Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea a doua)

După cum v-am promis, continui trecerea în revistă a activităţilor la care am fost anul trecut. Încerc să o fac mai scurtă şi mai uşor de citit, pentru că primesc mereu critici legate de lungimea frazelor mele şi tot nu reuşesc să le scurtez eficient – însăşi această frază lungă şi întortocheată fiind un exemplu grăitor în acest sens 🙂

Deci.

În afară de activităţile de la Palatul Copiilor, despre care am povestit în articolul precedent, anul trecut am mai fost consecvent la o şcoală de dans, care se numeşte Stop and Dance. Este o şcoală mare, cu foarte multe grupe, pentru toate vârstele (inclusiv adulţi), în mai multe sedii răspândite prin Bucureşti. Noi am avut ghinionul să mergem la o grupă care nu numai că era „răspândită” cam departe de casa noastră de la bun început, dar care s-a mai „răspândit” de vreo două ori pe parcursul anului, din ce în ce mai departe. Şi aşa se face că am fost pusă în situaţia de a bate juma’ de Bucureşti, până pe la Bucur Obor, cu Luna şi cu prietena ei, doar pentru că amândurora le plăcea mult de instructorii de la această grupă, de câteva colege şi de coregrafiile pe care le făceau împreună. Pentru că omul sfinţeşte locul, e bine ştiut. Iar fiică-mea a avut mereu o mare slăbiciune pentru profesori/instructori/părinţi care le vorbesc copiilor de la egal la egal şi cu simţul umorului, or cei doi tineri care lucrau cu grupa lor de dans chiar aşa erau.

Văzându-le atât de fericite acolo, am trecut peste neplăcerea acestor drumuri şi peste alte mici nemulţumiri pe care le aveam acolo. Pentru că nemulţumiri au tot fost: orele se făceau într-un spaţiu închis şi nearisit după grupele precedente, de mă apuca instant durerea de cap dacă intram în sală, comunicările oficiale din partea şcolii erau scrise într-un stil autoritar şi nereverenţios, iar la ore au fost uneori mici derapaje pedagogice, scăpări omeneşti, dar care nu au ce căuta într-un proces educaţional. În partea pro a balanţei, în schimb, atârna şi faptul că tariful lunar era mai mult decât rezonabil. Apoi au început să apară concursurile. Pregăteau copiii un dans, pe care îl repetau intens o vreme, apoi îl prezentau în cadrul unui concurs organizat tot de şcoala asta. Toată lumea (sau aproape toată) lua câte o medalie la vreuna dintre categorii şi toată lumea era fericită în ziua aceea. După care se începea o altă coregrafie la ore.

La început a fost ok, motivant pentru copii şi agreabil pentru însoţitori. Numai că aceste concursuri s-au îndesit, ajungând să aibă loc la o lună, două, distanţă. Iar costurile lor au început să crească. De unde în toamnă era 40 de lei taxa de participare pentru un copil şi un dans, iar biletul de intrare pentru părinţi gratuit, înspre sfârşitul anului şcolar s-a ajuns la 80 de lei taxa de participare şi 25 de lei biletul de intrare. E drept că participarea nu era obligatorie, dar nici nu era în regulă să nu îţi laşi copilul să fie parte a grupului împreună cu care făcea antrenamentele. Aşa că am participat la aproape toate concursurile astea, dar am spus „stop” la sfârşitul anului. Şi am văzut mai mulţi părinţi făcând asta, inclusiv în timpul anului, veneau şi plecau tot timpul copii în grupa noastră. Pentru că, probabil unii dintre ei nu îşi permiteau costurile suplimentare. Sau nu veniseră acolo în căutarea performanţei, ci a unei activităţi sportive şi plăcute pentru copiii lor, talentaţi sau nu pentru dansuri, aşa cum veniseră şi noi. Eu cred că se pot separa foarte uşor lucrurile, dacă s-ar vrea, în grupe de performanţă, cu copii şi părinţi (mai ales) ambiţioşi şi competitivi, şi grup de plăcere, cu o serbare, două, pe an, cel mult, la care să participăm cu toţii fără stres. Şi poate că într-o zi vom reveni la orele acelor instructori drăguţi de acolo (Andrei, el, şi Gabi, ea), dacă îi vom găsi în altă parte.

Anul acesta nu cred că vom căuta altă şcoală de dans. Avem deja o experienţă nereuşită, tot de anul trecut, cu altă şcoală care oferă o groază de cursuri artistice (la nişte preţuri cam mari, însă): ApolloArts. Avantajul era că aveau sediul foarte aproape de casa noastră, dar cu instructorul lor de street dance (Edy Stancu, un coregraf cunoscut de la televizor) nu ni s-au potrivit undele, nici ale Lunei, nici ale mele. Iar acum câteva săptămâni, am fost la o oră deschisă în faţa şcolii Minardo, din Orăşelul Copiilor, în eventualitatea în care i-ar plăcea Lunei să continue acolo. Un instructor tinerel a ieşit în curtea şcolii ăsteia şi a făcut o bucată de coregrafie împreună cu o mână de fetiţe adunate acolo. Şi cu mine. Şi cu o prietenă de-a mea. De fapt, cred că noi două, astea maturele (cică…), am fost cele care ne-am distrat cel mai tare dansân, practic, pe stradă. Fiică-mea s-a plictisit crunt şi, după vreo douăzeci de minute, m-a rugat să plecăm. Mi-a spus că a afectat-o (!) faptul că băiatul acela nu ştia să numere, zicea „unuuuu…., doiiiii……., treeeei….., patruuuuu…..” în loc să zică „un-doi, trei-patru, cinci-şase, şapte-opt şiiiiiiiii, un-doi” etc. Deci dacă a afectat-o, e clar că nu va vrea să meargă acolo. Însă mie mi s-a părut foarte drăguţ  momentul, chiar dacă, într-adevăr, instructorul era de multe ori pe lângă ritm şi cam încurca. Aşa că, dacă sunteţi în căutare de şcoli de dans, puteţi încerca şi acolo. De altfel, în acea clădire din apropierea intrării în Orăşelul Copiilor (cea dinspre metroul Brâncoveanu) se defăşoară mai multe activităţi, am văzut şi cursuri de arte marţiale, şi de sporturi precum gimnastica şi handbalul, cred că şi ceva arte, merită aruncat un ochi.

O altă oră deschisă şi gratuită la care aş fi vrut să mergem a fost cea oferită de Şcoala de Role. Când am auzit de ei, mi s-a părut o idee bună ca cineva să îi înveţe pe copii cum să meargă corect pe role, de la bun început. Pentru că văd mulţi copii mergând ezitant, sau cocoşaţi, sau strâmbi, sau fără să îndrăznească să ia curbe ş.a.m.d. Din păcate, nu am reuşit să ajungem la acea oră. Dar am căutat acum informaţii suplimentare pe net despre această şcoală, ca să le scriu aici. Şi am descoperit că există de hăt, aproape zece ani şi că au nişte tarife cam piperate, după părerea mea. Şi că sunt mai multe „şcoli” care oferă cursuri de role, ba chiar şi o Academie de Role… Deci e posibil ca eu să fi fost singurul om de pe lume care nu a mai auzit până acum de aşa ceva, iar această informaţie pe care am scris-o aici să vă fie complet inutilă.

Într-o cu totul şi cu totul altă direcţie ne-am îndreptat, în vacanţa mare care tocmai a trecut, spre cursurile şcolii de vară de la Matematica Interactivă. Am povestit aici despre testarea dată la ei, cea cu problemele interesante, care ne-a făcut să revenim cu o înscriere la cursurile lor de vară. Şi a fost o idee bună, pentru că Lunei i-a plăcut mult acolo. Doi instructori tineri şi foarte drăguţi cu copiii, metode moderne de lucru, pe tablete individuale puse la dispoziţie copiilor de către şcoală, probleme simpatice şi antrenante. Iar mie mi-a plăcut în mod special faptul că am întâlnit o directoare foarte bine organizată, care nu mi-a „oferit” nicio surpriză de neînţelegeri, nepotriviri de orar sau de programă promisă, costuri ascunse sau orice altceva de acest fel, aşa cum mi se întâmplă să întâlnesc din ce în ce mai des în ultima vreme. Deşi nici sediul acestei şcoli nu era chiar la doi paşi de casa noastră şi deşi a trebuit să o aştept pe fiică-mea să iasă de la cursuri, două ore pe zi, timp de două săptămâni, consider că a meritat efortul şi că nu a fost deloc timp pierdut. Ca să nu mai vorbim despre cele câteva rochiţe, şi bluziţe, şi fustiţe pe care le-am găsit la un second-hand minunat din zonă, la 5 lei bucata, şi pe care nu le-aş fi descoperit niciodată dacă nu aş fi fost nevoită (jur că doar din motivul acesta am intrat acolo!) să am de aşteptat copilul fix în acel cartier.

Vă las cu câteva exemple de probleme de rezolvat fotografiate de pe pereţii şcolii de Matematică Interactivă. Recunosc că la una dintre ele nu m-am priceput să găsesc singură răspunsul, nu spun la care. Încă mai am dificultăţi să gândesc „outside the box”, aşa cum şcoala de pe vremea mea nu s-a priceput să mă înveţe, din păcate. Şi ţineţi aproape, că mai am o groază de activităţi de povestit. Sper ca data viitoare să îmi iesă şi mai succint de atât.

Reclame

Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea întâi)

În caz că v-aţi dezmeticit după începerea anului şcolar şi că v-au mai rămas niscai puteri, timp şi bani şi pentru activităţi extraşcolare, v-aş propune să discutăm puţin despre oferta de profil din Bucureşti.

Nu am mai scris demult despre cursurile la care mergem noi. „Noi” înseamnă că le urmează fiică-mea, dar încă trebuie să merg şi eu cu ea, pentru că este prea mică pentru a se deplasa singură. Activităţile acestea s-au mai împuţinat la noi faţă de anii trecuţi şi nici nu am mai găsit ceva extraordinar, care să mă încânte atât de tare, încât să doresc să le povestesc şi altora. Ba din contră, am avut preponderent dezamăgiri în ultima vreme. Aşa cum mă plângeam şi în articolele precedente pe subiect, piaţa produselor şi serviciilor pentru copii s-a aglomerat foarte tare, multă lume vrea să profite de slăbiciunea părinţilor, care nu pot rezista cerinţelor celor mici sau care îşi doresc ca aceştia să primească o educaţie cât mai bună şi variată. Iar necazul nu este că acum avem de unde alege, ci că s-au înmulţit impostorii care oferă astfel de produse şi servicii pentru copii neavând absolut nicio pregătire specifică. Pe lângă slăbiciunea părinţilor, aceştia mizează şi pe faptul că cei mici sunt uşor de mulţumit, în general, nu emit prea multe critici sau chiar nu povestesc nimic acasă despre experienţele lor. Ceea ce nu este cazul fiică-mii, care povesteşte (încă) totul şi care mi-a moştenit simţul critic. Iar eu o cred că a fost o păcăleală atunci când iese supărată de la un curs denumit „de dezvoltare personală” la care li s-a dat de bifat o foaie cu câteva calităţi umane şi în restul orei copiii au fost lăsaţi să se joace jenga între ei.

Apoi, mai sunt şi cursurile foarte scumpe. Nu ştiu cum e prin provincie, dar în Bucureşti s-a sărit rău de tot calul în această privinţă. De fapt, cam ştiu cum e prin provincie, de când am aflat cu stupoare că acolo sunt after-school-uri la 300-400 lei pe lună, în timp ce în Bucureşti media sare bine 1.000 lei. Sau că copiii de acolo pot pleca în tabere cu 600 de lei pe săptămână, iar cei din Bucureşti nu găsesc nimic sub 1.500. Sau că la Iaşi poţi urma cursurile de engleză ale British Council cu 3.000 RON, în timp ce la Bucureşti trebuie să plăteşti 5.300. Eu nu înţeleg aceste preţuri, că doar nu suntem cu toţii tineri pensionari din Poliţie cu pensii uriaşe. Şi nici membri de-ai partidului de guvernământ căpătuiţi cu diverse sinecuri care sug zdravăn din banii ţării.  Da, ştiu că în Bucureşti sunt costuri mai mari ale vieţii în general, dar şi acestea tot urmare a unei mari lăcomii sunt, şi sunt artificial umflate.

(Paranteză: E drept, poate că sunt mai pătimaşă acum după ce, în weekendul acesta, am băut o bere la o cârciumă fără mari pretenţii, din cartier, pentru care am plătit de trei ori mai mult decât preţul de supermarket. Deci vorbim despre un adaos comercial de vreo 300 % la un produs pentru care restaurantul nu a făcut, practic, nimic în afară de a-l lua dintr-un frigider încărcat de distribuitor şi a mi-l pune pe masă. Deci… DE CE??!! Închid paranteza.)

Dintre furnizorii de servicii pentru copii, cel mai mult îmi displac cei care îşi prezintă oferta cu „doar”. „Vă aşteptam la cursul nostru de mestecat gumă din poziţia aşezat pe o placă de surf (zic şi eu) la preţul de DOAR 60 lei ora”. Care „DOAR 60 de lei ora” au fost anul trecut „DOAR 50 de lei ora” şi pe care îi văd tranzitând anul acesta spre „DOAR 80 de lei ora”. Cât despre abonamente lunare, am început să primesc oferte cu „Super-reducere de la 500 lei 8 şedinţe de meditat la nemurirea sufletului (iar zic)! Doar azi, dacă vă abonaţi pe un cincinal, beneficiaţi de preţul de 490 de lei!”. Helou! Mai ştie cineva că alocaţia aia pentru copii, pe o lună întreagă, e DOAR 84 de lei? Cam câţi credeţi că vă puteţi bate pe bucăţica aia de clasă socială cu venituri mult peste medie şi copii de vârstă preşcolară şi şcolară mică, pe care să-i păcăliţi cu forme pompoase lipsite de fond?

Uite că am reuşit să mă enervez iar şi să mă depărtez mult de subiectul pe care mi-l propusesem pentru acest articol. Aşa că o să încerc să compensez acum şi să trec rapid în revistă activităţile la care am fost în ultimul an şi despre care nu am mai povestit aici.

În primul rând, avem Palatul Naţional al Copiilor. Este sursa cea mai ofertantă de activităţi pentru copii pe care o cunosc eu, este preponderent gratuită şi se mai află şi în vecinătatea casei noastre, deci am încercat în fiecare an să găsim aici ceva de făcut. Doar că în anul şcolar 2017-2018 am rămas cu o singură activitate, până la sfârşit: tenisul de masă. Care nici măcar nu prea aparţine de Palatul Copiilor, deoarece plătim o sumă (mică) drept abonament lunar. Luna va continua şi anul acesta cu ping-pong-ul, pentru că îi place şi pentru că are şi o oarecare înclinaţie către acest sport. O fi o genă din familie, sau chiar două, pentru că taică-său e foarte bun la ping-pong, la fel cum a fost şi maică-mea acum vreun secol, pe când i se spunea Furia Neagră – datorită entuziasmului cu care se arunca asupra mesei, îmbrăcată în sarafanul negru al pensionului. În plus, chiar îmi place atmosfera de la antrenamente. Profesorul e o persoană răbdătoare şi glumeaţă, iar colegii fiică-mii sunt incredibili de deschişi şi cu simţul fair-play-ului. Îmi pare rău că nu am fost pe fază acum câteva zile, când se formase o linie de copii care îşi aşteptau rândul la o masă, din cinci băieţi foarte înalţi, de peste 1,70 m, încheiată cu Luna mea, o fetiţă cu 40 de centimetri mai scundă. Şi tuturor li se pare normal să fie aşa, şi nimeni de acolo nu râde de puştii care se încurcă în palete sau care nici măcar nu ajung bine la înălţimea meselor, şi niciun băiat nu jigneşte vreo fată pe motive de sex, aşa cum se întâmplă la greu într-o mulţime de altfel de situaţii.

20171124_pingpong

În decursul anului şcolar trecut, am renunţat la cursul de benzi desenate. Dacă vă aduceţi aminte, am povestit cum am întâlnit acolo un profesor extraordinar de simpatic, un personaj el însuşi, la orele căruia fiică-mii îi plăcea mult să meargă, deşi talent la desen nu are. Problema a fost, însă, că la un moment dat nu se mai justifica deloc acel timp petrecut acolo. Adică, da, putea fi distractiv, dar doar atât. Sarcinile pe care le aveau de făcut copiii nu aveau nicio legătură cu numele cursului: făceau lucru manual, pictură cu acuarele pe desene de-ale profesorului, felicitări în relief şi alte câteva lucruri drăguţe, dar nu pentru asta mergeam noi acolo. Aşa că prin semestrul doi nu am mai mers, dar o să îmi amintesc mereu cu drag de acel loc special şi de acel profesor atipic. Recomand cu căldură cursul copiilor mai mari care chiar au talent la desen. Şi care vor să asculte rock de calitate, la volum înalt, în timpul orelor 😉

2017_11_21-sala-curs-banda-

Nu îmi place faptul că am renunţat la ceva în mijlocul anului. Sunt de părere că cei mici trebuie învăţaţi să fie perseverenţi, atunci când e vorba de studiu şi de asimilarea unor deprinderi pozitive. Dar nici timpul nu este infinit, aşa că la un moment dat trebuie să şi alegi între modalităţile de a ţi-l petrece. La fel, cu un an în urmă renunţaserăm în mijlocul anului la atelierele de machete şi de teatru de păpuşi. Dacă pentru acesta din urmă, Luna nu dezvoltase nicio afinitate (şi se şi plictisea îngrozitor la metodele repetitive şi lipsite de umor ale profesorului de acolo), la atelierul de machete fusese deja un an şi jumătate şi i-ar fi plăcut mult să continue. Doar că nu făceau mai nimic acolo. Copiii erau lăsaţi să se joace în voie în bănci, cu cartoane şi ce alte materiale mai erau la îndemână, iar profesoara stătea pe laptop şi făcea… nu se ştie ce. Asta când nu lipsea de la cursuri, pe motive dese şi personale. Îmi pare rău că scriu asta acum, doamna era drăguţă, dar chiar cred că atunci când nu vrei să faci un anumit lucru, e cazul să nu îl faci, nu să îţi baţi joc de timpul altor oameni, fie ei copii, părinţi sau bunici. Luna a mers acolo o vreme doar pentru că se împrietenise cu o colegă şi le plăcea să stea împreună, dar şi mama acelei fetiţe a renunţat la un moment dat la această pierdere de timp.

De renunţat, am mai renunţat anul trecut şi la cursurile de chimie de la Palatul Copiilor. De fapt, acolo nici măcar nu am început. Am aşteptat cu oarecare entuziasm ca Luna să vrea să meargă la aceste cursuri. Treceam deseori pe lângă geamul clasei şi vedeam înăuntru eprubete şi retorte şi tot felul de recipiente cu forme ciudate, umplute cu substanţe colorate, şi bănuiam că se întâmplă lucruri interesante înăuntru. Ca să nu mai spun despre pasiunea fiică-mii de a prepara poţiuni… Aşa că, imediat cum fiică-mea s-a simţit pregătită sufleteşte să înfrunte necunoscutul, am înscris-o împreună cu colega ei de clasă la aceste cursuri de chimie. Primul şoc a venit încă de la această înscriere, când am pierdut aproape o oră ca să ne treacă doamna profesoară pe toţi cei prezenţi pe listă. Şi nu eram deloc mulţi în sală. Iar copiii noştri fuseseră rugaţi să aştepte pe hol, ca să nu deranjeze (!), aşa că mai eram şi uşor neliniştită că nu ştiam ce fac fetele afară. Până la urmă, s-a dovedit că fetele nu au făcut nimic rău (i-a organizat fiică-mea un pic pe copiii ăia, că doar nu se făcea să lase haosul să se instaureze acolo…), dar eu am început să îmi pun întrebări asupra oportunităţii de a le mai aduce acolo. Pur şi simplu, nu reuşiserăm să ne înţelegem normal cu acea doamnă, nu înţelegea numele copiilor, nu le putea ordona după niciun criteriu, ne-a povestit câte în lună şi în stele, fără legătură cu motivul pentru care eram adunaţi în acea sală, nu şi-a terminat nicio idee… Până când unul dintre părinţi, un tătic care a prins curaj (sau care a reuşit să iasă din starea de stupoare) a spus că e cam târziu, şi atunci în sfârşit ne-am putut grăbi cu toţii şi am plecat.

Şi totuşi, am revenit la prima întâlnire propusă, cu copiii însoţiţi de părinţi. Mi-am zis că poate o prinsesem într-o zi proastă pe doamna şi m-am abţinut să o judec după o primă vedere. Dar a confirmat prima impresie. Am petrecut peste o oră de stupoare continuă, ascultând tot poveşti despre viaţa dânsei şi despre confraţi care nu îşi merită locurile la catedre, fără cap şi coadă, sărind de la o idee la alta şi sancţionând cu privirea sau chiar cu vorba fiecare foială în bancă a bieţilor copii care, evident, nu înţelegeau de ce trebuie să reziste la aşa ceva. M-a certat că am adus-o tot eu şi pe colega fiică-mii, pentru că ne spusese clar că trebuie să vină un părinte cu fiecare copil, pentru că va avea de semnat un acord parental, ceva legat de siguranţa copiilor şi gradul de pericol al experimentelor. I-am spus că există oameni pentru care e imposibil să fie la Palatul Copiilor într-o miercuri la ora 14:00, pentru că au servicii, şi că mi-au dat mie acordul scris de a o însoţi pe fetiţa lor, care de altfel e o fiinţă perfect responsabilă. Iar acesta a fost un alt lucru care nu mi-a plăcut, felul în care doamna vorbea cu părinţii despre copii ca despre nişte obiecte care, deşi erau de faţă, nu înţelegeau ce se vorbeşte. Nu i-am spus însă doamnei nimic, de o jenă teribilă pe care presupun că o simţeam cu toţii, adulţii care eram în sală. Nici măcar că îmi lăsasem câinele într-o operaţie urgentă şi stăteam ca pe ace să aflu cum se termină nu i-am spus. Am sperat să nu se lungească şi de data asta mai mult decât programul. Dar s-a lungit. Le-a arătat copiilor nişte substanţe chimice şi vreo două reacţii interesante, dar totul explicat ca la cretinei şi cu nenumărate alte digresiuni lipsite de orice legătură cu subiectul. Am plecat de acolo siderate, şi eu şi fetele. Şi nu ne-am mai întors niciodată. Cred că nimeni nu ar trebui să fie ţinut pe veci în nicio funcţie, nicăieri.

Cam atât despre Palatul Copiilor. Sigur că ceea ce am scris mai sus reprezintă un punct de vedere personal şi subiectiv, bazat pe o experienţă proprie. Cunosc mulţi copii care merg de ani de zile la Palat şi unii dintre ei (sau părinţii lor) sunt mulţumiţi de profesori care nouă nu ne-au plăcut. Iar Palatul, cu toate bubele lui, este o mină de aur pentru familiile cu venituri reduse şi pentru cele care aleg să facă homeschooling cu copiii lor. Şi noi vom merge şi anul acesta la înscrieri (care încep azi, apropo), să vedem dacă ne tentează ceva. Deşi eu cred că ne vom limita la ping-pong. Ne aşteaptă un an mai greu, nu doar pentru că este clasa a patra şi apar materii noi la şcoală, dar şi pentru că e final de ciclu primar, iar noi va trebui să găsim o şcoală nouă la sfârşitul lui, cu gimnaziu. Nu suntem încă hotărâţi dacă să revenim la Stat sau să jucăm acerb la loto, ca să ne permitem să continuăm în privat. Şi mie îmi surâde mai degrabă ideea unui colegiu, unde îmi place să cred că se face o educaţie de nivel înalt. Dar pentru asta, Luna va trebui să înveţe mai mult decât a făcut-o până acum. Iar subiectul acesta, al grelei alegeri, va rămâne pentru altădată. La fel cum rămân şi restul activităţilor pentru copii la care am fost anul trecut şi despre care o să vă povestesc data viitoare.

Ah, şi să nu uit: dacă vreţi să ajungeţi cu maşina la Palatul Copiilor, neapărat să veniţi dinspre Şincai. Neobosiţii lucrători la Serviciul de Drumuri şi Tâmpenii din sectorul 4 au tras linie dublă continuă pe tot bulevardul aferent, deci nu se poate intra la Palat decât din direcţia aceea. Nici măcar în mirobolanta şi mult-controversata parcare pe care a amenajat-o primăria în faţa Palatului nu se poate intra altfel. Şi nu au trecut decât câteva zile de când am semnalat problema primăriei, mă îndoiesc că s-a rezolvat peste weekend…

Despre o carte dureros de bună, o carte altfel, scrisă de o femeie pentru femei

Sunt cărţi care mă bucură atunci când lucrez la ele. Sunt cărţi care mă enervează prin conţinutul lor, atunci când lucrez la ele, sau prin calitatea proastă a traducerii. Sunt cărţi pe care le descopăr cu nerăbdare pe măsură ce lucrez la ele şi care mă fac să doresc să nu mai termin lucrul.

Şi sunt cărţi – rare, extrem de rare – la care mă simt pur şi simplu onorată că pot lucra. „Corpul ei şi alte desfătări” de Carmen Maria Machado a fost una dintre ele. Încă de la motto am simţit că această carte are ceva să îmi spună:

Trupul meu e o casă

bântuită, în care m-am pierdut.

Nu are uși, însă are cuțite

și o sută de ferestre.

(Jaqui Germain)

E o culegere de povestiri cu un mesaj incredibil de curajos şi de tranşant transmis unei lumi misogine de către o femeie care a ştiut cum să pună în vorbe emoţia, durerea, sensibilitatea şi nedreptăţile a mii de generaţii de femei de dinaintea ei. Un erotism în acelaşi timp rafinat şi frust, care încântă şi doare simultan. Poveşti cu final neaşteptat, poveşti care te ţin cu sufletul la gură şi rămân fără final, lăsându-ţi plăcerea de a le termina cum îţi doreşti tu, legende urbane şi simboluri ale unor mituri străvechi, şi mai ales multe, foarte multe metafore. E ca şi cum scriitoarea te-ar lua de mână şi te-ar duce, prin ceaţă, într-o lume de poveste, cumva ridicată de la nivelul solului, din care te lasă din când în când să cazi cu brutalitate pe pământ, tăind ceaţa din jur şi dându-ţi drumul la mână, astfel încât să realizezi că nu e nicio lume de poveste, de fapt, ci chiar lumea în care trăieşti. Iar protagonista eşti, de fapt, chiar tu.

Rareori m-a răscolit o povestire aşa cum au făcut-o cele din această carte. Prima, cel puţin, a dat cu mine de toţi pereţii, atât de brutal şi de fragmentat m-a purtat printre subiecte amestecate, aparent fără mare legătură între ele, dar care construiau toate până la sfârşit puzzle-ul uriaş al vieţii unei femei. Iar dacă nu m-au răscolit povestirile, m-au uimit – pentru că există şi una diferită de celelalte aici, o sumarizare deosebit de originală şi, pe alocuri, de un umor rafinat, a serialului „Lege şi ordine”. Şi rareori mi s-a întâmplat să fiu de-a dreptul invidioasă pe un scriitor, aşa cum m-a făcut să mă simt Machado. De ce nu m-am priceput să scriu eu înaintea ei măcar una dintre aceste povestiri? Pentru că am trăit şi eu drame profunde la vremea mea, şi am supravieţuit multor abuzuri şi întâmplări dezgustătoare sau riscante, pe muchia de cuţit a vieţii, de ce nu am ştiut să le torn în cuvinte şi să forjez cu ele inimile cititorilor, aşa cum face femeia asta? Iar răspunsul este: pentru că eu nu am avut curajul ei. Curajul să scriu despre cele mai intime trăiri feminine, despre plăcere fizică şi viol, despre secrete şi revoltă, despre răni de bocanci în suflete fragile, aşa cum a scris Machado. Despre iubire indiferent de sex. Pentru că Machado a avut şi curajul de a alege, după o căutare oscilantă a identităţii personale, să se căsătorească cu o altă femeie. Şi să povestească deschis despre asta. Când am găsit prima referire în text la „soţia mea”, m-am întors să recitesc în urmă, crezând că e greşit undeva. Ba chiar am verificat din nou numele autorului, poate este totuşi bărbat şi m-a indus în eroare numele. Nu era nicio greşeală. Autoarea era cu adevărat femeie, iar soţia ei la fel. Şi am realizat că nu are nici cea mai mică importanţă acest lucru, în ansamblul cărţii. Sunt poveşti despre viaţă, iubire şi oameni în esenţa lor, unică şi universală, neţinătoare de gen sau de convenţii sociale.

Deci dacă eşti femeie, te rog să încerci să citeşti cartea aceasta. Sunt povestiri despre lucruri pe care le-ai trăit cu siguranţă sau le vei trăi la un moment dat: prima dragoste, dezvirginarea, căutarea (uneori aventuroasă şi haotică) a partenerului ideal, cu care să simţi că vrei să rămâi pe viaţă, eşecul, rănile, abuzurile, atingerile nedorite, sentimentul că eşti neînţeleasă, sacrificiul pentru bărbatul iubit, apoi pentru copilul iubit, sentimentul că eşti invizibilă pentru cei din jur, neputinţa, durerea fizică, epiziotomia, sentimentul că eşti inutilă, odată ce copilul ţi-a plecat pe drumul lui în viaţă. Poate părea grea la început, poate părea ciudată, poate părea o porcărie lipsită de sens sau de pudoare. Dar după duşul rece al primelor pagini, odată ce îţi acorzi răgazul de a pătrunde în universul şocant al lui Machado, asemănător cumva cu cel al lui Dali, în care nimic nu pare a fi cum e şi timpul se scurge în picături materiale, te vei simţi ca şi cum această femeie, autoarea, s-a uitat cu un telescop gigantic de undeva, din vârful lumii, spre viaţa ta, şi apoi a scris-o în cuvinte. Iar rănile sufletului tău de femeie trăitoare într-o lume a bărbaţilor se vor simţi şi ele un pic mai oblojite, aflând că nu eşti singura care le târăşti după tine prin viaţă, de o viaţă.

––––

Detalii practice:

  • Cartea se găseşte pe site-ul editurii Vellant şi, începând de săptămâna aceasta, şi în librării.
  • Autoarea ei este considerată o deschizătoare de drumuri în literatură, prin stilul total original şi îndrăzneala subiectelor abordate. A primit deja numeroase premii pentru această carte de debut, care s-a numărat chiar şi printre finalistele National Book Award din 2017.
  • Traducerea a fost făcută extraordinar de bine de către Vali Florescu, după care nu mai avusesem plăcerea să lucrez şi care a intrat cu această ocazie în top 3 al traducătorilor foarte buni pe care îi cunosc eu. Sunt rari cei care nu numai că înţeleg bine limba din care traduc, dar cunosc bine şi limba în care traduc, din ce în ce mai oropsita română, având în plus şi suficient respect pentru munca lor, astfel încât să acorde atenţie şi gramaticii, şi ortografiei, şi continuităţii… O carte bună presupune mult mai multă muncă decât poate părea din afară. Şi de aceea e şi mai tare păcat să rămână necitită.

Andreea Esca + Florin Salam = Love??!!

Pentru că am avut ghinionul (sau norocul, totuşi, hai să nu fiu prea cârcotaşă) să cunosc mulţi oameni din show-biz-ul tinereţii mele şi să fiu dezamăgită de calităţile lor umane şi intelectuale, am învăţat să separ total cele două planuri: ce se vede pe scenă şi ce e în spatele ei. Şi am hotărât ca cel de-al doilea plan să nu mă intereseze. Nu citesc ziare de scandal, nu mă uit la emisiuni mondene, nu discut cu prietenii despre vieţile aşa-zis „intime” ale unor persoane publice. Desigur, nu am cum să nu văd din întâmplare bucăţele de ştiri de profil, pe internet sau aiurea. Sau să nu zapez uneori pe Kanal D la ceas de seară şi să nu rămân acolo pentru câteva minute, şocată de nivelul emisiunilor şi al discuţiilor din platou.

Tot şocată am fost adineaori, când am citit pe Facebook într-un comentariu că, la majoratul fiicei Andreei Esca, a fost invitat de onoare Florin Salam. Primul impuls a fost să le caut scuza calităţii vocale: Salam are o voce teribil de originală, ştiu că a fost implicat în nişte proiecte internaţionale cu oameni de calitate muzicală şi îmi închipui că, dacă nu ar fi fost român şi n-ar fi cântat manele, l-aş fi privit cu mult mai multă deschidere, ca pe un purtător de etnicitate valoroasă. Apoi am căutat pe net, să văd despre ce a fost vorba. Şi am găsit acest articol din Adevărul, care mi-a desfiinţat şansa oricărei scuze. Deci fetiţa aceea face o petrecere cu tematică kitsch la care se îmbracă precum una dintre surorile Kardashian şi se pozează cu prietena ei Antonia şi cu iubitul ei, „celebrul” Mario Fresh??!! WTF??!! Astea sunt modelele noastre, până şi cele care lăsau cât de cât o imagine de decenţă şi de cultură? Şi aici nu mă refer la odioasele Ştiri de la ProTV, la care mămica este doar o cititoare de prompter, ci la celelalte producţii media ale acesteia, precum interviurile tv ocazionale sau emisiunea duminicală de la radio, şi care au un nivel intelectual ridicat. Eu cred că pur şi simplu nu ai voie să propagi în media o astfel de imagine, chiar dacă este cumva fabricată (deşi mă îndoiesc că acel kitsch este voluntar, anturajul fetei fiind categoric grăitor în acest sens).

Precedenta mare dezamăgire de acest gen pe care am avut-o, acum câteva luni, a fost legată de Vlad Petreanu. De câţiva ani de zile mă trezesc pe matinalul Europa FM, moderat de el, printre alţii. Îi sunt foarte recunoscătoare, lui şi colegilor lui, pentru bucuria pe care mi-o dau să mă trezesc dimineaţa, în condiţiile în care eu urăsc să fac asta, dar sunt nevoită (pe motiv de dus copilul la şcoală). Avem aceleaşi păreri politice, îmi place dezinvoltura cu care vorbeşte, luciditatea cu care analizează lucruri şi, poate cel mai important, faptul că are umor. Pentru că ştiu că nimeni nu poate fi sută la sută de acord cu cineva, am trecut cu vederea lucrurile asupra cărora avem păreri diferite (cum a fost susţinerea lui pentru masacrul maidanezilor, în timp ce eu cred că mai degrabă ar fi trebuit adunaţi de pe străzi şi închişi în condiţii jalnice oamenii care au produs acei maidanezi, prin abandon) şi alte câteva de-a lungul vremii. Dar peste fotografiile de la nunta sa pur şi simplu nu am putut trece cu vederea. Avem cam aceeaşi bulă de Facebook şi, la un moment dat, am fost uimită să îi văd mireasa într-un vesel grup de fete de la Antene. Am înţeles că şi ea este (sau a fost) jurnalistă acolo şi am înţeles parţial acea fotografie. Deşi faptul că Gabriela Firea trona în mijlocul grupului nu mi se părea chiar OK. Şi uite-aşa am fost curioasă, ca şi azi, să merg mai departe din clic în clic şi am ajuns la nişte poze pe care zău dacă aş fi vrut să le văd: Petreanu de gât cu Capatos. Sau Petreanu cununat festiv de Firea. Sau Petreanu de mijloc cu Simona Gherghe de la cea mai abjectă emisiune pe care o ştiu eu, Acces Direct (la concurenţă mare cu emisiunea lui Măruţă, soţul Andrei, care şi ea e jalnică în insistenţa cu care se laudă cu bărbatul ei la orice altă emisiune o zăresc – prea des – la televizor, de parcă ar fi cel puţin laureat de Nobel, şi nu moderator de emisiuni cu manelişti). Apoi citesc că Petreanu e chiar naşul lui Gherghe, şi chiar îşi fac concediile împreună. Şi gata, s-a rupt filmul. Pentru că una este să păstrezi relaţii cu foşti colegi de trust, alta este să îi şi inviţi la nunta ta, şi cu totul şi cu totul alta să ai prietenii profunde şi cumetrii cu astfel de oameni. Cum îmi mai demonstrezi mie că tu eşti mai bun decât ei, că pot avea încredere în judecata ta şi în calităţile tale umane personale, dacă acesta este anturajul tău: fix oamenii pe care îi ironizezi sau chiar ataci în emisiunile tale?

Lui Petreanu i-am transmis tristeţea mea, într-un comentariu pe FB, la o postare la care mai mulţi am făcut acest lucru. A încercat să se scuze că sunt foştii lui colegi de trust, de pe vremea când lucra la Antene. I-am răspuns că şi eu am avut colegi de şcoală care au ajuns corupţi, în puşcărie sau doar cu gusturi şi calităţi îndoielnice, şi mi s-a părut normal să nu păstrez relaţia cu aceştia, doar în virtutea faptului că am fost odată colegi de ceva. Dacă nu te delimitezi de ceea ce tu consideri non-valoare, atunci eşti cel mai probabil un ipocrit. Iar dacă te mai şi lauzi public cu astfel de relaţii, atunci eşti direct răspunzător de legitimarea acestor non-valori şi de perpetuarea modelelor greşite pe care le are societatea noastră de ceva vreme încoace.

Cele două întâmplări de mai sus nu-mi vor schimba obiceiurile. Sunt la o vârstă la care ştiu să aleg bobul de neghină şi să iau partea convenabilă pentru mine din unele lucruri. Voi continua să mă trezesc dimineaţa pe matinalul Europa FM (mai ales că îmi place de mor umorul comentatorului sportiv de acolo, Luca Pastia) şi să mă uit uneori, foarte rar, la jurnalul de seară de la ProTV. Exact aşa cum făceam şi înainte de a fi dezamăgită de nişte oameni pe care nu îi cunosc personal, dar pe care îi respectam profesional. Şi încă îi respect, pentru că nu au greşit cu nimic în profesiile lor. Doar că nu au realizat că statutul de persoană publică vine la pachet cu nişte responsabilităţi morale. Dar trebuie să fii tu însuţi o persoană extrem de cultivată pentru a şti acest lucru. Ceea ce e rar. Din ce în ce mai rar.