Avem de dat un set de ping-pong

Acum câteva săptămâni, mi-a semnalat o prietenă că la magazinul Decathlon din Băneasa se va organiza o competiţie de tenis de masă. Dublu mixt, indiferent de vârstă – adică exact cum este echipa de şoc formată din bărbatu-meu şi micuţa noastră domnişoară. Singurul impediment pentru participare era faptul că micuţei domnişoare nu îi plac competiţiile. Mai bine zis, nu îi plac competiţiile pe care nu e sigură că le va câştiga. Ceea ce este o mare prostie, bineînţeles. Vrem, nu vrem, viaţa e făcută dintr-un lung şir de competiţii, cu alţii şi cu tine însuţi, aşa că vine o vreme când trebuie să ne obişnuim şi cu emoţiile luptei, şi cu eforturile făcute pentru a câştiga, şi cu amărăciunea eşecurilor din care neapărat vom învăţa ceva util pentru viitor. Nu am fost niciodată de acord cu concursurile la copiii mici, cu cele de faţadă, forţate sau doar pentru orgoliile adulţilor. Însă cred că, la zece ani, un copil este perfect pregătit să facă faţă unui minuscul turneu sportiv, în sportul lui preferat, organizat pe culoarul unui magazin. Aşa că i-am înscris pe ai mei la competiţie.

Şi bine am făcut. Am petrecut vreo două ore foarte plăcute acolo, cu adrenalină, entuziasm şi surprize mari. Ceea ce fusese denumit, oarecum pompos, „Cupa primăverii”, s-a desfăşurat prieteneşte, între şapte echipe mixte de deţinători de card de fidelitate Decathlon – aceasta fiind singura condiţie pentru participare. A existat o singură excepţie, atunci când zic „prieteneşte”. Ceva ce nu credeam că ar putea exista. Un domn la vreo 30 de ani, aparent sportiv, îndesat şi bine „muscularizat”, genul acela cu tatuaje căruia îi sare ţandăra din orice, s-a supărat pentru că echipa lui fusese învinsă de echipa noastră. Nu ştiu ce îl supăra mai tare: faptul că partenera lui (o dulceaţă de femeie) nu ştia mai deloc să joace sau faptul că îl bătuse o fetiţă de zece ani care de-abia ajungea la nivelul mesei. Şi a început să bombăne de pe margine, în timp ce Luna juca următorul meci. Că nu ar trebui să participe la concursul acesta de amatori, pentru că e profesionistă. Evident că m-a bufnit un mare râs când am auzit-o pe asta şi m-am dus alături de el:

– De unde şi până unde aţi ajuns la concluzia asta?, l-am întrebat eu zâmbind.

– Păi se vede după cum joacă!, mi-a răspuns el, pur şi simplu furios.

Adevărul e că primul meci al fiică-mii începuse spectaculos, cu şase puncte câştigate la rând pe loviturile ei. Dar fusese, totuşi, o întâmplare. Meciurile au continuat foarte echilibrat mai apoi.

­– Şi mi-a spus că se antrenează de doi ani!, a plusat domnul.

– Cred că „se antrenează” e mult spus, am încercat eu să îl aduc la realitate. Joacă de două ori pe săptămână împreună cu alţi copii ca ea, mai mult de distracţie, la Palatul Copiilor. Nu la vreun club sau ceva. Şi nu sunt doi ani de când a început, ci un an jumate, şi doar în timpul şcolii, nu şi în vacanţe… În plus, să nu uităm că are doar zece ani, iar toate celelalte echipe sunt de adulţi. Deci are deja un handicap.

– Nu e adevărat! La zece ani eşti complet format, muscular vorbind! Nu e nicio diferenţă faţă de un adult.

Trezeci de kile are fiică-mea. Un metru treizeci şi cinci înălţime. Şi numărul 33 la picior. Am considerat că nu e cazul să continui conversaţia cu dacul verde care le ştie pe toate şi m-am retras pe băncuţa mea. El a continuat să bombăne până spre sfârşitul competiţiei, când şi-a dat seama că nu are nicio şansă la podium şi a plecat de tot. Iar Luna a continuat să joace cu curaj în faţa tuturor şi ai mei au ajuns pe locul al doilea.

Nu cred că s-a mai văzut competiţie la care jucătorii să îşi pupe mai cu drag adversarii după meci, aşa cum a fost strânsă în braţe şi pupăcită fiică-mea după meciuri de către oponenţii ei. Pentru că în afară de domnul bombănitor erau numai oameni normali acolo, care jucau de plăcere şi nu cu încrâncenarea aceea aiuritoare şi absolut nejustificată. Nicăieri în sport nu ar trebui să existe atâta invidie, darămite într-un concurs organizat la nivel de… magazin, cum era acesta!

Lăsând la o parte micul incident, am rămas cu o amintire frumoasă de la acest concurs. Şi cu efectul pozitiv pe care scontasem: Lunei nu îi mai este teamă de competiţii acum. În weekendul următor, a acceptat să participe şi la turneul individual care se ţine periodic între colegii ei de la Palatul Copiilor. Până acum, refuzase mereu. Acum, a ieşit pe locul 4 din 9 şi nu a fost nicio tragedie, am văzut-o chiar bucuroasă pentru că a reuşit să învingă mai mulţi băieţei mai mari decât ea. A învăţat să ia partea bună a lucrurilor şi să îşi dorească să progreseze până data viitoare, să obţină rezultate mai bune de fiecare dată.

Şi am mai rămas cu ceva după competiţia de la Decathlon: cu un premiu de care nu avem nevoie. Locul al doilea a fost premiat cu un set de palete de ping-pong şi câteva seturi de mingi. Şi pentru că ai mei au deja paletele lor, de care sunt mulţumiţi, am oprit doar vreo două punguţe cu mingi pentru noi, iar restul le punem la bătaie aici, prin tragere la sorţi. Avem, deci, două palete de tenis de masă de dat. Nu sunt de performanţă, ci foarte potrivite pentru nişte începători. Nici dintre cele mai scumpe nu sunt, dar ştiu prea bine că există copii pentru care un astfel de cost este prohibitiv. Copii cărora părinţii nu le-ar putea lua nici măcar paletele acestea, deoarece de-abia se ajung cu banii pentru mâncare. Copiii cărora le-ar plăcea să aibă cu ce se juca pe mesele de prin parcuri sau dintre blocuri, acolo unde mai există aşa ceva. Că tot a venit primăvara acum şi e vreme de joacă afară.

Vă aştept, deci, cu comentarii la articol, dacă ştiţi copii care s-ar bucura de premiul acesta. Puteţi scrie orice vreţi în comentarii ­– în fine, să nu fie cuvinte 18+… 😉 – şi intraţi în tragerea la sorţi de pe 2 aprilie. Succes!

LATER EDIT: Conform principiului „Cei din urmă vor fi cei dintâi”, iată că ultimul comentariu este cel câştigător. Felicitări, Mirela! Vorbim în privat despre cum să intraţi în posesia paletelor.

În altă ordine de idei, sunt mirată de lipsa de interes pentru acest concurs, mă aşteptam să fie cel puţin la fel de mulţi doritori ca la premiile în cărţi…

Reclame

Le ucidem copilăria copiilor noştri. Şi uneori, chiar mai mult

Atenţie: conţine povestiri care vă pot afecta emoţional!

Îi văd în fiecare dimineaţă, în timp ce merg către şcoala fiică-mii. Toţi cu paşi mici şi grăbiţi, toţi cu gentuţe identice, cu scris mare pe ele, să se ştie unde se duc, toţi fără zâmbet pe faţă. Copiii de la inglişchiţ. Aşa am înţeles eu prima dată când am auzit despre centrul acesta de limbi străine. Este English Kids, de fapt. Şi este o caracatiţă născută din cenuşa fostelor centre FasTracKids, care înghite, cred, mii şi mii de copii din Bucureşti. La un moment dat mi-am pus, de altfel, întrebarea dacă nu cumva fiică-mea o fi singura din cartier care nu merge la cursurile acestea de engleză, pentru că aveam impresia că toţi ceilalţi copii din jurul nostru mergeau. Acum, parcă s-au mai liniştit lucrurile, mai ales de când certificatele obţinute în urma acestor cursuri nu mai sunt luate în calcul pentru admiterea la gimnaziile de la colegii. Pentru că, de fapt, nebunia asta nu se datorează unei dorinţe de multilingvism pentru copiii lor, ci disperării părinţilor după diplome şi certificate.

Sunt din ce în ce mai grăbiţi părinţii din ziua de azi. Şi cred că aici e vorba doar de părinţii din marile oraşe şi în special din Bucureşti, cărora li se oferă nenumărate tentaţii în a-şi face copiii, de foarte mici, nişte savanţi multilateral dezvoltaţi. În restul ţării, nu există aproape nimic în domeniul activităţilor extra-şcolare. România – ţara contrastelor. Revenind la Bucureşti, părinţii de aici îşi duc copiii încă de la câteva luni la cursuri, ateliere, spectacole… Nu contează că cei mici nu înţeleg absolut nimic din lumea înconjurătoare, că nu se simt bine în acele locuri nepotrivite cu interesele lor şi, cu atât mai puţin, că le deranjează activităţile şi celor care ar putea înţelege ceva. Nu. Dacă există ofertă de excelenţă începând de la 3 luni, iată, păi asta înseamnă că noi trebuie să mergem în turmă să înveţe copilul engleză de la 3 luni:

Apoi, pe măsură ce cresc, îi aglomerează cu activităţi care mai de care mai sofisticate, iar timpul liber de după şcoală (care e şi-aşa suficient de stresantă şi dificilă) este folosit la maximum pe meditaţii. Ai copil căruia îi place baschetul? OK, îl duci o oră pe săptămână la clubul de baschet. Şi cinci la meditaţii de engleză. Şi patru la meditaţii de matematică. Şi încă patru la meditaţii de română, când se apropie examenele şi, inerent, cuţitul de os. Suficient cât să nu-i mai rămână nici timpul, nici vlaga necesare pentru a ieşi cu prietenii în parc să dea la coş în joacă. Păi ce baschetbalist mai e ăla care nu ştie să recite din Shakespeare în original în timp ce cu dreapta driblează şi cu stânga rezolvă un exerciţiu cu integrale? Şi nu cumva să îşi facă de ruşine părinţii, copiii ăştia, dacă iau vreo notă mică la evaluare. Sau la simularea evaluării. Şi la simularea simulării evaluării. Ce contează că e vreunul supertalentat la muzică sau atât de îndragostit de istorie, încât ar citi toată ziua numai despre asta? Trebuie să ştie perfect română şi matematică, pentru că asta se evaluează. Despre copilărit, în sine, ce să mai vorbim?

(dintr-o discuţie dintre o mamă şi un cadru didactic)

Numai într-o evaluare o duce şcoala românească. Nici nu mai rămâne timp de predare, la cât se evaluează. Tot pe simulări se merge şi când vine vorba de predare, de fapt. Simularea predării. Cum ar fi, dragi părinţi şi profesori care sprijiniţi nebunia asta, să vă angajaţi undeva, într-un serviciu nou şi într-un domeniu în care nu aţi mai lucrat, să vi se pună în mână un manual şi să vi se spună: „Până mâine să ştii totul cum se face, la perfecţie, că vin în inspecţie şi îţi tai din salariu dacă greşeşti ceva”. Iar inspecţia asta să vină, apoi, mai tot timpul…

Ca să nu mai vorbim de altă nebunie de care am auzit deja de câteva ori: părinţii care îşi înscriu copiii la şcoli în care se predă materia de cu un an înainte. De parcă nu era suficient că materia noastră este atât de greoaie, de ne-adaptată la capacităţile copiilor, la vârstele lor psihologice. Există oameni care îşi obligă copiii, respectiv elevii, să înveţe în clasa întâi materia de a doua, într-a doua, materia de a treia ş.a.m.d. Pentru aceştia, am o singură întrebare: DE CE?

Am pus întrebarea aceasta pe Facebook, de curând, unei mame care povestea că băieţelul ei a trebuit să dea testul acela psihologic pentru a putea fi înscris la şcoală înainte să fi împlinit şase ani. Şi spunea că i se păruse dificil testul. Şi că acum, copilul e cel mai mic din clasă ca vârstă, sunt diferenţe şi de doi ani între el şi colegi:

­– Învaţă repede, noi facem acum materia de clasa a patra, deşi suntem a treia. Înmulţiri de două numere a câte 3 cifre. În clasa pregătitoare a suferit un pic, acum e OK.

Am trecut cu vederea acel „noi facem” şi „suntem a treia”. Mulţi părinţi vorbesc aşa, deşi doar bieţii lor copii „fac” şi „sunt”. Am trecut cu vederea şi faptul că fiică-mea nici acum nu cred că face astfel de înmulţiri, deşi e a patra. Dar am întrebat ceva ce chiar nu reuşesc să înţeleg deloc:

– De ce faceţi materia de a patra într-a treia?

– Pentru că întotdeauna am fost cu un an înainte. În clasa 0 am făcut materia de clasa 1.

– Dar de ce? Întreb pentru că am mai auzit de o şcoală privată care face aşa ceva. Şi nu reuşesc să înţeleg rostul.

– Avem o doamnă învăţătoare specială, în cel mai frumos sens: este în vârstă şi a dorit bazele să le aibă indiferent de condiţia ei de sănătate.

– Şi cum le pune bazele dacă le sare?

– Nu a sărit, doar merge repede 🙂 Au rezultate extraordinare la toate concursurile.

Desigur: concursurile. Concursurile noastre forţate, cu mize prea mari pentru umeri prea mici. Şi doamna a adăugat cu mândrie:

– La noi în clasă nu rezistă mulţi 😉

– Cu tot respectul, consider că este o mare prostie, i-am replicat eu. Nu suntem la un concurs de viteză, nici cu noi înşine, nici cu viaţa. Nu mai zic că concursurile la vârste mici sunt şi ele o plagă, nicidecum ceva util copilului.

– Toţi elevii din această clasă iau premiul întâi indiferent de rezultatele din timpul anului. Nici o diferenţă. Copiii îi vorbesc la per tu doamnei şi o iubesc…

Eram din ce în ce mai uimită de lipsa totală de sens a tot ce aflam:

– :-)))) Incredibil, la ce mai foloseşte premiul ăla dacă e luat de toată lumea la grămadă, indiferent de performanţe? Chiar totul e greşit la clasa asta??!!

– Programa este extraordinar de încărcată. Eu nu îmi stresez copilul, face ce îi place. Copiii trebuiesc încurajaţi, poate nu am explicat eu, dar este o clasă super. Cred că fiecare îşi doreşte ce este mai bun pentru copilul lui. Important este să găsim echilibrul şi să le oferim şanse.

Şi acesta a fost momentul în care am renunţat la această conversaţie absurdă. Momentul în care mama cititoare de meme şi de psihologie de coafor vorbeşte despre echilibru în context. Şi despre faptul că îşi doreşte ce-i mai bun pentru copilul ei.

Deci am rămas cu întrebarea mea: care este motivul pentru care să creşti un copil nefericit şi cu stimă scăzută de el, doar de dragul unor note sau calificative care nu spun, de fapt, nimic despre acel copil, ca om? Pentru că sunt nefericiţi copiii ăştia duşi cu forţa la şcoli exigente şi meditaţii infinite. Şi le scade stima faţă de ei înşişi pentru că se simt incapabili să ajungă la standardele pe care adulţii le fixează prea sus pentru ei. Iar cercul vicios continuă: copiii cu o stimă scăzută de sine ajung să aibă performanţe şi mai slabe decât ar fi putut să le aibă dacă aveau încredere în ei. Şi atunci, intervin pedepsele.

De fapt, de la o pedeapsă îmi venise ideea acestui articol, apoi am luat-o pe câmpii, aşa cum fac deseori. Am auzit mai devreme la ştiri despre un băiat care a fugit de acasă pentru că a fost pedepsit de părinţi, în urma unei note proaste la simularea evaluării de zilele trecute. Ştirea este aici. Băiatul are 15 ani, a luat nota 4 la matematică, părinţii i-au confiscat telefonul şi i-au interzis să se mai ducă la fotbal – el fiind pasionat de acest sport. Nicio clipă nu şi-au pus problema acei părinţi că ar putea să nu fie vina copilului pentru acea notă. Că ar putea fi vina sistemului, a programei, a metodelor de predare şi chiar a geneticii, la urma urmei, adică – cumva – a lor. Nu, copilul e întotdeauna vinovat şi el trebuie pedepsit. Şi iată că au trecut patru zile de când părinţii aceia plâng după el.

Şi mai ştiu poveşti dintr-acestea, despre copii pedepsiţi de părinţi, unele cu final de groază de-a dreptul. Citeam mai demult despre o mamă nemulţumită de performanţele copilului ei, care l-a bătut până i-a rupt coloana. Iar copilul era olimpic, nu ştiu ce putea face mai mult în materie de performanţă şcolară (ştirea e aici). Sau îmi amintesc despre o întâmplare de demult, de acum aproape o sută de ani, care a marcat-o pe mama mea: tatăl unei adolescente află că fiica lui făcuse nu ştiu ce prostie, se enervează îngrozitor şi intră peste ea în baie, unde aceasta era dezbrăcată şi udă; o scoate afară, la poartă, să o umilească cât mai mult cu putinţă; după o vreme, la insistenţele mamei, fata e adusă înapoi în casă, dar cum era iarnă şi ger, se îmbolnăveşte rapid şi, după câteva zile de agonie şi durere, moare. Cât de gravă să fi fost vina acelei fete, încât să merite o condamnare la moarte?

Şi nu e singura poveste îngrozitoare pe care o ştiu, legată de pedepsirea copiilor. Acum câţiva ani, un alt tată a ajuns acasă şi a aflat despre o boacănă a fiicei lui, tot adolescentă. Şi el a tunat şi a fulgerat, şi el şi-a pedepsit fata, trimiţând-o în camera ei şi promiţându-i nu ştiu câte alte interdicţii. Doar că de data asta fata a fost cea care a decis finalul: fără să facă niciun zgomot, a deschis geamul camerei sale şi s-a aruncat de la etaj. Au bătut vecinii la uşă să îl anunţe pe tată că singurul lui copil zăcea mort în curtea blocului. Şi acela a fost momentul în care tatăl a murit şi el, pe dinăuntru. Pentru că nu te poţi ierta niciodată dacă treci prin aşa ceva.

Nici nu ştiu cum să închei pledoaria aceasta a mea pentru copilărie. E scrisă haotic doar pentru că e multă patimă în ea şi nu m-am priceput să o zăgăzuiesc cumva. Lăsaţi-vă copiii să se bucure de anii aceştia care nu se mai întorc. Lăsaţi-i să creadă că pot face tot ce vor în viaţă, că sunt perfect capabili de performanţă şi de fericire, simultan. Lăsaţi-i să greşească, atunci când greşeala asta are ca singur efect o notă relativă, la simularea evaluării unor cunoştinţe care le vor fi şi inutile pe deasupra, mai târziu. Iar dacă îi pedepsiţi pentru greşeli majore, greşeli dintr-acelea ce se pot solda cu iremediabil şi pe care nu ştiţi cum să le îndreptaţi în alt fel, asiguraţi-vă mai întâi că au înţeles şi unde-a fost greşeala, şi rostul sancţiunii. Şi staţi-le alături şi atunci. Este vital.

Perle FB 17

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Ianuarie 2017 (continuare)

De dimineaţă, pe stradă:

– Luna, mai ştii judeţele?

– Da.

– Ia să vedem…, mă uit eu după maşini la întâmplare. CL ce înseamnă?

– Clovacia!

– Desigur.

După-amiază, în pat:

– Mama, hai vino şi tu aici sub plapumă, să vezi ce mişto e!

– Bine.

– Vezi?? Şi avem şi aer!!

– Mda…

– Păcat că nu avem şi oxigen, totuşi, zice ea şi scoate nasul afară, să respire.

Presupun că seara care se apropie îmi va confirma dacă am copil cult sau au fost doar întâmplări izolate 🙂

––––––

 

A avut Luna temă la engleză să facă trei propoziţii cu membri ai familiei. Cine ghiceşte ce a vrut să spună cu cea de mai jos primeşte ca premiu manualul ei. Că mie mi se pare că nu-i foloseşte la absolut nimic.

Hint: a fost un pic supărată în vacanţa de Crăciun din cauza situaţiei descrise în propoziţie.

Comentariu ulterior:

Deci manualul rămâne la noi 🙂 Traducerea (?) era: „Bunică-mea doarme noaptea peste mine”.

Pentru că asta a fost scuza ei principală în vacanţa de Crăciun, când împărţea camera cu bunică-sa, ca să vină să doarmă moţ cu noi în pat, aşa cum face de câteva luni bune încoace, de e vai de nopţile noastre!

––––––

 

Martie 2017 (continuare)

Din ciclul „Dacă şedinţă de bloc nu e, măcar să plătim întreţinerea”

– Alo!… Bună, tati!… Ce să fac, bine! Îmi fac temele… Nu, nu am multe. Am avut test la engleză azi şi am luat a doua notă bună după FB… Adică B, mda. Şi la sport am jucat tot jocurile alea. E unul tare de tot, Şerpişorul, o să vă învăţ şi pe voi!… Nuuu, nu pot să-ţi povestesc cum e, trebuie să vă arăt. În weekend vă învăţ… Păi şi cam atât… Nu, nu a mai fost nimic interesant… Ba da!!! Stai, că mai am o veste foarte bună!!! O să mă duc SINGURǍ azi la întreţinere!!! Daaaaa, nu e super??!!

LATER EDIT:

S-a dus. Din fericire, administratoarea a văzut-o (aveam o oarecare teamă că nu se va uita şi mai jos de înălţimea ghişeului ei), iar liftul nu s-a blocat decât de două ori până la etajul zece, după spusele ei – eroina care s-a deblocat singură de fiecare dată. Dar pentru asta nu bag mâna-n foc. Să nu uităm că Luna e totuşi cea care a venit de la şcoală cu povestea că un coleg i-a scos puţin ochiul, dar ea şi l-a pus la loc 😉

––––––

 

Fiică-mea tocmai a văzut „Absolutely Anything”, un film adorabil, în care un om normal capătă puteri de Dumnezeu, pentru o vreme.

– Mama, dacă aş avea puteri să fac ce vreau eu, ca în film, aş face ca Babe, căţeluşa noastră, să nu mai aibă boala aia a ei…

– Ce frumos!, mă înduioşez eu.

– De fapt… aş face să nu mai fie nicio boală pe lume, plusează ea.

– Şi doctorii ce s-ar face? Şi farmaciştii, şi asistentele… O groază de oameni n-ar mai avea de lucru.

– O să facă altceva. Să se facă învăţătoare! Să am de unde alege dacă mă mai mut cu şcoala!

– Ştiu şi eu… De ceva tot trebuie să murim la un moment dat. Au şi bolile rostul lor.

– Păi eu vreau să fac să nici nu mai moară nimeni, niciodată!

– Asta chiar că ar fi rău, îi tai eu încă o dată elanul. Dacă se tot nasc copii şi nu mai moare niciun bătrân, la un moment dat nu o să mai avem loc pe pământ.

– Bine, bine, o aud excedată. Mă rog. Atunci să nu mai moară persoanele importante. Cum ar fi eu, de exemplu.

Păi nu puteai să zici aşa de la bun început? 🙂

––––––

 

Mai 2017 (continuare)

„Acest program este interzis copiilor sub 12 ani. Genul programului: comedie. Conţine scene cu limbaj licenţios”, recită Luna ca pe apă în timp ce se instalează, relaxată şi nerăbdătoare, în faţa televizorului. Dă, Doamne, să nu fi greşit prea rău cu educaţia asta îngăduitoare a mea! 🙂

––––––

 

– Mama, azi neapărat scoatem SACURILE alea cu haine de vară, că s-a făcut cald!

– Sacii.

– Ce?

– Corect e „sacii”, nu „sacurile”.

– A, bine.

După zece minute, cu gura până la urechi şi cu mâinile până la coate în sacii cu haine:

– Ştii, cred că cea mai fericită amintire din viaţa mea e când ne-a dat doamna aia SACURILE alea cu haine de la fetiţa ei.

– Sacii.

– Am uitat. Deci cea mai fericită amintire din viaţa mea e când ne-a dat doamna aia SACII ALEA cu haine de la fetiţa ei… Mama, eşti sigură că „sacii” e corect? Că parcă nu sună prea bine „sacii alea”…

––––––

 

Din ciclul „Când te trezeşti mult mai devreme decât de obicei”

– Mama, uite, pluşul ăsta are o gaură aici… Trebuie să o CUSUM…

– Să o ce?, mor eu de râs.

Ştie că a greşit şi încearcă să o dreagă:

– Să o CUSǍM?… Mda… nici mie nu-mi sună bine… Să o coasem!!

– Bravo!

Dar nu îmi dă răgazul să mă bucur prea multă vreme:

– Mama, da’ ce e aia „TIMON”?, îmi arată un afiş uriaş din drumul spre şcoală.

– Târg imobiliar.

– ???

– Adică un loc unde se vând case, apartamente, blocuri… Mobil/imobil. Ceva ce nu se mişcă, cum e casa, e imobil.

O văd cu ochii cât cepele. Oare ce anume din eleganta mea explicaţie lingvistică să o fi fascinat în această măsură?

– Şi cum pot ei să ducă multe case acolo? Sunt mai micuţe, sau cum?

Şi când te gândeşti că această conversaţie nici nu ar fi avut loc dacă nu aş fi interpretat greşit programarea de la dentist! Acum ştiu că 7:30 poate fi, uneori, şi 19:30… 🙂

––––––

 

– Mama, eu chiar că vreau să mă fac scriitoare! E atât de frumos să lucrezi doar din când în când, atunci când ai inspiraţie…

– Şi în restul timpului din ce o să trăieşti, mă rog?

– Ǎăă… ştii… aşa mi-a spus tata despre arhitecţi. Că ei lucrează doar când au inspiraţie. Aş vrea să cunosc un arhitect.

– Ai un văr arhitect. De fapt, e chiar profesor de arhitecţi, la facultate.

– Wow! Şi câţi ani are?

– E cu un an mai mic decât mine.

– Aaa… bătrânel…

Eu n-o mai las să devină scriitoare.

––––––

 

Iunie 2017

Din ciclul „Mai sunt şi bătrânelele bune la ceva”

– Mamaaaaa! Vino să mă ajuţi!!!! Nu ştiu să dau drumul la apa asta!!!!

––––––

Mai ştiţi pluşul acela de săptămâna trecută, cu gaura la gât pe care trebuia să o CUSUM? Nu, nu l-am cusat ;-), dar am descoperit că nu era o hienă, aşa cum păruse, ci un licaon (ha! nici voi nu aveţi habar ce e aia, nu-i aşa?). Fiică-mea, care a avut dintotdeauna o slăbiciune inexplicabilă pentru hiene, a devenit acum mare fană de licaoni, după ce a citit despre ei într-o revistă:

– Mama, mama, ştii ce animale mişto sunt licaonii? Daca e vreunul bolnav din echipa lor, îl ajută să se facă bine, ceea ce e foarte rar pentru animale!

– Despre ce „echipă” e vorba?, mă mir eu.

– E ca o echipă de fotbal, aşa… Licaonii trăiesc în echipe de 60, îşi dau pase unul altuia, iar dacă unul dintre ei e rănit, îl înlocuiesc.

Cred că îl botezăm Messi pe ăsta mic. Respectele mele, frate licaoane!

Cea mai agreabilă carte despre istoria lumii pe care o ştiu

Zău dacă am mai putut dormi liniştită după întâmplarea cu lecţia de istorie a fiică-mii, de acum câteva săptămâni. Nu mi-am propus, programatic, prea multe principii şi ţeluri de viitor în legătură cu creşterea copilului. Însă „Să nu repete greşelile mele” este unul dintre ele. Aşa că, din dorinţa de a nu ajunge şi ea o necunoscătoare în ale istoriei, doar pentru că nu i-a povestit-o nimeni într-un mod atractiv, mi-am achiziţionat o carte cu un titlu extrem de potrivit în context:

Aici, pe pagina editurii Baroque Books, găsiţi o scurtă descriere a ei, iar aici, la Elefant, o găsiţi cu reducere de preţ, dacă vreţi să o comandaţi, aşa cum am făcut eu. Şi mă bucur că am făcut-o. Pentru că am avut astfel marea surpriză să descopăr un neamţ cu mult simţ al umorului. Nu ştiam că există aşa ceva. Sau cel puţin, nu cu un umor pe gustul meu,  mai subtil şi mai negru… Iar felul acesta glumeţ, dar foarte bine documentat, în care îşi narează perspectiva lui asupra istoriei, mi l-a făcut nu numai simpatic, ci şi foarte accesibil la lectură.

Încă nu am citit prea mult din carte, dar deja sunt sigură că am făcut o investiţie înţeleaptă cu ea. Şi vă las aici câteva fragmente din ceea ce am citit până acum, ca să vă amuzaţi şi voi, aşa cum am făcut-o eu. Sau ca să vă hotărâţi dacă o achiziţionaţi şi voi sau nu. În ambele cazuri, vă urez lectură plăcută!