Nesimţitul

Cred că sunt mai mult de cinci minute de când vorbeşte neîntrerupt, puştiul ăsta. Am făcut greşeala să îi pun o întrebare din domeniul său de interes, şi acum nu se mai opreşte. Suntem la Noaptea Cercetătorilor, un fel de expoziţie ştiinţifică organizată pentru copii şi tineri, în holul unui mall, iar el pare cel mai tânăr dintre specialiştii expozanţi de aici. M-am oprit la standul lui şi m-am gândit că îi va face plăcere să îl întreb despre mecanismul pe care l-a adus să îl prezinte. N-am înţeles prea bine ce este şi la ce foloseşte, dar la un moment dat a zis ceva despre facerea lumii şi despre diversele teorii ale altora referitoare la acel moment, cu găuri negre, galaxii şi Big Bang, şi părea atât de pasionat de subiect, iar eu l-am întrebat doar atât:

– Dar părerea TA, personală, asupra acestui subiect, care este?

A tăcut o clipă (o clipă scurtă), uşor debusolat de faptul că cineva e interesat de părerea lui, apoi a început din nou să vorbească şi nu s-a mai oprit. Părerea lui este că un singur Big Bang nu ar fi avut suficientă forţă să producă tot acest univers în care ne află. Că mai degrabă au fost mai multe Big Bang-uri simultane. Şi explică, şi explică, şi aduce argumente savante, şi eu dau din cap uneori, zâmbind, deşi nu înţeleg mai nimic, iar fiică-mea a plecat de mult spre alte standuri, plictisită pentru că nici ea nu înţelegea…

Sunt sigură că îi face plăcere că îl ascultă cineva. Fac deseori lucrul ăsta, să îi ascult, pur şi simplu, pe oameni. Fie ei cunoscuţi, necunoscuţi, interesanţi, plicticoşi, fericiţi, deprimaţi, tineri, bătrâni… Apropo, oare câţi ani să aibă tânărul acesta? După cum vorbeşte, în ce termeni şi cu câtă dezinvoltură, pare să fie student. Şi este şi foarte voinic. Dar după trăsăturile feţei şi coşurile de pe ea, pare mult mai mic.

– În ce an eşti?, îl întreb eu.

– În niciun an. Sunt în clasa a opta. Am 15 ani.

Stupoare. Chiar la asta nu m-am aşteptat, să fie încă elev de şcoală generală! Cel mai probabil, este un copil mult supra-dotat, un geniu, chiar.

– Şi părinţii tăi ce zic despre tine?

Întrebare firească, de mamă. Eu aş fi topită de mândrie să am un astfel de copil pasionat de ceva, orice. Tace pentru o clipă, privindu-mă cu curiozitate în ochi, apoi schimbă, în mod surprinzător, subiectul:

– Am evaluare anul ăsta, şi mi-e o frică de mor.

Altă stupoare. Cum să-i fie frică de o evaluare şcolară unui astfel de copil?

– Doar de limba română mi-e frică. Pentru că e o limbă cu prea multe neregularităţi, nu o pot reduce la formule precise, apar tot timpul excepţii de la reguli. Iar ceea ce nu e logic şi nu pot reprezenta printr-o schemă fixă, mi-e greu să înţeleg.

Nu m-am gândit niciodată la limba română din acest punct de vedere, dar are dreptate copilul. Scot o carte de vizită şi i-o întind:

– S-ar putea să am nişte idei pentru tine. Ştiu o profesoară care a scos o carte de gramatică modernă, fix pentru copii ca tine. Şi mai ştiu una care face cursuri gratuite de limba română la Palatul Copiilor, tocmai în vederea evaluărilor ăstora. Şi chiar eu am absolvit Filologia, aş putea încerca să te ajut să vezi cu alţi ochi limba noastră.

Ia cartea de vizită şi se uită lung la ea, vizibil emoţionat.

– „Mama… Aluniţă”?, se miră el.

– Mda, zâmbesc eu, pentru că ştiu că numele meu de blogger sună ridicol pentru unul ca el. Dar alte cărţi de vizită nu am. Iar de pe blog poţi ajunge la e-mailul meu sau la pagina de Facebook, pentru contact.

– Mulţumesc mult, îmi spune el şi bagă cartea de vizită în buzunar.

Urmează un alt moment de tăcere, mai lung de data asta, pe care îl interpretez ca pe un semn că pot pleca, în sfârşit, de acolo. Mă cântăreşte puţin din priviri, evident nehotărât dacă să îmi spună ceva. Apoi îl aud, cu o voce mult mai mică decât până acum, aproape în şoaptă:

– Nesimţit.

– Poftim?, îl întreb eu pentru că nu înţeleg ce vrea să spună cu asta.

– Nesimţit. Asta spun părinţii mei despre mine, că sunt nesimţit. Pentru că nu îi aud când mă cheamă la masă, pentru că nu am timp să îmi fac patul sau ordine prin cameră, pentru că de multe ori nu îi ascult când îmi vorbesc despre ce vor ei să îmi vorbească. Dar eu nu sunt aşa…

***

Sunt foarte multe, dureros de multe lucruri în neregulă în această întâmplare. De exemplu, felul în care şcoala românească induce frică până şi unor copii foarte buni. Sau lipsa unor profesori care să facă un copil inteligent să înţeleagă nişte amărâte de reguli gramaticale. Nevoia unui copil de a fi ascultat (şi nevoia oamenilor, în general, de a fi ascultaţi – mai nou, toată lumea vorbeşte, dar nimeni nu mai ascultă). Nepotrivirea acelui copil cu sistemul în care a fost integrat, inclusiv de vârstă, după părerea mea: să ai 15 ani la începutul clasei a opta mi se pare exagerat, ar fi trebuit dat la şcoală cu cel puţin un an mai devreme. Idioţenia de regulă şcolară care le cere copiilor noştri să fie buni la absolut toate materiile, altfel nu reuşesc să intre la o şcoală „bună” sau la un liceu „de elită”. Iar cea mai uimitoare dintre toate – opacitatea părinţilor unui astfel de copil, care îl judecă şi îl umilesc, în loc să fie mândri de el, să îi fie alături, să îl sprijine să înflorească în domeniul acela pentru care manifestă un atât de mare interes. Părinţi care nu cunosc nimic despre psihologia vârstelor, despre incapacitatea fizică a unui copil sau a unui adolescent de a procesa mai multe informaţii deodată, de a se ocupa de mai multe lucruri simultan, de a da importanţă unor sarcini cărora, efectiv, nu le înţelege rostul, cum ar fi făcutul patului.

Şi m-a durut această întâmplare cu atât mai mult cu cât şi eu am scăpat de multe ori vorbe grele asupra copilului meu. M-am lăsat luată de valul exasperării, al oboselii, al frustrărilor. Şi i-am zis ba că e prost, dacă nu ştia să rezolve un exerciţiu de la şcoală, ba că e nesimţit, dacă îşi lăsa ciorapii înşiraţi prin casă sau farfuria murdară, din care terminase de mâncat, pe masă. Chiar şi tâmpit i-am spus că este, ajunsă la limită cu răbdarea după ce nu reuşea şi pace să înţeleagă o temă. De altfel, momentele în care ne certăm cel mai tare au de obicei legătură cu aceste teme, disputele noastre cele mai serioase izbucnesc aproape întotdeauna în după-amiezele în care trebuie să îşi facă temele şi, evident, nu prea vrea. Şi nu am nici copil prost, nici copil nesimţit, nici tâmpit. Din contră.

Mereu îmi promit că nu voi mai rosti astfel de cuvinte, şi ele îmi scapă iar. Din ce în ce mai rar, e drept, pentru că lucrez la asta, dar tot îmi scapă. Şi îmi pare foarte rău, imediat după aceea. Pentru că o vorbă, odată scoasă pe gură, nu se mai poate întoarce înapoi. Iar rana a fost făcută.

Mi-ar plăcea să nu mai ajung în astfel de situaţii. Să nu mai ajungă niciun părinte să îşi jignească copilul din motive care nici măcar nu ţin de el, de voinţa acestuia. Dacă vă gândiţi bine, cele mai multe situaţii în care v-aţi pierdut cumpătul au fost provocate de factori externi, de cauze din afara voastră, pe care nu le-aţi putut controla. Şi deseori ne vărsăm nervii pe ceea ce ne este la îndemână, pe apropiaţi, pe cei mai slabi decât noi. Pentru că aşa ne este confortabil, deşi am putea mai mult.

Suntem mai puternici de atât. Şi mai bine ne-am concentra pe adevăratele bube ale ţării ăsteia, pe sistemul bolnav care ne aduce în halul ăsta de nervi, încât să ne urâm între noi – colegi, vecini, rude sau foşti prieteni – sau să ne insultăm propriii copii – lumina ochilor noştri şi carne din carnea noastră. Să luptăm să schimbăm ceva în jurul nostru, astfel încât să putem fi mai senini şi nu mereu încrâncenaţi şi nervoşi, aşa cum observ eu că stau lucrurile acum. Să reparăm nedreptăţile care ne produc frustrare, indiferent unde ar fi acestea: în administraţii, în sistemul medical, în trafic sau în şcolile copiilor noştri. Să le netezim drumul spre un viitor mai bun măcar lor, dacă pe al nostru nu am fost în stare să ni-l construim cum ar fi trebuit. Să scăpăm de adevăraţii nesimţiţi.

***

Nu pot încheia fără să vă spun că băiatul acela nu m-a căutat niciodată. Au trecut câteva luni bune de la întâlnirea noastră. Nu ştiu dacă aş fi putut să îl ajut concret cu ceva, dar ştiu că măcar aş fi încercat. Sper să treacă fără probleme de evaluarea de la sfârşitul acestui an şcolar. Să nu se împiedice de hopurile injuste pe care ţara lui i le scoate în cale la tot pasul. Să îşi poată deschide aripile şi să zboare, cu încredere peste toate.

Reclame

Copil ascultător, caut învăţătoare drăguţă

Există obiceiul ca părinţii să completeze, la şedinţele de început de an şcolar, un formular birocratic cu date personale, care se încheie cu întrebarea: „Ce aşteptări aveţi de la învăţătoarea copilului dumneavoastră?”. În clasa pregătitoare, pe când nu eram eu însămi pregătită pentru ceea ce va urma, am răspuns că mi-ar plăcea ca învăţătoarea să îi vorbească fetiţei mele normal, „ca unui om mare”. Noi aşa o obişnuiserăm, să o considerăm capabilă de înţelegere şi să discutăm deschis aproape orice subiect (cu excepţia, desigur, a celor mult prea nepotrivite cu vârsta ei fizică). Mi-era teamă să nu i se adreseze cineva acum aşa cum văzusem că fac majoritatea adulţilor, cu diminutive, ocolişuri şi explicaţii aiuritoare, de parcă ar vorbi cu căţeluşi la prima şedinţă de dresaj sau cu pui de extratereştri care nu dau semne că ar înţelege limba română. Speram ca şcoala să o stimuleze în sus, nu să o tragă în jos.

Nu vorbitul s-a dovedit a fi marea problemă în acea clasă. După o perioadă în care a părut că lucrurile sunt în regulă, au început să se îndesească situaţiile în care învăţătoarea una spunea, alta făcea, iar copiii erau abuzaţi emoţional, etichetaţi, jigniţi, forţaţi să facă exerciţii intelectuale cu mult peste capacitatea lor naturală şi împinşi permanent spre competiţii inutile şi stresante. Colegii Lunei care avuseseră dificultaţi de integrare la început erau acum de-a dreptul marginalizaţi, cei cu porniri agresive deveniseră violenţi, iar veselia şi încrederea în ei înşişi a copiilor crescuţi frumos se ştersese aproape cu totul.

În clasa întâi, am transferat-o pe Luna la o clasă paralelă. Altă primă şedinţă cu părinţii, alt formular de completat: „Ce aşteptări aveţi de la învăţătoarea copilului dumneavoastră?”. Şi altă naivitate din partea mea: „Vă rog să o lăsaţi pe fiica mea să vă iubească”. Atât de tristă o luasem de la şcoala aceea, în ultimele luni ale clasei pregătitoare, încât credeam că asta va fi de ajuns — şi cred şi acum că asta ar fi de ajuns, pentru toţi copiii mici. Cât de penibilă trebuie să fi părut cerinţa mea cuiva care primise, la angajarea în acea şcoală, directiva clară: „Nu vă apropiaţi prea tare de copii, pentru că vi se urcă în cap!”. Dar am aflat de asta abia spre sfârşitul anului, când eram iar speriată de ceea ce se întâmpla în clasa copilului. Acum nu mai era vorba de ambiţii şi de performanţă, ci din contră, de un regres educaţional. Iar mulţi colegi de-ai Lunei erau agresaţi de-a dreptul: se ţipa mult de la catedră, se proferau insulte, se dădea cu cărţi în cap. Ore de sport la care copiii se loveau în timp ce profesorii se jucau pe telefon, ore de engleză la care nu se învăţa boabă de engleză, ţipete şi jigniri de la mai toţi adulţii din şcoala aceea. Fiică-mea suferea şi ea evident, mă ruga să discut cu învăţătoarea şi cu ceilalţi părinţi, să îi apăr cumva pe copii, şi căpătase teama de a se duce la şcoală. Vorbea cu nostalgie de perioada „când Doamna era încă drăguţă cu noi”. Şi era clar că trebuia să plecăm şi de acolo. Dar unde? Era şcoala noastră de circumscripţie, la doi paşi de casă, şi era una dintre cele mai căutate din Bucureşti. Unde ne-ar fi putut fi mai bine decât aici?

În căutare de ajutor, am fost la o conferinţă de-a Oanei Moraru. Îmi plăcea mult cum gândeşte această curajoasă pionieră a învăţământului privat de calitate de la noi şi simţeam nevoia unui sfat, a unor idei care să mă scoată din impas. Iar Oana Moraru mi-a depăşit aşteptările, cu discursul ei sclipitor, cu entuziasmul acela molipsitor şi cu deschiderea care a făcut ca o sală întreagă să simtă raza speranţei că va fi, cândva, şi mai bine. Eram o sală întreagă de părinţi ca mine — uimiţi de lipsa de respect şi profesionalism pe care o găsiserăm în şcolile de Stat, frustraţi că suntem mult prea puţini (unul, doi pe clasă) pentru a schimba sistemul, trişti că nu avem alternative. Mi-a făcut foarte bine să aflu că nu sunt singura care mă simţeam aşa. Şi i-a făcut bine şi Lunei să descopere acest lucru. Pentru că o luasem cu mine. De unde la începutul conferinţei era — normal pentru vârsta ei — vag plictisită, i s-a luminat faţa când a început să asculte poveştile altor părinţi şi şi-a dat seama că nu doar şcoala ei are probleme, că nu doar învăţătoarele ei îşi băteau joc de copii şi că nu doar mama ei plecase hohotind de plâns, jignită, disperată şi neputincioasă, de la ultimele şedinţe cu părinţii. Ba chiar erau acolo poveşti mult mai urâte decât ale noastre.

În faţa sălii, fuseseră aduse două manechine, două siluete de carton despre care ni s-a spus că reprezintă o învăţătoare şi un elev. Iar la sfârşitul conferinţei am fost rugaţi să luăm câteva post-it-uri de pe catedră şi să scriem pe ele câte o trăsătură pentru fiecare: care ar fi calitatea ideală pe care ar trebui să o aibă o învăţătoare bună? Dar un elev bun? Bineînţeles că fiică-mea a ţâşnit cu mare bucurie spre grămada de bileţele colorate şi s-a întors pe scaun lângă mine hotărâtă să îşi facă tema. Mi-a cerut un pix şi a scris, fară nicio ezitare, pe bucăţica de hârtie destinată învăţătoarei: „DRǍGUŢǍ”. Iar pe cea a elevului: „ASCULTǍTOR”. Apoi le-a lipit mândră de ea pe manechine.

Nu vreau să discut despre nuanţele (discutabile) ale acelui „ascultător”, nu acesta este subiectul acum. Aş vrea doar să subliniez revelaţia pe care am avut-o dându-mi seama cât de puţin le trebuie, de fapt, copiilor noştri pentru a creşte frumos şi a-i „asculta” pe adulţi: să fim drăguţi cu ei. Atât ar trebui să scriem, toţi părinţii, în formularele acelea de început de an. E şi respect subînţeles în cuvântul acela, şi zâmbet, şi lipsă de agresivitate, şi răbdare cu neputinţele celor mici, şi aplecare spre nivelul lor, şi posibilitatea iubirii.

Nu ştiu dacă manechinele Oanei Moraru au funcţionat ca un fel de Zid al Plângerii în care înghesuim dorinţe scrise pe bileţele de hârtie, dar cert este că dorinţa Lunei s-a împlinit în anul următor: am găsit o învăţătoare drăguţă. La o şcoală privată, puţin mai departe de casa noastră şi cu preţuri mai mari decât ne costa, vrând-nevrând, şcoala de Stat. Dar a meritat efortul. Copilul şi-a recăpătat acolo bucuria de a merge la şcoală. Se simţea respectată, deopotrivă importantă ca individ singular şi parte a unui grup cu obiective comune. Învăţătoarea ridica tonul la ei doar când era nevoie să fie auzită prin vacarm, în clasă se râdea mult, se răspundea la toate întrebările, se cânta şi chiar se dansa de multe ori. Da, se poate face şcoală şi aşa. Şi s-a făcut bine.

Doar că bucuria noastră a durat un singur an. La sfârşitul clasei a doua, învăţătoarea cea drăguţă a plecat, nu fără un sincer regret, spre zări mai senine, cu speranţa să îi construiască un viitor mai bun propriului ei copil. A fost iar un moment dificil pentru Luna, o despărţire care ştiu că a durut-o mai mult decât lasă ea să se vadă. Şi la fel a fost şi pentru colegii ei, pentru că toţi o iubeau pe această învăţătoare deschisă, tonică şi cu care vorbeau ca de la egal la egal. Cu toţii avem emoţii acum, în aşteptarea toamnei, când o vom cunoaşte pe cea (sau pe cel, habar nu am cine se va dovedi candidatul cel mai potrivit pentru acest post) care îi va îndruma pe copii în clasa a treia. Nu îmi rămâne decât să sper că va fi o persoană drăguţă, pe care copilul meu ascultător să o poată iubi puţin.

Din ciclul „Temele, ah temele!”: azi despre litera W

Are fiică-mea ca temă de găsit câte un nume pentru fiecare literă a alfabetului de la Ş la Z. Bineînţeles că nu se descurcă, până şi mie mi se pare greuţ, aşa că intervin cu apropouri şi întrebări ajutătoare. Până ajungem la litera W, unde se împotmoleşte definitiv.

– Să ştii că la „W” chiar cunoşti cuvinte, Luna, îi spun eu cu un uşor reproş pentru lipsa de interes în a găsi singură răspunsurile.

– ??!!??!!

– Aveai un personaj preferat când erai mică. Din desene animate.

– ??!!??!!

– Unul tare drăguţ, vedeai filme cu el, citeai şi cărţi, şi reviste…

– ??!!??!!

– Hai să ne gândim la altceva: e un poet englez, mare de tot.

– ??!!??!!

– Cel mai mare. A scris şi teatru.

– ??!!??!!

– OK, poate că e prea greu. Deşi îl ştiai… Dar trebuie să ţi-l aduci aminte pe tizul lui! Era unul dintre prietenii tăi imaginari, când erai mai mică.

– ??!!??!!

– Ne înnebuniseşi cu el! Toată ziua foloseai numele ăsta, făcea o groază de lucruri domnul respectiv, nu pot să cred că l-ai uitat! De fapt, chiar săptămâna trecută am vorbit despre el.

– ?!!??!!

– Atunci hai să o luăm cu ceva extrem de simplu, încerc eu să o deblochez. Unde faci pipi?

– La… oliţă?

Zău dacă mai pot! Sunt zile în care îmi pun serioase întrebări asupra IQ-ului fiică-mii, pe care îl sper(asem) cât mai mare. Multe zile.

– Pardon, „WC” era, nu-i aşa?, îşi revine şi ea, spăşită, când mă vede cu ochii cât cepele.

– Sigur că da. De unde şi până unde „oliţă”, Luna? Că n-o mai foloseşti de vreo cinci ani!

– Păi dacă m-ai tot pus să îmi amintesc de copilărie…

Aha. Ca de obicei, mama e de vină pentru toate.

 

Note explicative: Personajul de desene animate era, bineînţeles, Winnie the Pooh. Poetul englez era, tot bineînţeles, William Shakespeare. Iar prietenul imaginar, ei bine, aici se află una dintre marile enigme ale copilăriei fiică-mii: de ani de zile ne tot povesteşte diverse despre… William Popopvschi. Nici nu vreau să mă gândesc de unde şi până unde a putut inventa un astfel de nume! De fapt, ştiu că „William” vine de la William Brânză, cândva candidat la nişte alegeri electorale, iar cum Luna este, după cum bine ştiţi, cetăţean implicat, a reţinut fascinantul nume. Dar POPOPVSCHI?! Aşa ceva…

Ajutor de învăţat uşor tabla înmulţirii

Pentru că nouă ne-a plăcut la nebunie, şi pentru că nu se mai termină vacanţa asta, şi pentru că se plictisesc copiii acasă, şi pentru că în programa clasei a doua este prevăzută în perioada asta învăţarea tablei înmulţirii, care nu e chiar uşoară pentru nişte ţânci de circa opt ani – pentru toate aceste motive, deci, azi o să vă recomand un material didactic auxiliar. Tabla înmulţirii hip-hop. Aşa am botezat noi acele fişiere în care o învăţătoare inspirată cântă tabla înmulţirii pe un ritm modern şi plăcut, acompaniată la clapă de soţul ei.

Autoarea materialului are o poveste de viaţă interesantă, ea fiind o învăţătoare caldă, dedicată şi inventivă, care îşi făcea meseria cu dăruire şi era mereu în căutarea unor metode atractive de învăţare pentru elevii ei. Până când i-a luat foc casa. Şi a realizat că în România nu ar reuşi niciodată să îşi reclădească o viaţă cât de cât decentă pe cenuşa fostei sale vieţi. Aşa că a emigrat în Anglia, împreună cu soţul şi cei doi copii, la fel cum fac mulţi semeni de-ai noştri cu bun simţ şi scaun la cap. Şi cum tocmai am aflat că a făcut şi altă învăţatoare aşa cum ar trebui toate să fie, Ema de la Ema la şcoală. Cu diferenţa că ea a plecat în Franţa. Sistemul nostru putred îi rejectează pe cei buni. Şi acum se bucură elevii englezi şi francezi de priceperea şi calităţile acestora, în timp ce ai noştri…

Deci, dacă aveţi copii atraşi mai degrabă de muzica modernă decât de învăţarea prin metode tradiţionale (repetiţie, memorare şi băţ), scrieţi un e-mail la adresa media.creativ@gmail.com şi vi se explică acolo ce şi cum să faceţi ca să intraţi în posesia fişierelor. Noi le folosim alternativ cu beţişoarele şi tabelul cu numere de la 1 la 100, care au fost materialele mele de bază în explicarea matematicii pentru Luna, în aceşti doi ani şi cam jumate, de când a început şcoala. Mai ştim şi câteva „artificii” interesante, ca tehnicile de înmulţire pe degete (sunt filmuleţe pe YouTube, pe care Luna le-a văzut la şcoală şi i-au plăcut) sau ca fascinantele aranjamente simetrice şi palindromice ale înmulţirii cu 9. Stăm împreună pe jos şi găsim, tot împreună, reguli şi tipare în ceea ce îi păruse, la început, o taină de complicată. Şi scriem mult. Pentru că eu ştiu că învăţarea se produce mai eficient atunci când scrii, cu mâna ta, pe o hârtie. Şi când oameni dragi stau alături de tine…

Profit de faptul că, la vârsta ei, încă o pot atrage în învăţarea acestei materii fundamentale prin joc. Şi de faptul că încă mă pricep să fac asta. Cel mai târziu în gimnaziu, matematica va (re)deveni o mare enigmă pentru mine, deci nu o voi mai putea îndruma. Dar măcar nişte baze sănătoase şi logice să ştiu că am ajutat-o să îşi construiască. Apoi îl lăsăm pe tati să se descurce cu temele copilului, pentru că el este „the beautiful mind” a familiei.

tabla-inmultirii