Cuvinte, cuvinte

– Mama, îl mai ştii pe X?, începe fiică-mea una dintre nenumăratele poveşti pe care le are de spus după prima zi de şcoală de vacanţă.

Îl ştiu pe X, cum să nu-l ştiu! E cel care face declaraţii de iubire universală în timpul mesei de prânz de la şcoală şi care a cerut-o pe Luna de nevastă în ultima tabără în care au fost împreună.

– Băieţelul care s-a ridicat de la masă şi a declarat că le iubeşte pe toate femeile, nu-i aşa?, îmi verific eu memoria.

– FETE, nu femei! E o diferenţă, mama!

Nu, zău…

– Da, el este. Azi am stat mai mult cu el. Pentru că îl plac foarte mult. Nu îl IUBESC, pentru că e o diferenţă, dar îl plac.

Altă diferenţă esenţială…

– Şi l-am învăţat matematică.

– Şi el a vrut?, mă îndoiesc eu. Că e totuşi vacanţă.

Am nişte scenarii horror în minte, pentru că ştiu prea bine forţa de persuasiune a Lunei atunci când îşi pune ceva în cap — şi nu mă refer neapărat la o forţă metaforică.

– Da! Că i-am dat nişte exerciţii frumoase. Uite!

Scoate repede un caiet să-mi arate. E plin de calcule destul de complexe, aşa că o întreb din nou cu îndoială:

– Şi a ghicit?

– Nu a ghicit, a CALCULAT! Că e o…

– … diferenţă, ştiu, ştiu…

Deci, stimată doamnă mama lui X, dacă vă vine copilul acasă şi vă spune că ştie ecuaţii cu trei necunoscute şi înmulţiri cu 11, deşi de-abia a terminat clasa pregătitoare, credeţi-l, că doar ce l-a învăţat Luna astăzi. Printre altele. Pentru că au mai făcut o groază de lucruri: au văzut documentare cu invenţii, au făcut artă din reciclabile, s-au plimbat prin parc, au mâncat prostii, s-au dat în tiribombe, au făcut şi teme… Nu se mai oprea din turuit fiică-mea astă-seară, la culcare. Până când, la a nu ştiu câta întrebare filozofică pe care mi-a pus-o, i-am răspuns neatent şi necenzurat:

– E o reminiscenţă din comunism, probabil.

Şi atunci am auzit brusc ceea ce tânjeam să aud de foarte multă vreme:

– Cred că o să mă culc acum, totuşi. Noapte bună, mama!

De azi înainte, o să ţin dicţionarul de neologisme la capul patului. Nu se ştie niciodată când pot avea nevoie ba de o clarificare de sens pentru mine, ba de un somnifer garantat pentru ea.

Noutăţi din cartier

Nici trei săptămâni n-am lipsit din Bucureşti. Şi iată ce am găsit la întoarcere:

1. Fântâna – ACEA fântână oribilă, penibilă şi nefuncţională din intersecţie de la Şincai, la care s-a lucrat nişte săptămâni bune, cu oameni mulţi şi utilaje – nu mai este; a fost înlocuită de o coiţă mai mică, dar mai bărbătoasă, pentru că măcar ţâşneşte mai abitir apa din ea.2. Prelata – ACEA prelată din lemn de pe bulevardul Cantemir, care stă să cadă din iarnă, şi pentru îndepărtarea căreia am fost trimisă ca o minge de ping-pong telefonică, de la Primărie la Poliţia Locală, cu trecere prin ISU şi Pompieri – nu mai este; a fost complet dată jos; a rămas doar uşa larg deschisă la ditamai panoul electric al clădirii, dar sper ca până la iarna următoare să se rezolve şi asta.

3. Gunoiul – ACEL gunoi care tronează peste tot prin Tineretului cam de când avem primar nou care se ceartă cu REBU şi ne pune să ne descurcăm singuri cu deşeurile, în timp ce el construieşte borduri inutile, plantează tuie nesimţit de scumpe şi fumează fără jenă în restaurante – ei bine, gunoiul este tot acolo; doar că locuitorii cartierului par să se fi adaptat la situaţie şi îl împodobesc frumos acum; dacă tot pute, măcar să arate drăguţ.

O să mai plec vara asta. Îmi plac surprizele.

Am fost la „Despicable Me 3”

La ieşirea din sala de cinema, copilul a zis:
– A fost… ăăă… drăguţ, dar nu l-aş recomanda şi altora.
Mama a zis:
– Ce ciudat! Deşi e mai scurt de o oră şi jumătate, am impresia că a durat o veşnicie. Noroc că am mai şi aţipit pe alocuri.
Tatăl a zis:
Tatăl nu a zis nimic. El ieşise de mult din sală şi se dusese la cumpărături prin mall. Pentru că până şi shoppingul i se poate părea mai atractiv unui bărbat decât acest film.

Perle FB 9

Noiembrie 2016 (iar…)

– Azi am avut cea mai proastă zi de vreodată, îmi spune fiică-mea cu obidă la ieşirea de la şcoală.
– Ce s-a întâmplat?, o întreb eu cu o uşoară teamă, să nu-i fi crăpat iar careva vreun ochi şi să fi fost nevoită, din nou, să şi-l pună singură la loc.
– Nu am făcut pauza mare!
Incredibil! Abia ne dezobişnuiserăm de şcoala de Stat, unde auzeam mai mereu că nu făceau câte vreo oră, din motive care mai de care mai penibile, ca acum să dăm în halul ăsta din lac în puţ şi să nu FACǍ bieţii copii tocmai pauza mare??!! Păi e posibil aşa ceva??!! 🙂

–––––––-

Decembrie 2016

– Oh, tata şi-a uitat ciocolata, o anunţ eu cu (oarecare) părere de rău pe Luna, după plecarea de acasă a lui taică-său.

– Care tata?

Unele întrebări mă lasă, pur şi simplu, fără răspuns.

–––––––-

Mă uitam cu fiică-mea mai devreme la „Harry Potter”:
– Aoleu, mama, hantome!
– Ce?!
– Hantome! Nu le vezi?
Dacă zicea şi „haoleu”, cred că o împingeam, discret dar ferm, de pe canapea. Mai am, uneori, momente dintr-astea, când îmi vine să mă prefac că nu e a mea…

–––––––-

După îndelungi tergiversări, am reuşit să o conving pe fiică-mea să punem la poştă, alaltăieri, scrisoarea pentru Moş Crăciun.

– Îi trebuie timp să ajungă până acolo.

Ea ar fi vrut să o mai ţină pe frigider o vreme, poate, poate îi mai vin idei interesante de cadouri. Dar s-a conformat, de teamă să nu fie prea târziu. Azi, însă, o văd dându-şi cu palma peste frunte – aşa, de parcă tocmai s-a întors de la supermarket şi a uitat să ia lapte – nu era indispensabil, dar ce poftă ar fi avut acum de un pahar:

– Ah! Ştiam eu că o să uit ceva să pun pe lista lui Moşu’!

– Ce?, mă prefac eu întristată, în timp ce inima mea scosese două mânuţe mici şi şi le freca cu mare bucurie.

– Un laptop, fir-ar să fie!

– Vai ce rău îmi pare! La anu’ îţi aduc eu aminte să scrii pe listă, dacă uiţi!

(Desigur…)

–––––––-

Îi arăt Lunei o poză pe Facebook, cu o fetiţă foc de frumoasă. Este copilul unui nepot de văr de-al meu, ceea ce înseamnă că ei îi vine tot un fel de nepoată, mai îndepărtată:

– Uite, Luna, nepoţica ta! Ce drăguţă e!
– Wow! Sunt bunică??!!

O văd încântată. O las, deci, aşa.

–––––––-

– Mama, pot să dau şi eu drumul la Pro TV? Că e emisiunea cu ce zic românii.

– De unde ştii?, mă mir eu, că nu s-a uitat în programul tv şi nici nu ne uităm frecvent la emisiunea aceea, ca să îi ştie ora.

– Păi se uită vecinii, uite!

Şi îmi arată cu degeţelul pe geamul bucătăriei, până hăt, departe, în blocul de vizavi. În jur de treizeci de metri, bănuiesc. Într-adevăr, într-o cameră clipeşte lumina unui televizor, dar nu disting absolut nimic clar.

– Nu văd, maică, până acolo, îi mărturisesc eu.

– Nu te cred!!!, se miră ea.

– E normal. Acum eşti tânără şi le ai pe toate perfecte, dar o să ajungi şi tu la vârsta mea şi o să vezi că… nu mai vezi. Şi altele.

– Aha…

Pleacă să dea drumul la televizor. Dar o simt un pic încurcată, aşa că se întoarce imediat la mine:

– Ştii, nici eu nu le am CHIAR pe toate perfecte. Uite, piciorul ăsta mi se loveşte de mai dese ori decât celălălt, îmi arată ea picioruşul ei stâng, contorsionându-se într-o poziţie complicată pentru a-mi demonstra că şi-l poate faulta singură. Nu ştiu de ce. Şi mă şi doare puţin…

Copil milos şi solidar. Al meu, al meu! ❤

–––––––-

Luna s-a dus s-o ia pe bunică-sa de la autobuz. A venit să petreacă Sărbătorile cu noi şi, pe drum, vorbesc, bineînţeles, despre cadouri:

– Auzi, da’ tu i-ai trimis deja lista lui Moşu’?, întreabă fiică-mea.

– Daaa, de mult!, intră bunică-sa în joc.

– Of, ce păcat! Că eu am uitat să-i zic de un laptop, şi mă gândeam că poate îi ziceai tu şi mi-l dădeai mie.

A încercat şi ea… Copil perseverent. Păcat că e şi uituc 😉

Ocupaţii de vacanţă

Ziua 1

– Mama, ia uite, m-am făcut frumoasă!, mă anunţă Luna mândră de ea şi întânzindu-mi mâna pe care scrie, cu carioca roşie: „Sunt frumoasă!”

Ziua 2

– Mă duc afară, să-l dresez pe Lord ca la concursuri, pentru când s-o face iar Ham Talent!

Ziua 3

– Mamaaaa!, mă strigă fiică-mea din baie. Ghici ce dă roşu cu alb şi albastru!

– Steagul Franţei, glumesc eu.

– Nope! Dă roz!

– Da’ ce faci tu acolo?

– Artă. Cu pasta de dinţi.

Ziua 4

– Ia să vedem, mai ţii minte cum îl cheamă pe soţul oii, Luna?

– Ăăă… ştiu! Iad!

Ziua 5

– Luna, te rog să nu intri în baie în următorul sfert de oră, pentru că am pus…

– Nicio problemă! Oricum nu puteam, pentru că acum intru în Italia, mă asigură ea pripit, cu ochii în ecranul Google Maps.

Ziua 6

Era clar că, în ritmul ăsta, se va ajunge şi la urcatul pe pereţi:

Ziua 7

– Ce bine ţi-ar prinde să ai şi tu un hobby acum, în loc să stai degeaba…

– Păi am, tata!, se apără Luna. Psihologia. Doar că în momentul ăsta nu am niciun caz, ce să fac?

Uneori mă întreb dacă e cu adevărat inocentă când scoate perlele astea pe gură…

– Mama, tu mă mai iubeşti?

Ca un fulger mă loveşte evidenţa faptului că azi nu i-am zis asta. Şi cred că nu i-am zis-o nici ieri, poate nici cu o zi înainte… Îmi promisesem să i-o spun cât de des pot, cel puţin zilnic, ştiind cât de sănătos poate fi pentru o relaţie (orice relaţie) un astfel de obicei, şi cât mi-a lipsit mie să aud astfel de vorbe de la ai mei, trăitori în vremuri în care aşa ceva era aproape de neconceput. Şi totuşi am pierdut ritmul. Am ajuns să i-o spun rar, doar atunci când se întâmplă ceva mai special între noi sau când, iată, mi-o cere ea.

Îi văd ochişorii sincer plini de speranţă în aşteptarea răspunsului meu. Şi momentele acestea de conectare au ajuns mult mai rare ca pe vremuri. Nu e deloc înţelept să le pierd aşa…

– Of, pui, sigur că te iubesc!

E uşurată, iar ochişorii ei continuă să sclipească, acum şi cu o brumă de bucurie într-un colţ:

– Serios?, îmi cere ea confirmări suplimentare, în timp ce îşi încolăceşte mânuţele în jurul mijlocului meu.

– Sigur că da, o liniştesc eu. Te iubesc mult. Cel mai mult de pe lumea asta. Şi o să te iubesc toată viaţa mea.

Atât de frumos îi citesc fericirea pe faţă, încât simt nevoia să plusez:

– Ba chiar şi după ce nu o să mai fiu, tot o să te iubesc.

– Chiar?, se bucură ea în continuare, dar şi un pic neîncrezătoare. Tocmai din iad, de acolo, de unde o să fii tu atunci?

Am de dat o carte cu activităţi pentru copii

Pentru că e vacanţă şi sunt sigură că v-ar prinde bine o cărticică cu idei de activităţi simple, atractive şi educative, atunci când rămâneţi în pană de idei proprii. Pentru că îmi place să cred că n-om fi noi singurii părinţi care avem un copil pe cap, aproape la propriu, care nu se dă dus nicăieri, în tabere, în vizite, la bunici – nicăieri. Pentru că am lucrat şi eu la cartea asta şi îmi place să mă laud, în general.

Pentru toate aceste motive şi încă vreo câteva, declar deschisă lista de înscrieri pentru doritorii unui exemplar din Montessori la tine acasă. 80 de jocuri pedagogice ușor de realizat, de la editura Gama. Dacă aveţi un copil de vârstă preşcolară, cu siguranţă veţi găsi aici idei folositoare de umplut zilele lungi de vară. Nu vă lăsaţi intimidaţi de titlul pompos sau de faptul că “volumaşul” bate spre kilogram; este de fapt o carte plină de ilustraţii şi descrieri clare ale unor activităţi pe care le puteţi face cu obiecte uzuale, la îndemână prin casă, pentru a pune seminţele unor bune obiceiuri ale copiilor sau a le explica în mod prietenos fenomene din vecinătatea lor apropiată. La urma urmei, asta este şi esenţa acestei pedagogii cu nume exotic pentru unii, Montessori: educaţia de bază, simplă şi de bun simţ, adaptată capacităţilor fizice şi de înţelegere ale unui copil mic.Deci, dacă doriţi cartea, îmi scrieţi un comentariu despre activitatea voastră preferată în vacanţă (nu de alta, dar şi eu am mare nevoie de inspiraţie) şi intraţi în tragerea la sorţi. Câştigătorul va fi anunţat duminica viitoare (2 iulie 2017). Succes!