Azi am fost socksy

Oricât de relaxată aş fi fost eu ca viitoare mamă (şi am fost foarte relaxată, spre propria mea surprindere), o teamă tot am păstrat în suflet până să-mi văd bebeluşul cu ochii: să nu se nască cu vreo maladie genetică. Eram destul de bătrâni, şi eu şi tatăl (38 eu, 39 el), iar riscul de sindrom Down şi de alte câteva astfel de afecţiuni creşte odată cu vârsta părinţilor. Pentru a mă mai linişti, mi-am făcut cuminţică toate analizele recomandate de ginecolog şi mi-am impus să cred că nu vom avea probleme cu copilul, aşa cum nici ai mei nu au avut cu mine. Iar ei erau încă şi mai „săriţi” atunci când m-am născut eu: mama avea 43 de ani, iar tata 50.

Analizele au ieşit mereu bine, dar neliniştea nu mi-a trecut, mai ales că am avut parte şi de o întâmplare care a alimentat-o zdravăn. Pe când eram în luna a cincea de sarcină, am plecat în Italia, pentru o vacanţă amestecată cu întâlniri de afaceri. A fost perioada în care a început să mi se cunoască şi mie, în sfârşit, burtica, ba chiar şi primul şut de pe interior tot pe coasta amalfitană l-am primit – ţin minte că mâncam pizza în pat şi deodată s-a întâmplat ceva prin burtă ce părea diferit de digestie, iar bărbatu-meu s-a topit tot când i-am pus mâna acolo şi şi-a simţit copilul mişcând. Dar nu asta a fost întâmplarea neliniştitoare. Până să ajungem în Italia, făcuserăm o escală de o noapte în Passau, aproape de frontiera Germaniei cu Austria. Ne-am cazat la un hotel mic şi bine ascuns pe nişte străduţe înghesuite, ca de cetate medievală, apoi am ieşit în oraş să mâncăm de seară. Am găsit o terasă generoasă, cu mese lungi şi banchete de lemn, în acel stil tipic al berăriilor bavareze, şi am rămas să contemplăm munţii în timp ce aşteptam să ni se aducă felurile de mâncare comandate. Deci, să recapitulăm: seară cu temperatură plăcută, început de vacanţă, locuri noi, ţară străină, peisaje, hotel, restaurant, porumbei îndrăgostiţi în aşteptarea puiului lor… Şi atunci au apărut ei. Un grup foarte mare de tineri cu sindrom Down, care s-a aşezat la masa rezervată de lângă noi. Cred că erau peste douăzeci, fără a-i pune la calcul şi pe adulţii „normali” care îi însoţeau. Mi-a dispărut imediat toată buna dispoziţie. Pentru că, evident, am luat-o drept un semn rău: cam care era probabilitatea să mă întâlnesc nu cu unul, ci cu peste douăzeci de oameni cu sindrom Down deodată, atunci când eram însărcinată? Clar era un semn al universului că urma să nasc şi eu unul aşa…

Deşi nu îmi pica deloc bine, i-am urmărit toată seara pe tinerii aceia. Nu ştiam mai nimic despre afecţiunea lor şi sunt o fire curioasă de felul meu. Am fost surprinsă de cât de fericiţi păreau. În mintea mea, oamenii altfel, cei cu puteri limitate, oamenii care nu se pot bucura pe deplin de tot ce ne oferă viaţa nouă, celorlalţi, ar fi trebuit să fie mereu încruntaţi şi într-o suferinţă perpetuă. Dar copiii ăştia nu erau nicidecum aşa, ci zâmbeau în permanenţă şi vorbeau foarte entuziast şi gălăgios, ca orice gaşcă tânără într-un restaurant fără fiţe. Şi mi-am amintit atunci de singura persoană cu sindrom Down pe care am cunoscut-o mai îndeaproape, fără să ştiu de ce suferea, şi mi-am dat seama cât de greşit o judecasem până atunci. O chema Didina şi locuia la vreo două case distanţă de mine, în Giurgiul copilăriei mele din anii ’70-’80. Era mititică şi rotunjoară, avea probabil vreo treizeci de ani şi mergea în fiecare zi cu vreme bună de la un capăt la altul al străzii noastre. Şi înapoi. Era îmbrăcată ca de casă, cu o rochie largă şi cu papuci în picioare, peste nişte şosete scurte, şi se plimba cu pasul ei de raţă chiar şi cu orele, uneori. Dus, întors. Dus, întors. Dus… De fiecare dată când o vedeam, avea un zâmbet larg pe faţă. Se uita foarte deschis înspre oamenii pe care îi întâlnea şi chiar le spunea câte ceva, dar nu îmi aduc aminte să îi fi şi răspuns cineva. Didina nu putea să vorbească deloc clar, era ca şi cum ar fi avut limba tăiată. De fapt, chiar aşa credeam pe atunci despre ea, că nu avea limbă. Nu mai ţin minte dacă aşa îmi spusese cineva sau dacă era doar rodul imaginaţiei mele, cert este că nici măcar nu făceam efortul de a înţelege ce-mi spunea, atunci când încerca să vorbească cu mine. Cred că îmi era şi uşor frică de ea, aşa că nu îi răspundeam niciodată nimic. Dar Didina nu se supăra. Continua să zâmbească şi pleca mai departe în drumul ei, dus, întors, dus, întors, apoi trecea iar prin dreptul curţii mele, şi iar îmi zâmbea, şi iar îmi spunea ceva ce numai ea înţelegea…

Foarte, foarte târziu mi-am dat seama cât de greşit am judecat-o pe Didina. Poate că eu aveam scuza faptului că eram doar un copil pe atunci, dar care era scuza adulţilor din jur de a nu încerca să o cunoască măcar un pic pe acea fetiţă în corp de femeie care nu voia decât să vorbească cu cineva, cu oricine? Oare cum ajunseseră să o creadă periculoasă pentru noi, copiii, cu zâmbetul acela al ei şi cu ochii ce i se făceau uriaşi de fericire când se întâlnea cu cineva în nesfârşitele ei drumuri singuratice?

Nu îmi aduc aminte ce s-a mai întâmplat cu Didina. Bănuiesc că a murit mult înainte de vreme, aşa cum se întâmpla pe atunci cu cei afectaţi de sindrom. Şi nu-mi rămâne decât să sper că acest lucru s-a întâmplat pe când eu nu mai locuiam pe aceeaşi stradă cu ea. Sper că nu am fost acasă atunci când a murit, şi nu că a avut o înmormântare pe care nici măcar nu am observat-o. Sau poate că trăieşte şi azi, cine ştie?

Pe fiica mea, care din fericire s-a născut fără acel cromozom în plus, vinovat de trisomia 21 (numele mai modern al sindromului Down), am învăţat-o de mică să nu îi judece greşit pe copiii cu trăsături mai ciudate pe care îi întâlneam uneori. I-am spus că sunt nişte copii care au unele dificultăţi să facă faţă vieţii, dar care dau foarte multă iubire celor din jurul lor, iar asta îi face încă şi mai speciali decât specialii. Apoi am văzut împreună un film cu actori cu Down, din care am învăţat amândouă că sunt grade diferite de afectare, unii dintre ei putând să trăiască independent şi să se integreze foarte bine în societate, dacă sunt lăsaţi. Filmul este extraordinar, de altfel, vi-l recomand cu mare căldură dacă îl găsiţi pe undeva: e un film francez, cu Daniel Auteuil în rolul principal, şi se numeşte „A opta zi” („Le huitième jour”). Apoi i-am citit Lunei un articol despre o doamnă care s-a gândit să fabrice păpuşi cu trăsături mongoloide, ca să nu se mai simtă acei copii chiar atât de diferiţi de ceilalţi, care au păpuşi cu trăsături asemănătoare cu ale lor. Iar acum câteva luni i-am arătat filmuleţul acesta găsit pe internet, la care eu am plâns de m-am rupt. Şi asta a fost tot. Nu a fost nevoie de nimic mai mult pentru ca ea să înţeleagă ce e de înţeles, aşa cum toţi copiii pot înţelege orice, uşor, dacă cineva face un minim efort să le explice clar acel lucru.

Azi-noapte, mult după ce Luna adormise, am aflat de la televizor, din secţiunea caritabilă a emisiunii Starea Naţiei, că azi urma să fie Ziua Mondială a Sindromului Down şi că ar trebui să o sărbătorim purtând şosete desperecheate. Explicaţia e foarte drăguţă. Orice copil moşteneşte 23 de perechi de cromozomi de la părinţii săi: 23 de cromozomi de la mamă, care se întâlnesc şi se împerechează cu 23 de cromozomi de la tată. Ei bine, uneori, cam o dată la 800 de copii, la perechea cu numărul 21 apare un cromozom în plus şi se fac trei. Acesta este sindromul Down: perechea 21, 3 cromozomi. Şi de aceea a fost aleasă data de 21 martie (21.03) pentru această zi. În plus, se pare că un cromozom dintr-aceştia, privit la microscop, arată cam ca o şosetă vesel colorată. Şi cum copiilor cu Down li se întâmplă deseori să-şi încurce ciorapii… oare ce simbol mai bun se putea găsi decât ca astăzi, 21 martie, să ne încălţăm cu toţii cu un ciorap de-un fel şi unul de alt fel şi să fim socksy?

Mi-a plăcut povestea. De dimineaţă, însă, mi-am amintit de ea prea târziu, când Luna era deja îmbrăcată pentru şcoală:

– Of, am uitat să-ţi spun să îţi iei şosete desperecheate şi vesele. Dar nu face nimic…

– Da’ de ce?

– Pentru că e Ziua Mondială a Sindromului Down şi aşa se sărbătoreşte. E o poveste foarte drăguţă, o să ţi-o spun pe drum, am zorit-o eu, pentru că eram deja în întârziere, ca de obicei.

– Mai stai măcar un minut!

Şi a zbughit-o în dormitor, unde şi-a tras două şosete, peste dres şi pantaloni. Apoi am plecat spre şcoală şi i-am povestit tot despre Ziua Socksy. Ca să le poată explica colegilor ei de ce s-a încălţat aşa. Bănuiam eu că de-abia aştepta să le spună şi lor povestea, şi nu m-am înşelat. Doar ce am lăsat-o la uşa şcolii şi a început să urce scările împreună cu un coleg, că am auzit-o de departe:

– Să ştii că azi sunt socksy! Am două şosete diferite. Pentru că este ziua domnului Down!

M-a pufnit râsul, dar m-am şi întristat că a pronunţat aşa, aş fi preferat să transmită corect mai departe ceea ce aflase. Şi apoi m-am gândit că până şi-aşa, greşit, e mai bine decât deloc. În clasa ei, copiii mai speciali sunt evitaţi sau numiţi la grămadă „ţigani”, cel mai probabil din necunoaştere. Aşa că, în context, domnul Down este mai mult decât perfect. Şi îmi place să sper că la anu’, pe 21.03, vor fi mai mulţi copii cu şosetele desperecheate decât au fost azi, în toate şcolile noastre.

Anunțuri

Florile lui Yaya

Pe mama mea nu a dorit-o mama ei. Nu-i plăceau fetele, aşa că a dat-o de foarte mică spre creştere soacrei, iar ea a continuat să nască băieţi (trei la număr), pe care i-a păstrat acasă la ea.

Bunica mamei mele, cea care a crescut-o, se numea Sofia, dar nu era grecoaică. Era doar măritată cu unul. Învăţase suficientă greacă cât să se certe cu bărbatu’ pe limba lui, pentru ca el să bage bine la cap ce avea ea de spus atunci când se întâmpla, rar, să nu fie mulţumită de ceva. În general, însă, străbunicii mei se iubeau şi se înţelegeau bine, iar mama mea a crescut înconjurată de dragoste. Şi de magie. Pentru că străbunica făcea o groază de vrăji mici şi bune. Despre multe dintre aceste vrăji mi-a povestit mama mea, şi despre puţine îmi aduc aminte, pentru că ascultam cu acea ureche nepăsătoare a copilului preocupat de treburile lui. Ştiu că ghicea viitorul, pur şi simplu, fără ajutorul zaţurilor sau juveţilor de hârtie. Că alunga deochiul cu un descântec şi că făcea în general vrăji de dragoste şi de sănătate. Vindeca de epilepsie, considerată la vremea respectivă boala diavolului, săpând după cărbuni încinşi în locul în care bolnavul avea o criză. Şi dăruia viaţă sigură bebeluşilor firavi după ce îi scălda în apa rece a Dunării, de Bobotează. Dar „vraja” care a marcat-o cel mai profund pe maică-mea, habar nu am de ce tocmai aceasta, a fost felul în care se trezea bunica ei, în fiecare an, într-o dimineaţă de sfârşit de iarnă, ieşea în faţa uşii şi spunea: „Să fie primăvară”. Apoi se apleca, lua un pumn de ţărână de pe jos şi îl presăra cu un gest larg prin curte. Apoi venea primăvara. Iar pe locul în care străbunica „sădise” ţărână, răsărea tot timpul anului pătrunjel.

A moştenit şi mama parte din darurile străbunicii. Ghicea şi ea viitorul, dar ajutată de ceşti de cafea şi de pachete de cărţi de joc (iar în cazul meu, de telepatie: ştia aproape tot ce făceam când eram plecată de-acasă). Descânta şi mama de deochi – dar cine oare nu descânta pe vremea copilăriei mele? Avea inteligenţa, instinctul şi determinarea necesare pentru a reuşi, ca prin magie, în absolut orice îşi punea în minte. Şi mai avea ceva extraordinar, tot rezultat al imensei energii pozitive pe care o risipea în jur: darul vindecării. O rană îngrijită de mama se vindeca de două ori mai repede decât oricare alta, un animal bolnav se revigora în prezenţa ei, iar o floare ofilită pe care punea mama mâna arăta ca nouă a doua zi.

Acum câţiva ani, când era deja ea însăşi bolnavă şi evident înspre apusul vieţii, mama a găsit în debara câţiva bulbi de flori. Îi luase din curtea casei noastre de la Giurgiu, de care a trebuit să se despartă atunci când a devenit clar că eu nu mă voi întoarce niciodată acolo şi când se mutase într-un apartament de bloc, în Bucureşti. Să-mi fie aproape. Împachetase bulbii într-o foaie de ziar şi îi pusese în debara. Iar acum, după mulţi ani de aşteptare – spre zece, poate – avea din nou la dispoziţie o bucată mică de pământ pentru bulbii ei, în curtea bărbatului meu, tot din Giurgiu. I-a cerut voie să îi sădească într-un pătrăţel de grădină nefolosit, înghesuit între gardul opac şi peretele casei, un loc unde cu greu pătrund razele soarelui şi unde era sigură că nu ar fi deranjat cu nimic. Apoi, nu după multă vreme, mama a murit.

De câţiva ani încoace, primele semne ale primăverii din curtea bărbatului meu sunt narcisele galbene ale mamei mele. „Florile lui Yaya”, cum le-a botezat fiică-mea. Acoperă tot colţişorul de grădină în care au fost sădite. Şi anul acesta au înflorit primele, ca de obicei, numai că astăzi a dat îngheţul peste ele, cu acea ploaie neaşteptată care a îmbrăcat în pojghiţă tare tot ce a atins. Probabil că mâine vor fi deja ofilite. Dar nu moarte. Ştiu sigur că vor înflori din nou la anu’, că doar nu le-o înfrânge o biată chiciură după o viaţă atât de încercată. Şi tare mi-ar plăcea ca mama să afle, cumva, de acolo de unde o fi acum, că florile ei sunt încă pe pământ. Că are şi ea pătrunjelul ei fermecat.

O Rablă memorabilă

«Pe la începuturile firmei mele, am avut un client care lucra în Poliţie. Pe vremea aceea nu erau restricţionate numerele de înmatriculare de maşini cu DEP şi SEN, ca acum. Şi clientul ăsta mi-a zis:

– Ia-ţi un număr dintr-ăsta şi n-o să ai niciodată probleme.

Mi-am luat două, să fie. Aveam atunci o Dacie 1300 şi un BMW seria 5 luat la mâna a doua. Şi chiar aşa a fost: nici măcar o singură amendă nu am luat, în ani de zile cât am condus maşinile alea. Memorabil a fost poliţistul care m-a oprit pentru viteză, cu radarul, între Piaţa Romană şi Piaţa Victoriei – m-a văzut, mi-a făcut semn să opresc, m-am conformat.

– Bună ziua. Maior Cutare sunt. Spuneţi-mi, vă rog, numărul dumneavoastră are vreo relevanţă în plan real?

– Da.

Cu mare nonşalanţă începusem să scot “da”-ul ăsta de când mă prinsesem că nu stătea nimeni să îmi verifice spusele. Poliţistul s-a uitat un pic încurcat spre celelalte două maşini oprite în spatele meu. Apoi mi-a zis:

– Daţi-mi actele.

– N-am.

Aveam, dar m-am gândit că era mai sigur să nu i le dau.

– Daţi-mi CEVA, a insistat poliţistul rugător. Doar să vadă cei din spate că vă iau o hârtie.

Prima hârtie la îndemână mi-a fost o factură. O ţin minte şi-acum, era de la Romstal. Poliţistul s-a întors cu spatele spre celelalte maşini şi a început să “răsfoiască” preocupat factura. Apoi s-a dus şi la ceilalţi, şi la maşina de poliţie şi, când în sfârşit s-a întors la mine, mi-a spus:

– Puteţi pleca. Vă rog să nu mai depăşiţi viteza legală. Şi aveţi grijă că mai e un radar un pic mai încolo.

Am plecat răsuflând uşurat. Abia când am ajuns la destinaţie mi-am dat seama că uitasem factura la el. Iar recuperarea acesteia s-a dovedit mult mai complicată decât scăpatul de o amendă. M-am întors după poliţist, nu mai era la post, m-am dus la altul să îl întreb unde ar putea fi colegul, m-a trimis să întreb la secţie, era la mama naibii, într-o altă parte a Bucureştiului… Am luat-o ca pe o sancţiune pentru că, totuşi, făcusem o contravenţie.

Uneori, numerele astea m-au ajutat să ajung mult mai repede acolo unde aveam treabă. Veneam odată de la Constanţa, eram cu un prieten în maşină şi, într-o localitate, ne-a oprit radarul. Avusesem viteză cam mare, ce e drept… Dar în momentul în care am dat jos geamul să vorbesc cu poliţistul, prietenul meu a văzut trecând ca fulgerul pe lângă noi o coloană oficială formată din Audi-ul unui senator şi două maşini de poliţie. Şi a zis :

– Of, ia uite şi pe-al nostru cum trece…

– Aoleu, sunteţi în coloană?, a tresărit poliţistul.

– Da, am răspuns eu cu tupeu.

– Mă scuzaţi, hai, grăbiţi-vă şi drum bun!

Şi ne-am grăbit, deh, că nu se putea să nu îl ascultăm pe domnul poliţist!

Dar cea mai tare a fost când am fost ajutat să ajung mult mai repede într-un loc în care NU aveam treabă. De-abia intrasem în Bucureşti odată, eram la Luică şi am trecut pe galben. Imediat după mine, din lateral s-a pornit în trombă o maşină de poliţie cu girofar. M-am tras cât mai pe dreapta, să le fac loc, dar nu mă depăşeau şi mi-a fost clar că mă luaseră la ochi. Deşi zău dacă înţelegeam de ce, fusese doar galben, nu roşu! Când au ajuns în dreptul meu, s-au urcat pe linia de tramvai şi mi-au făcut semn să deschid geamul:

– Mergeţi la cameră?

Evident că am zis că da, deşi pe moment, nu prea am înţeles de ce mă întreabă aşa ceva, dar orice era mai bun decât “Trageţi pe dreapta şi actele la control!”.

Mi-am dat seama repede că era, de fapt, Cameră. Cu C mare. În două minute am ajuns la Piaţa Unirii, cu ante-mergător cu girofar şi preponderent pe linia de tramvai. Acolo mi-au făcut semn să o iau la stânga, pe unde drumul se vedea lin şi fără obstacole până la Camera Deputaţilor, din Palatul Parlamentului. Am luat-o, ce să fac? Apoi, când m-am asigurat că nu mă mai vede nimeni, am cotit-o în direcţia în care aveam cu adevărat nevoie să merg.»

Poveştile lu’ bărbatu-meu. Râdem împreună când le spune, dar îl şi văd nostalgic după alte vremuri, în care tinereţea compensa orice alte neajunsuri ale vieţii. Şi după maşinile astea cu DEP cred că e uşor nostalgic, ambele l-au purtat cu bine şi, iată, fără nicio pagubă ani mulţi de zile. BMW-ul l-a vândut mai demult, când a făcut upgrade la marca aceea, dar Dacia, bătrâna Dacie 1300 l-a ajutat până de curând, când a ajuns o rablă în toate sensurile cuvântului. Şi chiar şi-aşa l-a ajutat. A dat-o prin programul Rabla şi şi-a luat la schimb o drăgălăşenie de Citroën cu o reducere serioasă de preţ. Fiică-mea a dansat de bucurie în garaj la dealer când a descoperit ecranul ăla uriaş de pe bord şi că îşi poate auzi în boxe muzica de la telefon, aşa cum văzuse la prietena ei.

Şi lu’ bărbatu-meu îi place de ea, a împodobit-o un pic în culorile preferate şi acum se plimbă cu ea, mândru că are maşină brandată.

Deci vă pot confirma astfel că programul Rabla chiar funcţionează, în caz că aveaţi dubii. Dacă aveţi rable de dat, dar vă simţiţi legaţi sentimental de ele, daţi-le cu încredere la schimb şi păstraţi amintirile în scris, aşa ca mine, ca să nu le uitaţi la bătrâneţe…

Atunci când vorbele rănesc şi inconştienţa ucide

Acum nouăsprezece ani pe vremea asta, încă îmi mai doream să mor, la câteva luni după o mare decepţie din dragoste. M-am urcat atunci în maşină şi am hotărât să nu mă mai întorc, decât dacă se întâmplă o minune. Şi minunea s-a întâmplat, iar eu m-am întors, însă poate că o să povestesc altădată despre asta. Acum vreau să vă povestesc despre psihiatrul la care am fost dusă de către un prieten după acea escapadă periculoasă a mea. Prietenul meu era francez şi el însuşi trecut printr-o experienţă asemănătoare, cu câţiva ani înainte. Nu-şi revenise niciodată complet şi urma un tratament cu antidepresive – lucru care se întâmplă şi acum, de altfel; sunt lucruri pe care nici măcar nu le bănuieşti că te pot marca pe viaţă. Deci el ştia foarte bine câtă importanţă trebuia să aloce unui comportament care majorităţii românilor i s-ar fi părut neînsemnat: o fată iubeşte un băiat, băiatul pleacă, fata suferă şi afirmă că vrea să moară, dar nu va muri, pentru că toate trec de la sine, trebuie doar să ai puţină răbdare şi să o laşi în pace să-şi revină. Francezul mai ştia şi că psihiatria e o ramură medicală ca oricare alta, care se ocupă de afecţiuni reale, nu imaginare, şi că nu e nicio ruşine să mergi la un astfel de medic atunci când ai nevoie de ajutor. S-a interesat, deci, de numele unui psihiatru bun şi aşa am ajuns noi la dr. Florin Tudose, care pe atunci oferea consultaţii acasă, cred, pentru că a casă arăta acel apartament de bloc vechi în care am intrat. Prietenul meu i-a povestit în linii mari despre mine şi a încheiat zâmbind:

– Nu ştiu sigur dacă şi-ar fi dus planul până la capăt, dar pentru orice eventualitate cred că este mai bine să fie supravegheată şi ajutată acum.

– Aţi făcut foarte bine, l-a asigurat Tudose. Într-adevăr, nu toţi oamenii care anunţă că vor să se sinucidă o şi fac până la urmă, dar procentul acestora este de 50%, totuşi. Iar cu o şansă din două ca cineva chiar să moară nu e deloc de glumit.

M-am mai dus de câteva ori acolo, nu mai ţin minte exact de câte, pentru psihoterapie. Nu îmi plăcea de domnul respectiv (mai târziu am învăţat şi eu psihologie şi am aflat despre transfer şi alte condiţii necesare pentru ca o relaţie terapeut-pacient să funcţioneze eficient). Iar ceea ce îmi displăcea cel mai tare era că nu îmi simţeam trăirile protejate de siguranţa confidenţialităţii promise. În primul rând, cabinetul era separat de sala de aşteptare de o uşă cu sticlă, şi ea veche, prin care se auzea aproape tot ce se discuta înăuntru. Şi aşa cum eu îi auzeam pe cei dinaintea mea, la fel îmi închipuiam că şi pe mine mă poate auzi oricine aştepta la programarea de după. În al doilea rând, medicul acela se comporta ca o ţaţă dornică de bârfe suculente; fostul meu prieten era o persoană cunoscută şi avusesem în cercul de prieteni o groază de vedete, iar medicul, în loc să mă întrebe cum mă simţisem eu într-o anumită împrejurare, îmi punea mai ales întrebări despre viaţa privată a acelor vedete, cu un zâmbet lacom de senzaţional în colţul gurii, pe care nu şi-l putea cenzura şi pe care eu nu-l voi putea uita vreodată. Am renunţat deci rapid să mă mai duc acolo, dezgustată de atitudinea sa. Însă l-am revăzut, din ce în ce mai des, la televizor. Era unul dintre pionierii psihiatriei româneşti de după Revoluţia din ’89, a făcut enorm pentru medicina de profil de la noi, dar cred că la un moment dat a luat-o el însuşi pe o cale greşită. Pentru că ajunsese să judece oameni necunoscuţi, de la distanţă, din poziţia confortabilă a unui fotoliu de studio TV, punând verdicte necruţătoare asupra moralităţii, inteligenţei şi sănătăţii lor mintale, bazate doar pe câteva comportamente publice ale respectivilor oameni. Cu acelaşi zâmbet pe care mi-l aminteam din cabinet.

Şi eu fac aşa. Sunt o pasionată observatoare a semenilor mei şi pun des etichete care se dovedesc juste în aproape toate cazurile, dar pe care nu le trâmbiţez prin reviste de cancan. Cu atât mai puţin aş face asta dacă aş fi o personalitate publică, capabilă de influenţarea maselor. Nu ar fi etic.

Dr. Florin Tudose a murit acum câţiva ani. Am rămas cu impresia amară că a luat cumva înapoi binele pe care îl făcuse la viaţa lui psihiatriei, deschizând calea reprezentaţiilor de psiho-circ televizate. Pentru că au urmat după el şi alţii care au răspuns chemărilor realizatorilor de emisiuni pentru a discuta despre un caz sau altul, în calitate de specialişti. Şi i-am văzut şi pe aceştia rezistând o vreme în partea deontologică a profesiei lor, cu exprimări obiective şi care să nu lezeze individul în cauză, indiferent de natura delictului său, cu discursuri de popularizare a ştiinţei utile oamenilor de rând, cu îndemnuri de a fi consultaţi specialiştii în cazurile cu care aceştia nu reuşesc să se descurce singuri… Apoi trecând şi ei, uşor-uşor, în partea cancanurilor, a verdictelor şi a judecăţilor de valoare pripite şi trufaşe. Iar ultimul exemplu este cel de azi, al psihiatrului Gabriel Diaconu. Şi pe acest medic l-am apreciat atunci când a apărut în mass-media, aşa cum apreciez pe oricine pare a fi pasionat de profesia sa şi care face eforturi susţinute pentru a-şi ajuta semenii. Ştiam că lucrează cu depresivi, că are planuri pentru victimele demenţei şi mă bucuram că cineva cu charisma şi vizibilitatea sa pledează neobosit pentru (re)cunoaşterea semnelor acestor boli şi acceptarea bolnavilor în societate, în vederea tratării lor cât de eficient se poate cu mijloacele de care dispunem în ziua de azi. Apoi şi el a început să fie sunat, cum era Tudose pe vremuri, la orice crimă ţine pagina de gardă a zilei, şi să îşi dea cu părerea asupra unor lucruri pe care, de fapt, nu le cunoaşte.

Momentul în care a dispărut şi fărâmiţa de credibilitate pe care o mai avea în ochii mei a fost acum o lună, două, când a făcut un portret-robot pedofilului din lift, pe baza unei filmări punctuale şi neclare şi a literaturii de specialitate. După cum se ştie, omul a fost prins la ceva vreme, iar portretul acela nu se potrivea mai deloc, dar nici nu a fost retras măcar de pe pagina de Facebook a medicului, deşi aşa cred că ar fi trebuit să procedeze, şi cu scuze. Iar afirmaţiile lui de astăzi au fost un fel de cireaşă de pe tort, pentru care cred şi mai puternic că ar trebui să îşi ceară scuze. Astăzi s-a aflat despre un caz cutremurător, al unei mame care şi-a ucis fetiţa de patru ani, aparent fără motiv, mobil sau istoric. Doar când scriu cuvintele astea şi de-abia mai pot să respir, atât de teribilă mi se pare povestea şi atât de multă suferinţă “simt” în spatele ei. Şi ştiu că se vor mai afla multe în zilele ce urmează, şi că vor fi dovedite iar semne care au fost ignorate sau afecţiuni psihice neglijate – lucruri care mă revoltă teribil, pentru că multe tragedii ar putea fi evitate dacă s-ar observa aceste semne, şi multe vieţi salvate. Dar cel mai mult m-a revoltat azi faptul că dr. Diaconu şi-a dat cu părerea asupra mamei criminale, de la distanţă şi imediat după aflarea veştii, în felul următor:

„Nu m-a șocat [să aflu] că făcea parte dintr-un cult neortodox.”

Acesta a fost primul lucru pe care l-a găsit cu cale să-l spună, dintr-o listă ceva mai lungă de cauze presupuse ale crimei (pentru conformitate, aici).

Eu sunt atee, deci clar nu sunt părtaşa niciunui fel de cult religios. Dar niciodată nu mi-aş permite să judec pe cineva drept potenţial criminal doar din perspectiva apartenenţei sale religioase. Cum poţi reduce o viaţă de om, cu suişuri şi coborâşuri, cu necazuri, şocuri şi căderi nervoase, o viaţă de mamă de copil mic, obositoare şi epuizantă de orice energie până la un moment dat – cum poţi reduce toate astea la o dogmă sau la un moment în care acel om (acea mamă) a considerat că cel mai bine îl găseşte pe Dumnezeu între zidurile unei anumite biserici? De ce să arunci anatema asupra unui cult întreg când nu există absolut nicio probă că acel cult are vreo legătură cu drama întâmplată? Şi nici statistici cum că oamenii de o anumită credinţă ar fi mai criminali decât alţii (deşi mi-e teamă că o astfel de statistică, dacă s-ar face, ar ieşi tocmai în favoarea oamenilor care îşi aleg Dumnezeul conştient şi la maturitate, nu pe cei care doar de formă fac parte dintr-o Biserică, pentru că aşa au fost botezaţi pe când habar n-aveau ce se întâmplă cu ei sau pentru că “aşa se cade”).

Aş vrea să cred că voi auzi nişte scuze în spaţiul public în următoarele zile. Că oamenii îşi vor vedea mai mult de treburile lor decât să îi judece pe alţii, cu atât mai puţin atunci când aceia sunt căzuţi la pământ. Sau că îşi vor folosi timpul, cunoştinţele şi vorbele pentru a-i ajuta pe cei care au evident nevoie de asta, înainte să ajungă la fapte atât de îngrozitoare. Şi înainte ca un alt copil să plătească cu viaţa încrederea necondiţionată pe care şi-a pus-o în cea mai dragă persoană lui, mama…

De 8 martie, pentru Mamele de tot felul

Au trecut aproape 15 ani de-atunci, dar încă îmi amintesc că eram emoţionată în legătură cu întâlnirea ce urma. Nu că nu m-aş emoţiona des sau că nu mi-aş face griji şi planuri meticuloase pentru orice întâlnire pe care o am în program. Dar aceasta urma să fie o premieră pentru mine din mai multe puncte de vedere. În primul rând, pentru că nu mai cunoscusem suficient de îndeaproape nişte americani, încât să fiu invitată la ei acasă. Vedem atât de multe filme americane şi aflăm atât de multe ştiri despre ţara aceea la televizor, astfel încât avem impresia că îi cunoaştem pe toţi locuitorii ei, dar câţi dintre noi am pus, de fapt, degetul pe un american în carne şi oase? Iar eu urma să pun degetul nu pe un american oarecare, ci pe unul care lucra la o agenţie din alea despre care tot prin filme auzim de obicei. Ceea ce mi se părea de departe cel mai tare lucru! Mă mai intersectasem eu la viaţa mea cu oameni cu profesii interesante, de la producători de filme la ambasadori şi de la ofiţeri sub acoperire la prinţi (dacă a fi prinţ poate fi considerată o profesie), dar cu agenţi din aceia făcuţi celebri de Hollywood, niciodată. Îmi închipuiam un bărbat frumos, înalt şi atletic, cu ochi mustind de inteligenţă si un zâmbet hipermasculin agăţat etern într-un colţ de gură…

– Hello! Bine aţi venit, haideţi, intraţi!

Absolut nicio legătură între portretul-robot din mintea mea şi bărbatul plinuţ şi cu înfăţişare perfect anostă care ne-a deschis uşa. Doar ochii erau clar ai unui om inteligent, în rest am simţit o mică dezamăgire… Dar una şi mai mare urma să vină de la nevastă-sa, care m-a luat imediat în braţe de parcă nu ne mai văzuserăm dintr-o copilărie luminoasă şi comună:

– Vaaaai, ce mă bucur că ai venit! Prietenul tău ne-a povestit multe despre tine, de-abia aşteptam să te cunosc!

Şi m-a pupat cu foc dar din vârful buzelor pe amândoi obrajii, în acel stil afectat pe care îl văzusem tot prin filme şi pe care îl detestasem întotdeauna. Iar cireaşa de pe tort a fost când m-a luat de braţ şi m-a tras după ea:

– Hai, fată, să-i lăsăm pe băieţi cu ale lor şi tu vino cu mine, să-ţi arăt casa!

Sunt multe lucruri pe care le urăsc pe lumea asta, dar segregaţia pe sexe la întâlniri, discuţiile “de fete” care trebuie purtate în alte camere decât cele “între bărbaţi”, vizitatul unor case care nu-mi trezesc nicio curiozitate – toate astea sunt în vârful topului lucrurilor care mă enervează în mod deosebit. Am fost mereu un pic masculină în fire şi preocupări, am preferat prietenii bărbaţi şi am privit întotdeauna din afară către conversaţiile despre modă, bărbaţi, cancanuri, electrocasnice, reţete, cosmetice etc. etc. etc. Iar acum eram plimbată printr-un apartament, aranjat cu gust, e drept, de către cineva care turuia încontinuu şi incredibil de feminin despre ce-a mai gătit, şi de la ce magazin cu decoraţiuni interioare a găsit lampa aia superbă, “N-o să-ţi vină să crezi, fată, la ce preţ!”, şi despre bărbatu-său care e mai mereu ocupat “cu ale lui, dragă, ştii tu cum sunt toţi”… Mă întrebam dacă este autentic sau doar un personaj, atât de multe clişee erau adunate în această nevastă de telenovelă americană care-şi ţinea o mână în poziţie de plimbat o poşetă imaginară şi care îşi dădea ochii peste cap de fiecare dată când îmi spunea ceva “terrible” după părerea ei.

Însă atunci când s-au mai diminuat stupefacţia iniţială şi impulsul iniţial, de respingere, m-am convins că era pe bune, nimic prefăcut, nimic jucat. Aşa se născuse. Şi, dacă mă gândeam mai bine, nici măcar nu îmi displăcea chiar atât de tare. Punea un entuziasm uimitor în tot ceea ce făcea, în felul în care îmi arăta fiecare colţişor al casei de care se ocupa vizibil cu multă dăruire, în dragostea cu care îşi bârfea gălăgios partenerul, cu micile sale defecte, aşa încât să audă şi el din camera de alături, în felul în care stătea foarte aproape de mine, cu un braţ mereu gata să mă protejeze de ceva, orice ar fi putut să mă deranjeze. Apoi mi-a deschis uşa de la ultima cameră:

– Iar aici… Ta-daaa! Aici va veni Copilul!

Copilul, da. Am auzit clar majuscula din pronunţie. Ştiam că aşteaptă un copil şi eram deja pregătită sufleteşte să suport şi poveşti pe subiectul acesta, care nici el nu mă interesa deloc pe atunci. Eu nu mi-am dorit niciodată copii, nu mă atrăgeau nici ai altora şi în niciun caz nu îmi închipuiam că voi ajunge la un moment dat să pun viaţa unuia mai presus de orice – mai presus de viaţa mea – aşa cum mi se întâmplă acum. Perechea aceasta de americani, însă, îşi dorise un copil de foarte multă vreme şi, bineînţeles, nu putuse avea unul. Până când găsiseră o femeie dispusă să le “fabrice” ea un copil, cu ovulul ei şi în uterul ei. O mamă purtătoare pe care acum o aşteptau să nască, de pe o zi pe alta, şi să le trimită în curând spre bună creştere Copilul viselor lor. În acea ultimă cameră, aşezaseră în centru un pătuţ, de vis şi el, cu danteluţe şi cu baldachin, câteva piese de mobilă alese cu pricepere şi mai multe pluşuri uriaşe pe margini, şi ele în aşteptarea unui stăpân mititel care să le dăruiască viaţa pentru care fuseseră concepute. Şi îl mai aştepta ceva aici pe acel copil: foarte, foarte multă dragoste. Aproape că o puteam atinge în aer în acea cameră, o vedeam în ochii plini de lacrimi ai viitoarei lui mame, o auzeam în vocea ei, gâtuită de emoţie, atunci când îmi povestea ce fericire i-a lovit şi cât de norocoşi se simt pentru că vor putea fi părinţi (ai unei fetiţe, cum arătaseră ecografiile), chiar şi în situaţia specială a cuplului lor.

Şi atunci am ştiut că va fi cea mai bună mamă posibilă pentru acel copil. Pentru că avea inima plină de iubire pentru un sufleţel, deşi acesta nu se născuse încă. Pentru că îşi adora evident soţul, deşi îi trimitea mici înţepături drăgăstoase. Pentru că era mai femeie decât mine şi decât orice femeie pe care o cunoscusem eu, deşi o chema John şi era un bărbat, de fapt. Pentru că mamele pot fi de foarte multe feluri, dar doar cele cărora le strălucesc ochii aşa ca lui John, când vorbea de copilul lui nenăscut de el, îşi merită cu adevărat acest titlu. La mulţi ani lui John şi tuturor celorlalte mame adevărate din lume!

Raport de mărţişor

Aşa a arătat lista de mărţişoare a fiică-mii de anul acesta:

În fine, prima ei versiune, pentru că s-a mai îmbogăţit ulterior… Mi s-a părut înţelept să luăm vreo 30 de mărţişoare asemănătoare, pentru că mi-era teamă că nu va mai ţine minte pe cine a scris aici. Desigur, cu excepţia lucrurilor deosebit de clare, precum: „Micuţa de la dansur (!) care a fost cu mine şi cu Mara în echipă”. De fapt, majoritatea mărţişoarelor nu au fost luate, ci “amenajate” de noi. Am găsit întâmplător un magazin cu materie primă pentru bijuterii şi alte aranjamente, un fel de rai pe pământ pentru nişte persoane ca noi, care adoră lucruşoarele mici, şi ne-am servit de-acolo pe alese cu mărgele şi pandantive care mai de care mai drăguţe, pe care le-am băgat în sticluţe mici cu dop de plută, şi am completat spaţiul cu ceai parfumat, şi cu bucăţele de mere şi de căpşuni liofilizate, şi cu bobiţe de levănţică, şi cu boabe prăjite de cafea, astfel încât deschiderea “mărţişorului” să fie şi o surpriză olfactivă plăcută.

Tot ce e cu S în listă e de la şcoală (C.S., N.S., O.S., R.S. etc.), aşa că i-am propus fiică-mii, ca să simplificăm, cum se întâlneşte cu cineva pe hol, cum să îi dea un mărţişor. Cu cineva de sex feminin, desigur. Pentru că de vreo doi ani încoace nu mai vrea să dea mărţişoare şi băieţilor, aşa cum făcea la grădiniţă şi un pic în clasa pregătitoare. Şi zău dacă înţeleg de ce, pentru că avea un succes nebun cu ele: băieţii care primeau mărţişoare de la ea erau atât de surprinşi şi de bucuroşi, încât îi dădeau cu dobândă la schimb, uneori şi câte trei mărţişoare primea de la un singur băiat. Dar ceva s-a întâmplat la un moment, probabil a râs cineva de ea, cum se întâmplă mai mereu prin şcolile noastre, şi de atunci nu a mai dus nimic băieţilor. Anul ăsta i-am dat totuşi la ea o pungă cu ciocolăţele şi am sfătuit-o să îi servească pe băieţi, atunci când vin să-i dea mărţişoare. Se pare că a avut un oarecare succes şi în felul acesta…

Nici adulţii de la şcoală nu s-au aflat chiar toţi pe lista ei, aşa cum erau anul trecut. Nu se vede nicăieri P.S., femeia de serviciu mai nouă, care îi terorizează atât de tare pe copii, încât preferă să îşi înghită guma de mestecat decât să o arunce undeva pe unde ar putea-o găsi ea. Însă cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, P.S. a făcut o glumă prietenoasă cu copiii fix în ziua de 1 martie, aşa că Luna s-a hotărât ad-hoc să-i dea şi ei un mărţişor, din rezerve.

– Trebuia să o premiez cumva pentru că s-a purtat frumos, mi-a explicat Luna, aşa o motivez să fie drăguţă cu noi şi altădată.

– Şi azi a fost drăguţă după ce i-ai dat mărţişorul?

– Ǎăă… nu.

Deci de la teoriile motivaţionale şi până la dovezile concrete că acestea chiar funcţionează s-ar putea să fie o oarecare distanţă temporală. Mai aşteptăm.

Revenind la lista noastră, evident că pe ea se află şi tatăl Lunei, care a fost nevoit să poarte şi anul trecut în piept mărţişorul de la ea, altfel ieşea cu scandal. Noroc că e în Giurgiu, la graniţa cu Bulgaria, unde mărţişoarele se dau bărbaţilor. Şi noroc că îi dăduse un Snoopy din oţel tare decent.

Pe listă mai apare şi Mariana, cea care ne ajuta pe vremuri cu menajul tot la Giurgiu. Este persoana pe care o bombăne Luna de fiecare dată când nu-şi mai găseşte câte vreun lucru rătăcit în haosul din camera ei: „Iar a făcut Mariana curat?!”. Deşi Mariana a plecat în Italia acum vreo cinci ani. Dar Lunei îi trebuie un ţap ispăşitor pentru propria ei dezordine. Şi îi era şi dragă. Aşa că e pe listă.

Tot la categoria persoane dragi intră şi stomatoloagele Lunei: Dr. B.p. şi Dr. B.m.b. Fiind noră şi soacră, le cheamă pe amândouă Blajin, deci avem aşa: doctoriţa Blajin-proteze şi doctoriţa Blajin-mama-băiatului. Lor le-a făcut prietena noastră Coca nişte broşe drăguţe, din FIMO, perfect potrivite unor stomatoloage. Şi tot broşe asemănătoare le-a făcut tuturor doctoriţelor şi asistentelor pe care le cunoaştem, mi s-au părut o combinaţie drăguţă şi utilă de mărţişor cu ecuson pe care, oricum, medicii îl poartă de obicei în piept.

Nu puteau lipsi din gândurile noastre nici vânzătoarele preferate ale Lunei. Aşa că lor le-am pregătit câte un mic săpunel în formă de fluture făcut de Valeria, care pe lângă faptul că mirosea frumos mai avea şi avantajul că putea deveni util cu adevărat. Iar în ziua de 1 martie am făcut un mic turneu prin cartier, ca să le dăruim pe toate: vânzătoarei de ziare de la care nu mai cumpărăm regulat reviste, ca pe vremuri, dar care a fost mereu drăguţă cu noi, celor două vânzătoare de la magazinele alimentare de la colţ, cu care Luna stă frecvent la taclale la per tu, deşi suspectez că i-ar putea fi bunici, şi celor două vânzătoare de la librărie, dintre care doar una e amabilă (“dar n-ai cum să îi dai doar ei, mama, nu-i aşa?”). I-am dat ceva şi casierei de la Mega Image de la care am făcut cumpărături în acea zi şi care părea cam tristă, dar s-a luminat imediat la faţă când a auzit-o pe fiică-mea cu “O primăvară frumoasă!”, întinzându-i o zdrăngănea. Dar cea mai impresionată a fost vânzătoarea de la “La Tati”, un magazin de produse de panificaţie de la care cumpărăm doar din an în paşte câte ceva. Este o doamnă mai în vârstă, care este întotdeauna, dar întotdeauna zâmbitoare, face glume cu clienţii şi îi răspunde la fel de solemn Lunei atunci când aceasta o salută politicos şi îi cere câte o bezea sau o brioşă. Deşi suspectez că lucrează multe ore pe zi, în fiecare zi. Genul de vânzătoare de la care ai vrea să ai ce cumpăra mai mult, pasăre rară în zilele noastre, în care se înmulţesc magazinele unde mă simt efectiv prost când intru (şi unde de obicei nu revin, dacă am de ales). Doamna era la uşa magazinului când am trecut noi, iar Luna s-a dus să-i dea mărţişorul. Iniţial a crezut că vrea să cumpere ceva şi i-a ţinut uşa să intre. Iar când a văzut că s-a dus la ea doar pentru mărţişor, i-a pupat mai întâi mâna, cu acel gest pe care îl fac oamenii când le e drag de cineva. Apoi a pupat-o şi pe obraji, pe unde a apucat.

– Bine că nu era rujată, pentru că altfel nu mă mai recunoşteai acum, cât de roşie aş fi fost peste tot, a bombănit Luna la întoarcere, dar şi ea vădit emoţionată de emoţia doamnei.

I-am urat şi eu doamnei, de la distanţă, multă sănătate.

– Dar de unde şi până unde…?, m-a întrebat ea mirată de gestul nostru.

– Pentru că sunteţi mereu drăguţă cu noi, i-am răspuns. Este un mulţumesc, de fapt.

Repet, a fost doar un fluturaş de săpun, de câţiva lei. Uneori, e de ajuns doar atât pentru a aduce zâmbetul pe faţa cuiva, indiferent cât de trist sau obosit ar fi.

Turneul de livrat zâmbete a continuat pe seară, în bloc, cu câteva băbuţe din vecini (mai puţine ca anul trecut, din păcate, pentru că una dintre ele a murit între timp). Iar Luna a petrecut o seară minunată, aranjând şi re-aranjând prada cu care a venit acasă. O pradă mai săracă anul acesta, şi din cauza zăpezilor, care au făcut ca nu toţi copiii să vină la şcoală în ziua de întâi martie. Iar speranţele de recuperare ale Lunei s-au năruit atunci când a văzut că mai mulţi băieţi care au ajuns în sfârşit la ore lunea următoare nu au adus nimic, deşi trecuseră doar câteva zile. Sincer, şi mie mi s-a părut un gest urât: sunt doar două fete în clasa ei, chiar nu cred că ar fi fost un capăt de lume să vină cu două bucăţele de plastic la şcoală, care iată cât de multă bucurie le pot aduce celor care le primesc.

În concluzie, a fost un an în care a primat calitatea în faţa cantităţii. Pentru că am primit mărţişoare puţine, dar foarte frumoase, cum ar fi brăţara primită de Luna de la veterinar (are copil mic şi i-am trimis şi lui o jucărioară, şi bine că nici el nu era rujat!) sau îngeraşul din sticlă făcut de Lăcrimioara, o altă prietenă de-a noastră care are mâini pricepute:

Un îngeraş pe care Luna l-a purtat în fiecare zi de atunci, cu acea sclipire de bucurie în ochi pe care o are orice copil atunci când primeşte un dar frumos, fie el cât de mic sau de ieftin. Un semn că cineva s-a gândit la el.

Perle FB 12

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Februarie 2017 (continuare)

– Mama, uite, semăn cu omul ăla care e mereu peste tot şi e îmbrăcat în negru.

– Care om??

– În negru cu dungi. Şi are şi o pălărie neagră.

– ??

– Şi pantofi negri, aşa… eleganţi.

– ??

– Şi e vopsit pe faţă…

– ??

– Şi e mim.

– Ah, ok.

–––––

– Mama, fii atentă, că am un dans nou!
Mă aşteaptă să mă instalez pe canapea, se asigură că beneficiază de toată atenţia mea şi apasă pe butonul de play. Al mp3 player-ului ei. Care e conectat la o pereche de căşti. Care se află pe urechile ei. Deci urmează un dans interesant şi exaltat, dar mut. Fac eforturi să rezist în public, dar pe la minutul 2 o opresc:
– Ştii cum facem? Mâine, pe lumină, reiei numărul ăsta ca să te pot filma. Că acum nu s-ar vedea bine… şi eşti tare drăguţă… şi e păcat să nu păstrăm o astfel de amintire…
Până aici mi-a fost. NU mai rezist şi pufnesc în râsul ăla de mi-l reţin de două minute încoace.
– De ce râzi?, mă întreabă bănuitoare.
Îi văd începutul de dezamăgire în ochişori şi zău dacă pot să o las aşa.
– A fost extraordinar, Luna, o iau eu prin învăluire. O coregrafie excelentă, tu eşti frumuşică foc, te mişti bine… Da’ nu am mai văzut niciodată dans la care să nu se audă muzica.
– Cum să nu se audă?!, se stropşeşte ea. Doar TU nu o auzi! E problema TA!
Şi pleacă ţâfnoasă în camera de alături, să îi danseze căţelului care, spre deosebire de mine, prezintă marele avantaj de a nu putea comenta.

 

Martie 2017

Pe drumul către şcoală, ne întâlnim cu tatăl unui coleg de-al fiică-mii. El şi-a lăsat deja băieţelul la poartă şi se îndreaptă spre serviciu. Suntem pe fugă (nu ştiu cum reuşim să întârziem şi acum, când şcoala e la doi paşi şi începe la, hăt!, nouă dimineaţa), aşa că nu avem timp să îl întrebăm de ce are o cască de motociclist în mână. De obicei veneau cu maşina şi, în plus, ar trebui să aibă două căşti, că doar sunt doi…

La întoarcere, însă, Luna mă lămureşte:

– Ştii, ai avut dreptate: tatăl lui X. chiar a venit cu motocicleta la şcoală! X. era foarte încântat!

– Şi ai aflat şi de ce avea o singură cască?

– Păi da. X. nu avea cască. Pentru că pe el nu l-a urcat pe motocicletă.

Oricât am încercat, nu am reuşit să îmi imaginez cum poate veni la şcoală un tată cu băieţelul său – tatăl pe motocicletă şi băieţelul… pe jos?. Dar nici nu i-am cerut explicaţii suplimentare Lunei. Uneori, mi-e frică să pun prea multe întrebări, pentru că ştiu că voi primi inerent răspunsuri.

–––––

Cină obişnuită, în familie:
– Tata, i-ai zis mai devreme lu’ omul ăla la telefon că s-au scumpit motoarele.
– Mda…
– Cu cât?
Nu ştiu alţii cum sunt, dar noi, când vedem o fetiţă de opt ani, murdară până la urechi de peşte cu legume (nu vreţi să ştiţi cum mănâncă Luna…) şi întrebând cu un aer serios de preţul motoarelor de bărci, ne prăpădim de râs:
– De ce vrei să ştii?
– Aşa. Cât costă un motor?, se încrâncenează ea şi mai tare.
– Depinde de mai multe lucruri, în primul rând de putere, apoi de marcă…, începe taică-său o explicaţie.
– Păi să zicem marca ZUZUKI, atunci. Cât costă un motor ZUZUKI?

El a vrut, săracu’, să o ia în serios, dar zău dacă s-a putut! :-)))

–––––

Acum câteva zile, ne întorceam de la o petrecere (de copii, desigur), împreună cu prietena fiică-mii. În maşină, veselie mare de tot. Râdeam, povesteam, ascultam radioul, cântam cât ne ţineau plămânii… Şi am întrebat-o pe prietena Lunei, din simplă curiozitate:

– Ţie ce muzică îţi place cel mai mult?

– AC/DC, mi-a răspuns ea fără ezitare. Ai?

Am fost şocată. Nu numai că este ceva mai deosebit pentru o fetiţă de şapte ani, dar coincidenţa face ca singurul disc pe care îl am în maşină în perioada asta să fie cu, aţi ghicit, AC/DC. L-am pus imediat, am bătut cuba cu micuţa rockeriţă, am dat sonorul şi mai tare ca înainte şi am urlat cu toatele şi mai abitir pentru restul drumului.

Astă-seară, îmi aduc aminte de întâmplare:

– Da’ ce chestie, să ceară fix AC/DC, când exact asta aveam!, mă mir eu. Şi ce mă bucur că îi place şi ei ce îmi place şi mie!

Şi o văd pe Luna uşor debusolată:

– Dar… mama… să ştii că nu asta a zis…

– Nu? Dar ce a zis, atunci?

– „Itsy Bitsy” a zis. Dar nu face nimic, a fost distractiv şi ce ai pus tu.

Una dintre noi este surdă. Rămâne de aflat care.

–––––

– Un’te duci, mă, pe sens interzis?, o aud pe fiică-mea apostrofând revoltată un vecin de trafic de pe înălţătorul ei din spatele maşinii.

Sunt tare mândră de ea. Nu pentru că îi sare ţandăra la fel ca şi mie când sunt la volan, ci pentru că ştie ce e ăla sens interzis şi unde se găseşte acesta. Din păcate, şi ea pare la fel de mândră de ea însăşi, şi adaugă:

– Vezi, mama, am început să mă pricep şi eu la SENSELE astea!

A, OK…

–––––

Sunt într-un magazin de pantofi. E atât de frumos aici, cu pantofii ăştia verzi, galbeni, înfloraţi, decupaţi, sclipicioşi, lucioşi ş.a.m.d., încât nu mă mai dau dusă. Iar copilul mă anunţă plictisit că mă aşteaptă afară. Dar se întoarce imediat şi într-un suflet:

– Mama, mama, dă-mi şi mie 10 lei să-ţi… să cumpăr ceva!

Mâine e 8 martie, afară se zăreşte o tarabă cu zdrăngănele – mi-e clar de ce îmi cere bani.

– Nu-ţi dau. Hai, te rog, nu mai cheltui pe toate prostiile. Adică ştiu că vrei să îmi iei ceva pentru Ziua Mamei, şi îţi mulţumesc pentru intenţie, dar aş prefera să fim puţin mai econoame în perioada asta, când nu stăm chiar aşa de bine cu banii…, încerc eu să fiu clară şi raţională.

– Dar, mama, am negociat cu doamna şi am obţinut un preţ super! Costa 15 lei, de fapt, şi mi-a zis că mie îmi dă cu 10! Te roooooog!

Sunt lucruri pe lumea asta care pur şi simplu nu se pot refuza. Nu-i aşa că vă place felicitarea pe care am primit-o astăzi? 🙂

–––––

Mai ştiţi postarea mea de dimineaţă, cu diploma de „Cea mai bună mamă”, pe care mi-a cumpărat-o Luna, din banii mei, dar după o negociere plină de succes? Ei bine, am ceva şi mai tare de-atât.

Am fost la serbarea-surpriză de la şcoală. Fiică-mea mi-a dat un portret (presimt că vor fi câteva zeci de poze noi de profil în seara asta) şi mi-a recitat o poezie făcută de ea. Nu mă pot hotărî care dintre comparaţii îmi place mai mult: minion, jucărie, acadea sau stea. Dar ştiu sigur că a fost o serbare foarte frumoasă, pentru care sunt recunoscătoare copiilor şi adulţilor de la şcoală. Şi că am un copil bun, care mă face tare mândră că îi sunt mamă ❤

 

Mama minion

          de Luna

 

Mămica mea-i drăguţă

Şi este şi micuţă.

E ca un minion

Aşa e mămica mea.

 

Mămica mea iubită,

Când vei da de greu

Voi fi lângă tine

La bine şi la rău!

 

Eşti ca o jucărie

Ce mult îmi place mie

Eşti ca o dulce acadea

Eşti o mândră stea.

–––––

– Voi, fetele, de ce nu aţi avut coregrafie la cântecel, aseară la serbare, Luna? Mi-au plăcut băieţii, cum făceau ei mişcări largi cu mâinile şi cum se aşezau în genunchi în faţa mamelor. Voi aţi stat cam ţepene, aşa…

– Păi noi eram câmp cu flori, ce coregrafie vrei să avem??!!

Bă, da’ chiar la nimic nu mă pricep?!