254 de trepte. Impresii după un festival semi-ratat şi un weekend de turism românesc (partea întâi)

Avem foarte puţine gusturi comune, bărbatu-meu şi cu mine, în toate domeniile. De aceea, ne bucurăm de două ori mai mult de ceva care ne place amândurora. În muzică, acel ceva se numeşte The Rasmus. O trupă finlandeză de rock cum scrie la carte, despre care nu pot să înţeleg şi pace de ce nu a ajuns mult mai celebră decât este. Au avut un singur hit mondial, In the Shadows, cu vreo cincisprezece ani în urmă, deşi părerea mea este că ar fi meritat cel puţin vreo zece până acum. Piesele lor nu au doar o linie melodică armonioasă şi emoţionantă, ci şi o construcţie tipic clasică, aşa cum suspectez că ar fi compus Beethoven dacă s-ar fi născut cu câteva secole mai târziu, şi o secţie ritmică absolut ieşită din comun, cu bătăi în pas cu inima şi cu ruperi de ritm neaşteptate şi dificile. Ultima piesă a lor care m-a cucerit este Living’ in a World Without You, dacă vreţi să vă faceţi o idee despre ceea ce povestesc aici. Înainte să apară aceasta, preferata mea era Shot. Dar îmi plăceau şi First Day of my Life, şi Ten Black Roses, şi… Mai bine le ascultaţi pe toate 🙂

Tocmai pentru a profita de această unică pasiune comună a noastră, am fost cu Edi deja la două concerte de-ale lor în România: unul în Hard Rock Cafe din Bucureşti, în 2009, şi celălalt tocmai la Târgu Mureş, la răposatul festival Peninsula, în 2010 – ultimul a fost singura dată când ne-am lăsat copilul mic acasă pentru o mini-excursie în doi, pe care am lungit-o până în Maramureş, la rudele mele, dar n-am rezistat departe atâta timp cât ne propuseserăm şi ne-am întors acasă cu o zi mai devreme.

Acum vreo două luni, eram cu toţii în maşină şi la radio era Rasmus. Bărbatu-meu a dat volumul  mai tare, iar eu am afirmat cu nostalgie:

– Mi-ar plăcea să mai vină băieţii ăştia pe la noi, aş mai merge o dată…

Şi ghiciţi despre cine am aflat a doua zi că urmau să ţină un concert în România! Exact. Coroborat cu faptul că, de Crăciun, cadoul primit de la bărbatu-meu a fost un buget pentru concerte pentru acest an, din care consumasem doar o mică parte ca să mergem la Mihai Mărgineanu, prin februarie, şi cu faptul că deja îmi fusese refuzată dorinţa de a merge în Franţa, să-l vedem pe Patrick Bruel (o altă uriaşă slăbiciune de-a mea) – a reieşit că vom merge pentru câteva zile la Reşiţa, să îi ascultăm, printre alţii, pe The Rasmus, la festivalul Custom.

Afişul festivalului era destul de eclectic, deşi se dorea un festival de rock, şi arăta aşa:

Deci, pe lângă rockerii aceştia în jur de patruzeci de ani, care ne plac nouă, urmau să vină bătrâneii de la Uriah Heep, o nemţoaică şi ea cam trecută, pe nume Doro (fosta solistă aparent celebră în Banat a unei trupe şi ea odată celebră, Warlock), o altă trupă de heavy-metal nemţească, U.D.O., british-ii John Newman şi Massive Wagons, Emir Kusturica cu fanfara lui, un bluesman american care îi place mult lui bărbatu-meu, Dean Bowman, şi peste zece trupe româneşti şi moldoveneşti mai mult sau mai puţin cunoscute – de la unele gen Camera 101 sau Gândul Mâţei, la Alternosfera, Byron şi Lupii lui Alex Calancea (foarte, foarte buni băieţii ăştia!), culminând cu o altă mare iubire a mea, Celelalte Cuvinte.

După o scurtă consultare familială, am decis că putem organiza o mică excursie în jurul acestui festival şi am luat imediat abonamente. Ştiam că e o zonă superbă în jurul Reşiţei, am şi prieteni  acolo – ce mai, părea aranjamentul ideal: ziua excursii şi întâlniri cu oameni dragi, seara muzică. Ce putea să nu fie bine?

S-a dovedit că mai nimic nu a putut fi bine. Cu excepţia întâlnirilor cu prietenii, care mi-au umplut sufletul. În rest…

Primele necazuri au început cu încercarea de a găsi o cazare. În Reşiţa cam totul era deja rezervat pentru weekendul cu festivalul, pentru că, probabil, fuseserăm printre ultimii oameni care aflaserăm de el (deşi sunt abonată la newsletterul de la InfoMusic şi la absolut toate newsletterele agenţiilor de bilete de la noi). Oricum, însă, nici nu ne încântaseră prea tare ofertele de cazare din oraş. Cu excepţia unui hotel cu mai multe stele, aflat la o aruncătură de băţ de locul unde urma să se ţină festivalul, care arăta binişor din poze. Bărbatu-meu a pus mâna pe telefon, aşa cum obişnuieşte să facă inclusiv atunci când Booking zice că nu există camere disponibile, şi i s-a confirmat că mai există o singură cameră. A rezervat-o imediat şi am crezut că ne putem linişti. După vreo două săptămâni, însă, Edi a fost sunat de cei de la hotel, cu scuze: se pare că se făcuse o confuzie, iar acea cameră era şi ea rezervată, ca tot restul unităţii. Am luat din nou regiunea la puricat, mergând un pic mai departe cu căutările, şi am găsit un alt hotel care arăta foarte bine în poze: Aquaris din Crivaia. Zona părea fantastic de frumoasă, pe malul unui lac, între munţi împăduriţi, la doar vreo 30 km de oraş. A sunat şi acolo bărbatu-meu (aşa ne împărţim noi sarcinile: eu cu internetul, el cu telefonia), dar nu i-a răspuns nimeni. A încercat şi a doua zi, tot fără succes. Iar în a treia, l-a sunat cineva înapoi. Un domn care zicea că e directorul hotelului l-a asigurat că avem un apartament la ei în perioada dorită. Apoi nu a trimis nicio confirmare, nimic, vreme de alte câteva zile. Mai era destul de puţin timp până la festival şi nu ne permiteam să plecăm într-acolo, cu căţel şi purcel, şi să ne trezim că nu avem unde dormi. Aşa că l-am pus din nou pe Edi să sune. Din nou i-a promis cineva că îi trimite confirmarea scrisă a rezervării. Şi din nou nu a trimis nimeni nimic. Atunci am sunat şi eu. O fată de la recepţie mi-a răspuns imediat şi, cu voce amabilă, mi-a comunicat că nu vede nimic rezervat pe numele nostru în perioada respectivă. Când să dau să leşin, a rectificat:

– Ah, ba da, aveţi un apartament.

Şi mi-a trimis şi un e-mail cu confirmarea, poate şi pentru că o luasem la sentiment („Haideţi să rezolvăm noi, ca între femei, ce nu au putut bărbaţii”). Deci ne-am liniştit.

A doua zi, bărbatu-meu a primit un telefon:

– Bună ziua. Sunt doamna Rogge. Aveţi o rezervare la hotelul meu [n.a. primul hotel, cel din oraş, unde ni se spusese că nu mai aveau nimic liber] pentru săptămâna viitoare şi doream să îmi confirmaţi dacă veniţi.

– Doamnă, hotărâţi-vă, vă rog!, a izbucnit în râs bărbatu-meu. Ba aveţi cameră liberă, ba nu aveţi.

Femeia a ascultat povestea cu răzgândirea angajaţilor ei, a închis telefonul promiţând că revine şi chiar a revenit după o vreme:

– Aveţi dreptate, NU aveţi o cameră rezervată la noi.

Deci cam aşa stau lucrurile cu sistemele informatice de rezervări de la noi. Fiabile nevoie mare. La fel ca şi turismul, de altfel…

Dar am trecut peste asta şi am început să facem planuri pentru drum şi pentru excursiile locale, căutând sugestii cu locurile de vizitat şi de-abia aşteptând să le arăt alor mei un drum pe care l-am făcut ultima dată cu mulţi ani în urmă, dar pe care se află unele dintre cele mai frumoase peisaje de la noi, cu Dunărea la Drobeta şi cu munţii Caraşului. Mi s-au recomandat Cheile Nerei, lacul de la Trei Ape, Gărâna, Văliug şi Crivaia, cascada Bigăr, morile de la Rudăria, Băile Herculane şi mocăniţa de la Anina la Oraviţa. Iar eu mai voiam şi să ne întoarcem acasă cu ocol prin Târgu-Jiu. Am fost foarte impresionată acum aproape douăzeci de ani de drumul prin defileul Jiului. In plus, Luna ne roagă de anul trecut să o ducem să vadă sculpturile lui Brâncuş, pentru care a făcut o pasiune la fel de inexplicabilă ca şi pentru Aurel Vlaicu sau Aron Pumnul (!). Părea că nu vom avea nicio clipă de răgaz. Şi că va fi un weekend lung şi minunat.

Până când, cu două zile înainte de plecare, organizatorii festivalului au anunţat ca unul dintre capetele de afiş, formaţia Uriah Heep, nu mai vine. Ceea ce nu m-a rănit prea tare, pentru că nu sunt o fană a lor, dar mi-a ridicat un semn de întrebare asupra seriozităţii organizării. Iar semnul acela de întrebare s-a transformat în mai multe de exclamare a doua zi, când în sfârşit s-a publicat şi programul orar al concertelor. În care ordinea trupelor era uşor diferită faţă de cea anunţată, iar orele… Orele erau de coşmar: The Rasmus ai noştri, pentru care urma să batem câteva sute bune de kilometri şi să cheltuim câteva sute bune de lei, erau programaţi la ora 00:40. Şi nici măcar nu erau ultimii: după ei cântau Celelalte Cuvinte, la ora 02:00. La fel în toate zilele festivalului: programul începea la ora 18:00 şi alocaseră fiecărei formaţii o oră şi douăzeci de minute, cum n-am mai văzut la niciun festival. Inclusiv celor gen Camera 101 sau Liliecii lui Dumitru, care nu cred că au piese cu care să umple nicio jumătate de oră de concert. Şi aşa se ajungea ca trupele bune să cânte în miez de noapte, cum nici asta nu am mai văzut niciodată.

Bineînţeles că mi-am exprimat stupoarea şi supărarea pe pagina de Facebook a festivalului. Cum de s-au putut gândi să pună la astfel de ore trupele bune? Nu era un festival de electro, cu puşti care fumează cine ştie ce prostii de nu mai ştiu nici măcar în ce zi sunt, darămite cât e ceasul. Era un festival pentru oameni bătrâni, cu trupe vechi de zeci de ani, un festival care se autointitula „kid friendly”, lăsând intrarea liberă pentru copii şi chiar invitându-ne să aducem cât mai mulţi la concerte. Nu a părut nimeni jenat de supărarea mea. Ca să nu mai vorbim despre comentatorii ăia care apar de peste tot cu sfaturi idioate, gen doamna înţeleaptă cu: „Lăsaţi copilul acasă, ce mare scofală! Sunt absolut sigură că aveţi pe cineva apropiat care să stea cu el cât sunteţi voi, părinţii, la concert”. Ce mai conta că făceam o zi pe drum pentru concertele astea, că aveam rezervate patru nopţi la un hotel scump, aflat la ceva distanţă de oraş, şi că, ce să vezi, noi chiar nu avem pe nimeni apropiat cu care să lăsăm copilul, nici măcar la noi acasă, la Bucureşti? Ştia doamna aceea mai bine decât noi!

Însă prea multe nu mai puteam schimba acum. Ne-am consolat cu gândul că va fi o aventură interesantă şi am plecat la drum. Iar surprizele au continuat să apară. Preponderent neplăcute. Despre ele, data viitoare.

Reclame

Despre idile şi afaceri în vremea manelelor

Acum vreo două decenii, pe când trăiam o preafrumoasă perioadă de împlinire profesională şi maturitate feminină care mă făceau să mă simt radiantă de-a dreptul, am plecat pentru un weekend la munte, împreună cu câţiva prieteni, care îmi erau şi colegi de serviciu. Nu ţin minte exact cum se numea locul cu pricina, mai ştiu doar că era un fel de canton prin Argeş, probabil pe Transfăgărăşan, unde am ajuns cu ceva opintiri pe drum forestier, în micuţa maşină pe care o conduceam pe atunci: un Tico galben. Nu era o cazare prea strălucită, cu mai multe paturi suprapuse în dormitoare şi cu toaleta afară, însă peisajul era frumos, iar prietenii buni, aşa că ne-am simţit foarte bine în prima seară acolo.

Peste noapte, însă, am simţit nevoia stringentă de a plăti tribut unei cine probabil nepotrivite. Iar ghinion mai mare decât să te apuce burta în miez de noapte, fix atunci când te afli într-un loc cu WC-ul în fundul curţii, nu cred că există. Mai era şi un frig al naibii, aşa cum se întâmplă de obicei peste noapte în creierii munţilor, deci aveam toate motivele să fiu cam supărată pe lume şi pe viaţă în acele momente. Însă nu aveam încotro, chemarea naturii era de nestăvilit – practic, îmi urla în urechi natura asta rea, zicea să mă scol din pat şi să mă duc cât de repede pot la buda aia aflată la mama naibii. Drept care, m-am sculat din pat şi m-am dus. O dată, de două ori, de trei ori…

La a nu ştiu câta ieşire dintr-acestea tematice, cu destinaţia budă, pe când arătam probabil ca un leuştean pleoştit, iar gândurile mele cu siguranţă n-ar fi putut fi transcrise decât ca o succesiune de asteriscuri, m-am împiedicat (la propriu) de un tip. Trecusem de atâtea ori pragul camerei în acea noapte, încât făceam deja robotizat, cumva, drumul acela. Şi nu îmi aduceam aminte ca, într-una dintre turele precedente, pe el să se fi aflat vreun om. Ei bine, acum se afla. Un turist întârziat, prieten al cuiva din grupul nostru, care de-abia ajunsese acolo şi care a avut ghinionul să se afle în calea mea. Probabil că mai radiam câte ceva din energia aia pozitivă despre care vă povesteam la început, chiar şi pleoştită cum eram, pentru că omul a făcut o pasiune instantanee pentru mine. A căscat ochii mari, m-a salutat exagerat de politicos şi s-a ţinut ferm pe picioare în faţa mea, în ciuda încercărilor mele de a trece pe lângă el (şi chiar prin el, atunci când ne-am ciocnit prima dată), eu având totuşi o ţintă precisă şi presantă, care nu îmi permitea flirturi imediate. O vreme, am tot încercat să trec, iar el tot mi-a ţinut calea – eram mai ceva ca-n Dan Spătaru, cu badea care o prinde pe ţărăncuţă în drumul spre pârâu şi îi promite că n-o mai lasă să-i scape. Cu deosebirea că eu nu mergeam spre pârâu, ci spre WC, şi că nu aveam bujori în obrăjori, ci diaree. Ceea ce i-am şi comunicat omului până la urmă, deşi aş fi preferat să nu fac asta cu un necunoscut, care mai era şi arătos pe deasupra, şi aparent interesat de persoana mea. Dar a fost singurul mod în care am reuşit să îl dau la o parte din drum.

Nu îmi aduc aminte cum a continuat acea noapte. Poate că am mai ţinut-o mult şi bine cu drumurile, poate că m-am liniştit curând şi am reuşit, în sfârşit, să adorm. Ceea ce îmi aduc aminte este că m-am trezit a doua zi pe o melodie dată cam tare şi cam foarte departe de gustul meu. Tocmai se lansase „O, viaţa mea”, maneaua care urma să schimbe complet soarta muzicii româneşti de gen, propulsând-o în zone în care nu avusese acces înainte: cluburi, discoteci, radiouri. Iar acel călător întârziat de cu noapte făcuse şi pentru melodia aceasta o pasiune subită, ca şi pentru mine, şi o înregistrase pe o casetă audio, pe care o pusese la maximum în maşina lui. În buclă. Toată caseta era înregistrată cu aceeaşi melodie, repetată şi pe faţă, şi pe spate, şi pusă să ruleze încontinuu. Toată ziua. Sau poate că nu a fost chiar toată ziua, că i se descărca bateria de la maşină omului ăluia, dacă o lăsa să meargă aşa. Dar sunt sigură că a fost aproape toată ziua.

Ce vreau să spun cu povestea asta este că, deşi am ascultat cu orele, în buclă, o manea, nu am ajuns să îmi placă genul. E drept, atunci am remarcat calităţile vocale ale lui Adrian Copilu’ Minune (aşa i se spunea pe atunci, când încă nu eram toţi chiar atât de politically corecţi, încât să considerăm porecla „copilul” drept o discriminare şi o jignire) şi mi-am dat seama că e şi maneaua asta un gen muzical ca oricare altul, care poate deveni frecventabil dacă este realizat cu mijloace de calitate. „Oooooooooooooooooooo”-ul acela infinit al lui Costi Ioniţă mi s-a părut de nedigerat şi atunci, aşa cum mi se pare şi acum, dar per total am ştiut că piesa aceea urma să aibă un mare, un foarte mare succes. Ca o paranteză, am citit adineaori, pe când căutam pe net să mă documentez pentru articol, că adevăratul compozitor al melodiei ar fi Vali Vijelie; presupun că şi-a ros şi unghiile de la picioare de invidie atunci când a văzut că i-a dat, pe bani cam puţini după criterii lăutăreşti, un ditamai izvorul nesecat de venituri bunului său rival, Adrian Minune.

Deci cred nu că se întâmplă nicio tragedie dacă într-o noapte, în cursul unui playlist previzibil de bumţi-bumţi fără cap şi coadă, un DJ străin strecoară şi o melodie despre care el crede că reprezintă folclorul poporului pentru care mixează – aşa cum s-a întâmplat recent, la cele două mari festivaluri Neversea şi Electric Castle. Cui îi plăceau deja manelele, îi vor plăcea şi în continuare, cui nu-i plăceau nici înainte, va supravieţui. Şi mai cred şi că va mai trece multă vreme până când să se întâmple aşa ceva la un festival de rock, de exemplu, sau de muzică clasică. Dar mai ştii?…

Iar în caz că sunteţi curioşi care a fost continuarea improbabilei idile nocturne, ei bine, în creierii munţilor nu s-a mai întâmplat nimic. Tipul cu pricina şi-a luat maşina (implicit şi caseta eternă cu „Viaţa” lui) şi s-a întors la Bucureşti a doua zi, seara. Ne-am întors şi noi, restul grupului, duminică, iar luni ne-am întâlnit din nou la birou, cei care eram colegi, rămânând să povestim la cafea cu ceilalţi despre peripeţiile de peste weekend. În fine, nu chiar despre toate, la urma urmei eram directoarea firmei şi simţeam că am o imagine de apărat, până la un punct 😉 Pe miercuri, însă, am primit un telefon de la portarul clădirii de birouri în care lucram: mă anunţa cu sufletul la gură că urcă la mine Garda Financiară. Nu ştiu câţi vă mai amintiţi de această bunicuţă a ANAF-ului de astăzi, dar eu îmi amintesc prea bine cât de tare băga spaima în noi, bieţii oameni de afaceri români, simpla denumire de „Gardă Financiară”. Cu Administraţia Financiară eram deja obişnuită, dădeau ture regulate pe la noi, pentru că aşa a ştiut mereu Statul român să îşi sprijine oamenii care încearcă să facă ceva, orice, în ţara asta: cu nenumărate controale, legislaţie stufoasă, ilogică şi imprevizibilă, cu birocraţie înfiorătoare şi multe, foarte multe amenzi. Prezumţia de vinovăţie plana şi atunci, aşa cum planează şi acum, peste capetele tuturor care încercau să aibă o afacere, indiferent de domeniu. Însă Garda Financiară era next level. Garda venea doar în cazurile grave, nu pentru controale de rutină. Iar atunci când venea, puteai fi sigur că urma să plece cu o parte oarecare din firma ta, dacă nu chiar şi cu tine însuţi. În cătuşe.

Până să am timp să mă sperii, însă, de anunţul portarului, am auzit cum liftul ajunsese deja pe palierul meu (nu lucram într-un zgârie-nori, din păcate), şi am ridicat privirea înspre uşă, aşteptându-mă la ce era mai rău. Când colo, şi-a făcut apariţia mai întâi un buchet uriaş de flori, de m-a aruncat în cea mai confuză stare administrativă pe care am experimentat-o vreodată: de când vine Garda cu flori la contribuabili? Apoi persoana din spatele buchetului şi-a făcut şi faţa vizibilă, lămurindu-mi misterul, şi anume că era fix turistul întârziat cu caseta buclucaşă. Fusese floare la ureche pentru el să afle adresa firmei la care lucram, odată ce îmi aflase numele, la munte. Au urmat câteva luni la fel de confuze, în care amândoi eram cu un picior într-o relaţie şi cu celălalt într-o mare de nehotărâre. După vreun an, însă, nehotărârea mea a luat sfârşit şi m-am căsătorit într-un mod surprinzător chiar şi pentru mine. Cu altcineva. Iar el şi-a făcut public regretul pentru hotărârea aceasta a mea furându-mă la nuntă (ritualicul furt al miresei, desigur, până la urmă a trebuit să se mulţumească cu o sticlă de whisky de la naş, în locul meu) şi aducându-mi în dar acolo o maşină plină cu flori. Doar florile, adică, nu şi maşina. Nenumărate drumuri a făcut atunci din parcare în restaurant, cu braţele pline cu flori, şi o grămadă impresionantă de crizanteme s-a strâns până la urmă pe podea – nu am putut lua acasă decât o mică parte din ea, pentru că nu aş fi avut unde să pun atâtea flori într-un apartament de bloc.

Florile acelea bineînţeles că s-au uscat de o eternitate. Eu nu mai lucrez de o alta. Nu mai există nici firma aceea, nici Garda Financiară. Dar uite că, în timp, am rămas cu ceva mai preţios de atât: cu amintirea unei întâmplări urzite parcă într-o zonă crepusculară, doar că simpatică, numa’ bună de povestit la bătrâneţe, când nimeni nu şi-ar mai putea închipui că, odată, demult, furam inimi până şi în drum grăbit spre buda din fundul curţii, cufurită şi privată (!) de somn.

O ţară care îşi desconsideră copiii e o ţară fără viitor

Acum câteva zile, coborâsem la micul dejun de la hotelul în care ne petrecuserăm noaptea. Un hotel mic, cu o sală de mese mică, în care se mai aflau doar un grup de copii în jur de 12-13 ani, aflaţi într-un cantonament sportiv, şi doi bărbaţi la vreo 30 de ani, şi ei cu alură sportivă. Copiii erau aşezaţi la masă, bărbaţii îşi umpleau farfuriile de la tejgheaua cu bufetul suedez. Tocmai mă dusesem şi eu să îmi aleg ceva de mâncare, când bărbatului din faţa mea i-a scăpat pe jos un ou ochi. A bodogănit ceva, s-a uitat vag în jur, apoi şi-a atenţionat prietenul să aibă grijă unde pune piciorul, să nu calce în ou. Şi atât. Ambii au continuat să îşi pună mâncare, apoi au ieşit la o masă de pe terasă, fără nici cea mai mică intenţie de a curăţa mizeria.

Pentru o clipă, eu am avut intenţia asta. M-am uitat şi eu în jur după cineva din personal, să aducă un mop. Ba chiar mi-a trecut prin cap şi nebuneasca ideea că m-aş fi putut apleca şi strânge, cu un şerveţel, bucăţile de ou împrăştiate pe jos de altcineva. Apoi m-am uitat la cei doi mitocani care hăhăiau liniştiţi, la chelneriţa care stătea la bar şi se juca pe telefon, neridicând ochii din el nici măcar pentru un „Bună dimineaţa” spus clienţilor, mi-am adus aminte şi de recepţionera pe lângă care tocmai trecusem şi care ne tratase cu un mare sictir de când ajunseserăm în hotelul acesta – şi mi-a trecut. Mi se întâmplă din ce în ce mai des, în ultima vreme, să nu mai vreau să fac lucruri bune şi frumoase pentru alţii, în timp ce în jurul meu pare să li se rupă celor mai mulţi dintre semeni. Am obosit, pur şi simplu. M-am săturat, mi-am pierdut speranţa că pot schimba ceva cu gesturile mele. Şi nu mai simt că am pentru cine să le fac. Aşa că… am ocolit şi eu oul căzut pe jos şi m-am aşezat la o masă.

După câteva minute bune, a catadicsit şi chelneriţa să lase telefonul la o parte şi să facă doi-trei paşi prin sală. M-a întrebat dacă vreau cafea (aparatul de cafea şi de ceai nu era la autoservire), tot fără zâmbet sau chef şi, evident, fără să o întrebe şi pe fiică-mea dacă doreşte ceva de băut. Sunt foarte rari chelnerii care consideră copiii demni de atenţia lor, astfel încât să îi întrebe şi pe ei direct ce doresc sau să le aducă, măcar, un meniu separat, chiar dacă e clar că sunt la o vârstă la care ar putea avea discernământ. I-am spus ce cafea doresc, după care domnişoara a mai făcut câţiva paşi şi a descoperit necazul.

– Vaaaai, ce e asta?

Şi s-a dus să cheme ajutoare de la bucătărie – ajutoare care au apărut imediat, sub forma unei doamne în halat alb, mică şi îndesată, care a analizat o fracţiune de secundă situaţia şi a decretat:

– Voi aţi făcut asta!

Întoarsă, evident, către masa copiilor. Aceştia s-au oprit imediat din ciripitul lor vesel şi au înţepenit. Unii au încercat să nege, cu jumătate de voce, dar doamna corpolentă le-a retezat-o cu ton ridicat:

– Nu vă e ruşine? De ce aţi dat pe jos? Şi de ce nu aţi curăţat după voi? Şi…

– N-au fost ei!, am intervenit eu atunci.

Stupoare pe faţa adulţilor, uşurare pe faţa copiilor.

– Unul dintre cei doi domni de mai devreme, care stau acum la masă afară, este vinovatul. L-am văzut eu.

Nici pâs nu a mai zis doamna. A făcut ceea ce trebuia să facă de la bun început, şi anume a strâns, în tăcere, murdăria, apoi a plecat. Fără niciun gând să se ducă să îi certe şi pe adulţii responsabili.

– Aşa vă certa şi pe voi doamna P.?, am întrebat-o eu pe fiică-mea.

– Nuuuu, mult mai rău, nici nu-ţi poţi închipui!

Doamna P. este femeia de serviciu de la fosta ei şcoală. Cea care îi lua la rapanghiol pe copii, uneori cu un limbaj total nepotrivit într-o şcoală, pentru fiecare hârtiuţă găsită pe jos. O vreme, i-am spus Lunei că mi se pare corect ca măcar femeia de serviciu să facă educaţie copiilor prost-crescuţi care lasă gunoaie în urma lor. În timp, însă, mi-am dat seama că vorbitul urât şi acuzele nejustificate nu aveau cum să fie educaţie, ci erau doar o manifestare a puterii pe care femeia aceea simplă simţea că o are asupra copiilor. Iar acest lucru se întâmplă foarte des. Mereu văd adulţi care îi reped pe copii, le spun cuvinte jignitoare pe un ton răstit, îi ameninţă sau chiar îi ating pentru a-i da la o parte din drumul lor. Bătrâni care li se bagă în faţă la cozi de magazin, sub pretextul că nu i-au văzut. Vânzători care, la fel, trec cu privirea pe deasupra lor şi îl întreabă pe următorul client de la coadă ce doreşte, iar copiii rămân, timizi, cu banii în mână şi cu rugămintea aceea îndelung repetată în gând („Vă rog să îmi daţi şi mie cinci felii de parizer”) ne-spusă. Vânzători care îi întreabă zâmbind larg pe toţi adulţii dacă doresc să guste din brânza dulce pe care aceştia cer să o cumpere, dar care îndeasă încruntaţi cât mai multă brânză în caserolă pentru un client-copil pe care nu s-au sinchisit să îl invite, la fel, să încerce în prealabil aceeaşi brânză. Gardieni publici care îi reped pe copiii din parc care fac gălăgie vorbind cu entuziasmul specific vârstei, dar care nu le zic nimic adulţilor de alături, care ascultă muzică prea tare sau aruncă coji de seminţe pe jos. Părinţi care par că au făcut copii doar pentru a avea la cine urla pe stradă că sunt handicapaţi şi tâmpiţi. Cadre didactice care se poartă execrabil cu elevii lor, la ore, şi sunt numai un zâmbet cu părinţii acestora, după ore. Sau cu directorul şcolii, sau cu inspectorul şcolar, sau cu primarul, sau cu…

Exemplele ar putea, mult, continua.

Am auzit mai demult o vorbă foarte frumoasă, atribuită lui Mahatma Gandhi: „Gradul de civilizaţie al unui popor se măsoară după felul în care îşi tratează animalele”. Mi-e teamă că poporul nostru este încă departe, foarte departe de un nivel rezonabil de civilizaţie, dacă nici măcar propriii copii nu şi-i tratează ca pe fiinţe cu drepturi egale cu ale lor. Iar aceşti copii, atunci când vor creşte, se vor bucura că au, în sfârşit, ocazia să îşi arate şi ei muşchii faţă de cineva considerat inferior doar pentru că este mic de vârstă şi statură. Sau bătrân şi neputincios, aşa cum vor ajunge părinţii lor până atunci. Pentru că toate roţile de pe lumea asta se învârt, să nu uităm niciodată!

Despre oameni şi legăturile lor invizibile

Prindem un 381 în ultimul moment. Fiică-mea e extrem de bucuroasă: pe de o parte, i se pare o aventură interesantă să circule cu autobuzul, pe de alta, îi place mult să alergăm împreună – râde în hohote nestăvilite când facem asta (rar), de întoarce capul după noi toată lumea de pe stradă. Sau de pe străzi, pentru că se aude până, hăt, departe. Aş face-o mai des, dar nu mă mai ţin balamalele. Acum, de exemplu, simt câteva înţepături în zona stomacului după doar cincizeci de metri alergaţi…

În autobuz e răcoare şi destul de liber. Chiar merg binişor autobuzele astea noi (şi nu, nu sunt un vlogger plătit de PMB pentru a le face reclamă, cum au păţit ieri ruşinea băieţii ăia pe care zău dacă înţeleg de ce îi ascultă cineva). Ne aşezăm pe scaune, Luna mă ţine în continuare de mână, în timp ce se uită veselă pe geam, mergem spre un concert, deci moralul ne este deja încântat – în fine, toate bune şi frumoase. Apoi se aude un ţipăt. Nu e de spaimă sau de durere, ci de… suporter. Cineva urmăreşte, pe telefon, meciul de fotbal al echipei de juniori a României, care tocmai a început. Îl vedem de la spate, aşa cum stă aşezat pe primele scaune din autobuz. Pare un bărbat de cartier, cu douăzeci de ani şi treizeci de kile peste statutul de „băiat”, care trăieşte din plin ceea ce vede pe ecranul minuscul. Încă o ocazie la poartă, încă un strigăt, acompaniat de sunetul tribunelor, care ajunge vag până la noi, în spate.

Apoi vedem cum un alt bărbat, aparent un om al străzii, îmbrăcat sărăcăcios şi cu părul vraişte, care stă în picioare, pe culoar, se apropie încet de bărbatul cu telefonul şi i se uită, timid, peste umăr.

– Meci?, întreabă el.

– România–Anglia, îi răspunde bărbatul de cartier, fără să îşi ridice ochii din ecran.

– Cine bate?

– De-abia a început. Da’ sunt buni, dom’le, băieţii ăştia ai noştri, avem şanse!

De fapt, nu ştiu dacă exact astea au fost cuvintele schimbate de cei doi, pentru că eram prea departe pentru a auzi bine, dar cu siguranţă asta a fost esenţa.

– Vezi, Luna?, îi atrag eu atenţia fiică-mii, în scopul de a-i mai ţine o lecţie despre lume şi viaţă. Oamenii ăştia doi, în principiu, nu au nimic în comun. Nu şi-ar vorbi dacă s-ar întâlni pe stradă, ba chiar poate că bărbatul cu telefonul l-ar dispreţui făţiş pe homeless. Însă aici, în jurul unui ecran de televizor, sunt solidari, pentru că sunt amândoi suporteri ai echipei României. Face minuni echipa asta de juniori, aduce speranţe multora într-un domeniu în care ni le pierduserăm cu toţii.

Simt cum mi se umezesc uşor ochii de la atâta patriotism. Fiică-mea se uită înspre cei doi, evident interesată, dar nicidecum la fel de emoţionată ca şi mine. Aşa că plusez:

– Pentru că, vezi tu, pe lume există doar foarte puţine lucruri care pot să unească oamenii aşa cum o face fotbalul. Există sportul, în general, mai există muzica…

La „muzică” mi se umplu de-a binelea ochii de lacrimi. Muzica e călcâiul lui Ahile al meu, marea mea slăbiciune, care mă transportă, de fiecare dată când interacţionez cu ea, într-o lume a emoţiilor pure şi deosebit de puternice. Din telefon se mai aude un vuiet de tribune, omul străzii zâmbeşte, iar preaplinul ochiului meu stâng se sparge şi simt cum o lacrimă o ia în jos, pe obraz.

– … şi mai există alcoolul, găsesc eu inspiraţia de a-mi termina fraza. Sportul, muzica şi alcoolul sunt lucrurile care unesc cel mai rapid oamenii.

Şi uite-aşa, lacrimile aliniate la start în ochiul drept nu au mai căzut niciodată, şterse de biciul deosebit de prozaic al cuvântului „alcool”. Iar seara noastră între fete a continuat veselă, cu muzică bună, cartofi prăjiţi proşti şi încă un alergat după 381 la întoarcere. Pentru că unele lucruri merită toate înţepăturile din stomac de pe lume. Cum ar fi un hohot de râs de copil.