Am fost la GrittyHub şi ne-a plăcut

De două ori am fost nevoită să intru în clasa fiică-mii în timpul orelor, din toamnă şi până acum. Prima dată a fost când nu am putut ajunge la ora normală de plecat acasă şi a trebuit să o iau mai târziu. Atâta linişte răzbătea din clasa lor încât pentru o clipă mi s-a strâns inima înainte să apăs pe clanţă: dacă s-a întâmplat ceva? Dar nu se întâmplase nimic. Stăteau cu toţii cuminţei la mese şi ascultau muzică clasică, într-un fel de siestă culturală după prânz care m-a umplut de mare uimire (nu vreţi să ştiţi cum arată şi mai ales cum se aud – de departe – aceiaşi copii în pauza mare, la locul de joacă!). A doua oară a fost când am dus copilul la şcoală, într-o dimineaţă de săptămâna trecută, şi m-am întors nonşalant de acolo cu tot cu ghiozdanul lui pe umăr. Abia pe la mijlocul drumului către casă am realizat că eu am ceva în plus iar Luna, evident, ceva în minus, aşa că m-am întors. De data asta, însă, era glasul fiică-mii cel care răzbătea la mare distanţă prin uşă:

– … Pe primii doi îi cheamă Mai şi Iunie…

Am intrat scuzându-mă de deranj, am lăsat ghiozdanul şi am ieşit imediat. Plecând, am apucat să aud:

– Iulie!

– Nu!

– A, da, pentru că în iulie e vacanţă… Septembrie!

– Nu!

Şi râsete, şi chicoteli… Am pufnit şi eu în râs, pentru că ştiam prea bine despre ce era vorba.

În weekendurile anterioare, o dusesem pe fiică-mea la trei ateliere demonstrative de la Gritty Hub – un club care îşi propune un program mai special de activităţi pentru copii, orientate spre dezvoltare personală şi cunoaştere în domenii mai puţin explorate la vârste mici. Am ales împreună atelierele, în funcţie de nevoile, dar şi de curiozitatea Lunei. Şi aşa se face că primul la care a participat a fost Memorie de lux, în care se promitea învăţarea unor tehnici mnemonice utile copiilor care au, după cum bine ştim, mare nevoie să poată asimila uşor cantitatea enormă de materie de la şcoală şi nu numai. De acolo, Luna a ieşit veselă şi mult mai sigură pe diferenţele dintre this, that, these şi those – noţiuni pe care le-a încurcat dintotdeauna până acum. Nu a vrut să îmi spună care e şmecheria care a ajutat-o să reţină, în sfârşit, cuvintele astea. În schimb, mi-a povestit cu mare entuziasm ce drăguţă era fata cu părul mov care a stat cu ei, şi ce frumoasă e casa în care au loc atelierele, şi cum stau ei pe jos pe pernuţe pufoase, şi ce gustoasă a fost gustarea de fructe servită la mijlocul atelierului – deci lucruri de mai mare mare relevanţă în context, pentru ea, desigur.

Al doilea atelier la care a participat a fost unul despre Autocontrol, de la care eu speram să iasă mai tăcută, dar nu am avut bafta asta, ar fi necesar probabil să urmeze toate sesiunile din program (şi încă şi atunci am îndoieli că ar fi posibil aşa ceva). Iar ultimul, cel care a încântat-o cel mai mult, se numea WowMind! şi era despre şmecherii pe care le face creierul, conştient sau nu, în diferite situaţii de gândire. Au văzut filmuleţe cu iluzii optice şi li s-au pus întrebări-capcană de logică care i-au antrenat pe toţi copiii participanţi. Eram sigură că acela va fi atelierul preferat, dată fiind înclinaţia ei spre jocurile minţii şi spre psihologie. Plus că urma să-l facă tot cu „fata cu părul mov”, care o cucerise deja, deci…

Acum, Luna de-abia aşteaptă să mai meargă la GrittyHub. Din păcate, la atelierele din luna iunie nu am putut să o înscriem, dat fiind că aveam deja alt program, dar cu siguranţă va merge, măcar la unul, în toamnă. Şi cred că o să meargă şi într-una dintre taberele lor urbane, din cursul acestei veri, care de-abia au fost anunţate ieri şi care par şi ele foarte interesante. Rămâne doar să ne sincronizăm planurile de vacanţă cu preferinţele copilului, care este atras şi de gătit, şi de grădinărit, şi de cinema, şi de experimente – practic de cam toate tematicile săptămânale alese de organizatori. Şi de perspectiva de a petrece din nou timp cu „fata cu părul mov”, bineînţeles.

În caz că sunteţi şi voi în căutare de alternative pentru timpul liber al copiilor (programele sunt gândite pentru vârsta 6-12 ani, în principiu), găsiţi pe site-ul clubului descrierea detaliată a fiecărei tabere, inclusiv cu poze de la ediţiile de anul trecut. Deja grija aceasta pentru detalii, vizibilă din prezentări, este un indiciu sugestiv pentru grija pe care oamenii de acolo o au faţă de copii şi felul în care îşi planifică cu seriozitate activităţile. Sunt tineri, dar par profesionişti şi chiar am încredere şi să le las copilul pe mână, şi că îl vor învăţa ceva interesant cât timp va sta la ei. Cum a fost şi cazul cu acea problemuţă de logică pe care Luna o spunea colegilor ei, la şcoală, atunci când am intrat inopinat în clasa lor:

– Mama lui Michael are trei copii. Pe primii doi îi cheamă Mai şi Iunie. Cum îl cheamă pe al treilea?

Pe absolut toţi cunoscuţii pe care i-a întâlnit în acea perioadă i-a testat cu problema aceasta. Şi tare mândră mai era când cineva pica în capcana ei! E cineva şi pe aici, oare? 😉

Coşmar?

Pentru că nici nu mai încape în pătuţul ei de copil mic, dar nici nu nu vrea să doarmă singurică într-o cameră a ei, de o vreme încoace (mult prea multă vreme, dacă e să mă întrebaţi pe mine), fiică-mea şi-a apropriat cu mare tupeu o jumătate din patul conjugal, dormind când cu mine, când cu taică-său, după cum are chef. De obicei, are chef mai mult cu taică-său. Iar eu mă refugiez atunci prin alte camere, unde, trebuie să recunosc, savurez răsfăţul de a dormi dusă, fără picioruşe pe beregată, coate în plămâni sau cine ştie ce alte „atenţii” tandre din partea copilului.

Asta nu înseamnă, însă, că nu mă trezesc uneori cu ea pe cap, la propriu şi la figurat, în miez de noapte. Sau că nu pot avea surprize şi la trezire, dis-de-dimineaţă:

– Mamaaaaa! Hă, hă, hă…

– Wow, de ce plângi aşa?, mă îngrijorez eu văzând-o în hohote.

– Am visat căăăăă… aveai un accident şiiiiii… hă, hă, hă… şi mureaaaaaaai…

Oricât de multe şmecherii pedagogice aş şti, subiectul ăsta e de natură să mă blocheze puţin. Pe cine nu ar bloca?

– A fost doar un vis, încerc eu să o liniştesc.

– Dar dacăăăăă… mori de-adevăratelea? Hă, hă, hă…

– Cum să mor? N-ai văzut ce bine conduc?

– Nuuuuu… că te călca o maşină în vis.

– Nu-ndrăzneşte nimeni să mă calce pe mine, ştii doar ce gură rea am!, continui eu să glumesc, dar fără folos.

– Şi dacăăăăă…. totuşi….

Şi atunci mă străfulgeră o idee: oare ce s-ar întâmpla dacă i-aş răspunde serios la întrebarea asta care pare, totuşi, serioasă?

– Îl ai pe tata, dacă păţesc eu ceva.

– Daaaa… hă, hă, hă… dar el nu e aici… Cine mă duce pe mine la şcoală?

– Te muţi la Giurgiu.

– NUUUUUU…

– Vine bunică-ta şi stă cu tine la Bucureşti.

– NUUUUUU…

– Păi aia nu vrei, aia nu vrei, încep eu să-mi pierd răbdarea, în glumă, desigur. Dar ce vrei tu?

– Vreau să ştiu cu cine dorm eu noaptea dacă tata sforăie iar prea tare… Hă, hă, hă…

Deci discuţiile „grele” cu copiii nu sunt întotdeauna chiar atât de grele pe cât ne temem noi, abordaţi-le cu încredere!

Cronică de artă

Pentru că mi s-a reproşat că mă lungesc în mod obositor atunci când povestesc despre locurile în care mergem şi activităţile pe care le facem, iată că azi sunt deosebit de succintă şi vă prezint, conform zicalei, o poză care face cât o mie de cuvinte:Este vorba de un peisaj cu mini-iubitori de artă, în sala care le-a plăcut cel mai mult de la expoziţia Art Safari.

În rest, nu prea am ce să spun despre acest eveniment cultural. Aştept cu mare curiozitate să văd ce se va întâmpla cu lumea noastră artistică şi boemă atunci când se vor prăbuşi de tot şandramalele astea uriaşe şi comuniste în care se organizează mai nou expoziţii, ateliere, teatre, cluburi, discoteci… Că nimeni nu mai construieşte nimic. Doar pune un bec într-o toaletă şi o numeşte artă.

Perle FB 7

Octombrie 2016 (continuare)

– Mama, cât de greu i-o fi fost primului om de pe Pământ?

– De ce?, mă prefac eu îngrijorată.

– Păi n-avea casă, săracu’. Că nu existau alţi oameni să i-o construiască. (discuţia e din august 2015)

–––––-

Înainte de plecarea la şcoală, fiică-mea, cu năuceala tipică dimineţilor de vineri, a spart solniţa. Era oarecum vina mea, pentru că m-am apucat să o întreb ceva fix când ea se concentra să îşi strângă masa după micul-dejun – or se ştie că ăştia micii nu le prea au cu atenţia distributivă până, hăt, când devin femei (la bărbaţi, oricum, nu se pune problema de aşa ceva, niciodată). I-am atras atenţia să nu calce în cioburi, am îndepărtat câinele, am luat o mătură şi am început să strâng pretextul pentru şapte ani de certuri grele de acum înainte, dacă ar fi să mă iau după superstiţii. Dar nu mă iau. E doar sare vărsată şi-atât.

În tot timpul ăsta, copilul înţepenit:

– Să ştii… că… eu… nu am vrut…

– Ştiu, Luna.

– Dar nu ştiu cum… nu m-am uitat… şi…

– Da, Luna. Nu face nimic. Data viitoare să fii mai atentă.

– Da’ nu mă cerţi deloc-deloc??!!, izbucneşte ea deodată, ajunsă la capătul stuporii.

– Nu, pentru că a fost un accident. Eram acolo, am văzut cum s-a întâmplat, clar nu a fost din neglijenţa ta… Eu nu te cert niciodată atunci când nu eşti vinovată.

Şi îmi dau seama că discursul meu calm şi moralizator a luat-o, totuşi, pe panta exagerării:

– Bine, poate nu chiar niciodată, mi-o mai fi scăpat şi mie uneori să te cert fără motiv…

– De două ori!, se aude prompt fiică-mea.

– „De două ori” ce?

– De două ori m-ai certat aiurea în toată viaţa mea.

Stau bine. (Cred.) Dar nu ştiam că mă contorizează…

–––––-

În drum spre şcoală, dimineaţa, întâlnire de gradul trei într-unul dintre gangurile prin care trecem de obicei: câinele nostru, mic, aiurit, dar cutezător şi un câine-lup uriaş, superb şi aparent isteric la vederea noastră. Stăpânu-său, galant (sau panicat la gandul că a omis să îi pună botniţă fiarei), ne face semn să trecem primii prin spaţiul îngust, în timp ce el se chinuie să-şi ţină în frâu animalul dezlănţuit.

După vreo cincizeci de metri, reuşeşte şi fiică-mea să articuleze ceva:

– Mama, ce rasă era AIA?

– Ciobănesc german, Luna, îi răspund eu. Sau… nu ştiu sigur, pentru că avea părul mult mai lung decât un german, o fi fost belgian, sau ce alte variante de lup mai sunt…

– A, nu! Sigur era german!

– De unde ştii tu, mă, boţ de om?, zâmbesc eu la ea.

– După lătrat. Părea german.

Natürlich! Cum de nu mi-am dat seama? 🙂

–––––-

Noiembrie 2016

E aproape ora zece, când va începe meciul echipei de fotbal favorite a Tatălui – un meci important pentru Steaua, trebuie să câştige pentru a rămâne în cupe (nu ştiu care anume, doar redau ceea ce aud prin jur). Cu câteva minute înainte, însă, Tatăl se uită la un alt meci. AG-PLZ scrie pe ecran:
– Argeş cu mai cine joacă?, întreabă Mama.
– Nu e Argeş, e Astra Giurgiu, giurgiuveanco ce eşti!, răspunde Tatăl.
– Aaaa! Auzi, Luna, e echipa aia de am trecut ieri pe la stadion la ei.
– Păi hai să mergem la meci!, propune Fiica, vitează.
– Meciul e pe Arena Naţională, le taie Tatăl elanul. Şi plouă rău afară.
– Bine…
După zece secunde:
– Tecşeira e giurgiuvean?, întreabă Mama.
– Da, răspunde Tatăl.
După alte zece secunde:
– Da’ Jeraldo?
– Şi el.
După…
– Şi Bubacar?
– Desigur. Giurgiuvean get-beget. De pe Ghizdarului, răspunde ironic Tatăl.
– Păi ştii că mă enervează să aud numai nume dintr-astea străine!, pufneşte Mama în râs.
Ca pentru a-i da peste nas, următoarele faze sunt asigurate exclusiv de nume româneşti:
– I-auzi: Lung!, se bucură Mama (fostă suporteriţă de-a lu’ tac-su). Şi Budescu! Şi Ioniţă! Deci sunt şi nişte români, totuşi!
– Eee, nu te bucura prea tare, o temperează Fiica. Ăştia sunt probabil la echipa cealaltă.
O patrioată plus o iubitoare de logică în familie. Noroc că s-a terminat meciul şi a început celălalt, mult-aşteptatul. Acum scrie STE-ZUR pe ecran:
– Joacă Steaua cu Zurli?, îl întreabă Fiica pe Tată, în timp ce îi îndeasă în gură un şerveţel.
Simulează un control la dentistul şi tocmai i-a scos un dinte Tatălui, aşa că acum îi trebuie pansamente, şi sfaturi multe, şi alte controale, pentru a se depista eventualele alte probleme…
Există seri în care nu e bine deloc să fii singurul bărbat din casă. Serile de meci, în special.

–––––-

Iată ce înseamnă să nu ai teme de făcut în vacanţă (uraaa!!! uraaaa!!): îţi botezi bilele. Alea de plastic, nu vă gândiţi la prostii…

Apoi o chemi pe mămica ta şi o pui să ghicească care e fiecare. Apoi o pui să le ordoneze într-un clasament, după modelul cel mai drăguţ – preferata mea e hibridul ăla de pepene cu minge de baschet. Apoi o pui să îşi aleagă şi numele preferate – „Nimicica Roz” e de comă, după părerea mea. Apoi…

Într-un fel, regret temele astăzi 🙂

 

De 1 iunie, vă urez „Fir întins!” şi…

Cu ocazia masivelor proteste din iarnă de la Giurgiu, care au scos în stradă chiar şi vreo cincizeci de oameni într-o sâmbătă după-amiază (până-n „Bravo, ai stil”), şi-a făcut remarcată prezenţa un domn voinic, cu un cap mai înalt decât majoritatea şi cu o burtă în plus faţă de ceilalţi. Deşi vocea proprie a respectivului era suficient de impunătoare, după părerea mea, plusase cu generozitate şi îşi luase la el şi o vuvuzea. Aşa se face că, oriunde ne mutam prin scuarul acela mititel din faţa Prefecturii, vuvuzeaua ne rănea cu ţâpuritura ei urechile. Şi aşa se face că, evident, nu mi-a fost deloc simpatic individul la o primă vedere / auzire. Însă mi-a devenit brusc atunci când a povestit:

– Mie îmi pare tare rău că m-am lăsat păcălit de ăştia. Ne-au promis că ne scot o grămadă de taxe şi eu m-am bucurat mai ales că au scos-o pe aia cu pescuitul şi i-am votat. Da’ acum… mai bine dădeam ăia 30 de lei pe permis, decât să facă măgăria asta cu OUG-ul…

Apoi a suflat iar în vuvuzea şi s-a dus să îi bântuie şi pe alţii cu dezamăgirile sale.

Într-adevăr, actuala putere a desfiinţat taxa anuală pe care fiecare pescar trebuia să o plătească la ANPA (Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură), pentru a obţine dreptul de pescuit recreativ. Însă, ceea ce nu părea să ştie atunci domnul cel voinic, dar presupun că a aflat între timp, este că acum e necesară înscrierea într-o asociaţie de pescari pentru a putea pescui în mod legal. Or taxele anuale percepute de aceste asociaţii sunt de câteva ori mai mari decât vechea taxă. Deci acum nu mai dai 30 de lei Statului, ci 90, poate şi mai mult, unor persoane fizice care la un moment dat s-au împrietenit între ele şi au zis „Hai să facem şi noi o asociaţie!”.

Cam aşa a fost cu mai toate promisiunile electorale din toamna trecută. Rând pe rând, se vor dovedi cu toatele găunoase, de nesusţinut sau motivate de egoiste interese personale. Dar nu cu scopul de a mă plânge de clasa politică începusem să scriu la articolul ăsta, ci pentru că voiam să vă semnalez ceva suspect. Ştiţi că astăzi, în primul an în care ziua de 1 iunie este sărbătorită prin ne-muncă, este şi ziua în care se deschide sezonul de pescuit? Adică să nu fie nicio legăturică, oare, între faptul că s-a aprobat o nouă zi liberă, deşi mai era una la câteva zile distanţă, şi pasiunile marilor bărbaţi de Stat care ne conduc, unii dintre ei chiar fani declaraţi ai pescuitului sportiv şi deţinători de asociaţii în acest sens? Mie, una, clar nu îmi miroase prea bine… Dar e drept că pot fi subiectivă: bărbatu-meu a ieşit şi el de dimineaţă pe Dunăre, cu prietenii, nerăbdători după un fir întins după o jumătate de an de prohibiţie. Iar eu am rămas singură cu copilul în această zi de mare sărbătoare, în care Bucureştiul ne oferă atât de multe lucruri de făcut încât suspectez că o să stăm să lenevim în casă. Singurele, abandonate, neglijate ş.a.m.d. Of. Da’ peştele proaspăt e bun, totuşi… Aşa că, până la urmă, îi transmitem lui tati, în caz că are internet pe barcă şi mă citeşte acum: „Fir întins!”. Plus cealaltă urare la modă printre pescari, şi mai din suflet decât prima: „Căcat în traistă!”. Nişte mari romantici, pescarii ăştia, nu-i aşa?

desen de fetiţă de pescar (nu spun cine), aprox. 6 ani, cred

Azi am fost la un pas de moarte. La propriu

Gânditor şi cu mâinile la spate
Merg pe calea ferată,
Drumul cel mai drept
Cu putinţă.

Din spatele meu, cu viteză,
Vine un tren
Care n-a auzit nimic despre mine.

Acest tren – martor mi-e Zenon bătrânul –
Nu mă va ajunge niciodată,
Pentru că eu mereu voi avea un avans
Faţă de lucrurile care nu gândesc.

Sau chiar dacă brutal
Va trece peste mine,
Întotdeauna se va găsi un om
Care să meargă în faţa lui
Plin de gânduri
Şi cu mâinile la spate.

Ca mine acum
În faţa monstrului negru
Care se apropie cu o viteză înspăimântătoare,
Şi care nu mă va ajunge
Niciodată.

Aceasta este poezia Drumul, scrisă de Marin Sorescu. Una dintre poeziile mele de suflet, în care mi-am regăsit perfect crezul pe când eram în liceu. Îmi permiteam pe atunci înfumurarea de a mă crede invincibilă în faţa tăvălugului prostiei. Sau optimismul de a crede că, dacă nu mai sunt eu, se va găsi întotdeauna cineva să îmi ia locul. Un alt Om. Acum, însă, nu mai pot gândi aşa. Pentru că acum sunt mamă, şi nu îmi mai este indiferent ce se întâmplă cu viaţa mea. Acum am o responsabilitate uriaşă faţă de copilul meu, iar viaţa mea este încă foarte importantă pentru el, aşa că acum sunt de două ori mai atentă la cum mi-o păstrez. Cât despre viaţa copilului meu… Nu cred că este nevoie să explic cât de importantă este ea pentru o mamă. Or azi de dimineaţă am fost la un pas să le pierd pe amândouă.

Ca în fiecare dimineaţă, am ieşit din bloc cu puţin înainte de ora nouă, cu copilul de o mână şi cu lesa câinelui în cealaltă. Copil mic, câine mic, ambii vijelioşi şi entuziaşti. Ca în fiecare dimineaţă, pe strada noastră era relativ pustiu. Nici măcar nu este o stradă, propriu zis, ci o alee scurtă (să fie vreo 80 de metri, nu mai mult), circulară, în spatele unor blocuri, cu doar două blocuri pe ea: la parterul unuia este o grădiniţă, iar la parterul celuilalt, o creşă, cu o curte comună între ele, plină de leagăne şi alte distracţii pentru copii. Traficul este sporadic pe strada noastră, cei mai mulţi şoferi sunt părinţii copiilor de la grădiniţă şi creşă, plus câteva camioane de aprovizionare pentru magazinele din vecinătate. Trotuar s-ar putea spune că nu există: e doar pe mici porţiuni din stradă, şi acelea sunt ocupate cu maşini parcate, deci pietonii merg în general pe mijlocul străzii. Şoferii conduc încet şi cu grijă, nu numai pentru că, într-o astfel de zonă, fără trotuar sau vizibilitate, oricând poate ţâşni în faţa maşinii vreun copil mic, ci şi pentru că nu e loc suficient pentru a merge cu viteză – strada e atât de scurtă, încât abia apuci să bagi viteză că şi trebuie să frânezi, ca să poţi da colţul. Şi, desigur, există un sens unic aici, absolut necesar în condiţiile în care strada nu este îndeajuns de lată pentru a lăsa să treacă două maşini una pe lângă cealaltă.

Ei bine, închipuiţi-vă acum, după ce v-am descris locurile, că am ieşit dimineaţă din bloc, aşa cum spuneam, cu copilul turuind şi cu câinele trăgând de lesă, şi că am pus un picior pe stradă (pentru că nu aveam pe unde altundeva să trec), şi că în acel moment a trecut ca o furtună prin faţa noastră o maşină. Pe sensul interzis, într-acolo unde eşti tentat să nu te asiguri înainte de a traversa, tocmai pentru că ştii că nu ar trebui să vină nimeni din sensul acela. Nu sunt radar omologat, bineînţeles, dar aş zice că maşina avea cel puţin 80 km/oră. După ce ne-a „luat faţa” nouă, aproape în sensul propriu, a evitat la limită şi claxonând repetat fundul unei maşini care ieşea din parcare (cu siguranţă nici şoferul acesteia nu observase pericolul), după care s-a înfipt cu scrâşnet de frâne în primul loc de parcare disponibil, la capătul străzii.

Îmi tremurau picioarele când m-am apropiat de maşină – un SUV uriaş, aparent nou, cu numere de Ilfov (şi nu, nu încerc să judec clişeistic, ar fi culmea să o fac chiar eu, e doar o descriere a ceea ce mi-a atras atenţia în acele momente). Un şofer destul de tânăr, care a coborât nonşalant din maşină, de parcă nu se întâmplase nimic ieşit din comun:

– Doamne, cum puteţi să mergeţi în halul ăsta pe aici?, l-am întâmpinat eu, încă şocată. E plin de copii, e sens interzis…

De-abia îmi găseam cuvintele. Şoferul nu părea a fi prea emoţionat. Mi-a aruncat un „Bună dimineaţa” ironic, după care şi-a dat jos pasagerul din spate: o păpuşică de fetiţă, de vreo trei ani, cu tutu şi suzetă în gură.

– Lăsaţi, că pe domnul îl ştim. Şi o să-l dăm pe mâna poliţiei, s-a auzit de mai departe un alt martor al nebuniei, un tătic probabil, care fusese şi el „şters” de vitezoman, în faţa intrării în curtea grădiniţei.

– Nu cred că e nevoie de poliţie, am spus eu împăciuitoare, după ce văzusem copilul inconştientului. Cred că domnul a înţeles că a greşit şi că data viitoare nu va mai face aşa.

Presupun că cearta între tătici a continuat după plecarea noastră. Am observat că intensitatea urii dintre doi oameni creşte direct proporţional cu gradul de cunoaştere dintre ei, iar acolo părea să existe o relaţie mai veche.

Picioarele au continuat să îmi tremure minute bune. Pentru că ştiu că aşa se întâmplă accidentele: în secunda asta eşti, în secunda următoare nu mai eşti. Cineva care nu ştie nimic despre tine, nici măcar că exişti, poate decide că viaţa ta nu valorează absolut nimic pentru lumea asta şi ţi-o poate lua într-o secundă. Pe-a ta sau pe-a copilului tău, care este lumina ochilor tăi şi fără de care vei trăi un coşmar tot restul zilelor tale. Tu nu-ţi vei putea ierta niciodată vina de a nu-ţi fi protejat copilul. Şoferul va scăpa cu vreo condamnare de formă, cu suspendare, pentru că uciderea din culpă pare a se pedepsi la noi în funcţie de banii şi poziţia socială a culpabililor.

Încă nu m-am obişnuit cu prostia celor din jur, cu inconştienţa şi cu tupeul lor. Cu dispreţul lor faţă de tot ce nu îi priveşte personal – fetiţa şoferului de dimineaţă era corect instalată într-un scăunel de maşină, deci protejată în caz de impact – deşi nicio protecţie nu e complet sigură dacă conduci ca nebunul. Pe fiică-mea încerc, însă, să o învăţ să supravieţuiască mai eficient decât mine în lumea asta sălbatică. Îi explic binele şi răul, o educ să îl facă pe primul şi să îl evite pe al doilea, o rog să fie prudentă şi cât se poate de raţională, la vârsta ei, atunci când face ceva, orice… Şi am grijă să îi repet, nu doar de azi de dimineaţă, ci dintotdeauna, că înainte de o traversare trebuie să se uite atent în ambele părţi, şi la stânga, şi la dreapta, chiar dacă ştie că traversează o stradă cu sens unic. Pentru că asta este România, ţara în care este posibil ca până şi semnele de circulaţie să fie opţionale pentru unii. Din ce în ce mai mulţi.

Plecări

Astăzi va fi o zi foarte grea pentru fetiţa mea. Urmează să primească o veste foarte tristă, vestea plecării din micul ei univers a unui om drag şi extrem de important. O pierdere care o va face să sufere mult.

Noi, părinţii, am aflat de plecare acum câteva zile, dar am promis să păstrăm secretul până astăzi, pentru ca acea persoană să îşi poată lua rămas bun într-un fel corect. Şi ne-a fost extrem de greu să nu vorbim despre asta peste weekend, sau să schimbăm priviri discrete atunci când copilul îşi făcea fericit planuri de viitor despre care noi ştiam că nu se vor împlini niciodată. Iar azi de dimineaţă, când am dus-o ca de obicei nerăbdătoare, turuitoare şi fericită la şcoală, am profitat de întâlnirea cu un alt părinte, la colţul străzii, pentru a o lăsa cu acesta pe ultima sută de metri: mi-era teamă că aş fi izbucnit în plâns la despărţire, atunci când i-aş fi urat, tot ca de obicei, să aibă o zi frumoasă. Pentru că ştiam că o mint. Şi că ziua ei va fi urâtă.

De astfel de lucruri mă temeam atunci când am hotărât că eu nu voi face niciodată copii. Gândeam că nu am dreptul să aduc pe lume un suflet care să aibă parte de suferinţă, de durere şi pierderi, de boală şi de moarte, de frică, de griji şi de ura altora. Pentru că viaţa este plină de rele, poate chiar mai mult decât de bucurii, dacă o priveşti din punctul de vedere al unui depresiv, aşa cum sunt eu. De câte ori mă certam cu maică-mea, începând din adolescenţă, îi reproşam că mă adusese pe lumea asta crudă: „Nu eu ţi-am cerut să mă naşti!”, ţipam eu la ea. Şi oricât de tare m-ar durea această amintire, mi-o asum deschis acum, la fel cum o să-mi asum şi atunci când fetiţa mea îmi va arunca în faţă aceleaşi cuvinte (destul de curând, probabil). Ea, Luna, a apărut în viaţa mea, dintr-o absolută întâmplare, într-un moment în care eram foarte fericită, cu un bărbat pe care nu îl cunoşteam de foarte multă vreme, dar despre care ştiam, pur şi simplu, că urma să fie un tată minunat. Nici măcar o clipă nu s-a pus problema între noi să nu o nasc, deşi niciunul nu avusese vreun plan pentru aşa ceva, şi deşi eu continuam să cred că a face copii este o dovadă de egoism. Dar am hotărât atunci să nu uit niciodată, oricât de greu îmi va fi, că nu copilul îi este dator părintelui pentru că l-a făcut, ci părintele trebuie să-i fie veşnic îndatorat copilului său, să îl ajute indiferent de circumstanţe pe drumul vieţii sale şi să îi preia el cât se poate de mult din dificultăţi. Pentru că părintele e cel care trebuie să îi fie recunoscător copilului pentru bucuria pe care i-a adus-o, atunci când a apărut în viaţa lui. Când dai viaţă altuia, răspunzi cu viaţa ta pentru ea.

M-au durut zilele astea în care a trebuit să îi ascund copilului meu adevărul. Obişnuiesc să îi spun aproape totul, deschis, de multe ori şi lucruri ce par nepotrivite pentru un copil. Obişnuiesc să o pregătesc sufleteşte pentru momentele pe care le presupunem grele din viitor, să îi întăresc moralul înaintea unei probe a vieţii. Or acum nu am putut să fac nimic din toate acestea. M-a durut că am dus-o de mânuţă într-un loc unde urma să plângă astăzi, fără să îi pot spune să nu-şi facă griji, pentru că toate rănile se vindecă, la un moment dat, pe lumea asta. Că oamenii pleacă, dar se şi întorc. Că întotdeauna vin alţii, poate şi mai buni decât cei foarte buni plecaţi. Şi că inima mea va fi cu ea toată ziua de azi, pentru că noi, părinţii ei, nu plecăm niciodată cu totul de lângă ea, nici măcar atunci când plecăm. Pentru că toţi plecăm odată, nu-i aşa?