Perle FB 16

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

 

Ianuarie 2017 (continuare)

Luna îl învaţă pe taică-său cum să facă înmulţirea cu 9 ajutându-se de degete. La telefon.

– Tata, fii atent, că te învăţ o super-chestie!

– Bineee, se aude din receptor, resemnată, vocea tatălui.

– Bine! Fii atent! Ai zece degete?

Evident (şi din fericire), s-au auzit hohote de râs de ambele părţi ale telefonului.

– Bine, bine, nu asta am vrut să spun, se corectează Luna, uşor agasată că nu s-a făcut bine înţeleasă. Adică ai zece degete LA ÎNDEMÂNǍ?

Eh, aşa da! 😉

––––––––––

– Mama, mama, ai văzut ce frumos era îmbrăcat căţeluşul ăla? Două haine avea!

– Nu l-am văzut. Ce câine era?

– Ca Babe a noastră, numai că nu era Jack Russell. Dar avea şi el pete, numai că negre. Şi era mai mare. Şi era îmbrăcat cu haină din alea de marinari, cum ne plac nouă, numai că dungile erau negre. Şi erau de câine (!!??). Şi pe deasupra avea… zici că era haină din aia de mi-a făcut ruda mea două.

– Vestele tricotate de sora bunicii tale?

– Numai că vestele mele sunt verde şi galbenă, iar câinele avea una roşie. Şi mult mai scurtă. Şi era şi încălţat. Avea adidaşi roşii cu şireturi albe.

– Numai că…?

– Ce?

– Nu urmează un „numai că”?

– De ce ar urma?

– Ziceam şi eu aşa…

 

Februarie 2017 (continuare)

Teme la engleză. Opt ani şi-un pic. Are de completat un rebus unde rezolvarea este o imagine cu un băieţel care mănâncă un hamburger. Doar că în rebus sunt numai 6 spaţii: B____R.

– Habar nu am, dă Luna din umeri.

– Nu cred! Ai mâncat de atâtea ori, mă mir eu.

– Păi nu intră „hamburger” aici… Aaa, stai, că ştiu! E burger!

– Aşa este, bravo!

Mă mănâncă să îi mai ţin o lecţie de etimologie, deşi ştiu bine că nu îi place:

– Ştii… „hamburger” vine de la numele oraşului Hamburg din Germania, unde se spune că era specific tipul ăsta de sandviş, dar americanii l-au înţeles altfel. L-au americanizat. Şi l-au împărţit în două cuvinte: „ham” şi „burger”. Adică „burger” e sandvişul şi „ham” este…

– Să nu spui că mâncăm câine!, sare ea cât colo, oripilată.

Nu i-am spus. I-am povestit despre şuncă. Dar am îndoieli că a reţinut…

 

Martie 2017 (continuare)

Drum de întors de la şcoală. Fiică-mea, opt ani jumate, clasa a treia:

– Şi la ora de română am făcut… bla, bla… şi la matematică… bla, bla… şi în pauza mare…

Ascultatul ăsta doar pe jumătate se numeşte „mecanism de coping” în termeni de specialitate, adică ceva ce te ajută să scapi cu viaţă unor relatări infinite. Părinţii de copii vorbăreţi ştiu despre ce e vorba.

– … şi apoi X a zis… bla, bla… şi lui Y i-a căzut iarba pe jos… şi…

– Stop! Ce-ai zis?

Pentru că detectorul matern de pericol funcţionează chiar şi simultan cu mecanismele de coping. Iarbă??!!

– Că lui Y i-a căzut iarba pe jos?, se miră copilul că ceva atât de banal mi-a putut atrage mie atenţia.

– Da. Despre ce fel de iarbă e vorba?

– Iarbă! Avea un pliculeţ la el şi i-a scăpat pe jos, mare scofală!

Pliculeţ??!! Cu iarbă??!! Dacă mă lasă picioarele şi mă scurg pe jos în următoarele două secunde e doar din cauză că tot sângele mi s-a urcat la cap.

– Ce ai, mama? Iarbă din aia de plastic, pentru decoraţiuni de primăvară… La ce te gândeai?

Să-mi fie ruşine la ce mă gândeam eu!! 😀

 

Mai 2017 (continuare)

Mama, ştii cum trebuie să faci dacă nu ai lumină peste noapte şi ţi-e frică să dormi în întuneric? E simplu: ţi-o imaginezi! (Luna, 8 ani)

––––––––

– Mama, eu cred că ţie, de fapt, nu că nu îţi place sucul Tedi cu zmeură, ci că ai făcut o asociere greşită cândva. Adică, de exemplu, ai văzut odată un film în care un om bea ceva dezgustător, apoi s-a dat imediat reclama la Tedi şi gata, acum crezi că sucul ăla e rău.

Aşa-mi trebuie dacă îi explic unui copil de opt ani cum e cu asocierile subliminale, marketingul şi advertisingul. Acu’ sunt nevoită să beau sucul ăsta pe care l-a început ea, dar nu i-a plăcut şi mi l-a pasat mie.

––––––-

– Mama, te rog să te aşezi pe fotoliu să-ţi arăt ceva.

– Ce?

– Am făcut eu ceva special, cât te-am aşteptat să ieşi de la doctor.

– Ce?

– Mai ţii minte că aseară mi-ai spus o poveste de groază pe fotoliul ăla? Ei bine, acum am şi eu ceva tot cam aşa pentru tine. Fii atentă, că e cu impact emoţional! Ta-dam!

E foarte mândră de faptul că, din plictiseală, a învăţat să aplice efecte de photoshop. Acum umblă după câine prin casă, să îi arate o poză de-a lui fosforescentă:

– Ia uită-te, Babe, tu eşti aici! Nu, nu fugi, că nu arăţi chiar atât de rău!

–––––––––––-

– Mama, adu-mi şi mie te rog aparatul dentar din portbagaj.

– Ce naiba caută în portbagaj??!!

– Păi l-am scos la şcoală când m-am jucat, şi l-am pus în ghiozdan, iar tu ai pus ghiozdanul…

– Of, de câte ori te-am rugat să nu îl mai arunci aiurea prin ghiozdan? Acum iar trebuie să cotrobăi peste tot!

– Nu, nu, am avut grijă şi l-am pus frumos. E în pantoful din buzunarul din faţă. 🙂

–––––––––

– Mama, ştii cum îţi spune colega mea X?

– Cum?, întreb eu relaxată.

Sunt atât de obişnuită să mi se pocească numele în fel şi chip, de la „Alinuţa” la „Luminiţa”, cu trecere prin „Albinuţa”, încât nu mă aştept la vreo mare surpriză din partea prietenei Lunei.

– „Mă-ta”.

Şi totuşi. 🙂

Reclame

Despre cutremure, numai de bine. După ce trec

Primul cutremur pe care l-am prins în apartamentul meu de la etajul al şaptelea a fost în 2004, cred. Nu era cel mai mare pe care îl trăisem – cine l-a prins pe cel din 1977, ca mine, nu are cum să-l uite, nici să-l compare cu altceva – dar era foarte spectaculos. Blocul se unduia ca un spic în bătaia vântului, când într-o parte, când în alta, iar cei doi bichoni ai mei de pe-atunci alergau idem. Adică unul într-o parte a casei, celălalt în alta. Fără oprire şi lătrând de mama focului. Se mai intersectau în mijlocul livingului, dar se ignorau reciproc şi îşi continuau cursa haotică, spre disperarea mea, care eram şi aşa suficient de disperată. Norocul meu în toată nebunia asta a fost că vorbeam la telefon cu un prieten din Constanţa, unde nu se simţea nimic, aşa că a putut rămâne el lucid şi pentru mine. A răcnit de mai multe ori să nu panichez, m-a asigurat că rămâne cu mine până se termină totul şi mi-a dat indicaţii, cu calm, referitor la ce urma să fac după aceea. A fost OK, până la urmă, nu am avut nici un fel de pagube, dar spaima a fost uriaşă.

De-atunci au mai fost câteva cutremure pe-aici, mai slabe, dar tot au reuşit să mă sperie de moarte. Pentru că este o senzaţie de neputinţă absolută să ştii că te afli la vreo 20 de metri deasupra solului şi că o mână nevăzută te poate scutura până să cazi de acolo. Aşa că mi-am dorit mereu ca următoarele cutremure să mă prindă cât mai spre parter cu putinţă. Şi într-o casă mai nouă şi mai conştiincios construită decât blocul ăsta al meu care a prins toate cutremurele din ultimii patruzeci de ani.

Ei bine, azi-noapte, dorinţa mi-a fost îndeplinită: eram la Giurgiu la celebra oră 03:38 – prima, adică cea de dinainte de datul ceasurilor înapoi. Ca pe barcă s-a simţit acolo. O combinaţie rară de hâţâituri mici şi verticale cu mişcări ample, de tangaj mai înspre orizontal. Pereţii au trosnit, uşile dulapurilor s-au deschis cu zgomote dramatice, doar ai mei nu păreau să se sinchisească. Iar în „ai mei” includ şi câinele mic şi nevricos de felul lui, care dormea dus, afundat în plapumă. Ca şi toţi ceilalţi câini din Giurgiu, aparent, în ciuda reputaţiei lor de lătrători neobosiţi: unul nu a zis nici „mîrrr” până să se termine distracţia. Apoi au lătrat cârteva secunde şi s-au dus din nou la culcare, probabil. Ca şi mine. Până să îi trezesc pe toţi şi până să ajung la uşă (aflată la juma’ de metru de pat), zgâlţâiala s-a şi terminat. Oricum, uşa aia era oarecum în construcţie, adică e încă cu spuma poliuretanică la vedere, deci nici măcar nu eram sigură dacă nu cumva e mai rău să mă adăpostesc sub tocul ei, decât să rămân, pur şi simplu, în pat. Şi atunci mi-am adus aminte de sfatul psihoterapeutei mele de acum, hăt, prea mulţi ani, o doamnă ceva mai trecută prin viaţă decât mine şi care încerca să îmi tempereze anxietatea absolută de aproape orice: „Ştii, în caz de cutremur, eu îmi iau o carte şi mă aşez undeva să citesc. Nu pot avea control asupra unui fenomen al naturii, dar asupra minţii mele, pot. Aşa că aleg să îmi mut atenţia către altceva şi, dacă o fi să fie, până la urmă, să mor făcând ceva plăcut”.

Mi-e greu să urmez sfatul acesta, deşi în teorie îmi place. Întotdeauna va atârna mai mult în balanţa memoriei mele trauma din ’77, când au căzut nişte chestii prin casă, iar pe taică-meu l-a „şters” pe spate un bloc mare din piatră, desprins din tavanul terasei. Deci mi se va părea mereu mai tentant să fug de pericol înspre afară, aşa cum ne-am oprit noi atunci în curtea casei, iar eu am rugat-o printre hohote pe maică-mea să se roage la Dumnezeu „aşa cum ştie doar ea”, să se oprească odată coşmarul acela. Pentru că toţi ateii sunt atei până când îşi privesc moartea cu ochii…

Azi, la întoarcerea la Bucureşti, am avut ceva emoţii. Nu am vitrine cu bibelouri sau vase fragile prin casă, dar mă întrebam dacă totuşi nu voi fi nevoită să mătur vreun moloz, ceva, la etajul 7, în condiţiile în care o casă pe pământ, la o distanţă cu 60 km mai mare de epicentru, se zguduise în halul ăla. Când colo, ce să vezi, aici nu se mişcase nimic. Iar când zic „nimic”, mă refer şi la nenumăratele figurine şi construcţii din Lego ale fiică-mii, răspândite peste tot prin casă, în poziţii care mai de care mai improbabile. Şi la bibelourile ei – pentru că are şi aşa ceva, desigur, cu toate predicile mele despre estetică, bun gust şi kitsch. Şi la cartea ei, aşezată în picioare şi fără absolut niciun sprijin, de pe un raft din dormitor. Şi la sticla cu apă colorată de ea cu ajutorul hârtiei creponate (roz), care stă într-un echilibru precar, pe un colţ de cutie din sufragerie. Şi la capacul de stilou aşezat alături de sticlă, tot în picioare, nu mă întrebaţi de ce – probabil că există o coregrafie secretă şi vag conspiraţionistă a lucrurilor fiică-mii care ocupă aproape fiecare metru pătrat al locuinţei noastre.

Şi uite-aşa ajunge omul pesimist să creadă că, de fapt, nici măcar nu contează unde se află când loveşte nenorocirea, pentru că aceasta va fi întotdeauna mai puternică în locul în care se află el. Cam ca norişorul ăla de ploua doar deasupra familiei Addams. Aluniţa Addams. Cred că mi s-ar potrivi…

–––––––

P.S. Şi ca să vedeţi că nu văd eu semne aiurea peste tot: după ce am terminat de scris, am vrut să fiu ceva mai precisă cu data primului cutremur despre care am povestit la început. Să nu mai spun „în 2004, cred”, ci să îi caut pe net data exactă. Şi am găsit-o. Un pic cam prea exactă pentru gustul meu. Pentru că acel cutremur a avut loc în seara zilei de 27 octombrie 2004. Fix la paispreze ani distanţă şi câteva ore. Dacă nici ăsta nu o fi un semn… Mda, dar oare ce o vrea să însemne? 🙂

Ping-pong, jurnalism şi perle. Multe perle…

– … şi ne-a dat un exerciţiu foarte drăguţ, în care trebuia să scriem câte o frază cu cât mai multe cuvinte care încep cu litera M. Iar eu eram sigură că toată lumea o să scrie ceva de genul „Mama mănâncă mere”, aşa că m-am chinuit să găsesc ceva mai original.

– Bravo! Şi ce ai scris?, mă bucur eu, inconştient, ca de obicei.

– „Mama mea mă măsoară mânioasă”.

– Of… Acum o să ştie toată lumea că eu sunt preponderent mânioasă… Nu puteai să zici şi tu ceva de genul „Minunata mea mamă mă măsoară metric”?

– Eu zic să fii mulţumită şi aşa. Pentru că primul cuvânt care îmi venise în minte, înainte de „mânioasă”, a fost „mlăştinoasă”. Cred că ţi-ar fi plăcut şi mai puţin.

Mda, aşa cred şi eu. În schimb, îmi place foarte mult ce aud de la ea că se întâmplă la cursul de jurnalism de la Palatul Copiilor. A fost deja de trei ori acolo şi e foarte încântată, şi de profesoară, şi de activităţi. M-am gândit să-i propun cursul acesta pentru că Lunei îi place să scrie, şi chiar scrie mult, însă ar avea nevoie de un mic ghidaj în domeniu, de cineva care să îi explice că scrisul ăsta nu se face chiar oricum, indiferent de cât talent nativ ai avea, ci are şi el nişte mici reguli. În plus, doamna care ţine cursul este profesoară de limba română, deci le fixează copiilor, prin exerciţii, şi regulile de ortografie.

Primul semn că fiică-mii i-ar plăcea „să scrie la gazetă” a fost prin primăvară, când a văzut unul dintre ziarele de propagandă răspândite de primăria Capitalei prin tot oraşul. A adus şi ea cu mândrie unul acasă, găsit pe la şcoală, şi m-a întrebat cu inocenţă: „Ce e ăsta, mama?”. Pentru că habar nu avea că există şi ziare tipărite, acest copil al erei digitale. A părut fascinată de răspunsul meu şi imediat s-a apucat să facă şi ea un ziar, cu mijloace personale. A ieşit asta:

Şi mi-a plăcut mult.

Al doilea semn că ar avea profesia în sânge ar fi că obişnuieşte să iasă în parc cu carneţelul şi să-i întrebe pe oameni diverse lucruri. De preferinţă, se duce la posesorii de căţei şi le cere numele animalelor lor, dar a avut perioade când aplica chestionare întregi bieţilor oameni care aveau bunăvoinţa să stea de vorbă cu ea (cu întrebări despre mâncare preferată, culoarea preferată, filmele preferate ş.a.m.d.). Iar ultimul lucru care mi-a dat de gândit a fost prin vara trecută, când mi-a spus din senin:

– Ştii, mama, cred că toată lumea ar trebui să aibă un motto. Am auzit că Einstein avea. Şi am făcut şi eu unul acum: „Toată lumea poate zice, dar nu toată lumea poate dovedi”.

Şi motto-ul acesta mi-a plăcut mult. Mi s-a părut esenţa însăşi, mult concentrată, a profesiei de jurnalist. Cu tot cu deontologia necesară.

Aşa că am înscris-o la cursul acesta de jurnalism. Şi acum o văd foarte implicată în ceea ce face acolo, cum îşi pregăteşte cu conştiinciozitate geanta cu rechizite şi tema primită pentru acasă (minusculă: să înveţe cel puţin un cuvânt nou, mai special, până la ora următoare, pe care să-l explice apoi colegilor) şi cum iese încântată după oră. Ba mai mult, remarc la ea şi o schimbare în entuziasmul cu care tratează informaţiile noi pe care le află, la şcoală sau aiurea, de parcă ar fi toate nişte scoop-uri fantastice, numai bune de valorificat pe piaţa media:

– Mama, ce culoare au stelele văzute din spaţiu?, m-a întrebat ea săptămâna trecută.

– Albe, cred. Aşa cum le vedem şi noi.

– Dar planetele?

– Planetele nu au lumină proprie, ca stelele. Ele sunt luminate de o stea şi cred că tot spre alb se văd şi ele. La urma urmei, gândeşte-te la Luceafăr, că pe el îl vezi mereu şi e o planetă.

– Luceafărul e o planetă??!!, se miră ea de parcă aude pentru prima dată de lucrul ăsta (dar nu e prima dată, desigur…).

– Da. E planeta Venus.

– Wow! Asta da, ştire! Eşti sigură-sigură?

I-am zis să caute în dicţionar şi pe net, dacă vrea confirmare din trei surse, aşa cum ştiam eu că trebuie în jurnalism. Mi-a zis că acum trebuie doar din două surse şi că, oricum, eu fac cât zece, pentru că ea are încredere în mine. Şi n-a mai căutat nicăieri. Deşi tare bine i-ar prinde să mai consulte din când în când şi surse mai serioase de informare, ca să nu mai avem parte de perle precum următoarele:

– Tata, ştii că galii au INVENTAT Franţa?

– Ǎăăă… daaaa?, se preface taică-său surprins de ceea ce a învăţat ea la istorie.

– Daaa! Iar SCLAVII au inventat Rusia, parcă şi Turcia, dar de asta nu sunt sigură, şi… n-o să-ţi vină să crezi… chiar şi Bulgaria! Ta-daaa!

Bulgaria aia de mergem mai tot timpul în ea, ba la Jumbo, ba la mare, ba la cârciumă… Dacă nici asta nu e o ştire de senzaţie, zău dacă ştiu care alta ar putea fi! 😉

Până la proba contrarie, deci, se pare că am făcut alegeri bune de activităţi anul acesta. Pe lângă jurnalism, continuă să facă ping-pong, tot la Palatul Copiilor, şi pare să fie din ce în ce mai bună la asta. Şi atât. De fapt, când am fost la înscrierile de la Palat de luna trecută, îi mai atrăsese ei atenţia un curs, din lista afişată pe perete, la secţia Tehnico-Ştiinţifică:

– Mama, ce înseamnă… me… meto… meteo…

– Meteorologie?

– Da.

– Înseamnă să ştii cum va fi vremea, printre altele.

– Aha.

Nu a părut prea impresionată de ocupaţia aceasta, aşa că a continuat să citească:

– Şi radio… co…

– Radiocomunicaţii? Să construieşti un radio şi să vorbeşti prin el, eventual în alfabetul Morse, am presupus eu.

– Super! Asta vreau! Vă rog să mă înscrieţi la radio… nu ştiu ce, a rugat-o Luna pe profesoara însărcinată cu înscrierile.

– Ǎăăă… ştii… o să fii doar tu şi cu vreo patru băieţi ciudaţi la cursul ăsta, a încercat aceasta să o facă să se răzgândească.

– E OK, zâmbeşte ea.

Abia după ce am plecat de acolo m-a întrebat, cu o uşoară teamă în glas:

– Ce a vrut să spună cu chestia aia cu băieţii ciudaţi?

– Că e un curs pentru „nerds”.

– Adică?

– Adică tocilari. Băieţii care stau cu nasul în cărţi şi fire, nu se joacă cu mingi şi cu fete.

Şi mi-am adus aminte că ultimul ei serial preferat este „Tânărul Sheldon”, în care fix despre asta e vorba: un băieţel supra-dotat, cu zero empatie şi abilităţi sociale, a cărui distracţie preferată e fizica cuantică sau matematicile superioare.

– Nişte „Young Sheldon”, adaug eu ilustrarea perfectă pentru a o face să înţeleagă.

– Ah, asta era?, a exclamat ea evident uşurată. Păi mi-ar plăcea să fiu doar eu şi cu patru Sheldoni! De-abia aştept!

Din păcate, undele (şi nu mă refer la alea radio) nu au circulat între ea şi Sheldon-ul şef de la cursul de Radiocomunicaţii. Am fost împreună la prima întâlnire, nu ne-a convins pe niciuna că ar fi bine să se ducă şi la a doua, şi gata. Oricum, cred că un sport al corpului şi un sport al minţii sunt mai mult decât suficiente pentru un copil de aproape zece ani, ca Luna. Să aibă timp să le facă bine pe toate. Şi să ne rămână şi pentru plimbări, şi pentru filme, şi pentru ateliere de weekend, şi pentru festivaluri, şi pentru concerte, şi pentru…

Am fost la filmul „S-a născut o stea”

Aseară. „A Star is Born”, în original, cu Bradley Cooper şi Lady Gaga. Auzisem câteva păreri extrem de laudative despre acest film, de la oameni care îl văzuseră înainte să apară la noi în cinema. Avea scoruri mari pe site-urile de profil, inclusiv pe Rotten Tomatoes, care e de obicei mai pe gustul meu decât IMDB-ul. Mi-a plăcut versiunea de acum 40 de ani, cu Barbra Streisand şi Kris Kristofferson, deşi nu mai ţin minte nimic din ea. M-am asigurat că nu e cu scene prea şocante pentru fiică-mea (adică sex explicit, că altceva nu o prea şochează pe ea) şi am pregătit-o sufleteşte explicându-i că nu are happy end (i-am spus şi cam ce cred eu că se întâmplă la final, dar vouă nu vă spun). I-am pus trailerul lu’ bărbatu-meu, să hotărască în cunoştinţă de cauză dacă vrea să petreacă o sâmbătă seară aşa, ca să nu mă trezesc cu reproşuri la sfârşit – în fine, mi-am luat toate precauţiile posibile.

Degeaba. Cea care mi-a făcut cele mai multe reproşuri la sfârşit am fost eu însămi. Filmul e slab. Atât de slab, încât m-a pufnit râsul pe alocuri, în momente voite de maxim tragism (e o scenă fenomenală, cu un prim plan pe faţa lui Lady Gaga căreia i se scurge o lacrimă falsă din mijlocul ochilor, pe care o suspectez că le-a scăpat la montaj, atât de penibilă este). Povestea este superficială, clişeu după clişeu după clişeu personajele nu au nici ele nicio profunzime, Cooper este încremenit în surâsul lui obişnuit, fără nicio nuanţă în joc, Gaga e şi ea încremenită, dar din cauze de botox sau vreo operaţie estetică ce o împiedică să aibă expresivitate facială, nu am simţit picătură de chimie între ei şi nici nu am putut trece cu vederea sărăcia cruntă a dialogurilor.

Iar bomboana pe colivă a fost traducerea, care nu numai că are mici gafe ici şi colo, dar omite versurile cântecelor. Avem, deci, un film despre doi muzicieni, care cântă mare parte din timp, cu cântece originale, compuse special pentru film, cu versuri care le exprimă trăirile şi sunt parte integrantă din poveste, pe care nu le-a tradus nimeni în română!!! Am scris aseară distribuitorului din România, să-i întreb ce şi cum şi să îi rog să remedieze problema cât mai e filmul în cinematografe, încerc să dau şi de urma firmei de traducere, să înţeleg şi eu cine a hotărât aşa mare tâmpenie, dar mă îndoiesc că voi afla.

Singura parte care mi-a plăcut din film a fost cea cu concertele lui Bradley Cooper. Sunt incredibile melodiile lui, un country-rock extrem de spectaculos şi original (prima dintre ele, „Black Eyes” e de Grammy, Oscar şi chiar Nobel pentru muzică, dacă ar exista aşa ceva). Cu siguranţă voi cumpăra banda sonoră a acestui film, măcar şi pentru câteva melodii. Iar Lady Gaga are, evident, o voce foarte bună, filmul poate fi o mare încântare pentru fanii genului ei, datorită melodiilor noi şi puternice pe care le cântă aici. Eu nu sunt fan…

Cel mai mult mi-a plăcut partea de după film. Fiică-mea nu părea deloc traumatizată psihologic, după cum fusesem avertizată de cineva care văzuse filmul că ar putea fi. A fost doar plictisită un pic de lungimea de peste două ore a filmului. E drept că ea ştie o groază de lucruri „de oameni mari” şi am discutat deja şi despre problemele pe care le tratează filmul. În plus, unul dintre filmele ei preferate, văzut şi revăzut de câteva ori, a fost „Florence Foster Jenkins”, în care Meryl Streep este o bătrânică penibilă, ce se crede cântăreaţă deşi e afonă, şi care moare de sifilisul pe care l-a primit la 18 ani de la primul ei soţ. Deci dacă filmul ăla nu a traumatizat-o deloc, n-avea cum să o facă prostioara asta văzută aseară.

Şi nici nu m-a bătut bărbatu’ sau ceva pentru că am risipit aiurea o sâmbătă seară şi spre suta de lei cu biletele şi tot restul – că cine-a mai văzut film fără floricele? Doar m-a ameninţat că, în schimbul acestor ore pierdute, mă va duce la pescuit o zi întreagă. Însă nu mi-e teamă, la fel a făcut şi când l-am dus la revelion pe minus 30 de grade, acum câţiva ani, în Piaţa Constituţiei, să ascult eu nu ştiu ce concerte. Şi încă nu m-a dus în Deltă la peste 30 de grade, aşa cum mi-a jurat atunci că va face. Şi mai am nişte ameninţări din astea spuse la supărare, după câte-un film sau piesă de teatru proaste sau care mi-au plăcut numai mie. Poate că, până la urmă, se adună de vreo vacanţă în Deltă de câteva săptămâni, ceea ce nici măcar nu mi s-ar părea chiar atât de rău.

Iar ca să nu fiu complet cârcotaşă şi să închei totuşi într-o nuanţă pozitivă cronica acestui film care se pare că are şanse pentru nominalizări la marile premii cinematografice (deh, e o industrie şi asta, nu e întotdeauna recompensată calitatea autentică…), o să spun că am reţinut două idei frumoase din marea de dialoguri serbezi şi pline de „fuck” şi „fucking”. Prima ar fi că arta trebuie să aibă mesaj. Sunt mulţi interpreţi în ziua de azi, dar un artist adevărat este doar cel care transmite ceva publicului prin cuvintele cântecelor lui. A doua ar fi că viaţa e ca o claviatură. Sunt aceleaşi douăsprezece note într-o octavă, după care octava se termină şi începe alta, care tot douăsprezece note are, aceleaşi. Şi depinde doar de artist dacă ştie ce să facă cu notele alea. Amin.