Copil ascultător, caut învăţătoare drăguţă

Există obiceiul ca părinţii să completeze, la şedinţele de început de an şcolar, un formular birocratic cu date personale, care se încheie cu întrebarea: „Ce aşteptări aveţi de la învăţătoarea copilului dumneavoastră?”. În clasa pregătitoare, pe când nu eram eu însămi pregătită pentru ceea ce va urma, am răspuns că mi-ar plăcea ca învăţătoarea să îi vorbească fetiţei mele normal, „ca unui om mare”. Noi aşa o obişnuiserăm, să o considerăm capabilă de înţelegere şi să discutăm deschis aproape orice subiect (cu excepţia, desigur, a celor mult prea nepotrivite cu vârsta ei fizică). Mi-era teamă să nu i se adreseze cineva acum aşa cum văzusem că fac majoritatea adulţilor, cu diminutive, ocolişuri şi explicaţii aiuritoare, de parcă ar vorbi cu căţeluşi la prima şedinţă de dresaj sau cu pui de extratereştri care nu dau semne că ar înţelege limba română. Speram ca şcoala să o stimuleze în sus, nu să o tragă în jos.

Nu vorbitul s-a dovedit a fi marea problemă în acea clasă. După o perioadă în care a părut că lucrurile sunt în regulă, au început să se îndesească situaţiile în care învăţătoarea una spunea, alta făcea, iar copiii erau abuzaţi emoţional, etichetaţi, jigniţi, forţaţi să facă exerciţii intelectuale cu mult peste capacitatea lor naturală şi împinşi permanent spre competiţii inutile şi stresante. Colegii Lunei care avuseseră dificultaţi de integrare la început erau acum de-a dreptul marginalizaţi, cei cu porniri agresive deveniseră violenţi, iar veselia şi încrederea în ei înşişi a copiilor crescuţi frumos se ştersese aproape cu totul.

În clasa întâi, am transferat-o pe Luna la o clasă paralelă. Altă primă şedinţă cu părinţii, alt formular de completat: „Ce aşteptări aveţi de la învăţătoarea copilului dumneavoastră?”. Şi altă naivitate din partea mea: „Vă rog să o lăsaţi pe fiica mea să vă iubească”. Atât de tristă o luasem de la şcoala aceea, în ultimele luni ale clasei pregătitoare, încât credeam că asta va fi de ajuns — şi cred şi acum că asta ar fi de ajuns, pentru toţi copiii mici. Cât de penibilă trebuie să fi părut cerinţa mea cuiva care primise, la angajarea în acea şcoală, directiva clară: „Nu vă apropiaţi prea tare de copii, pentru că vi se urcă în cap!”. Dar am aflat de asta abia spre sfârşitul anului, când eram iar speriată de ceea ce se întâmpla în clasa copilului. Acum nu mai era vorba de ambiţii şi de performanţă, ci din contră, de un regres educaţional. Iar mulţi colegi de-ai Lunei erau agresaţi de-a dreptul: se ţipa mult de la catedră, se proferau insulte, se dădea cu cărţi în cap. Ore de sport la care copiii se loveau în timp ce profesorii se jucau pe telefon, ore de engleză la care nu se învăţa boabă de engleză, ţipete şi jigniri de la mai toţi adulţii din şcoala aceea. Fiică-mea suferea şi ea evident, mă ruga să discut cu învăţătoarea şi cu ceilalţi părinţi, să îi apăr cumva pe copii, şi căpătase teama de a se duce la şcoală. Vorbea cu nostalgie de perioada „când Doamna era încă drăguţă cu noi”. Şi era clar că trebuia să plecăm şi de acolo. Dar unde? Era şcoala noastră de circumscripţie, la doi paşi de casă, şi era una dintre cele mai căutate din Bucureşti. Unde ne-ar fi putut fi mai bine decât aici?

În căutare de ajutor, am fost la o conferinţă de-a Oanei Moraru. Îmi plăcea mult cum gândeşte această curajoasă pionieră a învăţământului privat de calitate de la noi şi simţeam nevoia unui sfat, a unor idei care să mă scoată din impas. Iar Oana Moraru mi-a depăşit aşteptările, cu discursul ei sclipitor, cu entuziasmul acela molipsitor şi cu deschiderea care a făcut ca o sală întreagă să simtă raza speranţei că va fi, cândva, şi mai bine. Eram o sală întreagă de părinţi ca mine — uimiţi de lipsa de respect şi profesionalism pe care o găsiserăm în şcolile de Stat, frustraţi că suntem mult prea puţini (unul, doi pe clasă) pentru a schimba sistemul, trişti că nu avem alternative. Mi-a făcut foarte bine să aflu că nu sunt singura care mă simţeam aşa. Şi i-a făcut bine şi Lunei să descopere acest lucru. Pentru că o luasem cu mine. De unde la începutul conferinţei era — normal pentru vârsta ei — vag plictisită, i s-a luminat faţa când a început să asculte poveştile altor părinţi şi şi-a dat seama că nu doar şcoala ei are probleme, că nu doar învăţătoarele ei îşi băteau joc de copii şi că nu doar mama ei plecase hohotind de plâns, jignită, disperată şi neputincioasă, de la ultimele şedinţe cu părinţii. Ba chiar erau acolo poveşti mult mai urâte decât ale noastre.

În faţa sălii, fuseseră aduse două manechine, două siluete de carton despre care ni s-a spus că reprezintă o învăţătoare şi un elev. Iar la sfârşitul conferinţei am fost rugaţi să luăm câteva post-it-uri de pe catedră şi să scriem pe ele câte o trăsătură pentru fiecare: care ar fi calitatea ideală pe care ar trebui să o aibă o învăţătoare bună? Dar un elev bun? Bineînţeles că fiică-mea a ţâşnit cu mare bucurie spre grămada de bileţele colorate şi s-a întors pe scaun lângă mine hotărâtă să îşi facă tema. Mi-a cerut un pix şi a scris, fară nicio ezitare, pe bucăţica de hârtie destinată învăţătoarei: „DRǍGUŢǍ”. Iar pe cea a elevului: „ASCULTǍTOR”. Apoi le-a lipit mândră de ea pe manechine.

Nu vreau să discut despre nuanţele (discutabile) ale acelui „ascultător”, nu acesta este subiectul acum. Aş vrea doar să subliniez revelaţia pe care am avut-o dându-mi seama cât de puţin le trebuie, de fapt, copiilor noştri pentru a creşte frumos şi a-i „asculta” pe adulţi: să fim drăguţi cu ei. Atât ar trebui să scriem, toţi părinţii, în formularele acelea de început de an. E şi respect subînţeles în cuvântul acela, şi zâmbet, şi lipsă de agresivitate, şi răbdare cu neputinţele celor mici, şi aplecare spre nivelul lor, şi posibilitatea iubirii.

Nu ştiu dacă manechinele Oanei Moraru au funcţionat ca un fel de Zid al Plângerii în care înghesuim dorinţe scrise pe bileţele de hârtie, dar cert este că dorinţa Lunei s-a împlinit în anul următor: am găsit o învăţătoare drăguţă. La o şcoală privată, puţin mai departe de casa noastră şi cu preţuri mai mari decât ne costa, vrând-nevrând, şcoala de Stat. Dar a meritat efortul. Copilul şi-a recăpătat acolo bucuria de a merge la şcoală. Se simţea respectată, deopotrivă importantă ca individ singular şi parte a unui grup cu obiective comune. Învăţătoarea ridica tonul la ei doar când era nevoie să fie auzită prin vacarm, în clasă se râdea mult, se răspundea la toate întrebările, se cânta şi chiar se dansa de multe ori. Da, se poate face şcoală şi aşa. Şi s-a făcut bine.

Doar că bucuria noastră a durat un singur an. La sfârşitul clasei a doua, învăţătoarea cea drăguţă a plecat, nu fără un sincer regret, spre zări mai senine, cu speranţa să îi construiască un viitor mai bun propriului ei copil. A fost iar un moment dificil pentru Luna, o despărţire care ştiu că a durut-o mai mult decât lasă ea să se vadă. Şi la fel a fost şi pentru colegii ei, pentru că toţi o iubeau pe această învăţătoare deschisă, tonică şi cu care vorbeau ca de la egal la egal. Cu toţii avem emoţii acum, în aşteptarea toamnei, când o vom cunoaşte pe cea (sau pe cel, habar nu am cine se va dovedi candidatul cel mai potrivit pentru acest post) care îi va îndruma pe copii în clasa a treia. Nu îmi rămâne decât să sper că va fi o persoană drăguţă, pe care copilul meu ascultător să o poată iubi puţin.

Din ciclul „Temele, ah temele!”: azi despre litera W

Are fiică-mea ca temă de găsit câte un nume pentru fiecare literă a alfabetului de la Ş la Z. Bineînţeles că nu se descurcă, până şi mie mi se pare greuţ, aşa că intervin cu apropouri şi întrebări ajutătoare. Până ajungem la litera W, unde se împotmoleşte definitiv.

– Să ştii că la „W” chiar cunoşti cuvinte, Luna, îi spun eu cu un uşor reproş pentru lipsa de interes în a găsi singură răspunsurile.

– ??!!??!!

– Aveai un personaj preferat când erai mică. Din desene animate.

– ??!!??!!

– Unul tare drăguţ, vedeai filme cu el, citeai şi cărţi, şi reviste…

– ??!!??!!

– Hai să ne gândim la altceva: e un poet englez, mare de tot.

– ??!!??!!

– Cel mai mare. A scris şi teatru.

– ??!!??!!

– OK, poate că e prea greu. Deşi îl ştiai… Dar trebuie să ţi-l aduci aminte pe tizul lui! Era unul dintre prietenii tăi imaginari, când erai mai mică.

– ??!!??!!

– Ne înnebuniseşi cu el! Toată ziua foloseai numele ăsta, făcea o groază de lucruri domnul respectiv, nu pot să cred că l-ai uitat! De fapt, chiar săptămâna trecută am vorbit despre el.

– ?!!??!!

– Atunci hai să o luăm cu ceva extrem de simplu, încerc eu să o deblochez. Unde faci pipi?

– La… oliţă?

Zău dacă mai pot! Sunt zile în care îmi pun serioase întrebări asupra IQ-ului fiică-mii, pe care îl sper(asem) cât mai mare. Multe zile.

– Pardon, „WC” era, nu-i aşa?, îşi revine şi ea, spăşită, când mă vede cu ochii cât cepele.

– Sigur că da. De unde şi până unde „oliţă”, Luna? Că n-o mai foloseşti de vreo cinci ani!

– Păi dacă m-ai tot pus să îmi amintesc de copilărie…

Aha. Ca de obicei, mama e de vină pentru toate.

 

Note explicative: Personajul de desene animate era, bineînţeles, Winnie the Pooh. Poetul englez era, tot bineînţeles, William Shakespeare. Iar prietenul imaginar, ei bine, aici se află una dintre marile enigme ale copilăriei fiică-mii: de ani de zile ne tot povesteşte diverse despre… William Popopvschi. Nici nu vreau să mă gândesc de unde şi până unde a putut inventa un astfel de nume! De fapt, ştiu că „William” vine de la William Brânză, cândva candidat la nişte alegeri electorale, iar cum Luna este, după cum bine ştiţi, cetăţean implicat, a reţinut fascinantul nume. Dar POPOPVSCHI?! Aşa ceva…

Ajutor de învăţat uşor tabla înmulţirii

Pentru că nouă ne-a plăcut la nebunie, şi pentru că nu se mai termină vacanţa asta, şi pentru că se plictisesc copiii acasă, şi pentru că în programa clasei a doua este prevăzută în perioada asta învăţarea tablei înmulţirii, care nu e chiar uşoară pentru nişte ţânci de circa opt ani – pentru toate aceste motive, deci, azi o să vă recomand un material didactic auxiliar. Tabla înmulţirii hip-hop. Aşa am botezat noi acele fişiere în care o învăţătoare inspirată cântă tabla înmulţirii pe un ritm modern şi plăcut, acompaniată la clapă de soţul ei.

Autoarea materialului are o poveste de viaţă interesantă, ea fiind o învăţătoare caldă, dedicată şi inventivă, care îşi făcea meseria cu dăruire şi era mereu în căutarea unor metode atractive de învăţare pentru elevii ei. Până când i-a luat foc casa. Şi a realizat că în România nu ar reuşi niciodată să îşi reclădească o viaţă cât de cât decentă pe cenuşa fostei sale vieţi. Aşa că a emigrat în Anglia, împreună cu soţul şi cei doi copii, la fel cum fac mulţi semeni de-ai noştri cu bun simţ şi scaun la cap. Şi cum tocmai am aflat că a făcut şi altă învăţatoare aşa cum ar trebui toate să fie, Ema de la Ema la şcoală. Cu diferenţa că ea a plecat în Franţa. Sistemul nostru putred îi rejectează pe cei buni. Şi acum se bucură elevii englezi şi francezi de priceperea şi calităţile acestora, în timp ce ai noştri…

Deci, dacă aveţi copii atraşi mai degrabă de muzica modernă decât de învăţarea prin metode tradiţionale (repetiţie, memorare şi băţ), scrieţi un e-mail la adresa media.creativ@gmail.com şi vi se explică acolo ce şi cum să faceţi ca să intraţi în posesia fişierelor. Noi le folosim alternativ cu beţişoarele şi tabelul cu numere de la 1 la 100, care au fost materialele mele de bază în explicarea matematicii pentru Luna, în aceşti doi ani şi cam jumate, de când a început şcoala. Mai ştim şi câteva „artificii” interesante, ca tehnicile de înmulţire pe degete (sunt filmuleţe pe YouTube, pe care Luna le-a văzut la şcoală şi i-au plăcut) sau ca fascinantele aranjamente simetrice şi palindromice ale înmulţirii cu 9. Stăm împreună pe jos şi găsim, tot împreună, reguli şi tipare în ceea ce îi păruse, la început, o taină de complicată. Şi scriem mult. Pentru că eu ştiu că învăţarea se produce mai eficient atunci când scrii, cu mâna ta, pe o hârtie. Şi când oameni dragi stau alături de tine…

Profit de faptul că, la vârsta ei, încă o pot atrage în învăţarea acestei materii fundamentale prin joc. Şi de faptul că încă mă pricep să fac asta. Cel mai târziu în gimnaziu, matematica va (re)deveni o mare enigmă pentru mine, deci nu o voi mai putea îndruma. Dar măcar nişte baze sănătoase şi logice să ştiu că am ajutat-o să îşi construiască. Apoi îl lăsăm pe tati să se descurce cu temele copilului, pentru că el este „the beautiful mind” a familiei.

tabla-inmultirii

Copiii ne iartă acum, dar rănile le rămân

Este 1 iunie. Ziua Copilului. Şi miercuri. Nu am cum să uit. Sunt în curtea şcolii, aşteptându-mi, ca de obicei, fetiţa să iasă de la şcoală. Este clasa întâi, e mai bine să nu vină singură acasă, deşi distanţa e mică, iar ea îşi doreşte asta. Şi ştiu că ar şi putea: e descurcăreaţă, energică şi atentă în jurul ei. Mereu atentă la ceilalţi. Poate prea atentă la ceilalţi.

O aştept resemnată la gândul că urmează un drum neplăcut pentru amândouă. Ca de obicei, eu o voi întreba ce a făcut la şcoală, ca de obicei, ea îmi va răspunde „Nimic”, eu voi insista să îmi povestească („au fost, totuşi, trei ore şi jumătate, este imposibil să nu se fi petrecut chiar nimic-nimic acolo”), ea va începe să spună totul, eu mă voi enerva, ea va continua să fie tristă. Se face un şir nesfârşit de greşeli şi abuzuri în această şcoală, în clasa ei şi nu numai. Materie predată prin dictare, exerciţii rezolvate prin copiere de la tablă, manuale pline de erori, teme la kilogram, concursuri forţate, pedepse fără motiv şi fără rezultat, profesori care nu-şi cunosc materia, profesori care nu-şi predau materia, profesori care stau cu ochii în telefon în timpul orelor, profesori care îşi sună copiii în timpul orelor să îi întrebe dacă şi-au mâncat toţi cartofiorii, profesori care primesc vizite în timpul orelor, profesori care pleacă din ore, ordonându-le copiilor să stea nemişcaţi şi tăcuţi până se întorc, cu capetele pe bănci şi mâinile la spate („floricelele dorm”), ţipete, dat cu cărţile în cap, jigniri, ameninţări, ironii, etichete. Tot timpul ţipete, în toate orele, în toate clasele. La fiică-mea nu a ţipat nimeni până acum. E genul ascultător şi interesat de carte, care vorbeşte când i se dă cuvântul şi care pune capul pe bancă atunci când i se cere („dar nu-mi place deloc, mama, să vorbeşti tu cu doamna, te rog, să nu ne mai pună să stăm aşa!”). Genul care îşi face temele şi ia punctaj mare la concursuri – ar lua şi mai mare dacă ar participa de plăcere la ele. Genul care se adaptează oriunde, dar observă nedreptăţile din jurul ei. Şi suferă pentru toţi.

Totuşi, azi mă gândesc că vom avea un drum mai vesel spre casă. I-am pregătit o după-amiază plină de plimbări, cadouri şi surprize. Vine şi tati, mergem împreună peste tot – este Ziua Copilului şi o vom sărbători cum se cuvine. Uităm ce a fost rău la şcoală. La urma urmei, mai e puţin şi se termină. Apoi vom pleca de aici. Nu ştiu unde, încă, dar ştiu că trebuie să ne îndepărtăm de acest focar de boală. Îngenuncherea spiritului. Numărăm zilele, deja. „Nu mai pune şi tu la suflet chiar totul, Luna! Nu vezi că celorlalţi părinţi nu le pasă? De ce să luptăm doar noi pentru copiii lor, împotriva voinţei lor?” A fost un coşmar ultima şedinţă cu părinţii, m-am lecuit să mai iau apărarea copiilor unor troglodiţi agresivi. Încă mă doare sufletul când aud cum sunt abuzaţi zilnic acei copii. Ei nu au nicio vină. Dar nici eu nu mai am nervi. O să-mi văd doar de copilul meu de acum înainte. Să iasă curat din mocirla asta. Apoi om mai vedea.

Oricât de mult m-am întărit să rezist unor noi provocări, însă, povestea de azi, de la ieşirea de la şcoală, mă prinde tot nepregătită. „Mama, mama, azi a venit o doamnă foarte rea! Şi ne-a jignit rău, şi a ţipat tot timpul la noi, şi m-a smucit de mână că nu m-am ridicat imediat de pe jos când a vrut ea, că nu terminasem desenul cu creta, azi a fost Ziua Copilului şi ne-au scos la joacă în curte, dar nu ne-am jucat, doar am desenat puţin, şi doamnele vorbeau între ele, şi apoi s-a enervat şi a ţipat şi ne-a tras… Uite se vede încă locul unde m-a strâns de mână! Şi uite aici numele ei, că am întrebat-o cum o cheamă şi am scris, să nu uit, ca să te duci tu şi să o reclami.”

Nu. Nu aşa trebuie să se întâmple astăzi. Mă pierd puţin în povestea asta, cea mai rea dintre toate de până acum. Şi nu ştiu unde să mă uit mai întâi: la braţul mic, de copil de şapte ani şi douăzeci de kilograme, cu urme vagi de la strânsoarea adultului isteric, sau la hârtiuţa mototolită pe care copilul mi-o pune în palmă, de parcă mi-ar încredinţa o comoară? E bileţelul pe care e scris rolul ei de la serbarea de sfârşit de an. Două strofe mici şi strâmbe, pe care le tot repetă cu grijă şi emoţie de o vreme încoace, oricând are un răgaz. Nu s-a mai despărţit de hârtiuţă de când a primit-o. Iar azi a fost cea mai la îndemână pentru a scrie pe ea, fără forţă, dar cu hotărâre, numele doamnei care a ţipat la ei: NICA ELENA. Aşa o cheamă pe învăţătoarea bătrână care a intrat azi în clasă şi le-a zis că ei şi-au îmbolnăvit învăţătoarea. Că o să stea cu ei o vreme. Apoi i-a făcut proşti şi nebuni toată ziua. Oricine a încercat să întrebe ceva a fost numit prost şi nebun. Să întrebe ceva despre lecţie, adică. „Nu am înţeles exerciţiul acesta, doamna…” „Păi dacă eşti prost?! Taci din gură!! Sunteţi cea mai proastă clasă din şcoală.”

Acum, Luna plânge. S-a ţinut tare cât a putut şi acum simte că poate lăsa garda jos. E mama aici. Şi mama va face dreptate.

Dar mama nu a făcut asta. Mama s-a umplut de toată tristeţea lumii, dar nu a făcut dreptate. Pentru că nu avea la cine să se ducă după dreptate în şcoala aceea, în care „nu te purta prea frumos cu copiii, că ţi se urcă în cap” era sarcină de serviciu, de la direcţie către noii angajaţi.

„Mai sunt doar câteva zile, mai sunt doar câteva zile, mai sunt doar câteva zile…”

A fost o după-amiază frumoasă, până la urmă. A venit tati, ne-am dus peste tot pe unde ne propuseserăm, i-am cumpărat cărţi Lunei, de la târgul de carte, şi trotineta mult-visată, am mâncat dulciuri în parcare, am râs şi ne-am iubit mult. Ca să uităm urâtul. A doua zi, au venit doar 10 copii la şcoală, dintr-o clasă de 31 (şcoală bună, vin părinţii buluc, din toate cele patru zări, să îi înscrie la astfel de dascăli). Unii nu se putuseră opri cu orele din hohotit, după ziua de ieri, alţii dormiseră buştean şi refuzaseră să iasă la distracţiile promise pentru Ziua Copilului, alţii făcuseră noaptea pe ei, în pat. Luna s-a dus la ore şi jignirile au continuat, dar ea ştia acum că trebuie să le ignore. A treia zi, a mai venit o învăţătoare din şcoală la ei în clasă, să stea la taclale cu a lor: „Aaa, voi sunteţi clasa aia aproape cea mai proastă din şcoală, care v-aţi băgat învăţătoarea în spital!”, le-a zis şi aceea, în loc de „Bună ziua”, de cum a păşit în clasă. Apoi nu am mai lăsat-o nici eu pe Luna la ore, câteva zile, până s-a întors învăţătoarea lor, ceva mai puţin abuzatoare. Măcar cu ţipetele ei se învăţase, nu-i mai era aşa frică. Nu am aflat niciodată de ce lipsise. Circulase un streptococ periculos printre copii, iar ea îl neglijase, lăsându-l să se transmită liber, deşi o rugasem să ia măsuri de prevenţie. Am presupus că l-a luat şi ea – o mică reparaţie din partea Universului, în care se face întotdeauna dreptate, doar că nu întotdeauna imediat şi nu întodeauna suficient de evident pentru a înţelege şi cei care au greşit că au fost pedepsiţi.

Dar am aflat mai multe despre NICA ELENA, în zilele următoare. Învăţătoare cu vechime în şcoală, apreciată printre colegi. În iarnă, fusese recuzată de părinţii unei clase a doua, la care fusese trimisă tot ca suplinitoare, pe un an întreg. Se purta cu acea clasă la fel ca la a Lunei şi încă mai rău de atât. Şi copiii aceia erau proşti şi nebuni, şi ei formau „cea mai proastă clasă din şcoală”. Copiii plângeau mereu şi refuzau să mai meargă la ore. Îi speriase că, dacă nu vor lua testul de evaluare de la sfârşitul anului, vor repeta clasa. Cred că era deja la pensie, iar direcţia mai apela la ea în astfel de cazuri, de suplinire. Venea şi la after school în şcoală, şi se lăuda la copii cu asta, ce carte face ea acolo! Doar acolo erau copiii buni, la after school la ea. Lăudată era şi pe net, pe forumuri de mămici în căutare de şcoli bune pentru odraslele lor. NICA ELENA era recomandată, acum câţiva ani, ca fiind o învăţătoare foarte bună. „Se face carte la ea.” Da, aşa „s-a făcut carte” în ţara asta tot timpul. Iar rezultatele reale şi dezastruoase se văd peste tot în jur.

A trecut mai mult de o jumătate de an de la acel 1 iunie. Pentru o vreme, Luna nu a mai ştiut să îşi rezolve temele: „Sunt proastă, nu înţeleg nimic”. Şi ticurile i-au revenit, aşa cum se întâmplă în perioade stresante. S-au reparat toate, în timp. Apoi a întâlnit o învăţătoare care îi respectă pe elevii ei. Şi care îi lasă să o iubească. Nici măcar nu este nevoie de mai mult în clasele primare. O duc râzând la noua şcoală, o iau entuziastă de acolo. Încercăm să trecem cu buretele peste primii doi ani de şcoală, dar încă se văd semne. Luna înfloreşte uneori întâmplările la care nu sunt martoră, pozează în victimă, doar, doar îi voi lua, în sfârşit, apărarea. Îşi închipuie că atunci nu fusese suficient de nedreptăţită ca să lupt pentru ea. Iar mie încă mi se strânge inima când trec pe lângă clădirea aceea între pereţii căreia mulţi copii, prea mulţi copii suferă zilnic.  Încă am coşmaruri că merg la şedinţe cu părinţii acolo. Şi încă mă simt teribil de vinovată că îmi duceam copilul de mână acolo, în fiecare zi. O fetiţă veselă, deschisă şi plină de iubire, care vedea zilnic prostie, violenţă şi nedreptate în jurul ei. O duceam dimineaţa fără chef, o luam la prânz nervoasă, ne certam la teme după-amiaza, ne împăcam la culcare, o luam de la capăt a doua zi. Şi mă ierta în fiecare zi. Nu cunosc niciun adult să poată suporta aşa ceva. Injurii, jigniri, ţipete, pedepse, smuciri, ameninţări. Zilnic. Sau, dacă suportă o vreme, poate pentru bani, poate din alte motive, nu cred că există niciunul să îşi ierte agresorul cu mărinimia cu care ne iartă pe noi copiii noştri. Cu generozitatea cu care fiică-mea m-a iertat că nu i-am luat apărarea atunci, când m-a rugat să o fac. Când mi-a întins bileţelul mototolit, păstrat cu mare grijă în pumnul ei mic, rugându-mă să îi fac dreptate. Să o pedepsească cineva pe NICA ELENA pentru groaza pe care o împroşca în jurul ei.

Am greşit atunci. Iar acum încerc să repar ce am greşit, scriind cu mare greutate povestea. Sunt oameni care nu merită iertaţi, nici măcar acum, în perioada asta în care ni se spune să fim buni şi să le iertăm greşiţilor noştri. Trecem prea multe cu vederea, de prea multă vreme. Şi copiii noştri merită zile mai frumoase şi vieţi mai senine. Haideţi să nu-i mai ducem de mână în fiecare zi în locuri unde ştim sigur că suferă. Haideţi să îi credem când ne povestesc despre abuzurile adulţilor, pentru că mulţi dintre ei nu au avut timp să înveţe să mintă. Sau să îi ascultăm şi altfel pe cei care refuză să povestească ce au făcut la şcoală – unii tocmai de aceea tac, pentru că sunt prea dureroase lucrurile ascunse, alţii „vorbesc” prin desene, alţii comunică doar cu jucăriile lor. Haideţi să le cerem socoteală tuturor abuzatorilor, şi şefilor lor, şi şefilor şefilor lor. Haideţi să le schimbăm şcoala celor care plâng la uşa ei şi îşi agaţă braţele de noi, părinţii lor, sperând că nu o să-i mai lăsăm acolo. Haideţi să nu mai credem că „asta e situaţia”, „las’ că se căleşte” sau „nicăieri nu e mai bine”. Orice altceva este mai bine decât să te simţi singur, mic şi fără apărare în faţa adultului care ar trebui să aibă grijă de tine, adultul în care ţi se spune să ai încredere, din şcoala-închisoare la care eşti condamnat  să te duci câteva ore pe zi, cinci zile pe săptămână, ani, şi ani. Copiii ne iartă acum, dar rănile le rămân.

nica-elena-1

nica-elena-2

nica-elena-3

Homeschooling ori ba

Miercuri seară, canapea, televizor, seminţe şi, bineînţeles, lacrimi: fiică-mea şi cu mine ne uităm la „Visuri la cheie”. Se construieşte o casă nouă pentru o măicuţă extraordinară, care creşte deja douăsprezece fete şi îşi doreşte loc pentru încă douăsprezece. Un suflet mare, care merită din plin ajutorul altora, după cât de mult i-a ajutat şi ea pe alţii. Emoţia produsă de emisiune îmi este, însă, fugitiv umbrită de încrâncenarea cu care prezentatorul emisiunii, Dragoş Bucur, repetă: „doisprezece fete”. „Doisprezece fete” o dată, „doisprezece fete” de două ori…

– Luna, tu ştii că nu e corect „doisprezece fete”, nu-i aşa?, ţin să verific.

– De ce?

– Pentru că nu e „doi fete”, ci „două fete”, deci „două-spre-zece fete” (despărţit ca să înţeleagă), „douăzeci şi două de fete” şi aşa mai departe.

– Aaa, da!, se luminează fiică-mea.

… „doisprezece fete” de cinci ori, „doisprezece fete” de şase ori…

– Uite, de-aia zic eu că homeschoolingul nu e pentru toată lumea!, mă enervez eu.

– De ce?

– Pentru că domnul ăsta tocmai şi-a retras fetiţa de la şcoală…

– Asta ştiu, mă asigură Luna (hopa, a ţinut minte o discuţie în trecere, de acum câteva săptămâni!). Dar de ce zici că nu e pentru toată lumea?

– Pentru că mă întreb cum poate un astfel de părinte să îşi înveţe copilul să vorbească corect româneşte, sau gramatică, sau pur şi simplu logică, care e în toate, dacă el face o astfel de greşeală. Deci nu ştiu dacă a făcut bine alegând homeschooling.

– Dar poate că fetiţa era la 97. Şi atunci, decât să înveţe numai lucruri rele de acolo, mai bine să înveţe cu mici greşeli de la tăticul ei.

Cam astea sunt părerile noastre despre homeschooling –  a mea după nouăsprezece ani de şcoală, de la Giurgiu la Sorbona, a ei după doar doi, la 97.

O casă pentru visele lor

Vine fiică-mea la mine cu un desen care reprezintă, cică, o casă. Are baza de vreo trei centimetri şi se lărgeşte spre acoperiş până pe la douăzeci:

– Îţi place, mama?

casa-lunei

Nu pot să o mint. E promisiune solemnă în familia noastră că ne spunem numai adevărul. Dar nici să îi rănesc (prea tare) orgoliul nu mă lasă inima. Deci aleg, ca de obicei, calea diplomatică de mijloc:

– E drăguţ! Şi, wow, ai învăţat să faci arcuri de cerc, bravo! Dar… cred că ştii că aşa ceva nu prea poate exista, e cam îngustă baza ca să ţină restul casei…

– Da, ştiu, dar poate că în o mie de ani o să fie!

Îi zâmbesc îngăduitor şi se întoarce în camera cealaltă, de unde o aud vorbind singură, pe diverse voci:

– Eu cred că o să fie sigur-sigur peste o mie de ani.

– Da’ mie imi place, totuşi…

– E drept, mie îmi plac şi mâzgăliturile alea de când eram mică…

Şi mi se rupe sufletul. Pentru că ştiu cât de mult o doare că nu are şi ea un talent artistic, cât de mic, pentru ceva, orice.

Mai întâi au fost dansurile. Nu avea ritm şi nici graţie, dar a urmat cuminţică, vreo trei ani, diverse cursuri de dans. Punea atât de mult entuziasm în ceea ce făcea, încât ieşea ceva drăguţ, până la urmă. Iar perseverenţa a dat roade, pentru că acum a ajuns să „simtă” ritmul melodiilor. Doar mişcările sunt în continuare tot din Lunezia ei proprie şi personală, dar asta îmi pare mai puţin important.

Şi urechea ei muzicală a evoluat surprinzător. De la copilul afon pe care îl auzeam pe bancheta din spate a maşinii, fredonând în tonalităţi extraterestre ceea ce îşi închipuia că se aude în boxe, am acum o fetiţă pe care cred că ar accepta-o orice cor şcolar din lume. Dar e clar că nu va fi niciodată solistă, deşi mi-a repetat deseori în ultima vreme că ea se va face Delia când va fi mare.

Cât despre talentul la desen, ce să mai zic, imaginile vorbesc de la sine. Şi totuşi a urmat trei ani de zile cursuri de la Palatul Copiilor care necesită un minim de simţ artistic. La Atelierul Fanteziei făcea diverse lucruri manuale, stângace, e drept, dar le făcea conştiincios. Iar la Machete-Construcţii a construit căsuţe din carton şi chiar a primit un premiu (doi) la sfârşitul anului, la nu ştiu ce concurs – ceea ce a umplut-o de marea mândrie a recunoaşterii unei munci susţinute.

Anul acesta va merge din nou la Machete la Palat. A fost dorinţa ei şi mi se pare normal să i-o respect, deşi nu cred că va ajunge vreodată vreun arhitect sau ceva în domeniu. În plus, va încerca şi atelierul de Bandă Desenată. Am fost marţi la prima întâlnire cu profesorul (un personaj!) şi l-am întrebat dacă acceptă şi copii fără talent la desen, dar care imaginează poveşti desenate în stilul benzilor din reviste. Pentru că Luna pare să-mi fi moştenit aplecarea spre povestit, doar că o face în felul ei, cu mai mult desen şi mai puţin scris. Vom vedea săptămâna viitoare dacă acel atelier este cu adevărat potrivit pentru ea. Până atunci, are de pregătit o „probă”: o pagină de bandă desenată, în orice stil vrea ea, pe care să i-o ducă profesorului trăznit. E deja în panică, deoarece nu are nicio idee de scenariu şi îi este teamă că nici nu îi va veni niciuna notabilă până atunci. Dar o voi ajuta. Cred că merită mai multă susţinere şi mai puţină obiectivitate crudă din partea mea. Cred că sunt situaţii în viaţă în care adevărul poate fi trecut într-o uşoară umbră. Şi cred că a primit suficienţi bobârnaci până acum, de la oameni cărora le-a pus sufleţelul în palmă, iar ei nici măcar nu l-au observat. Aşa cum a fost prima ei învăţătoare.

La scurt timp după ce a început şcoala, acum doi ani, eram pe stradă şi Luna m-a întrebat deodată:

– Mama, dar eu la ce sunt talentată?

Ştiam că era oful ei, că vedea mereu, la televizor sau în viaţa reală, copii talentaţi ba la muzică, ba la desen, ba la sport, şi că ei nu îi spusesem niciodată că ar avea talent la ceva. Am îngenuncheat lângă ea şi i-am spus, cu lacrimi în ochi:

– Tu eşti cel mai prietenos copil pe care îl cunosc. Şi, din cauza asta, ai talentul să îi faci pe oameni fericiţi.

Nu era chiar talentul pe care îl visa, dar era adevărul pe care am simţit nevoia să i-l spun atunci. Adevărul meu, de mamă a unui copil care se acomoda imediat oriunde o duceam, care îşi saluta zgomotos vecinii de la douăzeci de metri distanţă, care nu spusese niciodată „Nu mai sunt prietenă cu tine” sau „Pleacă la tine acasă!” vreunui copil care o necăjea. Apoi am adăugat pe un ton glumeţ, pentru a disipa momentul mult prea siropos din mijlocul trotuarului:

– A, şi o să fii bună la matematică atunci când vei fi mai mare. Cred.

Nici ăsta nu era talentul ideal, dar am făcut-o să zâmbească şi să îşi continue drumul mult mai încrezătoare în ea. După câteva luni, am luat-o de la şcoală tăcută. Mă obişnuisem oarecum să îmi răspundă laconic „Nimic” la întrebarea „Ce aţi făcut azi?” (pentru că, într-adevăr, cam „nimic” se putea numi educaţia pe care o primeau copiii acolo), dar chiar să nu vrea să vorbească?!… Până la urmă am scos o poveste de la ea. Învăţătoarea îi pusese pe copii să scrie pe bileţele numele colegilor pe care ei îi considerau cei mai prietenoşi din clasă. Un băiat şi o fată, fiecare. Apoi „doamna” le citise cu glas tare, iar ea fusese bucuroasă să îşi audă numele rostit de pe vreo cinci-şase bileţele. Însemna că şi alţii şi-au dat seama că e prietenoasă. Dar, când s-au terminat bileţelele copiilor, învăţătoarea a scos la iveală şi bileţelele ei. Erau două nume pe ele – şi niciunul nu era al Lunei. Iar ea a suferit mult. Un talent avea şi ea, unul singur, deocamdată, şi tocmai învăţătoarea ei, acel om care n-a fost în stare nici măcar să îşi dea seama câtă importanţă avea în micile universuri ale elevilor ei – tocmai învăţătoarea ei nu i-a observat talentul.

Iniţial, am fost convinsă că Luna a înţeles ceva greşit. Mi-era greu să cred că o învăţătoare poate avea preferaţi declarat în clasa ei sau că poate organiza concursuri de Miss Prietenie la şase ani. Dar mi-au confirmat şi alţi părinţi că le-au venit copiii nefericiţi acasă în acea zi. Nu erau suficient de pe placul „doamnei”. Nu o meritau. Doar învăţătoarea a negat când am întrebat-o dacă aşa s-a întâmplat. S-a dovedit mai târziu că nu era nici prima, nici ultima dată când mă minţea privindu-mă în ochi.

Cei doi preferaţi ai „doamnei” din acea zi nu s-au bucurat mult timp de marea favoare, ei devenind „foşti” la un moment dat. Şi ierarhizările, etichetările şi chiar jignirile au continuat, de parcă planul ascuns al acelei învăţătoare era nu să-i încurajeze pe copii să fie solidari, încrezători în forţele proprii şi să dea tot ce e mai bun în ei, ci să-i umilească şi să-i pornească mereu unii contra altora. Am învăţat-o pe Luna să nu-i mai pese de ce spunea ea. Iar în anul următor am mutat-o în altă clasă, din acest motiv şi încă o sută altele.

A fost la fel de rău şi în a doua clasă, dar asta e altă poveste. Acum doar voiam să vă rog să fiţi atenţi la talentele copiilor voştri. Să le descoperiţi, să le susţineţi şi să le lăudaţi, dacă există. Iar dacă nu există, să inventaţi unul, măcar mic de tot. „Eşti cel mai talentat la dat pupici de noapte bună!” sau „Ce-mi place cum faci bastonaşele astea spre dreapta, cred că ai talent la aşa ceva!”. S-ar putea ca mâine să aveţi surpriza de a fi potopiţi cu sărutări ca în vremurile de demult apuse ale copilăriei mici, fix când aveaţi mai multă nevoie, la întoarcerea acasă după o zi de muncă grea. Sau să găsiţi în caietul de teme al copilului o pagină cu toate literele caligrafiate impecabil. La urma urmei, şi eu păstrez, într-un mic colţişor al inimii mele, neatins de obiectivitate, speranţa că Luna va construi, la un moment dat, o casă adevărată. Cine ştie?

 

UPDATE: Un prieten care a citit articolul mi-a trimis poza de mai jos. I-am arătat-o Lunei şi s-a emoţionat toată. Apoi mi-am cerut scuze de la ea, pentru că m-am înşelat. Îmi cer deseori scuze de la copii, pentru orice greşeală, iar ei mă iartă cu mare bucurie, de fiecare dată.

casa-slovacia

Prima zi, a treia oară

Pentru cine nu ştie, aşa arată personajele unui film horror de pe Minimax:

PopplesS-a uitat Luna la un episod aseară şi mi l-a povestit uşor înfiorată înainte de culcare. Bineînţeles că nu era nimic de groază acolo – cum să fie ceva de groază, cu pufurile alea roz şi turcoaz?! -, dar pe ea o impresionase. Pentru că era ca un arc întins. Într-un fel, chiar m-am bucurat că a găsit ceva şi mai de speriat decât propriile ei gânduri. Fusese nervoasă toată ziua, aparent din senin, dar eu ştiam că era din cauza emoţiilor – a doua zi urma să meargă pentru prima dată la noua ei şcoală:

– Luna, ştiu că ai emoţii mari, i-am spus eu aplecându-mă spre ea în timpul unei crize de furie. Şi eu am, e normal să am înaintea unui nou început, dar nu mă vezi pufnind şi răspunzând obraznic, nu-i aşa? O să fie bine mâine, te rog să te calmezi! Iar dacă ai probleme, le discutăm deschis, nu dăm cu şutul prin jur!

Am simţit-o dintr-odată moale. Se crezuse singură şi neînţeleasă în zbuciumul ei interior. Acum ştia că eram alături de ea:

– Cred că nici măcar nu o să pot dormi la noapte, mi-a şoptit.

Dar a dormit. După ce şi-a pregătit să aibă la îndemână, pentru dimineaţă, rochiţa preferată, ghetuţele cele mai noi şi o diademă asortată. Le-a pus alături de ghiozdan – nou şi el, cu o pisică viu colorată, în relief, şi cu breloacele de pluş care au însoţit-o şi anul trecut la şcoală, atârnând de toate fermoarele fostului troller în care îşi târâia kilogramele alea multe şi degeaba.

A vorbit tot drumul până la şcoală (un sfert de oră, în pas de plimbare, am cronometrat). Aşa fac şi eu când am emoţii: vorbesc încontinuu. Răuvoitorii ar spune că eu vorbesc încontinuu şi când nu am emoţii, dar nu e chiar aşa. Atunci când mi-e teamă, îmi acopăr gândurile rele cu vorbe aiurea, avertizându-i pe cei din jur să nici nu mă bage în seamă. Când îmi iau sânge pentru analize, de exemplu, sau înainte de o injecţie la dentist. Deci am avut toată înţelegerea pentru fiică-mea, care se simţea ca şi cum ar fi aşteptat-o cineva cu seringa la fiecare colţ de stradă.

M-a îmbrăţişat la despărţire, înainte să urce scările spre necunoscut, de mână cu o necunoscută. Cred că de când era bebeluş şi se temea să nu o scap din braţe nu m-a mai ţinut atât de strâns. Pentru o clipă, m-am gândit să o iau înapoi, acasă. Să nu o mai las nicăieri, niciodată, să o apăr mereu, cu braţe etern încolăcite în jurul trupuşorului ei mic. Pentru o clipă, mi s-a făcut şi mie frică. Nu aş vrea să greşesc iar.