiind singurul locatar de pe acel perete. Însă atunci când am adus-o şi pe mama acolo, lucrurile au început să se complice. Dacă uităm, cumva, cine unde se află? Deşi i-am pus cam ca în viaţă, tata în cripta de sus, mama în cea de jos, dar… totuşi… Şi pentru că, iată, timp de trei ani de zile, nu m-am învrednicit să le comand şi eu plăcuţe din acelea frumoase, să rămână pentru eternitate (sau, în fine, cât le-o fi dat să rămână), am hotărât că putem fabrica noi cu puterile noastre o piedică în calea uitării şi ne-am înarmat cu creion, riglă şi markere, cu care să scriem direct pe zid numele locatarilor criptelor. Ceea ce a făcut, deodată, ca mica excursie să devină deosebit de atractivă pentru fiică-mea, altfel complet ne-atrasă de perspectiva de a merge cu mine într-un cimitir:

– Mama, mă laşi pe mine să scriu? Te rooooog…

Dacă mi-ar fi spus cineva acum câţiva ani că va veni o vreme în care voi intra cu zâmbetul pe buze pe aleile cimitirului şi, mai mult decât atât, că voi avea curajul de a intra într-un cavou, nu l-aş fi crezut. Dintotdeauna am fost o fire teribil de fricoasă, sunt şi acum, parcă mai mult ca niciodată, dar faptul de a vrea să cresc un copil diferit de mine m-a făcut să îmi schimb, măcar de faţadă, felul în care am abordat chestiunea morţii. Pentru că eu cred că maică-mea nu a procedat bine atunci când a încercat să-mi ascundă părţile urâte, dar inerente ale vieţii, făcându-mi-le astfel de două ori mai înspăimântătoare în imaginaţia mea. S-a luptat singură şi din răsputeri cu boala grea a tatălui meu şi cu suferinţele celorlalţi membri ai familiei de care a trebuit să aibă grijă. Mi-a ascuns moartea bunicii mele „ca să nu-mi strice vacanţa”, pentru că eram plecată în tabără pe atunci. Nu mă lua cu ea la cimitir decât foarte rar, nu mă implica în nicio pregătire a acelor cutume legate de pomenirea morţilor, nu mi se plângea de nimic. Nu că mi-ar fi plăcut să fac toate aceste lucruri, dar cred că, dacă mi s-ar fi prezentat moartea ca fiind ceva firesc, o parte a vieţii tuturor, nu aş mai fi fost atât de paralizată de frica ei cum sunt azi. Aşa că pe fiică-mea am lăsat-o să îşi vadă bunica zăcând în pat de boală şi mama plângând de tristeţe, i-am povestit cu ton egal despre ciclul vieţii şi am luat-o cu mine la cimitir să îi „prezint” înaintaşii pe care nu a avut cum să îi cunoască în viaţă. Iar pentru a face toate astea, a trebuit să mă întăresc eu şi, după cum spuneam, să zâmbesc la vederea vreunui lucru drăguţ de printre morminte şi chiar să bravez că nu am deloc inima strânsă la intrarea în cavoul nostru. Deşi nu era deloc adevărat. Însă un copil nu doar îţi creează frici pe care nu le aveai înainte, când nu erai responsabil de viaţa lui mică şi preţioasă, dar te şi vindecă de unele care te supărau dintotdeauna, stându-ţi pur şi simplu alături. Pentru că e un echilibru în toate.

Ca în orice altceva ţine de educaţia copilului, încă nu ştiu dacă am procedat bine abordând aşa această chestiune. Voi afla, poate, atunci când va ajunge la maturitate. Tot ceea ce ştiu până acum e că pare un copil echilibrat emoţional, empatic, dar şi foarte, foarte pozitiv. Şi mai ştiu că, până la urmă, mica noastră excursie funebră s-a transformat într-o ocazie de a-mi simţi, din nou, inima plină de iubire şi de recunoştinţă că mi-e dat să trăiesc astfel de clipe bogate. Pentru că, după ce am măturat păianjenii şi am trasat eu cu rigla şi creionul literele numelor părinţilor mei, astfel încât să fie măcar cât de cât aliniate, dacă tot le marcăm amatoristic peste var, Luna a plusat, cum face de obicei, şi a zis:

– Mama, pot să îi fac şi o inimioară lui Yaya?

Când a murit bunică-sa, i-a făcut un căţel din hârtie de origami, pe care i-a scris „Te iubesc” şi care a fost aşezat în sicriu, alături de ea. Deci inimioară e bine, zic eu.

– Sigur că poţi.

Şi apoi:

– Hai să-i fac şi lui Emil una! Pot?

Nu ştiu de ce nu-i spune „bunicul”, ori pentru că are deja unul în viaţă, care e foarte important pentru ea, ori pentru că îi place numele ăsta, Emil. Dar nu o corectez. Şi evident că poate să îi facă şi lui o inimioară.

Şi apoi:

– Mă laşi să le fac şi la ăştia trei?

– „Aştia trei” sunt un fel de bunic care a contat enorm pentru mine, Luna, omul fără de care probabil că nu aş fi avut cultura pe care o am, nici gusturile, nici formaţia umanistă. Şi lângă el e familia lui, oameni buni şi importanţi pentru lume la vremea lor, când valoarea umană şi educaţia înaltă chiar contau…

– Bine, bine, scuze, n-am vrut să sune rău. Dar pot să le fac şi lor inimioare?

Sunt cinci inimioare acum în cavoul nostru. Şi îmi place să cred că, undeva, cinci suflete s-au bucurat să afle că nu au fost uitate. Chiar dacă e vorba de cineva care nu le-a întâlnit, pe acest Pământ, niciodată.