Despre una dintre spaimele cele mai mari ale părinţilor din zilele noastre: drogurile

„Astăzi au venit doi tipi, foști dependenți de droguri. Tuturor ne-a plăcut cum ne-au spus povestea lor de viață. Mie personal mi-a plăcut cel mai mult că NU ne spuneau să nu luăm droguri, ci ne spuneau poveștile lor cu aceste substanțe dăunătoare şi, chiar dacă ne-au explicat că acestea dăunează foarte mult, ne-au spus şi că este viața noastră şi ne facem singuri alegerile.

Unul dintre ei, cel care a vorbit aproape tot timpul, ne-a povestit despre marijuana, heroină, cocaină şi legale. Fiecare au efecte asemănătoare chiar dacă nu dăunează în aceleași feluri. Domnul avea 20 şi ceva de ani şi fusese dependent de iarbă încă din clasa a 8-a. A încercat să pară mai «cool» şi a rămas cu adicție. A avut şi un accident de mașină şi asta l-a traumatizat. Centrele de reabilitare l-au ajutat şi acuma este bine.

Domnul ne-a spus despre mai multe cazuri, dar cel care m-a șocat pe mine este cu un bărbat care utilizase heroină timp de 10 ani şi a căpătat schizofrenie din cauza asta. Tipul care ne spunea povestea ne-a arătat un clip cu acel bărbat, care avea o criză de schizofrenie foarte gravă. Cred că asta ne-a șocat pe toți copiii din sală, ba chiar şi pe profesori.

Domnii au fost foarte deschiși la întrebări. Mi-a plăcut mult modul lejer prin care ne-au ținut atenți o oră întreagă şi chiar cred că pe mulţi ne-a ajutat asta. Omul nu a fost autoritar, părea ca un prieten care își spune povestea şi ne recomandă să nu îi repetăm greșelile.”

–––––

Aşa mi-a povestit fiică-mea că a fost întâlnirea cu cei doi foşti dependenţi de droguri şi copiii din şcoala ei (este elevă în clasa a 8-a la un gimnaziu privat). La ei sunt invitate regulat diverse persoane cu lucruri interesante de spus copiilor, de la părinţi cu profesii de viitor până la artişti în vogă printre puştime. Niciodată nu am auzit-o atât de încântată de o astfel de întâlnire, de obicei îmi spune că e plictiseală maximă în amfiteatru, că invitaţii sunt aroganţi, autoritari sau chiar au spus lucruri fundamental greşite, că elevii nici măcar nu sunt atenţi… De data aceasta, însă, impresia a fost extraordinară. Şi am aflat de la alţi părinţi şi profesori că toţi copiii au reacţionat la fel. Se pare că cel mai şocant lucru (deci şi cel care le-a atras cel mai puternic atenţia) a fost filmul cu criza – care, evident, nu era de schizofrenie, a fost o neînţelegere acolo, dar nici măcar nu are mare importanţă, contează doar că era cu sânge, convulsii şi spume la gură.

Deci un vizual dinamic şi şocant + nişte vorbitori din experienţa proprie + un ton nu autoritar, ci prietenesc = reţeta succesului pentru astfel de întâlniri. Poate o află şi instituţiile Statului care ar trebui să se implice mai eficient în lupta aceasta pentru minţile şi, la urma urmei, vieţile copiilor noştri. Şi poate se înţelege, în sfârşit, că multe lucruri s-ar face mult mai bine în ţara asta dacă ar fi ascultaţi şi copiii, pentru că iată cât de precisă poată fi o analiză de-a lor.

Despre orele de educaţie sexuală din şcoală, părerea unui potenţial beneficiar

În contextul în care ieri, în Parlamentul nostru preponderent retrograd şi masculin, a fost practic respinsă propunerea de a se face o educaţie sexuală eficientă în şcoală, mi-am adus aminte de o discuţie pe care am avut-o cu fiică-mea acum câteva luni şi căreia nu îi găsisem încă momentul potrivit pentru publicare. Este o falie uriaşă între copiii zilelor noastre, raţionali şi informaţi, şi troglodiţii care au ajuns, din păcate, să le facă legile şi să le hotărască destinele. Şi sper din suflet ca cei mici să reuşească cumva să se ridice deasupra mlaştinei în care cei mari ar vrea să îi ţină în continuare, în ciuda lor.

— Mama, ai idee dacă noi o să facem vreodată educaţie sexuală la şcoală? m-a întrebat deci fiică-mea din senin, într-o seară de noiembrie 2021.

— Nu. Dar mă cam îndoiesc, i-am răspuns eu pretins neemoţionată de întrebare.

Împlinea 13 ani luna următoare şi noi discutaserăm deja câteva lucruşoare tematice, încă de pe la câţiva anişori. În clasa a opta, aşa cum vor domnii parlamentari să se deschidă subiectul în şcoală, este absolut tardiv pentru copiii generaţiilor actuale. Ca să nu mai spun că prima lecţie despre aparatul reproducător la om apare în manualele de clasa a şaptea, deci într-a opta este de două ori prea târziu. Eu am fost dintotdeauna deschisă cu fiică-mea şi am încercat să o învăţ măcar noţiunile esenţiale, de igienă şi de protecţie, pe care am considerat că e important să le ştie. Însă e clar că aş prefera ca genul acesta de discuţii să îl aibă şi la şcoală, cu un specialist. Este mai uşor aşa pentru toată lumea.

— Se aude că am face ceva semestrul următor, a continuat ea.

— Lasă, că tot aşa se auzea că ar fi trebuit să vină cineva de la nu mai ştiu ce firmă producătoare de tampoane, acum doi ani, să vă vorbească despre ciclul menstrual, şi nu a venit nici până acum.

— Eh, dar oricum nu era bine gândită treaba aia. Mai ştii că planificaseră să vorbească doar cu fetele? Ceea ce nu e deloc în regulă, pentru că, de fapt, băieţii sunt cei care au nevoie de educaţie în domeniul ăsta. Noi ştim deja cum stau lucrurile.

— Păi eu cred că şi educaţia sexuală tot aşa ar trebui făcută, m-am hazardat eu să îi spun ceva ce gândesc de multă vreme, dar nu e chiar în trendul zilelor noastre. Cred că cea mai eficientă educaţie sexuală trebuie făcută separat, pe sexe.

— De ce?

— În primul rând, pentru că te simţi mai relaxat să vorbeşti despre lucruri intime cu persoane de acelaşi sex cu tine. În al doilea rând, pentru că ar trebui să fiţi învăţaţi lucruri diferite. Educaţia asta e în primul rând despre sănătate, igienă şi prevenţie. Deci chiar nu cred că ar fi de interes pentru o fată să audă cum trebuie să se spele un băiat la %&*^, de exemplu.

— Adică să vină o doamnă să vorbească cu fetele şi un domn să vorbească cu băieţii? s-a mirat ea. Nu e deloc OK, pentru că bărbaţii sunt mai proşti, deci ar fi mai înţelept să fie şi o femeie acolo, care să supravegheze să nu spună ăla prostii.

Încă nu m-am hotărât dacă am făcut ceva foarte bun sau foarte greşit cu educaţia copilului ăstuia, de a ajuns să gândească în aşa hal. Ştiu doar că, uşor confuză, am încheiat apoteotic discuţia din seara aceea:

— În fine… Până una alta, să ştii că, orice întrebare ai avea, poţi să vii la mine. Că şi în sex sunt expertă.

Ştiu, rupt din context sună foarte aiurea. Dar venea după o discuţie despre lecţia la română, materie la care o asigurasem că mă pricep foarte bine, ca să aibă încredere în ceea ce îi explicasem. De acolo provenea acel „şi” 😉

O mică lecţie de gramatică. Azi, modurile condiţional-optativ, conjunctiv şi imperativ

Acum câteva zile, am avut surpriza ca fiică-mea să greşească ceva la un test la limba română. Şi zic „surpriză” deoarece până acum, în clasa a şasea, nici măcar nu mi-a cerut vreodată ajutor la pregătirea temelor pentru materia aceasta, atât de simplă i s-a părut mereu. Bineînţeles că am cerut să văd testul respectiv. Şi imediat mi s-a explicat surpriza. Confundase, la o analiză gramaticală, două moduri verbale: conjunctiv cu condiţional-optativ. Le inversase, pur şi simplu, în analiza ei – scrisese despre verbul aflat la conjunctiv că e la condiţional-optativ şi viceversa. Este, desigur, o greşeală mare. Însă i-o pot imputa oare pe deplin copilului, în condiţiile în care aceste moduri i-au fost predate simultan, într-o singură oră (de 40 de minute online, pe deasupra), împreună cu un al treilea mod, imperativul? De ce să predai trei moduri verbale diferite într-o singură oră, dintre care două mai şi seamănă între ele, atât ca denumire, cât şi ca modalitate de formare, astfel încât să ajungă copiii să le confunde?

Această întâmplare mi-a adus aminte de o lecţie de acum câţiva ani, din clasele primare, în care copiilor le erau predate toate stările de agregare a apei deodată, împreună cu procesele de trecere de la una la alta. Bineînţeles că şi acum are fiică-mea ezitări atunci când e vorba de „vaporizare”, „condensare” sau „sublimare”. Şi e normal să fie aşa, pentru că este foarte important felul în care iei primul contact cu o noţiune nouă, îţi rămâne mereu în cap prima impresie cu care ai rămas după acel contact. Iar acestea nu sunt singurele exemple de lucruri importante, de bază pentru cultura generală, cunoaşterea vieţii sau examenele ulterioare, care sunt fuşerite în şcoala noastră. Şi mă întreb (iar) unde oare se grăbesc profesorii cu materiile pe care le predau? Sau, mai degrabă, unde se grăbesc cei care fac programele şi manualele, pentru că profesorii nu fac decât să încerce să ţină pasul cu acestea. De ce se aleargă prin cunoaştere, de ce se sar etape importante, pentru ce ne trebuie să economisim timp? De ce înghesuim fundamentele cunoaşterii pentru a face loc unor lucruri complicate şi inutile, care nu numai că nu îi ajută la nimic pe copii, dar îi mai fac şi să simtă obosiţi, stresaţi şi chiar proşti pentru că nu reuşesc să le înţeleagă?

Probabil că voi rămâne, ca de obicei, cu întrebările retorice şi nu voi primi răspuns la ele. Dar ca să nu rămână doar o întâmplare sterilă şi un text scris degeaba, o să povestesc aici şi felul în care i-am explicat eu fiică-mii cum stă treaba cu cele trei moduri învăţate de-a valma, în speranţa că, pe viitor nu le va mai confunda. Poate sunt şi alţi părinţi de a şasea care se confruntă cu aceeaşi problemă la copiii lor şi le poate fi de ajutor această explicaţie.

Modul condiţional-optativ

Numele său vine de la „condiţie” şi „a opta/opţiune”. Condiţia e exprimată cu „dacă” („dacă aş avea foarte mulţi bani”), opţiunea înseamnă o alegere („aş pleca naibii din ţara asta”). Ambele verbe din exemple, „aş avea” şi „aş pleca” sunt la condiţional-optativ.

Modul conjunctiv

Numele său vine de la „conjuncţie”. Ups! Conjuncţia NU s-a învăţat încă până acum, va trebui să explicăm un mod verbal care se numeşte aşa pentru că are o conjuncţie FĂRĂ să ştim ce e aia conjuncţie, foarte interesant! Dar copiii au făcut măcar disjuncţia la matematică, ne putem folosi şi de ea. Deci. CONjuncţia înseamnă o parte de vorbire care face legătura dintre alte două părţi de vorbire (sau de propoziţie), de obicei de acelaşi fel. Numele provine din limba latină, unde însemna „a uni” („con” = „cu”, „junctio” – provine de la „a pune împreună”), cu trecere prin franceza veche, unde însemna „unire” în sensul de „act sexual”. DISjuncţia e fix opusul, două mulţimi disjuncte înseamnă care nu se unesc, nu au nimic în comun (sensul iniţial din franceza veche era de „fractură de oase”). E ca diferenţa dintre „CONcord” şi „DIScord”, două noţiuni englezeşti care ar trebui să le fie mai familiare unor copii din ziua de azi decât latina.

După această lungă plimbare prin etimologie, revenim la modul nostru verbal, conjunctivul, şi spunem că el este dat de construcţia cu conjuncţia „să”: „să mâncăm”, „să dansăm”, „să mergem”. Desigur, NU le spunem copiilor şi că există specialişti care consideră (pe bună dreptate, după părerea mea) că „să”-ul ăla nu ar fi, de fapt, conjuncţie. Pentru că nu îl întâlnim şi în altă situaţie decât în această formă verbală şi nu îl analizăm niciodată separat de verb. Nu le spunem nici că în alte limbi, precum franceza sau engleza, modul ăsta se numeşte „SUBjonctiv”, pentru că deja începe să îi doară capul. Şi, desigur, încercăm să evităm chestiunea conjunctivului cu valoare imperativă („Să mănânci tot!”), pentru că intrăm în alte complicaţii, pe care nu ni le dorim acum, când ne pregătim să le explicăm chiar modul imperativ.

Modul imperativ

Aici, lucrurile stau extrem de simplu: denumirea provine de la latinescul „a comanda”, „a porunci”, „a pune să se facă”, de la care s-a tras şi cuvântul „imperator”, care înseamnă, desigur, „împărat”. Deci e modul împăratului, cum ar veni, cel în care îţi formulezi ordinele, comenzile, poruncile: „Mănâncă!”, „Citeşte!”, „Dormi!”. O frază imperativă trebuie scrisă neapărat cu semn de exclamare la sfârşit (de remarcat tendinţa actuală de a se renunţa la acel semn de exclamare, provenită cel mai probabil din limba engleză).

Şi o ultimă şmecherie utilă, zic eu, pentru învăţarea corectă a imperativului: forma pozitivă este una specifică acestui mod, în timp ce forma negativă se obţine din „nu” + infinitivul verbului respectiv. Această chichiţă ne poate ajuta atunci când ne întrebăm cu câţi de „i” să scriem imperativul verbului „a fi”, de exemplu. Şi ţinem minte că e „Fii!” cu doi de „i”, ca şi la conjunctiv, dar „Nu fi!” e cu un singur „i”, pentru că e acelaşi cu infinitivul „a fi”:

Cam aşa au decurs lucrurile cu mica noastră lecţie de gramatică. Sper că am mai lămurit din confuziile deja instalate ale copilului. Şi cred că ar fi înţelept să verificăm din când în când şi lucrurile pe care copiii noştri ne spun că le-au înţeles bine de la şcoală, pentru că, iată, se pot ivi surprize. Ar fi mare păcat să ne trezim la un examen cu adevărat important cu greşeli banale, datorate acestei grabe, aceste superficialităţi în tratarea materiilor, care se datorează… chiar aşa, oare cui se datorează, totuşi?

Începe şcoala

În familia noastră, părerile referitoare la începutul şcolii au fost foarte împărţite în ultima vreme. Şi ne-am dat seama de asta nu pentru că am fi discutat frecvent despre acest subiect, ci pentru că am primit, acum câteva săptămâni, un chestionar de la şcoală. Era un chestionar simplu, cu o singură întrebare: „Cum aţi prefera să înceapă şcoala?”. Iar acea întrebare avea trei variante de răspuns:

1. Cu prezenţă fizică, la şcoală.
2. Cu participare online, de acasă.
3. Hibrid: o perioadă la şcoală, o perioadă acasă.

Iar noi eram de acord cu toate.

Adică tatăl dorea să stea copilul doar acasă, copilul dorea să se ducă mereu la şcoală, iar eu eram nehotărâta care preferam să le facă pe ambele, alternativ şi cu măsură. Aşa că, până la urmă, nu am trimis niciun răspuns şcolii. Ar fi fost necinstit să exprimăm o părere unitară, când în realitate eram atât de împărţiţi în păreri. Iar şcoala a decis ulterior, nu numai în urma răspunsurilor la acel chestionar, ci şi conform cu evoluţia pandemiei şi cu hotărârile guvernului, ca mine (sîc :-p).

Nu am întrebat-o niciodată pe Luna de ce îşi doreşte să facă doar şcoală în sistem clasic. Mi s-a părut evident că e din cauza dorului de colegi, de atmosfera din şcoala lor, de viaţa plină pe care o avea ea acolo, înainte de 10 martie. Poate şi din cauza unor profesori ca cel de turcă, care o făcea mereu să râdă la ore… Însă acum câteva zile eram în maşină, cu treabă prin oraş, când am auzit-o din senin, de pe bancheta din spate:

– Aşa este!

Eram cu gândurile aiurea la multele lucruri pe care le aveam de făcut în acea zi, aşa că habar nu aveam la ce se referea.

– Ce „aşa este”?, am întrebat-o eu.

– Ce zic ăştia la radio, nu asculţi?

– Nu prea…

– Zic că s-a făcut un sondaj şi s-a ajuns la concluzia că şcoala online nu e şcoală. Aşa este. Nici nu se compară câte am învăţat în semestrul întâi cu ce am învăţat în semestrul doi. Din primul ţin minte o groază de lucruri, din al doilea mi se pare că am uitat tot. Şi ştii foarte bine că eu chiar am făcut şcoală conştiincios tot timpul. Doar că, pur şi simplu, aia online parcă nu e şcoală cu adevărat.

M-am uitat o clipă la ea, atât cât îmi permite volanul să nu mă uit la condiile de circulaţie atunci când conduc. Era foarte serioasă. La orice m-aş fi gândit, dar că regretă că nu a învăţat bine nişte lucruri nu cred că mi-ar fi putut trece prin cap. E ciudat cât de puţin ne cunoaştem copiii, de fapt, de la un moment dat încolo…

Mâine încep cursurile preuniversitare. Luna e în grupa clasei ei care va merge mâine la şcoală, fizic, pentru o săptămână. Apoi va urmări cursurile de acasă, pe tabletă, în săptămâna următoare, cât va merge la şcoală cealaltă jumătate de clasă. Apoi, din nou la şcoală, apoi… Nu ştie nimeni cum va fi „apoi”, câte „apoi”-uri vor fi posibile şi cât va dura situaţia aceasta de provizorat şi de încercări, peste care ne dorim să trecem cu toţii cu bine, sănătoşi şi fără urmări prea mari. Noi, ca adulţi, ştim că nu contează nimic mai mult pe lumea asta decât sănătatea. Însă copiii au calculele lor, şi idei, şi păreri personale care ne par, desigur, iraţionale, privite prin prisma judecăţii noastre. Şi ei sunt cei care vor duce lumea asta înainte, nu noi, care parcă am dat-o înapoi în ultimii ani (urâţi ani, din ce în ce mai urâţi…).

Aşa că eu aleg să am încredere în aceşti copii care vor putea merge mâine în şcoli. Chiar cred că ei au puterea să fie mai înţelepţi decât noi, adulţii, şi mai prudenţi, şi mai atenţi la aproapele lor, să nu îi facă rău. Şi mai cred că datoria noastră acum este să îi sprijinim cu înţelegerea noastră şi cu calm. Să le spunem că vom fi aproape de ei indiferent ce se va întâmpla – aşa cum ar trebui să facem, de fapt, întotdeauna, nu numai în situaţii speciale ca cea prin care trecem acum. Şi să ne luăm, din timp dar discret, toate măsurile de precauţie, pentru orice eventualitate. Să le acordăm încrederea noastră şi dreptul la responsabilitate proprie, dar să nu îi încărcăm cu grijile, cu temerile noastre.

Cândva, va fi din nou bine, chiar dacă nu prea curând. Să fim sănătoşi!