Le ucidem copilăria copiilor noştri. Şi uneori, chiar mai mult

Atenţie: conţine povestiri care vă pot afecta emoţional!

Îi văd în fiecare dimineaţă, în timp ce merg către şcoala fiică-mii. Toţi cu paşi mici şi grăbiţi, toţi cu gentuţe identice, cu scris mare pe ele, să se ştie unde se duc, toţi fără zâmbet pe faţă. Copiii de la inglişchiţ. Aşa am înţeles eu prima dată când am auzit despre centrul acesta de limbi străine. Este English Kids, de fapt. Şi este o caracatiţă născută din cenuşa fostelor centre FasTracKids, care înghite, cred, mii şi mii de copii din Bucureşti. La un moment dat mi-am pus, de altfel, întrebarea dacă nu cumva fiică-mea o fi singura din cartier care nu merge la cursurile acestea de engleză, pentru că aveam impresia că toţi ceilalţi copii din jurul nostru mergeau. Acum, parcă s-au mai liniştit lucrurile, mai ales de când certificatele obţinute în urma acestor cursuri nu mai sunt luate în calcul pentru admiterea la gimnaziile de la colegii. Pentru că, de fapt, nebunia asta nu se datorează unei dorinţe de multilingvism pentru copiii lor, ci disperării părinţilor după diplome şi certificate.

Sunt din ce în ce mai grăbiţi părinţii din ziua de azi. Şi cred că aici e vorba doar de părinţii din marile oraşe şi în special din Bucureşti, cărora li se oferă nenumărate tentaţii în a-şi face copiii, de foarte mici, nişte savanţi multilateral dezvoltaţi. În restul ţării, nu există aproape nimic în domeniul activităţilor extra-şcolare. România – ţara contrastelor. Revenind la Bucureşti, părinţii de aici îşi duc copiii încă de la câteva luni la cursuri, ateliere, spectacole… Nu contează că cei mici nu înţeleg absolut nimic din lumea înconjurătoare, că nu se simt bine în acele locuri nepotrivite cu interesele lor şi, cu atât mai puţin, că le deranjează activităţile şi celor care ar putea înţelege ceva. Nu. Dacă există ofertă de excelenţă începând de la 3 luni, iată, păi asta înseamnă că noi trebuie să mergem în turmă să înveţe copilul engleză de la 3 luni:

Apoi, pe măsură ce cresc, îi aglomerează cu activităţi care mai de care mai sofisticate, iar timpul liber de după şcoală (care e şi-aşa suficient de stresantă şi dificilă) este folosit la maximum pe meditaţii. Ai copil căruia îi place baschetul? OK, îl duci o oră pe săptămână la clubul de baschet. Şi cinci la meditaţii de engleză. Şi patru la meditaţii de matematică. Şi încă patru la meditaţii de română, când se apropie examenele şi, inerent, cuţitul de os. Suficient cât să nu-i mai rămână nici timpul, nici vlaga necesare pentru a ieşi cu prietenii în parc să dea la coş în joacă. Păi ce baschetbalist mai e ăla care nu ştie să recite din Shakespeare în original în timp ce cu dreapta driblează şi cu stânga rezolvă un exerciţiu cu integrale? Şi nu cumva să îşi facă de ruşine părinţii, copiii ăştia, dacă iau vreo notă mică la evaluare. Sau la simularea evaluării. Şi la simularea simulării evaluării. Ce contează că e vreunul supertalentat la muzică sau atât de îndragostit de istorie, încât ar citi toată ziua numai despre asta? Trebuie să ştie perfect română şi matematică, pentru că asta se evaluează. Despre copilărit, în sine, ce să mai vorbim?

(dintr-o discuţie dintre o mamă şi un cadru didactic)

Numai într-o evaluare o duce şcoala românească. Nici nu mai rămâne timp de predare, la cât se evaluează. Tot pe simulări se merge şi când vine vorba de predare, de fapt. Simularea predării. Cum ar fi, dragi părinţi şi profesori care sprijiniţi nebunia asta, să vă angajaţi undeva, într-un serviciu nou şi într-un domeniu în care nu aţi mai lucrat, să vi se pună în mână un manual şi să vi se spună: „Până mâine să ştii totul cum se face, la perfecţie, că vin în inspecţie şi îţi tai din salariu dacă greşeşti ceva”. Iar inspecţia asta să vină, apoi, mai tot timpul…

Ca să nu mai vorbim de altă nebunie de care am auzit deja de câteva ori: părinţii care îşi înscriu copiii la şcoli în care se predă materia de cu un an înainte. De parcă nu era suficient că materia noastră este atât de greoaie, de ne-adaptată la capacităţile copiilor, la vârstele lor psihologice. Există oameni care îşi obligă copiii, respectiv elevii, să înveţe în clasa întâi materia de a doua, într-a doua, materia de a treia ş.a.m.d. Pentru aceştia, am o singură întrebare: DE CE?

Am pus întrebarea aceasta pe Facebook, de curând, unei mame care povestea că băieţelul ei a trebuit să dea testul acela psihologic pentru a putea fi înscris la şcoală înainte să fi împlinit şase ani. Şi spunea că i se păruse dificil testul. Şi că acum, copilul e cel mai mic din clasă ca vârstă, sunt diferenţe şi de doi ani între el şi colegi:

­– Învaţă repede, noi facem acum materia de clasa a patra, deşi suntem a treia. Înmulţiri de două numere a câte 3 cifre. În clasa pregătitoare a suferit un pic, acum e OK.

Am trecut cu vederea acel „noi facem” şi „suntem a treia”. Mulţi părinţi vorbesc aşa, deşi doar bieţii lor copii „fac” şi „sunt”. Am trecut cu vederea şi faptul că fiică-mea nici acum nu cred că face astfel de înmulţiri, deşi e a patra. Dar am întrebat ceva ce chiar nu reuşesc să înţeleg deloc:

– De ce faceţi materia de a patra într-a treia?

– Pentru că întotdeauna am fost cu un an înainte. În clasa 0 am făcut materia de clasa 1.

– Dar de ce? Întreb pentru că am mai auzit de o şcoală privată care face aşa ceva. Şi nu reuşesc să înţeleg rostul.

– Avem o doamnă învăţătoare specială, în cel mai frumos sens: este în vârstă şi a dorit bazele să le aibă indiferent de condiţia ei de sănătate.

– Şi cum le pune bazele dacă le sare?

– Nu a sărit, doar merge repede 🙂 Au rezultate extraordinare la toate concursurile.

Desigur: concursurile. Concursurile noastre forţate, cu mize prea mari pentru umeri prea mici. Şi doamna a adăugat cu mândrie:

– La noi în clasă nu rezistă mulţi 😉

– Cu tot respectul, consider că este o mare prostie, i-am replicat eu. Nu suntem la un concurs de viteză, nici cu noi înşine, nici cu viaţa. Nu mai zic că concursurile la vârste mici sunt şi ele o plagă, nicidecum ceva util copilului.

– Toţi elevii din această clasă iau premiul întâi indiferent de rezultatele din timpul anului. Nici o diferenţă. Copiii îi vorbesc la per tu doamnei şi o iubesc…

Eram din ce în ce mai uimită de lipsa totală de sens a tot ce aflam:

– :-)))) Incredibil, la ce mai foloseşte premiul ăla dacă e luat de toată lumea la grămadă, indiferent de performanţe? Chiar totul e greşit la clasa asta??!!

– Programa este extraordinar de încărcată. Eu nu îmi stresez copilul, face ce îi place. Copiii trebuiesc încurajaţi, poate nu am explicat eu, dar este o clasă super. Cred că fiecare îşi doreşte ce este mai bun pentru copilul lui. Important este să găsim echilibrul şi să le oferim şanse.

Şi acesta a fost momentul în care am renunţat la această conversaţie absurdă. Momentul în care mama cititoare de meme şi de psihologie de coafor vorbeşte despre echilibru în context. Şi despre faptul că îşi doreşte ce-i mai bun pentru copilul ei.

Deci am rămas cu întrebarea mea: care este motivul pentru care să creşti un copil nefericit şi cu stimă scăzută de el, doar de dragul unor note sau calificative care nu spun, de fapt, nimic despre acel copil, ca om? Pentru că sunt nefericiţi copiii ăştia duşi cu forţa la şcoli exigente şi meditaţii infinite. Şi le scade stima faţă de ei înşişi pentru că se simt incapabili să ajungă la standardele pe care adulţii le fixează prea sus pentru ei. Iar cercul vicios continuă: copiii cu o stimă scăzută de sine ajung să aibă performanţe şi mai slabe decât ar fi putut să le aibă dacă aveau încredere în ei. Şi atunci, intervin pedepsele.

De fapt, de la o pedeapsă îmi venise ideea acestui articol, apoi am luat-o pe câmpii, aşa cum fac deseori. Am auzit mai devreme la ştiri despre un băiat care a fugit de acasă pentru că a fost pedepsit de părinţi, în urma unei note proaste la simularea evaluării de zilele trecute. Ştirea este aici. Băiatul are 15 ani, a luat nota 4 la matematică, părinţii i-au confiscat telefonul şi i-au interzis să se mai ducă la fotbal – el fiind pasionat de acest sport. Nicio clipă nu şi-au pus problema acei părinţi că ar putea să nu fie vina copilului pentru acea notă. Că ar putea fi vina sistemului, a programei, a metodelor de predare şi chiar a geneticii, la urma urmei, adică – cumva – a lor. Nu, copilul e întotdeauna vinovat şi el trebuie pedepsit. Şi iată că au trecut patru zile de când părinţii aceia plâng după el.

Şi mai ştiu poveşti dintr-acestea, despre copii pedepsiţi de părinţi, unele cu final de groază de-a dreptul. Citeam mai demult despre o mamă nemulţumită de performanţele copilului ei, care l-a bătut până i-a rupt coloana. Iar copilul era olimpic, nu ştiu ce putea face mai mult în materie de performanţă şcolară (ştirea e aici). Sau îmi amintesc despre o întâmplare de demult, de acum aproape o sută de ani, care a marcat-o pe mama mea: tatăl unei adolescente află că fiica lui făcuse nu ştiu ce prostie, se enervează îngrozitor şi intră peste ea în baie, unde aceasta era dezbrăcată şi udă; o scoate afară, la poartă, să o umilească cât mai mult cu putinţă; după o vreme, la insistenţele mamei, fata e adusă înapoi în casă, dar cum era iarnă şi ger, se îmbolnăveşte rapid şi, după câteva zile de agonie şi durere, moare. Cât de gravă să fi fost vina acelei fete, încât să merite o condamnare la moarte?

Şi nu e singura poveste îngrozitoare pe care o ştiu, legată de pedepsirea copiilor. Acum câţiva ani, un alt tată a ajuns acasă şi a aflat despre o boacănă a fiicei lui, tot adolescentă. Şi el a tunat şi a fulgerat, şi el şi-a pedepsit fata, trimiţând-o în camera ei şi promiţându-i nu ştiu câte alte interdicţii. Doar că de data asta fata a fost cea care a decis finalul: fără să facă niciun zgomot, a deschis geamul camerei sale şi s-a aruncat de la etaj. Au bătut vecinii la uşă să îl anunţe pe tată că singurul lui copil zăcea mort în curtea blocului. Şi acela a fost momentul în care tatăl a murit şi el, pe dinăuntru. Pentru că nu te poţi ierta niciodată dacă treci prin aşa ceva.

Nici nu ştiu cum să închei pledoaria aceasta a mea pentru copilărie. E scrisă haotic doar pentru că e multă patimă în ea şi nu m-am priceput să o zăgăzuiesc cumva. Lăsaţi-vă copiii să se bucure de anii aceştia care nu se mai întorc. Lăsaţi-i să creadă că pot face tot ce vor în viaţă, că sunt perfect capabili de performanţă şi de fericire, simultan. Lăsaţi-i să greşească, atunci când greşeala asta are ca singur efect o notă relativă, la simularea evaluării unor cunoştinţe care le vor fi şi inutile pe deasupra, mai târziu. Iar dacă îi pedepsiţi pentru greşeli majore, greşeli dintr-acelea ce se pot solda cu iremediabil şi pe care nu ştiţi cum să le îndreptaţi în alt fel, asiguraţi-vă mai întâi că au înţeles şi unde-a fost greşeala, şi rostul sancţiunii. Şi staţi-le alături şi atunci. Este vital.

Reclame

O lecţie de istorie

Pentru că azi am păcătuit prin trufie, lăudându-mă unei prietene că eu nu o ajut aproape niciodată la teme pe fiică-mea, iar trufia, după cum se ştie, este prompt pedepsită, iată că mai devreme a venit la mine fiică-mea cu un caiet (roz) şi mi l-a întins cu hotărâre:

– Ascultă-mă la istorie!

Istorie,  mon amour… Nu mi-a plăcut niciodată înşiruirea aceea de date sterpe pentru mintea mea de copil, pe care trebuia să le învăţ pe dinafară (şi să le uit, inexorabil, a doua zi după lecţie, ca să fac loc altor şi altor noţiuni inutile). Nu mi-a plăcut nici faptul că materia asta părea să fie, de fapt, un şir nesfârşit de lupte şi morţi violente, al căror rost nu eram capabilă să îl înţeleg. Nici de profesorii avuţi la materia asta nu îmi aduc aminte cu mare simpatie: unul era un fost maistru de atelier, propulsat la catedră de un curs absolvit la „Ştefan Gheorghiu”, care umbla cu nişte stinghii la el să bată elevii, celălalt era un pretenţios despre care umbla anecdota că îşi făcea biluţe de muci în timp ce dicta lecţia la clasă: „Istoria… omenirii… s-a dezvoltat în… salturi!” – iar la „salturi” arunca şi el, cu un bobârnac, producţia nazală din vârful degetelor.

Abia la maturitate mi-am dat seama că istoria este, de fapt, o poveste. Povestea noastră şi a familiei noastre, povestea străbunicilor noştri şi a întregului pământ, aşa cum îl cunoaştem noi azi. Că toate acele războaie şi morţi violente care m-au oripilat nu trebuie date uitării tocmai pentru a nu mai face greşeala să le repetăm. Că regii şi împăraţii au fost nişte oameni ca oricare alţii, doar că mai şmecheri, ştiind să se cocoaţe pe umerii unor ierarhii întregi de mai fraieri şi să proclame că sângele lor ar avea altă culoare decât al plebei. Că marile bătălii pentru apărarea neamului erau doar încercările disperate ale unor localnici de a-şi păstra casele, pământurile şi familiile, în faţa unor golani lacomi, în căutare de adrenalină şi de noi şi noi avuţii. Şi că intrigile de culise, aranjamentele de tip mafiot, dorinţa de putere şi invidia au guvernat şi vor guverna pe vecie această lume (mică) a noastră.

Am spus toate astea ca să înţelegeţi de ce azi, atunci când fiică-mea m-a somat să o ascult la istorie, primul impuls a fost să mă fofilez. Apoi mi-am adus aminte de învăţătoarea ei, care ne-a rugat în iarnă pe noi, părinţii, să facem fix treaba asta: să o ascultăm acasă. Cică nu se pregăteşte suficient la materiile care nu-i plac, cum sunt geografia şi istoria. Aşa că mi-am făcut curaj să deschid caietul. Iancu de Hunedoara. Minunat. În afară de nume şi de acea celebră proprietate imobiliară a sa, nu ştiu nimic despre el.

– Dă-i drumul, îi zic eu fiică-mii, încercând să păstrez o aparenţă doctă. Zi-mi ce ştii despre el.

Ştia destul de multe, după părerea mea. Că fusese voievod în Transilvania vreo cincisprezece ani, că dusese mai multe războaie (şi le ştia şi anii, wow!), că făcuse un copil care ajunsese regele Ungariei…

– … şi a făcut şi mai multe alianţe, cu Valahia şi cu Moldova.

– Ce sunt alea, alianţe?, găsesc şi eu în sfârşit o întrebare de pus din domeniul meu de competenţă, cel lingvistic.

– Pace.

– Ba nu. Alianţa este o înţelegere, un pact, atunci când stabileşti să fii prieten cu cineva, care să lupte alături de tine în caz că ţara ta este atacată. Deci Iancu ăsta a făcut un fel de pre-unire, cu mult înainte de Mihai Viteazul. S-a înţeles cu vecinii lui din celelalte ţări româneşti să lupte împotriva…

– … turcilor, ştiu, mă întrerupe fiică-mea. Ce nu ştiu, însă, este cum de a ajuns fiul lui, Matei Corvin, care era român, să fie rege în Ungaria.

Şi aici intervine domnul Google. Pentru că fix pentru astfel de situaţii a fost inventat: când ţi se pun întrebări la care tu nu ştii să răspunzi, dar alţii – mult mai deştepţi – dinaintea ta au ştiut. Am „răsfoit” superficial câteva pagini de internet legate de acest Iancu de Hunedoara şi am descoperit că a fost un personaj foarte tare domnia-sa. A început oarecum de jos, s-a descurcat cumva să ajungă în slujba mai multor potentaţi ai vremurilor, din mai toată Europa, a învăţat foarte multă strategie de război şi a condus cu mare măiestrie câteva lupte memorabile, după care mai mulţi regi şi împăraţi s-au întrecut să îi dăruiască teritorii şi proprietăţi pentru a-şi asigura prietenia şi sprijinul său, dovedit valoroase. A fost doar vreo cinci ani, nu cincisprezece, conducătorul Transilvaniei, însă încă de vreo două ori pe atât a deţinut alte poziţii importante în regiune, ajungând chiar în poziţia de regent al Ungariei la un moment dat. Apoi a murit în luptă, aşa cum îi stă bine unui erou. În fine, a murit de ciumă lângă un teren de luptă, de fapt, dar e tot pe-acolo… I-am povestit rezumatul acesta fiică-mii, pe măsură ce citeam. După care am încercat să mă sustrag îndatoririlor acestora materne şi să închei subiectul pe seara asta:

– Ce trebuie tu să reţii, după părerea mea, e că în viaţă e bine să fii deştept, să îţi faci prieteni buni şi puternici, să înveţi ca să stăpâneşti bine o meserie sau o artă, şi atunci vei fi căutat, apreciat şi pus în poziţii înalte. Din păcate, habar nu am să-ţi răspund la întrebarea cum a ajuns Matei Corvin regele Ungariei. Dar să ştii că erau vremuri complicate pe atunci, Transilvania nu era chiar românească, şi nici Corvin însuşi nu era sută la sută român. Probabil că o să înveţi mai multe când o să ajungeţi la şcoală la lecţia despre el.

Şi întorc capul, de la calculator, către ea. Ca să realizez că fusese tare linişte cât timp îi vorbisem despre toate astea. Fiică-mea stătea alături de mine, la birou, complet preocupată de ceea ce îi spuneam. A mai tăcut pentru o clipă (lucru rar întâlnit la ea), apoi a glăsuit:

– Of, de câte ori ţi-am spus că e mare păcat că nu te faci tu profesoară… Ce bine aş înţelege eu de la tine cum stau lucrurile, a adăugat ea şi a plecat la alte treburi.

E drept, de multe ori m-a rugat asta. Pentru că ştiu atât de multe şi, mai ales, pentru că ştiu să povestesc pe înţelesul lor, al copiilor. Nici măcar nu e nevoie să fii vreun savant atunci când lucrezi cu copiii mai mici, e de ajuns să ştii să te apleci la înălţimea lor şi să le vorbeşti cu sinceritate. Şi să ştii unde să cauţi cunoştinţele, atât de accesibile acum, în epoca aceasta digitală. Mi se întâmplă şi mie să regret uneori că nu am mers pe calea didactică, după absolvirea facultăţii. Dar n-a fost să fie. Compensez învăţând-o pe Luna din ceea ce ştiu. Sau pe copiii din jurul ei, dacă mi se iveşte ocazia, spontan şi non-formal. Eu sunt mama aia plicticoasă, care sare mereu cu o poveste, o pildă sau un sfat, convinsă că toate acestea îi vor folosi cuiva, cândva, undeva…

– Şi totuşi, mama, se întoarce Luna către mine, eu chiar aş vrea să ştiu ce e cu Corvine ăla. De ce e el atât de important încât să apară în imnul nostru.

– Bine, o să mă interesez, îi promit eu.

Şi pentru că, evident, nu puteam lăsa ca seara aceasta să se transforme din triumf în înfrângere, m-am întors pe terenul meu şi am adăugat:

– Apropo, ştii cum se spune în franceză la verighete? „Alliances”. Alianţe, adică. Pentru că, la urma urmei, cam asta e o căsătorie.

Ceva mă face să cred că acum nu va mai uita niciodată ce înseamnă „alianţă”. Dă, Doamne, să uite în schimb de Corvine ăla! Pentru că zău dacă ştiu ce să îi povestesc şi despre el!

Nesimţitul

Cred că sunt mai mult de cinci minute de când vorbeşte neîntrerupt, puştiul ăsta. Am făcut greşeala să îi pun o întrebare din domeniul său de interes, şi acum nu se mai opreşte. Suntem la Noaptea Cercetătorilor, un fel de expoziţie ştiinţifică organizată pentru copii şi tineri, în holul unui mall, iar el pare cel mai tânăr dintre specialiştii expozanţi de aici. M-am oprit la standul lui şi m-am gândit că îi va face plăcere să îl întreb despre mecanismul pe care l-a adus să îl prezinte. N-am înţeles prea bine ce este şi la ce foloseşte, dar la un moment dat a zis ceva despre facerea lumii şi despre diversele teorii ale altora referitoare la acel moment, cu găuri negre, galaxii şi Big Bang, şi părea atât de pasionat de subiect, iar eu l-am întrebat doar atât:

– Dar părerea TA, personală, asupra acestui subiect, care este?

A tăcut o clipă (o clipă scurtă), uşor debusolat de faptul că cineva e interesat de părerea lui, apoi a început din nou să vorbească şi nu s-a mai oprit. Părerea lui este că un singur Big Bang nu ar fi avut suficientă forţă să producă tot acest univers în care ne află. Că mai degrabă au fost mai multe Big Bang-uri simultane. Şi explică, şi explică, şi aduce argumente savante, şi eu dau din cap uneori, zâmbind, deşi nu înţeleg mai nimic, iar fiică-mea a plecat de mult spre alte standuri, plictisită pentru că nici ea nu înţelegea…

Sunt sigură că îi face plăcere că îl ascultă cineva. Fac deseori lucrul ăsta, să îi ascult, pur şi simplu, pe oameni. Fie ei cunoscuţi, necunoscuţi, interesanţi, plicticoşi, fericiţi, deprimaţi, tineri, bătrâni… Apropo, oare câţi ani să aibă tânărul acesta? După cum vorbeşte, în ce termeni şi cu câtă dezinvoltură, pare să fie student. Şi este şi foarte voinic. Dar după trăsăturile feţei şi coşurile de pe ea, pare mult mai mic.

– În ce an eşti?, îl întreb eu.

– În niciun an. Sunt în clasa a opta. Am 15 ani.

Stupoare. Chiar la asta nu m-am aşteptat, să fie încă elev de şcoală generală! Cel mai probabil, este un copil mult supra-dotat, un geniu, chiar.

– Şi părinţii tăi ce zic despre tine?

Întrebare firească, de mamă. Eu aş fi topită de mândrie să am un astfel de copil pasionat de ceva, orice. Tace pentru o clipă, privindu-mă cu curiozitate în ochi, apoi schimbă, în mod surprinzător, subiectul:

– Am evaluare anul ăsta, şi mi-e o frică de mor.

Altă stupoare. Cum să-i fie frică de o evaluare şcolară unui astfel de copil?

– Doar de limba română mi-e frică. Pentru că e o limbă cu prea multe neregularităţi, nu o pot reduce la formule precise, apar tot timpul excepţii de la reguli. Iar ceea ce nu e logic şi nu pot reprezenta printr-o schemă fixă, mi-e greu să înţeleg.

Nu m-am gândit niciodată la limba română din acest punct de vedere, dar are dreptate copilul. Scot o carte de vizită şi i-o întind:

– S-ar putea să am nişte idei pentru tine. Ştiu o profesoară care a scos o carte de gramatică modernă, fix pentru copii ca tine. Şi mai ştiu una care face cursuri gratuite de limba română la Palatul Copiilor, tocmai în vederea evaluărilor ăstora. Şi chiar eu am absolvit Filologia, aş putea încerca să te ajut să vezi cu alţi ochi limba noastră.

Ia cartea de vizită şi se uită lung la ea, vizibil emoţionat.

– „Mama… Aluniţă”?, se miră el.

– Mda, zâmbesc eu, pentru că ştiu că numele meu de blogger sună ridicol pentru unul ca el. Dar alte cărţi de vizită nu am. Iar de pe blog poţi ajunge la e-mailul meu sau la pagina de Facebook, pentru contact.

– Mulţumesc mult, îmi spune el şi bagă cartea de vizită în buzunar.

Urmează un alt moment de tăcere, mai lung de data asta, pe care îl interpretez ca pe un semn că pot pleca, în sfârşit, de acolo. Mă cântăreşte puţin din priviri, evident nehotărât dacă să îmi spună ceva. Apoi îl aud, cu o voce mult mai mică decât până acum, aproape în şoaptă:

– Nesimţit.

– Poftim?, îl întreb eu pentru că nu înţeleg ce vrea să spună cu asta.

– Nesimţit. Asta spun părinţii mei despre mine, că sunt nesimţit. Pentru că nu îi aud când mă cheamă la masă, pentru că nu am timp să îmi fac patul sau ordine prin cameră, pentru că de multe ori nu îi ascult când îmi vorbesc despre ce vor ei să îmi vorbească. Dar eu nu sunt aşa…

***

Sunt foarte multe, dureros de multe lucruri în neregulă în această întâmplare. De exemplu, felul în care şcoala românească induce frică până şi unor copii foarte buni. Sau lipsa unor profesori care să facă un copil inteligent să înţeleagă nişte amărâte de reguli gramaticale. Nevoia unui copil de a fi ascultat (şi nevoia oamenilor, în general, de a fi ascultaţi – mai nou, toată lumea vorbeşte, dar nimeni nu mai ascultă). Nepotrivirea acelui copil cu sistemul în care a fost integrat, inclusiv de vârstă, după părerea mea: să ai 15 ani la începutul clasei a opta mi se pare exagerat, ar fi trebuit dat la şcoală cu cel puţin un an mai devreme. Idioţenia de regulă şcolară care le cere copiilor noştri să fie buni la absolut toate materiile, altfel nu reuşesc să intre la o şcoală „bună” sau la un liceu „de elită”. Iar cea mai uimitoare dintre toate – opacitatea părinţilor unui astfel de copil, care îl judecă şi îl umilesc, în loc să fie mândri de el, să îi fie alături, să îl sprijine să înflorească în domeniul acela pentru care manifestă un atât de mare interes. Părinţi care nu cunosc nimic despre psihologia vârstelor, despre incapacitatea fizică a unui copil sau a unui adolescent de a procesa mai multe informaţii deodată, de a se ocupa de mai multe lucruri simultan, de a da importanţă unor sarcini cărora, efectiv, nu le înţelege rostul, cum ar fi făcutul patului.

Şi m-a durut această întâmplare cu atât mai mult cu cât şi eu am scăpat de multe ori vorbe grele asupra copilului meu. M-am lăsat luată de valul exasperării, al oboselii, al frustrărilor. Şi i-am zis ba că e prost, dacă nu ştia să rezolve un exerciţiu de la şcoală, ba că e nesimţit, dacă îşi lăsa ciorapii înşiraţi prin casă sau farfuria murdară, din care terminase de mâncat, pe masă. Chiar şi tâmpit i-am spus că este, ajunsă la limită cu răbdarea după ce nu reuşea şi pace să înţeleagă o temă. De altfel, momentele în care ne certăm cel mai tare au de obicei legătură cu aceste teme, disputele noastre cele mai serioase izbucnesc aproape întotdeauna în după-amiezele în care trebuie să îşi facă temele şi, evident, nu prea vrea. Şi nu am nici copil prost, nici copil nesimţit, nici tâmpit. Din contră.

Mereu îmi promit că nu voi mai rosti astfel de cuvinte, şi ele îmi scapă iar. Din ce în ce mai rar, e drept, pentru că lucrez la asta, dar tot îmi scapă. Şi îmi pare foarte rău, imediat după aceea. Pentru că o vorbă, odată scoasă pe gură, nu se mai poate întoarce înapoi. Iar rana a fost făcută.

Mi-ar plăcea să nu mai ajung în astfel de situaţii. Să nu mai ajungă niciun părinte să îşi jignească copilul din motive care nici măcar nu ţin de el, de voinţa acestuia. Dacă vă gândiţi bine, cele mai multe situaţii în care v-aţi pierdut cumpătul au fost provocate de factori externi, de cauze din afara voastră, pe care nu le-aţi putut controla. Şi deseori ne vărsăm nervii pe ceea ce ne este la îndemână, pe apropiaţi, pe cei mai slabi decât noi. Pentru că aşa ne este confortabil, deşi am putea mai mult.

Suntem mai puternici de atât. Şi mai bine ne-am concentra pe adevăratele bube ale ţării ăsteia, pe sistemul bolnav care ne aduce în halul ăsta de nervi, încât să ne urâm între noi – colegi, vecini, rude sau foşti prieteni – sau să ne insultăm propriii copii – lumina ochilor noştri şi carne din carnea noastră. Să luptăm să schimbăm ceva în jurul nostru, astfel încât să putem fi mai senini şi nu mereu încrâncenaţi şi nervoşi, aşa cum observ eu că stau lucrurile acum. Să reparăm nedreptăţile care ne produc frustrare, indiferent unde ar fi acestea: în administraţii, în sistemul medical, în trafic sau în şcolile copiilor noştri. Să le netezim drumul spre un viitor mai bun măcar lor, dacă pe al nostru nu am fost în stare să ni-l construim cum ar fi trebuit. Să scăpăm de adevăraţii nesimţiţi.

***

Nu pot încheia fără să vă spun că băiatul acela nu m-a căutat niciodată. Au trecut câteva luni bune de la întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă aş fi putut să îl ajut concret cu ceva, dar ştiu că măcar aş fi încercat. Sper să treacă fără probleme de evaluarea de la sfârşitul acestui an şcolar. Să nu se împiedice de hopurile injuste pe care ţara lui i le scoate în cale la tot pasul. Să îşi poată deschide aripile şi să zboare, cu încredere peste toate.

Copil ascultător, caut învăţătoare drăguţă

Există obiceiul ca părinţii să completeze, la şedinţele de început de an şcolar, un formular birocratic cu date personale, care se încheie cu întrebarea: „Ce aşteptări aveţi de la învăţătoarea copilului dumneavoastră?”. În clasa pregătitoare, pe când nu eram eu însămi pregătită pentru ceea ce va urma, am răspuns că mi-ar plăcea ca învăţătoarea să îi vorbească fetiţei mele normal, „ca unui om mare”. Noi aşa o obişnuiserăm, să o considerăm capabilă de înţelegere şi să discutăm deschis aproape orice subiect (cu excepţia, desigur, a celor mult prea nepotrivite cu vârsta ei fizică). Mi-era teamă să nu i se adreseze cineva acum aşa cum văzusem că fac majoritatea adulţilor, cu diminutive, ocolişuri şi explicaţii aiuritoare, de parcă ar vorbi cu căţeluşi la prima şedinţă de dresaj sau cu pui de extratereştri care nu dau semne că ar înţelege limba română. Speram ca şcoala să o stimuleze în sus, nu să o tragă în jos.

Nu vorbitul s-a dovedit a fi marea problemă în acea clasă. După o perioadă în care a părut că lucrurile sunt în regulă, au început să se îndesească situaţiile în care învăţătoarea una spunea, alta făcea, iar copiii erau abuzaţi emoţional, etichetaţi, jigniţi, forţaţi să facă exerciţii intelectuale cu mult peste capacitatea lor naturală şi împinşi permanent spre competiţii inutile şi stresante. Colegii Lunei care avuseseră dificultaţi de integrare la început erau acum de-a dreptul marginalizaţi, cei cu porniri agresive deveniseră violenţi, iar veselia şi încrederea în ei înşişi a copiilor crescuţi frumos se ştersese aproape cu totul.

În clasa întâi, am transferat-o pe Luna la o clasă paralelă. Altă primă şedinţă cu părinţii, alt formular de completat: „Ce aşteptări aveţi de la învăţătoarea copilului dumneavoastră?”. Şi altă naivitate din partea mea: „Vă rog să o lăsaţi pe fiica mea să vă iubească”. Atât de tristă o luasem de la şcoala aceea, în ultimele luni ale clasei pregătitoare, încât credeam că asta va fi de ajuns — şi cred şi acum că asta ar fi de ajuns, pentru toţi copiii mici. Cât de penibilă trebuie să fi părut cerinţa mea cuiva care primise, la angajarea în acea şcoală, directiva clară: „Nu vă apropiaţi prea tare de copii, pentru că vi se urcă în cap!”. Dar am aflat de asta abia spre sfârşitul anului, când eram iar speriată de ceea ce se întâmpla în clasa copilului. Acum nu mai era vorba de ambiţii şi de performanţă, ci din contră, de un regres educaţional. Iar mulţi colegi de-ai Lunei erau agresaţi de-a dreptul: se ţipa mult de la catedră, se proferau insulte, se dădea cu cărţi în cap. Ore de sport la care copiii se loveau în timp ce profesorii se jucau pe telefon, ore de engleză la care nu se învăţa boabă de engleză, ţipete şi jigniri de la mai toţi adulţii din şcoala aceea. Fiică-mea suferea şi ea evident, mă ruga să discut cu învăţătoarea şi cu ceilalţi părinţi, să îi apăr cumva pe copii, şi căpătase teama de a se duce la şcoală. Vorbea cu nostalgie de perioada „când Doamna era încă drăguţă cu noi”. Şi era clar că trebuia să plecăm şi de acolo. Dar unde? Era şcoala noastră de circumscripţie, la doi paşi de casă, şi era una dintre cele mai căutate din Bucureşti. Unde ne-ar fi putut fi mai bine decât aici?

În căutare de ajutor, am fost la o conferinţă de-a Oanei Moraru. Îmi plăcea mult cum gândeşte această curajoasă pionieră a învăţământului privat de calitate de la noi şi simţeam nevoia unui sfat, a unor idei care să mă scoată din impas. Iar Oana Moraru mi-a depăşit aşteptările, cu discursul ei sclipitor, cu entuziasmul acela molipsitor şi cu deschiderea care a făcut ca o sală întreagă să simtă raza speranţei că va fi, cândva, şi mai bine. Eram o sală întreagă de părinţi ca mine — uimiţi de lipsa de respect şi profesionalism pe care o găsiserăm în şcolile de Stat, frustraţi că suntem mult prea puţini (unul, doi pe clasă) pentru a schimba sistemul, trişti că nu avem alternative. Mi-a făcut foarte bine să aflu că nu sunt singura care mă simţeam aşa. Şi i-a făcut bine şi Lunei să descopere acest lucru. Pentru că o luasem cu mine. De unde la începutul conferinţei era — normal pentru vârsta ei — vag plictisită, i s-a luminat faţa când a început să asculte poveştile altor părinţi şi şi-a dat seama că nu doar şcoala ei are probleme, că nu doar învăţătoarele ei îşi băteau joc de copii şi că nu doar mama ei plecase hohotind de plâns, jignită, disperată şi neputincioasă, de la ultimele şedinţe cu părinţii. Ba chiar erau acolo poveşti mult mai urâte decât ale noastre.

În faţa sălii, fuseseră aduse două manechine, două siluete de carton despre care ni s-a spus că reprezintă o învăţătoare şi un elev. Iar la sfârşitul conferinţei am fost rugaţi să luăm câteva post-it-uri de pe catedră şi să scriem pe ele câte o trăsătură pentru fiecare: care ar fi calitatea ideală pe care ar trebui să o aibă o învăţătoare bună? Dar un elev bun? Bineînţeles că fiică-mea a ţâşnit cu mare bucurie spre grămada de bileţele colorate şi s-a întors pe scaun lângă mine hotărâtă să îşi facă tema. Mi-a cerut un pix şi a scris, fară nicio ezitare, pe bucăţica de hârtie destinată învăţătoarei: „DRǍGUŢǍ”. Iar pe cea a elevului: „ASCULTǍTOR”. Apoi le-a lipit mândră de ea pe manechine.

Nu vreau să discut despre nuanţele (discutabile) ale acelui „ascultător”, nu acesta este subiectul acum. Aş vrea doar să subliniez revelaţia pe care am avut-o dându-mi seama cât de puţin le trebuie, de fapt, copiilor noştri pentru a creşte frumos şi a-i „asculta” pe adulţi: să fim drăguţi cu ei. Atât ar trebui să scriem, toţi părinţii, în formularele acelea de început de an. E şi respect subînţeles în cuvântul acela, şi zâmbet, şi lipsă de agresivitate, şi răbdare cu neputinţele celor mici, şi aplecare spre nivelul lor, şi posibilitatea iubirii.

Nu ştiu dacă manechinele Oanei Moraru au funcţionat ca un fel de Zid al Plângerii în care înghesuim dorinţe scrise pe bileţele de hârtie, dar cert este că dorinţa Lunei s-a împlinit în anul următor: am găsit o învăţătoare drăguţă. La o şcoală privată, puţin mai departe de casa noastră şi cu preţuri mai mari decât ne costa, vrând-nevrând, şcoala de Stat. Dar a meritat efortul. Copilul şi-a recăpătat acolo bucuria de a merge la şcoală. Se simţea respectată, deopotrivă importantă ca individ singular şi parte a unui grup cu obiective comune. Învăţătoarea ridica tonul la ei doar când era nevoie să fie auzită prin vacarm, în clasă se râdea mult, se răspundea la toate întrebările, se cânta şi chiar se dansa de multe ori. Da, se poate face şcoală şi aşa. Şi s-a făcut bine.

Doar că bucuria noastră a durat un singur an. La sfârşitul clasei a doua, învăţătoarea cea drăguţă a plecat, nu fără un sincer regret, spre zări mai senine, cu speranţa să îi construiască un viitor mai bun propriului ei copil. A fost iar un moment dificil pentru Luna, o despărţire care ştiu că a durut-o mai mult decât lasă ea să se vadă. Şi la fel a fost şi pentru colegii ei, pentru că toţi o iubeau pe această învăţătoare deschisă, tonică şi cu care vorbeau ca de la egal la egal. Cu toţii avem emoţii acum, în aşteptarea toamnei, când o vom cunoaşte pe cea (sau pe cel, habar nu am cine se va dovedi candidatul cel mai potrivit pentru acest post) care îi va îndruma pe copii în clasa a treia. Nu îmi rămâne decât să sper că va fi o persoană drăguţă, pe care copilul meu ascultător să o poată iubi puţin.