O mică lecţie de gramatică. Azi, modurile condiţional-optativ, conjunctiv şi imperativ

Acum câteva zile, am avut surpriza ca fiică-mea să greşească ceva la un test la limba română. Şi zic „surpriză” deoarece până acum, în clasa a şasea, nici măcar nu mi-a cerut vreodată ajutor la pregătirea temelor pentru materia aceasta, atât de simplă i s-a părut mereu. Bineînţeles că am cerut să văd testul respectiv. Şi imediat mi s-a explicat surpriza. Confundase, la o analiză gramaticală, două moduri verbale: conjunctiv cu condiţional-optativ. Le inversase, pur şi simplu, în analiza ei – scrisese despre verbul aflat la conjunctiv că e la condiţional-optativ şi viceversa. Este, desigur, o greşeală mare. Însă i-o pot imputa oare pe deplin copilului, în condiţiile în care aceste moduri i-au fost predate simultan, într-o singură oră (de 40 de minute online, pe deasupra), împreună cu un al treilea mod, imperativul? De ce să predai trei moduri verbale diferite într-o singură oră, dintre care două mai şi seamănă între ele, atât ca denumire, cât şi ca modalitate de formare, astfel încât să ajungă copiii să le confunde?

Această întâmplare mi-a adus aminte de o lecţie de acum câţiva ani, din clasele primare, în care copiilor le erau predate toate stările de agregare a apei deodată, împreună cu procesele de trecere de la una la alta. Bineînţeles că şi acum are fiică-mea ezitări atunci când e vorba de „vaporizare”, „condensare” sau „sublimare”. Şi e normal să fie aşa, pentru că este foarte important felul în care iei primul contact cu o noţiune nouă, îţi rămâne mereu în cap prima impresie cu care ai rămas după acel contact. Iar acestea nu sunt singurele exemple de lucruri importante, de bază pentru cultura generală, cunoaşterea vieţii sau examenele ulterioare, care sunt fuşerite în şcoala noastră. Şi mă întreb (iar) unde oare se grăbesc profesorii cu materiile pe care le predau? Sau, mai degrabă, unde se grăbesc cei care fac programele şi manualele, pentru că profesorii nu fac decât să încerce să ţină pasul cu acestea. De ce se aleargă prin cunoaştere, de ce se sar etape importante, pentru ce ne trebuie să economisim timp? De ce înghesuim fundamentele cunoaşterii pentru a face loc unor lucruri complicate şi inutile, care nu numai că nu îi ajută la nimic pe copii, dar îi mai fac şi să simtă obosiţi, stresaţi şi chiar proşti pentru că nu reuşesc să le înţeleagă?

Probabil că voi rămâne, ca de obicei, cu întrebările retorice şi nu voi primi răspuns la ele. Dar ca să nu rămână doar o întâmplare sterilă şi un text scris degeaba, o să povestesc aici şi felul în care i-am explicat eu fiică-mii cum stă treaba cu cele trei moduri învăţate de-a valma, în speranţa că, pe viitor nu le va mai confunda. Poate sunt şi alţi părinţi de a şasea care se confruntă cu aceeaşi problemă la copiii lor şi le poate fi de ajutor această explicaţie.

Modul condiţional-optativ

Numele său vine de la „condiţie” şi „a opta/opţiune”. Condiţia e exprimată cu „dacă” („dacă aş avea foarte mulţi bani”), opţiunea înseamnă o alegere („aş pleca naibii din ţara asta”). Ambele verbe din exemple, „aş avea” şi „aş pleca” sunt la condiţional-optativ.

Modul conjunctiv

Numele său vine de la „conjuncţie”. Ups! Conjuncţia NU s-a învăţat încă până acum, va trebui să explicăm un mod verbal care se numeşte aşa pentru că are o conjuncţie FĂRĂ să ştim ce e aia conjuncţie, foarte interesant! Dar copiii au făcut măcar disjuncţia la matematică, ne putem folosi şi de ea. Deci. CONjuncţia înseamnă o parte de vorbire care face legătura dintre alte două părţi de vorbire (sau de propoziţie), de obicei de acelaşi fel. Numele provine din limba latină, unde însemna „a uni” („con” = „cu”, „junctio” – provine de la „a pune împreună”), cu trecere prin franceza veche, unde însemna „unire” în sensul de „act sexual”. DISjuncţia e fix opusul, două mulţimi disjuncte înseamnă care nu se unesc, nu au nimic în comun (sensul iniţial din franceza veche era de „fractură de oase”). E ca diferenţa dintre „CONcord” şi „DIScord”, două noţiuni englezeşti care ar trebui să le fie mai familiare unor copii din ziua de azi decât latina.

După această lungă plimbare prin etimologie, revenim la modul nostru verbal, conjunctivul, şi spunem că el este dat de construcţia cu conjuncţia „să”: „să mâncăm”, „să dansăm”, „să mergem”. Desigur, NU le spunem copiilor şi că există specialişti care consideră (pe bună dreptate, după părerea mea) că „să”-ul ăla nu ar fi, de fapt, conjuncţie. Pentru că nu îl întâlnim şi în altă situaţie decât în această formă verbală şi nu îl analizăm niciodată separat de verb. Nu le spunem nici că în alte limbi, precum franceza sau engleza, modul ăsta se numeşte „SUBjonctiv”, pentru că deja începe să îi doară capul. Şi, desigur, încercăm să evităm chestiunea conjunctivului cu valoare imperativă („Să mănânci tot!”), pentru că intrăm în alte complicaţii, pe care nu ni le dorim acum, când ne pregătim să le explicăm chiar modul imperativ.

Modul imperativ

Aici, lucrurile stau extrem de simplu: denumirea provine de la latinescul „a comanda”, „a porunci”, „a pune să se facă”, de la care s-a tras şi cuvântul „imperator”, care înseamnă, desigur, „împărat”. Deci e modul împăratului, cum ar veni, cel în care îţi formulezi ordinele, comenzile, poruncile: „Mănâncă!”, „Citeşte!”, „Dormi!”. O frază imperativă trebuie scrisă neapărat cu semn de exclamare la sfârşit (de remarcat tendinţa actuală de a se renunţa la acel semn de exclamare, provenită cel mai probabil din limba engleză).

Şi o ultimă şmecherie utilă, zic eu, pentru învăţarea corectă a imperativului: forma pozitivă este una specifică acestui mod, în timp ce forma negativă se obţine din „nu” + infinitivul verbului respectiv. Această chichiţă ne poate ajuta atunci când ne întrebăm cu câţi de „i” să scriem imperativul verbului „a fi”, de exemplu. Şi ţinem minte că e „Fii!” cu doi de „i”, ca şi la conjunctiv, dar „Nu fi!” e cu un singur „i”, pentru că e acelaşi cu infinitivul „a fi”:

(imaginea aceasta a apărut mai demult pe pagina mea de Facebook pe care mai pun uneori şi astfel de lucruri interesante, pe lângă multe vesele, v-aş recomanda să o urmăriţi: https://www.facebook.com/MamaAlunita/)

Cam aşa au decurs lucrurile cu mica noastră lecţie de gramatică. Sper că am mai lămurit din confuziile deja instalate ale copilului. Şi cred că ar fi înţelept să verificăm din când în când şi lucrurile pe care copiii noştri ne spun că le-au înţeles bine de la şcoală, pentru că, iată, se pot ivi surprize. Ar fi mare păcat să ne trezim la un examen cu adevărat important cu greşeli banale, datorate acestei grabe, aceste superficialităţi în tratarea materiilor, care se datorează… chiar aşa, oare cui se datorează, totuşi?

Începe şcoala

În familia noastră, părerile referitoare la începutul şcolii au fost foarte împărţite în ultima vreme. Şi ne-am dat seama de asta nu pentru că am fi discutat frecvent despre acest subiect, ci pentru că am primit, acum câteva săptămâni, un chestionar de la şcoală. Era un chestionar simplu, cu o singură întrebare: „Cum aţi prefera să înceapă şcoala?”. Iar acea întrebare avea trei variante de răspuns:

  1. Cu prezenţă fizică, la şcoală.
  2. Cu participare online, de acasă.
  3. Hibrid: o perioadă la şcoală, o perioadă acasă.

Iar noi eram de acord cu toate.

Adică tatăl dorea să stea copilul doar acasă, copilul dorea să se ducă mereu la şcoală, iar eu eram nehotărâta care preferam să le facă pe ambele, alternativ şi cu măsură. Aşa că, până la urmă, nu am trimis niciun răspuns şcolii. Ar fi fost necinstit să exprimăm o părere unitară, când în realitate eram atât de împărţiţi în păreri. Iar şcoala a decis ulterior, nu numai în urma răspunsurilor la acel chestionar, ci şi conform cu evoluţia pandemiei şi cu hotărârile guvernului, ca mine (sîc :-p).

Nu am întrebat-o niciodată pe Luna de ce îşi doreşte să facă doar şcoală în sistem clasic. Mi s-a părut evident că e din cauza dorului de colegi, de atmosfera din şcoala lor, de viaţa plină pe care o avea ea acolo, înainte de 10 martie. Poate şi din cauza unor profesori ca cel de turcă, care o făcea mereu să râdă la ore… Însă acum câteva zile eram în maşină, cu treabă prin oraş, când am auzit-o din senin, de pe bancheta din spate:

– Aşa este!

Eram cu gândurile aiurea la multele lucruri pe care le aveam de făcut în acea zi, aşa că habar nu aveam la ce se referea.

– Ce „aşa este”?, am întrebat-o eu.

– Ce zic ăştia la radio, nu asculţi?

– Nu prea…

– Zic că s-a făcut un sondaj şi s-a ajuns la concluzia că şcoala online nu e şcoală. Aşa este. Nici nu se compară câte am învăţat în semestrul întâi cu ce am învăţat în semestrul doi. Din primul ţin minte o groază de lucruri, din al doilea mi se pare că am uitat tot. Şi ştii foarte bine că eu chiar am făcut şcoală conştiincios tot timpul. Doar că, pur şi simplu, aia online parcă nu e şcoală cu adevărat.

M-am uitat o clipă la ea, atât cât îmi permite volanul să nu mă uit la condiile de circulaţie atunci când conduc. Era foarte serioasă. La orice m-aş fi gândit, dar că regretă că nu a învăţat bine nişte lucruri nu cred că mi-ar fi putut trece prin cap. E ciudat cât de puţin ne cunoaştem copiii, de fapt, de la un moment dat încolo…

Mâine încep cursurile preuniversitare. Luna e în grupa clasei ei care va merge mâine la şcoală, fizic, pentru o săptămână. Apoi va urmări cursurile de acasă, pe tabletă, în săptămâna următoare, cât va merge la şcoală cealaltă jumătate de clasă. Apoi, din nou la şcoală, apoi… Nu ştie nimeni cum va fi „apoi”, câte „apoi”-uri vor fi posibile şi cât va dura situaţia aceasta de provizorat şi de încercări, peste care ne dorim să trecem cu toţii cu bine, sănătoşi şi fără urmări prea mari. Noi, ca adulţi, ştim că nu contează nimic mai mult pe lumea asta decât sănătatea. Însă copiii au calculele lor, şi idei, şi păreri personale care ne par, desigur, iraţionale, privite prin prisma judecăţii noastre. Şi ei sunt cei care vor duce lumea asta înainte, nu noi, care parcă am dat-o înapoi în ultimii ani (urâţi ani, din ce în ce mai urâţi…).

Aşa că eu aleg să am încredere în aceşti copii care vor putea merge mâine în şcoli. Chiar cred că ei au puterea să fie mai înţelepţi decât noi, adulţii, şi mai prudenţi, şi mai atenţi la aproapele lor, să nu îi facă rău. Şi mai cred că datoria noastră acum este să îi sprijinim cu înţelegerea noastră şi cu calm. Să le spunem că vom fi aproape de ei indiferent ce se va întâmpla – aşa cum ar trebui să facem, de fapt, întotdeauna, nu numai în situaţii speciale ca cea prin care trecem acum. Şi să ne luăm, din timp dar discret, toate măsurile de precauţie, pentru orice eventualitate. Să le acordăm încrederea noastră şi dreptul la responsabilitate proprie, dar să nu îi încărcăm cu grijile, cu temerile noastre.

Cândva, va fi din nou bine, chiar dacă nu prea curând. Să fim sănătoşi!

Dragi părinţi, înainte de examene

Ştiu că mulţi dintre cei care citiţi această pagină sunteţi părinţi. Şi îmi închipui că unii dintre voi aveţi astăzi o zi cu emoţii, ziua de dinaintea examenelor de Evaluare Naţională ale copiilor voştri. Probabil că vă faceţi griji, poate vă faceţi şi nervi, poate încercaţi să nu vă arătaţi sentimentele.

Aş vrea să vă rog să nu uitaţi că, în primul rând, copiii sunt cei care au cele mai mari emoţii astăzi. Se află în faţa primului examen cu adevărat important din viaţa lor, iar ghinionul face ca acest examen să aibă loc la finele unui an şcolar cum altul nu a fost. Să nu uitaţi cât de greu le-a fost lor în ultima perioadă, aflaţi, cum sunt, la o vârstă la care sunt suficient de mari cât să înţeleagă multe lucruri, dar încă prea mici pentru a se simţi capabili să depăşească toate greutăţile.

Vă rog să îi ajutaţi să privească încrezător către ziua de mâine, nu să le adăugaţi povara temerilor voastre pe umerii încă slabi. Asiguraţi-vă că ei ştiu că veţi fi acolo pentru ei indiferent de notele pe care le vor lua, de liceul la care vor intra, de performanţa şcolară viitoare. Dăruiţi-le astăzi o zi senină, de relaxare, nicidecum de tras tare pe ultima sută de metri. Nu e deloc productiv să toceşti până în ultimul moment, din contră, e indicat să te odihneşti cu o zi înainte de examene, să îţi limpezeşti gândurile.

Luaţi un prânz liniştit în familie, vorbiţi despre altfel de lucruri, ieşiţi la o plimbare în natură, dacă vremea e suficient de bună pentru asta. Trimiteţi-le citatele motivaţionale de mai jos, cele cinci care sunt gândite pentru ei. Ultimul, desigur, este pentru voi, şi este cel mai important dintre toate.

Pregătiţi împreună bagajul pentru mâine dimineaţă, cu calm şi cu grija de a nu uita nimic. Faceţi împreună şi planul pentru plecarea înspre şcoală, fără să puneţi accent pe stresul de a vă trezi devreme sau de a trece de acele controale medicale care sunt programate. Lucrurile pe care nu le puteţi schimba e mai bine să învăţaţi să le acceptaţi.

Rutina şi obiectele personale familiare sunt şi ele foarte importante pentru copii în astfel de situaţii. V-aş sfătui chiar să le dăruiţi ceva, un obiect pe care să îl aibă mâine la ei, cum ar fi un medalion sau o brăţară, spunându-le că veţi fi în mod simbolic alături de ei în sală, prin acel obiect. Să îl poată atinge şi să ştie că nu sunt singuri acolo.

Învăţaţi-i să nu se grăbească, să nu intre în panică dacă nu ştiu un subiect, să ia toate subiectele la rând, dar să sară peste cele la care se blochează. Să scrie mai întâi pe ciorne, dacă este nevoie, dar cu grijă să nu piardă prea mult timp şi să nu mai apuce să treacă răspunsurile pe foaia de examen. Să revină apoi, după ce a terminat subiectele la care e sigur, la cele pe care nu le ştie. Şi să încerce încă o dată să le rezolve, ideile bune pot apărea pe neaşteptate.

Luaţi şi cina împreună, priviţi împreună un film optimist, culcaţi-vă cu toţii devreme, dar nu înainte de a vă asigura încă o dată copiii că veţi fi mereu alături de ei. Şi chiar să fiţi. Succes!

Este sau nu grea şcoala de astăzi?

„Matematica asta e din ce în ce mai grea, ceea ce mi se pare normal, mă aşteptam la asta, dar m-aş fi aşteptat să fiu şi eu din ce în ce mai deşteaptă, şi nu sunt, nu ştiu de ce…”

Cuvinte spuse, plângând, de fiica mea după ce a primit prima ei notă mai mică (un 7), la un test de matematică din clasa a cincea. Şi m-au durut cuvintele ei, şi am plâns şi eu. Pentru că nu am copil prost, din contră. Chiar şi la şcoală are aproape numai note de 10. Dar ţine din ce în ce mai greu pasul cu programa de azi, la materiile pentru care nu are o înclinaţie sau o pasiune deosebite. Iar notele acestea vor atârna, în câţiva ani, într-o balanţă după care va fi judecată de un computer şi repartizată la un liceu.

Am observat de mult acest aspect care decurge din dificultatea excesivă a şcolii: inocularea în creierul copiilor a ideii că ei sunt proşti şi incapabili, pentru că nu reuşesc să înţeleagă ceea ce li se impune să înveţe. Am văzut mulţi copii sclipitori, din generaţia fiică-mii, pierzându-se pe drumul şcolii. Copii isteţi şi exuberanţi, cu încredere în ei, care la grădiniţă zâmbeau larg şi făceau vitejii, şi care ajung, după câţiva ani la şcoală, trişti, şi terni, şi temători. Pentru că profesorii le spun mereu că sunt proşti, îi critică la orice greşeală, în loc să-i încurajeze la orice reuşită, şi pentru că întotdeauna vor exista pe lângă ei câţiva copii (nu mulţi) care vor reuşi să înveţe bine, să rezolve toate problemele, să înţeleagă lucruri peste vârsta lor. Am fost un astfel de copil, de altfel, ştiu prea bine că se poate şi aşa, să fii cel mai bun la toate, însă acestea sunt excepţii. În plus, nici nu cred că mi-a folosit în mod special mai târziu teancul de diplome, aş prefera să mi se fi pus baze mai sănătoase dezvoltării emoţionale, decât celei cognitive, să mă pot integra mai uşor în viaţa de după şcoală, să ştiu să fiu mai fericită.

Aşa că, acum, sunt hotărâtă să stau neobosit în spatele fiicei mele, să o sprijin atunci când greutăţile o dezechilibrează, să o asigur că nu e proastă doar pentru că nu ştie să rezolve un exerciţiu cu fracţii şi să o ajut, cât mai pot şi eu, ca data viitoare să ştie, naibii, şi exerciţiul ăla. Însă problemele de sistem pe care le avem acum, în învăţământul din România, nu se pot rezolva toate aşa…

Se vorbeşte foarte mult zilele acestea despre manualele şcolare, prea complicate şi cu prea multe greşeli, despre materiile în plus sau neadaptate nevoilor lumii moderne şi vârstei copiilor, despre programa gândită strâmb şi despre cadre didactice care predau greşit. Sunt lucruri pe care unii dintre noi le-am observat, analizat şi reclamat încă de când copiii noştri au luat primul contact cu şcoala. Pentru părinţii implicaţi, ca şi mine, în dezbaterea publică pe această temă, nu este un subiect nou. Şi nici nu ni se pare o prostie faptul că Ministerul Educaţiei a lansat ieri un sondaj prin care doreşte să afle părerea părinţilor asupra numărului de ore petrecute de elevi la şcoală şi materiile care sunt în plus sau, din contră, neglijate în programa de azi (dacă nu l-aţi văzut încă, el se află aici). Pentru sindicaliştii profesorilor, este o tragedie că MEN a îndrăznit să ceară şi părerea amărâţilor de părinţi. Şi de-abia aştept să văd ce spume la gură vor face când li se va cere şi părerea elevilor, după cum şi-a anunţat ministerul intenţia.

Şi mai există o categorie de oameni care ironizează acest demers: cei care NU au copiii la şcoală acum. Cu părere de rău, dar eu chiar cred că nu poţi judeca cu adevărat profund un fenomen, oricare, pe care nu îl cunoşti nemijlocit. La fel cum nu poţi fi şi bărbat, şi specialist în alăptare, de exemplu, sau femeie empatică cu o durere de prostată, cred că nu poţi să ai o părere argumentată asupra unui manual dacă nu ai un copil care să îl fi folosit recent. Dar dacă ai şi copil şcolar, şi educaţie serioasă, şi nişte studii teoretice în domeniul psiho-pedagogiei, cum am norocul (sau ghinionul…) să fi urmat eu înainte să devin mamă, atunci chiar că îţi permiţi luxul de a afirma că ceea ce se întâmplă acum cu manualele româneşti este un dezastru.

În clasa pregătitoare, de exemplu, deşi în teorie ar trebui doar să pregăteşti copiii pentru şcoală, relaxat, fără manuale şi fără teme, am cumpărat o groază de cărţi şi culegeri, s-au predat sisteme de ecuaţii cu două necunoscute, s-a impus participarea la concursuri grele, iar copiilor li se dădeau teme multe. Desigur, am avut ghinion de o persoană care nu era cu adevărat învăţătoare şi de o şcoală prost manageriată, însă ştiu sigur că astfel de lucruri se întâmplă cam peste tot. În clasa întâi, începusem să adun, într-un grup pe Facebook, perlele întâlnite în manualele fiică-mii – alt lucru de neimaginat pentru mintea mea: cum să editezi manuale cu greşeli flagrante, în condiţiile în care manualele acelea sunt literă de lege pentru copii, sunt primele modele de învăţătură pe care pun ei ochii? Ce exemple le dai? Mai mult de atât, şi în al doilea an de şcoală am avut ghinionul unei învăţătoare care nu era chiar bună, din moment ce nici măcar nu observa greşelile cu pricina.

În clasa a treia am mutat copilul la o mică şcoală privată, iar acela a fost momentul în care am încetat să mai citesc manualele. Era multă suferinţă inutilă în demersul acela, de fiecare dată când deschideam unul, vedeam cel puţin o greşeală, fie ea de scriere, fie de formulare, de logică sau de adaptare la capacitatea de înţelegere a copiilor. Doar când mă ruga copilul în mod expres să îl ajut la vreo temă mă mai uitam pe manuale (şi atunci, inerent, mă enervam din nou). În cei trei ani scurşi aşa, încercând să ignor ceva ce, oricum, nu puteam schimba, m-am mai detaşat de subiect şi am renunţat să mai alimentez pagina aceea de Facebook. Însă a început clasa a cincea, şi atunci…

La gimnaziu este, pur şi simplu, dezastru. Sunt 15 materii în clasa a cincea, şi la fiecare există cerinţe disproporţionate, comparativ cu capacităţile fizice, psihice şi cognitive ale copiilor. Orarul unei zile poate arăta aşa: română, matematică, istorie, geografie, engleză, franceză. Sunt zile cu 7 ore de şcoală, după care copilul vine acasă şi mai are 2-3 ore de teme, plus lectura obligatorie, care nu e întotdeauna din cărţi plăcute cititorului sau măcar de înţeles pentru el. Iar de câte ori m-am plâns de dificultăţile materiei predate la a cincea, de materia stufoasă, exprimată cu ajutorul unor cuvinte multe şi imposibile, mi s-a spus că încă nu am văzut ce e mai rău, că materia de clasa a şaptea depăşeşte cu mult orice imaginaţie.

E adevărat, am văzut manual de biologie de-a şaptea care pare curs de facultate de medicină. Oare care e sensul acelui manual, impus unor copii care, mulţi dintre ei, nici măcar nu ştiu precis cum au ajuns pe lumea asta sau cum să se protejeze de boli sau să dea un prim ajutor, de exemplu? De ce sărim etape, la ce ne trebuie analiză matematică şi învăţare pe dinafară, cum credem că îi pregătim pentru viaţa reală pe nişte copii care nu vor şti lucruri esenţiale la absolvire? Cum să micşorăm procentul acela uriaş de analfabeţi funcţionali, dacă în loc să îi învăţăm pe copii să citească un text şi să dezbată împreună ce au înţeles din el, le impunem memorarea unor analize literare complicate, scrise cândva de nişte critici pretenţioşi şi prăfuiţi? Şi cum să ne mai înţelegem între noi, în viitorul apropiat, dacă în loc să îi învăţăm pe copii să scrie corect româneşte, îi forţăm să cunoască zeci de trăsături şi categorii gramaticale inutile oricui altcuiva decât lingviştilor?

Simt că aş putea scrie la nesfârşit pe acest subiect. Atunci când vorbesc despre şcoala de astăzi, şcoala pe care copilul meu este obligat să o facă, mă ia întotdeauna valul emoţional al frustrării că nu pot face mai mult, că nu pot schimba în bine ceea ce se vede de la o poştă că este fundamental greşit (afară de cazul în care ai ochelari de cal sau eşti rău intenţionat). O să mă opresc din scris aici, dar vă las mai jos exemple din manuale, ilustrative pentru ceea ce am afirmat aici. Judecaţi şi singuri, vă rog, care poate fi răspunsul la întrebarea din titlul articolului.

––––

Primul lucru pe care îl citeşte un copil de 10 ani când deschide manualul de TIC de a cincea. Faceţi, vă rog, exerciţiul de a da definiţia fiecărui cuvinţel de pe pagina asta. Apoi, dacă aţi reuşit (dar sigur nu veţi reuşi), încercaţi să vă închipuiţi că sunteţi un copil care încă vă amuzaţi când faceţi pârţuri ca de cea mai bună glumă, vă vine mai uşor să ziceţi „bărărean” sau „barmanist”, în loc de „barman” şi, ceea ce e cel mai important, nu aţi văzut în viaţa voastră un PC, doar telefoane şi tablete (cel mult). Ah, şi verificaţi dacă ştiţi ce înseamnă TIC. Sau câţi copii ştiu că înseamnă Tehnologia Informaţiei şi a Comunicaţiilor. Dar oare ce e aia „tehnologie”, ştie cineva?

––––-

Am deschis la întâmplare manualul de matematică al fiică-mii din primul semestru de clasa a cincea. Ea ştie acum să rezolve aproape toate exerciţiile de acolo, dar pentru mine multe sunt limbă străină (şi am absolvit un liceu de matematică-fizică cu pretenţii, printre cei mai buni elevi). Şi mă întreb cât timp de acum înainte va mai şti şi ea să le rezolve… Ia să vedem, câţi dintre voi aţi făcut în ultima săptămână, hai lună, ca să fim generoşi, calcule cu fracţii cu numere în baza 10? Poate la piaţă, când aţi vrut să comparaţi preţul pătrunjelului de la prima tarabă cu cel de la ultima, nu-i aşa? Sau când v-a propus şeful o mărire de salariu, în timp ce vă cerea să faceţi mai multe ore suplimentare, iar voi încercaţi să calculaţi dacă vrea să vă păcălească sau vă plăteşte echitabil?

––––––––-

Eleva Esmeralda dintr-a şaptea primeşte drept temă ceea ce primesc toţi copiii ţării ăsteia la vârsta ei, şi anume să scrie o compunere despre poezia „Scoica” a lui Ion Pillat. Problema este că nu i se cere să citească poezia, să încerce să o înţeleagă şi să pună pe hârtie, cu cuvintele ei, gândurile şi (eventualele) emoţii pe care i le-a cauzat lectura, ci să facă o analiză literară pe care, evident, nici nu o înţelege, nici nu e nevoie să o facă. Mai mult, ştie că profesorul îi sancţionează la notă pe cei care nu folosesc limbaj de specialitate, aşa că Esmeralda se duce (unde altundeva?) pe net şi întreabă pe site-uri făcute special pentru aşa ceva. Iar săritorul Jorge843 o ajută prompt. Remarcaţi, vă rog, limbajul de lemn al răspunsului, evident copiat, la rândul lui, de la generaţii anterioare de nefericiţi care au trecut prin aşa ceva. Şi mai remarcaţi şi multitudinea greşelilor gramaticale, de ortografie şi de aşezare în pagină, pe care le face savantul Jorge843. Pentru că fix aceste lucruri, atât de folositoare de fapt, nu l-a învăţat nimeni.

De curiozitate, poezia este următoarea – una frumoasă, după părerea mea, care vorbeşte de nostalgia copilăriei, visare şi departe şi despre care s-ar putea scrie multe cu sufletul, nu cu copy/paste, însă poate nu chiar potrivită pentru 12 ani:

Scoica

de Ion Pillat

Din ţara fabuloasă cu crânguri de polip,
Cu flori ca pietre scumpe încremenind pe stâncă,
Pe-un ţărm, pe care valul îl bate şi-l mănâncă,
Copil, zarii o scoică zvârlită pe nisip.

O, de-aş putea în mine din nou să înfirip
Fiorul de atuncea, mirarea mea adâncă
De-a prinde-n scoica mută ca o şoptire încă
De ape nevăzute, de valuri fără chip;

Şi noaptea, cu urechea pe scoică, depărtat
Să tot aud, pe plaja tăcută a visării,
Urcând, urcând vuirea şi murmurile mării…

Dar ce copil de veghe la geamul alb de stele,
Va fi, purtându-mi versul în suflet încrustat,
Misterioasa scoică a nemuririi mele?

––––––

Aici avem „umpicuţ” de fizică de clasa a şaptea. Ceea ce poate explica de ce nu ştiu tinerii din ziua de azi că pot muri dacă ating firele de înaltă tensiune sau de ce traversează ca boii prin faţa unei maşini care ar trebui să le fie evident că nu are distanţă suficientă să frâneze la timp. Iar exemplele de lucruri cu adevărat utile pe care le-ar putea învăţa copiii noştri, în loc de hieroglife absurde, pot mult continua.

–––––-

Şi am lăsat la desert testul acesta de biologie pentru clasa a şaptea, care a circulat zilele trecute pe net şi care mi s-a părut de-a dreptul delicios. Vă daţi seama că e ca şi rezolvată problema crizei medicilor de la noi, e suficient să ne ducem la un copil dintr-ăsta de 12-13 ani, să îl rugăm să ne diagnosticheze?

Atât.