Despre cum o frizură ridicolă poate fi salvatoare pentru o discuţie „grea”

Acum câţiva ani, m-am întâlnit pe stradă cu o fostă colegă de şcoală. Eram fiecare cu copilul ei de mână: eu cu fiică-mea de doar câţiva anişori, ea cu băiatul ei de nouă sau zece. Nu mai ţin minte despre ce am vorbit, dar cert este că la un moment dat l-am pomenit pe fostul soţ al acestei colege, iar ea s-a înroşit toată (sau înverzit – nici asta nu mai ţin minte bine), făcându-mi semne discrete, dar disperate, cum că cel mic nu ştie că a mai existat cineva în viaţa ei înainte de tatăl lui. Copilul a întrebat imediat despre ce era vorba, noi am încercat să o dregem cumva, nu ştiu dacă am reuşit… în fine, a fost o discuţie tare jenantă, care m-a urmărit multă vreme prin vinovăţia pe care o resimţeam pentru gafa făcută. Dar nici nu am înţeles atunci de ce se întâmplase ceea ce s-a întâmplat. Eu am vorbit mereu cu fiică-mea despre aproape orice şi de la orice vârstă, convinsă fiind că sinceritatea este o condiţie absolută a unei relaţii corecte între noi (şi între oricine, la urma urmei). Ne-am propus ca regulă de aur în familie să nu ne minţim şi ca regulă de aur de parenting să îi vorbim deschis copilului, ca unui om mare. Deci nu vedeam nicidecum motivul pentru care o mamă i-ar putea ascunde băiatului ei faptul că a mai fost căsătorită o dată, înainte de a se căsători cu tatăl lui. Şi apoi a crescut şi Luna. Şi a început să îşi adore tatăl, şi să vorbească la superlativ despre nunţi, şi să întoarcă capul cu mare dispreţ de la orice film în care doi oameni îşi exteriorizează iubirea oricât de cast, prin pupici (“Dar cum pot să facă aşa ceva dacă nu sunt căsătoriţi??!!”) sau, Doamne fereşte, în care o femeie are mai mult decât un iubit toată viaţa ei. Şi atunci, m-am surprins că cel mai greu îmi este să îi vorbesc nu despre moarte, nici despre sex, după cum presupuneam, ci despre foşti. Drept care, iată că a ajuns şi ea la nouă spre zece ani, precum băieţelul colegei mele pe atunci, şi încă nu am putut deschide acest subiect.

Până aseară. Când l-am deschis cu mult mai multă uşurinţă decât mă temeam.

Aseară am fost la Parklake, în încercarea de a vedea concertul Innei – încercare ratată, pentru că era teribil de nepotrivit locul cu evenimentul şi, după vreo jumătate de oră în spatele unei înghesuieli uriaşe, am hotărât că e mai bine să renunţăm. Dar dacă tot am ajuns într-un mall, am profitat şi am mâncat ceva acolo, apoi ne-am uitat puţin la vitrine şi, de voie, de nevoie, ne-am uitat şi la oameni.

– Luna, niciodată-niciodată să nu ai un iubit dintr-ăştia în pantaloni cu floricele şi trăznind a parfum dulce!, i-am atras eu atenţia asupra unui puşti pe lângă care am trecut pe culoar.

Nu e prima dată când fac aşa ceva, mi se pare de datoria mea să o învăţ să nu-şi piardă capul după papagali, egocentrici sau lipsiţi de bun gust şi bun simţ. Sunt conştientă că, atunci când va veni vremea, va face oricum nişte tâmpenii, aşa cum am făcut cu toţii la vremea noastră, dar măcar să încerc să limitez dezastrul, pe cât se poate. De nenumărate ori i-am atras atenţia în metrou, de exemplu, atunci când vedem vreun băiat (prea) modern, frumuşel, aranjat, cu muşchiuleţii la vedere, dar stând jos, pe scaun, în timp ce în faţa lui stau în picioare fete sau oameni care chiar ar avea nevoie de scaunul ăla. “Să nu te prind vreodată că îţi pierzi capul după unul ca ăsta, care nu se gândeşte decât la el!”

În schimb, este prima dată când am curajul să adaug:

– Şi crede-mă că ştiu ce vorbesc, pentru că am ceva experienţă în domeniu. De altfel, când o să începi să ai probleme de genul acesta, cu băieţi şi altele, ştii tu, să vii să vorbim deschis despre toate. Aş putea să îţi fiu de mare ajutor, pentru că eu am avut mulţi iubiţi înainte de taică-tău.

Pentru o fracţiune de secundă, am impresia că s-a terminat aerul din mall. Nu-mi vine nici mie să cred ce cuvinte mi-au putut aluneca pe gură. Şi am nişte emoţii crunte în aşteptarea reacţiei fiică-mii. Care se produce, însă, sub forma unui hohot de râs:

– Pe bune, mama?

Nu este nici şocată, nici supărată, nici revoltată, nici neîncrezătoare… Nu este nicicum. Are acelaşi ton cu care s-a mirat şi când a auzit că mie îmi place broccoli: “Pe bune, mama?”. Aşa că mă simt încurajată şi plusez cu ceva extrem de periculos de spus:

– Pe bune. Viaţa e mai complicată decât pare. Şi să ştii că, dacă ai fi fost băiat, ai fi avut de unde beneficia de sfaturi din domeniu şi mai abitir, pentru că taică-tău a avut muuuult mai multe iubite decât am avut eu iubiţi.

Moment în care nu, nu se prăbuşeşte tavanul mall-ului peste noi, dar se întorc câteva capete la auzul râsului sonor şi de nestăvilit care o apucă pe fiică-mea:

– Asta chiar că nu mai creeeeeed… Cu frizura aia a lui???!!!

Ce noroc pe capul nostru că tocmai a văzut o fotografie cu taică-său prin liceu, pe vremea când încă avea foarte mult păr, şi ondulat pe deasupra, iar moda pe atunci era aceea teribilă, de neuitat, a anilor ’80! Iată că m-a ajutat să trec cu mare uşurinţă peste acest hop al discuţiilor “grele” dintre noi. Iar dacă nu ştiţi despre ce coafură e vorba, vă las aici câteva poze ilustrative. Nu e niciuna a lui bărbatu-meu, nu de alta, dar mi-e clar că nu va fi fericit nici să citească acest articol, darămite să îi public şi o astfel de poză. Însă puteţi pune onduleurile lui Clooney peste volumul tunsorii lui Bono şi să adăugaţi albastrul privirii lui Brad Pitt, ca să vă faceţi o idee despre cum arăta el pe atunci. Pentru că toţi am fost tineri şi sub vremi, la un moment dat, şi toţi vom fi judecaţi pentru asta de către generaţiile următoare. Bine, măcar, că deocamdată ne limităm doar la păr!

Reclame

Perle FB 15

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

 

Aprilie 2017 (continuare)

– Tata, ştii să faci elefantul?

– Cum e asta?

– E atunci când o pui între gaura mare şi gaura mică.

– Aha.

– Da’ spike ştii să faci?

– Spike e aia când o pui în vârf, nu-i aşa?

Pour les connaisseurs. De kendama.

––––––

Sală de aşteptare la veterinar. Intră o doamnă cu un căţel foarte speriat:

– A, văd că e coadă… Mă întorc mai târziu, atunci, că am doar să-i dau nişte bani domnului doctor…

– Daţi-mi-i mie, îi zâmbesc eu larg şi evident glumeţ.

– Mda, îmi răspunde ea sec şi face stânga-mprejur.

Sunt uşor debusolată şi îi mărturisesc fiică-mii:

– Ce nu-mi plac mie oamenii fără simţul umorului!

– De ce spui asta?

– Pentru că nu a râs deloc la gluma mea.

– Ai făcut o glumă??!!

– Mda, am răspuns şi eu sec…

––––––

Din ciclul “Văd bătrâneţea cu ochii”:
– Lunaaaa! Vii, te rog, să mă ajuţi să desfac capacul ăsta? Că are protecţie pentru copii şi nu reuşesc…

––––––

– Bună dimineaţa, puiuţ, ce vrei la micul dejun?
– Ceai.
– De care?
– “De care” ce?
– De care ceai.
– Nu vreau ceai, vreau lapte.
– Ai zis “ceai”…
– Nu. Am zis “ce ai”. Adică “ce ai la micul dejun, mama”?
Simt o uşoară iritare în tonul fiică-mii şi decid să schimb subiectul, ca să nu escaladăm potenţiale conflicte de la prima oră a dimineţii:
– Cine e domnişoara, mă rog?, mă prefac eu interesată de micuţa marionetă de deget pe care o poartă Luna pe inelarul drept astăzi.
– E o VACĂ, mama…

E clar: prima dimineaţă de după întoarcerea din vacanţă este grea. Revin cu poveşti după ce beau o cană dublă cu cafea. Sau cu ceai. Sau cu ce am 😉

––––––

Mai 2017

– Mama, pot să împrumut o gumă de la tata?

Evident că îi răspund „Da”: e vorba de gumă de mestecat, iar eu sunt tare curioasă să văd cum îi returnează datoria 🙂

(din februarie 2016)

––––––

– Asta ce ţară e?

– Georgia.

– Da, da, dar ce ţară e?

– N-auzi?? Georgia!!

– Ba aud! Dar ce ţară e???

Da, ne uităm la Eurovision, iar fiică-mea se contrazice cu mine că Georgia ar fi un nume de ţară.

––––––

– Uite, mama, vine „Fest and furios ŞAPTE”, îţi dai seama??!!, îmi ţipă fiică-mea în ureche.

– Luna, te-am rugat de atâtea ori să nu mă mai sperii când sunt la volan… Şi măcar dacă ai fi văzut vreun film din serie, ca să te bucuri în halul ăsta!

– N-am văzut, dar vreau să văd. Pentru că e cu Zâna Măseluţă.

– Ba nu. E cu Bona de la Forţele Speciale, o contrazic eu.

– Ei, da! Bonă era Cichicean! Ǎsta e Zâna Măseluţă.

Avem cultură cinematografică sau ce? 😉

––––––

– Uite, Luna, domnul acela cu barbă este cel care a făcut expoziţia, îl cheamă Dan Perjovschi şi e un desenator foarte bun. Iar domnul acela mic, în costum, cu care vorbeşte, este un foarte cunoscut om de cultură, pe care îl cheamă Mihail Şora şi are o sută de ani!

– Ceee??!!!

– Poate chiar o sută unu, dacă mă gândesc bine…

– Wow!

După cinci minute:

– Dar domnul acela mic e chinez?

– Nu! De ce?

– Păi are faţă de chinez.

– Of… E bătrân, Luna, din cauza asta arată aşa. Dar e român.

– Eşti sigură-sigură?

– În fine, e drept că a trăit foarte mult în străinătate…

– Vezi? Eu cred că a fost şi în China şi de acolo şi-a luat faţa asta!

După o jumătate de oră:

– Mama, da’ chinezul ăla… pardon… adică… DOMNUL ACELA chinez mai este încă activ la 101 ani??!!

(expoziţia era World Attractions de la galeria Sandwich)

––-

După două săptămâni:

Auzim într-un film o bucată dintr-o melodie celebră de-a lui Tom Jones:

– E un cântăreţ foarte cunoscut, o asigur eu pe fiică-mea şi adaug ca să îi captez interesul: e şi în juriu la „Vocea Angliei”! Mie îmi place mult vocea lui. Şi îi plăcea şi maică-mii, pentru că e foarte bătrân…

– Aaaa, e chinezu’ ăla, nu-i aşa?, izbucneşte ea bucuroasă că a ghicit.

– Nu, Luna, nu e Mihai Şora…

––––––

– Vai, ce joc aiurea jucau băieţii astăzi! O prostie mare de tot, habar nu am cum poate să le placă aşa ceva!, se revoltă prietena Lunei.

– Ştii, băieţeii se maturizează mai greu decât fetiţele, încep eu o explicaţie savantă şi împăciuitoare.

– Daaa, ştiu!, se bagă-n seamă şi mândra mea. A scris şi BUG Mafia asta!

Şi se pune pe cântat, drept răspuns la ochii mei cât cepele:

„Da’ se zice că băieţii se maturizează mai târziu
Probabil că-i aşa, uite copilu’ pe viu” etc.

Să mai zică cineva că B.U.G. n-ar fi educativ, frate! În fine, partea care poate fi dată la radio… :-)))

(pentru conformitate: https://www.youtube.com/watch?v=7fc9jhvzjSg)

––––––

– Ce limbă e asta, Luna?, o testez eu zapând pe un film italian la televizor.

– Spaniolă?

– Nu, dar nu eşti departe.

– Bulgariană? Nu, ştiu că am zis o prostie… Greciană!

Nu m-a lăsat inima să o mai las să încerce.

– Of… e italiană, Luna… Ţine şi tu minte, te rog, că e atât de muzicală…

– Bine, bine, închide ea politicos subiectul. Acum îmi faci şi mie, te rog, un sandviş? Unul cu ŞVAUŢER şi unul cu caşcaval normal?

Deci eu cred că nu poate, pur şi simplu 🙂

Sunt ei oare reali, prietenii de pe internet?

De o vreme încoace, îmi petrec deosebit de mult timp făcând… nimic. Mai întâi a fost vacanţa şcolară, şi mi-am zis că n-ar strica să îmi iau şi eu una mică de la rutina cotidiană, odată cu fiică-mea. Apoi am terminat cărţile pe care le aveam în lucru şi nu a mai venit nimic, dat fiind că şi editurile o lasă mai moale în perioada aceasta de concedii, de obicei. Apoi a plecat copilul în tabără şi am fost ca paralizată săptămâna aia, pentru că ne tot plângea la telefon serile şi credeam că nu se simte bine acolo. Apoi a venit canicula. Apoi a venit lenea. Şi apoi au venit necazurile: mai întâi am stat cu Luna în spital, două zile, pe motive de edem Quincke, apoi am stat cu socru-meu în spital vreo cinci zile, pe motiv de accident vascular, şi se pare că mai avem de stat câteva. Or când zic „stat în spital”, chiar e stat. Adică acolo nu am făcut chiar nimic. Doar am supravegheat un copil, respectiv un bătrân, să nu îşi facă şi mai rău decât le era deja.

Tare mi-ar plăcea ca vorba lui Winnie de Pluş să se potrivească şi în viaţa reală: „De cele mai multe ori, să nu faci nimic duce la cel mai bun ceva” (am văzut de curând filmul cu Cristopher Robin şi este minunat, să vă duceţi neapărat să-l vedeţi, dacă aveţi între 7 şi 700 de ani). Dar nu se potriveşte. Acest stat degeaba este, de fapt, ucigător pentru inspiraţia mea. Şi deşi simt că am o groază de lucruri pe care aş vrea să vi le povestesc, de-abia reuşesc să leg două vorbe pe tastatură. Aşa că, în loc să scriu eu prost, o să vă las mai jos traducerea unui articol pe care l-am citit mai demult şi pe care mi-l propusesem drept subiect de meditaţie pentru un eseu de-al meu, în legătură cu prieteniile virtuale.

În primul rând, articolul povesteşte o aventură foarte frumoasă: cineva a pornit la drum, fizic, pentru a-şi întâlni şi cunoaşte personal toţi prietenii din lista sa de Facebook. Povestea asta m-a atins în mod special pentru că, de câţiva ani încoace, eu trăiesc mult mai mult în faţa calculatorului decât în lumea reală, şi în consecinţă şi prietenii mei sunt mai mulţi virtuali decât reali. Şi am descoperit că îmi place mult să îmi petrec timpul liber într-o bulă formată din oameni cu care am multe lucruri în comun, ideatic vorbind, într-un moment sau altul al existenţei noastre. Râdem împreună, ne întristăm împreună şi, mai ales în ultima vreme, ne revoltăm împreună, de la aceleaşi abuzuri care au ajuns să ne facă viaţa din ce în ce mai greu de dus.

Necazul cu bula asta e că se află într-o continuă transformare. Prietenii virtuali azi sunt, mâine nu mai sunt. Îşi schimbă credinţele, sau se satură de mereu aceleaşi subiecte de conversaţie, sau se supără de la o postare sau un articol de blog care nu e chiar pe gustul lor (după ce le-ai scris cincizeci care le-au plăcut…). Foarte puţini rămân alături cu anii, dacă nu îi cunoşti şi personal. E mult mai uşor să te separi de cineva cu care ai petrecut doi ani pe Facebook, să zicem, dar cu care nu te-ai întâlnit niciodată, decât de cineva pe care l-ai cunoscut în copilărie, dar nu l-ai mai văzut de treizeci de ani. Şi nici faptul de a întâlni în viaţa reală un prieten din online nu garantează trăinicia relaţiei în timp. Eu am avut deja câteva experienţe în acest sens şi am observat că energiile nu circulă la fel de armonios în realitate între unii oameni care păreau să fie pe aceeaşi lungime de undă pe internet. Sunt oameni cu care mi-a plăcut mult să mă întâlnesc „pe bune” (nu ştiu dacă e o coincidenţă, dar aceştia erau aproape toţi din străinătate) şi oameni cu care, după ce ne-am văzut faţă în faţă, nu am mai păstrat nici legătura pe net.

Despre toate acestea şi încă multe altele intenţionam să scriu şi eu pe larg la un moment dat. Dar pentru că, iată, nu găsesc nici timpul, nici inspiraţia necesare, vă las aici link-ul către acel articol care mi-a plăcut mie, cu o traducere foarte rapidă în română, în caz că nu stăpâniţi suficient de bine limba engleză. Şi m-aş bucura să îmi împărtăşiţi părerile voastre în comentarii: oare prieteniile virtuale sunt la fel de valoroase şi ne împlinesc personal la fel de mult ca şi cele reale? Eu recunosc că am fost de acord cu concluzia protagonistei articolului, şi anume că prieteniile pot fi de multe feluri:

«Am învăţat că oamenii intră şi ies din viaţa ta, la momente diferite, din diverse motive. Există valori trecătoare şi efemere ale prieteniei. Am prieteni care vor veni oricând cu mine la un concert, dar nu vor veni niciodată la o expoziţie de artă. Asta nu înseamnă că prietenia noastră nu este reală. Pe măsură ce îmbătrânim, şi avem familii, şi copii, şi relaţii, lucrurile se schimbă permanent. Dar asta nu înseamnă că prietenia noastră nu a fost autentică şi importantă la un anumit moment.»

––

Articolul original este aici, cu fotografii cu tot. Iar traducerea mea grăbită este următoarea:

O femeie şi-a fotografiat toţi cei 626 de prieteni de pe Facebook. Iată cinci dintre ei.

Cândva între Revelionul 2010 şi cel din 2011, Tanja a început să-şi pună întrebări asupra conceptului de prietenie.

Cu o seară înainte, scrisese de mână o scrisoare unui prieten aflat în misiune în Afganistan, în timp ce făcea un schimb de mesaje instant cu un altul, din Indonezia.

A doua zi de dimineaţă, s-a trezit cu mintea plină de întrebări despre tehnologie şi prietenie. Oare prieteniile online erau la fel de reale ca cele legate în viaţa reală? S-a uitat pe lista ei de prieteni de pe Facebook şi s-a întrebat: „Oare chiar sunt prietenă cu toţi oamenii ăştia?”

Şi atunci a ştiut că trebuia pur şi simplu să afle asta.

Şi-a făcut un plan simplu: să călătorească până în casa fiecăruia dintre cei 626 de prieteni ai ei de pe Facebook, să petreacă un timp împreună şi să îi fotografieze.

Cinci ani a bătut Hollander globul în lung şi în lat ca să îşi întâlnească prietenii, în cadrul unui proiect pe care l-a numit: „Eşti cu adevărat prietenul meu?”. A călătorit, în medie, două săptămâni pe lună, împărtăşindu-şi aventura cu fanii ei de pe Facebook şi de pe Instagram. Când a ajuns la sfârşitul călătoriei sale, în Israel, în 2016, vizitase în total patru continente, 12 ţări, 34 de state şi mai mult de 400 de case.

„M-am aşezat pe podea ca să mă joc cu Lego şi să citesc cărţi împreună cu copii pe care de-abia îi cunoscusem. Mi s-au arătat grădini urbane, găini şi căbănuţe discrete. Am văzut un sanctuar apicol construit în nordul oraşului St. Louis, ca parte a unui proiect de înfrumuseţare urbană. Am împărţit un castron de tocăniţă gumbo, în New Orleans, cu un prieten pe care nu-l întâlnisem în viaţa reală. În Washington D.C., am vizitat aripa de vest a Casei Albe cu un prieten care făcuse parte din echipa de fotografi a preşedintelui Obama.

Am ascultat poveşti despre tragediile şi forţa unor familii, despre greutatea traiului în climatul economic actual. Iar cel mai important, am învăţat despre bunătatea umană şi despre compasiune. Încă mă simt uimită de numărul mare de oameni, în special aceia care îmi erau în totalitate străini în viaţa reală, care mi-au deschis uşile căminelor lor, oferindu-mi un loc unde să stau, o bucăţică din viaţa lor, poveştile lor, familiile lor şi acceptul de a face publice toate aceste lucruri.”

În timp ce Hollander afla lucruri noi despre ea însăşi şi despre prietenie, în cursul călătoriilor ei, fanii săi erau nerăbdători să schimbe păreri despre subiect.

Hollander a început să solicite comentarii cu ocazia diverselor evenimente sau seri de lectură, să le ceară participanţilor să scrie pe post-it-uri răspunsul lor la întrebarea „Ce este un prieten adevărat?”

Până la sfârşit, a adunat sute de răspunsuri, le-a scanat pe toate şi le-a postat pe site-ul său web, într-un minunat colaj multicolor.

„A fost fascinant să văd oameni dintre cei mai diverşi cum răspund la această întrebare”, a spus ea. „S-a întâmplat ca un copil de grădiniţă să dea aceeaşi definiţie prieteniei ca cineva cu trei doctorate.”

Există moduri mai rele de a petrece o după-amiază decât să-ţi treci în revistă lista de prieteni.

Răspunsurile au fost dintre cele mai variate. De la unele drastice – „un prieten adevărat te ţine de frunte atunci când eşti beat” – la unele de-a dreptul profunde – „un prieten adevărat te vede minunat chiar şi atunci când eşti la pământ” – sau la unele uimitor de emoţionante – „un prieten adevărat duce o viaţă diferită, dar cu aceeaşi inimă”.

Hollander spune că proiectul i-a răspuns la toate întrebările ei despre prietenie.

„Am învăţat că oamenii intră şi ies din viaţa ta, la momente diferite, din diverse motive”, spune ea gânditoare. „Există valori trecătoare şi efemere ale prieteniei. Am prieteni care vor veni oricând cu mine la un concert, dar nu vor veni niciodată la o expoziţie de artă. Asta nu înseamnă că prietenia noastră nu este reală. Pe măsură ce îmbătrânim, şi avem familii, şi copii, şi relaţii, lucrurile se schimbă permanent. Dar asta nu înseamnă că prietenia noastră nu a fost autentică şi importantă la un anumit moment.”

Cât despre împărţirea tipurilor de prietenie în online sau offline, Hollander spune că are o certitudine: „Nu exista diferenţe între prieteniile online şi cele offline. Este ceva ce se întreţese în tot ceea ce facem, literalmente – de la muncă până la prietenie. Există oameni pe care îi văd în persoană mult mai des decât prieteni care există numai pe internet, dar asta nu înseamnă deloc că aş fi mai apropiată de acei oameni pe care îi văd în fiecare zi.

Social media este doar o formă diferită de comunicare.”

Intersecţii

E mic şi ciufulit într-un mod ciudat, ca şi cum i-ar fi pârlit cineva doar capătul penelor. Îmi place să cred că nu s-a întâmplat asta, nici că ar fi bolnav, ci că este, pur şi simplu, un pui de porumbel căruia încă nu i-a crescut complet penajul. Un adolescent la fel ca şi ai noştri, ai oamenilor, uşor neterminat, dar zburlit şi înţepat parcă împotriva tuturor. Şi mai stă şi în mijlocul drumului, ca prostul. Opresc maşina în faţa lui, la marginea micii intersecţii din cartier, din fericire aproape pustie acum, în aceste zile de weekend din mijlocul lui august. Nu pare să înţeleagă pericolul la care se expune stând acolo. Sau poate că nu e capabil să zboare. Dacă, totuşi, este bolnav? Habar nu am ce aş putea face cu un porumbel bolnav, dar cu siguranţă nu pot trece cu maşina peste el. Nici să îl las acolo nu pot, măcar să îl gonesc undeva, la adăpost. Mai ales că se mai apropie o maşină de intersecţie acum; îi fac semn şoferului să se oprească şi el, apoi cobor.

Când ajung în faţa maşinii, însă, nu mai văd nimic. Şoferul celălalt îmi face un semn vag, cum că l-a văzut plecând, şi pleacă şi el. Mai rămânem puţin acolo, căutându-l cu fiică-mea pe sub maşini şi prin boscheţi, pentru că niciuna dintre noi nu l-am văzut zburând. Nu-l găsim. După ce verific cu mare atenţie sub maşină, mă urc la volan şi plecăm. O vreme, am inima strânsă, pentru că mă gândesc că aş fi putut încerca să fac mai multe pentru bietul sufleţel. Apoi îmi găsesc scuze în faptul că trebuie să ajungem la spital, la bunicul Lunei, care şi el are nevoie de noi acum. Şi apoi, deodată, îmi amintesc de întâmplarea de cu o oră în urmă şi mă pufneşte râsul: sunt sigură că porumbelul acela va fi bine. Pentru că mai devreme cred că primisem un semn.

Cu o oră în urmă, ne întorceam de la spital cu speranţa de a lua o pauză de la boală şi neputinţă. Nu facem mai nimic acolo, de bunicul Lunei se ocupă angajaţii spitalului, după cum este şi firesc. Dar ştim că îi face bine să nu rămână singur, pentru că este bătrân şi uşor confuz, şi de aceea stăm pur şi simplu cam toată ziua alături de el. Iar asta este de ajuns. Acum o oră, deci, pe când ne întorceam de la spital, oprisem la fel, în mijlocul străzii, pentru a nu lovi un alt suflet. Un om bătrân, de data asta. Stătea pe carosabil, aproape de intersecţia de la Piaţa Norilor, şi contempla un bloc. Nu a părut să-mi audă maşina apropiindu-se, dar după câteva secunde a făcut doi-trei paşi târşâiţi şi s-a oprit din nou, la marginea bordurii. Am înaintat şi, când am ajuns în dreptul lui, am coborât geamul să îl întreb dacă are nevoie de ajutor. Nici asta nu a auzit. De aproape, am observat cât de ponosit era îmbrăcat: şi cămaşa, şi pantalonii aveau mai multe găuri uriaşe, de molii, iar pantofii erau ferfeniţă. Dădea impresia a fi un om al străzii, dar cu siguranţă nu era beat, chiar dacă din punga de plastic pe care o ţinea în mâna stângă se vedea capul unui PET de bere la un litru. Recunosc acea confuzie tipică bolilor bătrâneţii, pierderea cauzată de demenţă, golul din creier care se reflectă în privire. Şi pentru că părea să nu poată urca singur bordura (în cealaltă mână avea un baston şi era nesigur pe picioare), m-am parcat în primul loc disponibil şi, împreună cu Luna, ne-am întors la el.

Reuşise să urce pe trotuar şi acum se uita fix la o uşă de scară de bloc, aflată la capătul câtorva trepte.

– Vreţi să vă ajut să urcaţi scara?

A întors spre mine nişte ochi albaştri şi foarte senini, şi mi-a răspuns zâmbind ştirb:

– Nu ştiu. Nu-mi amintesc unde e casa mea. Sunt proprietar aici de douăzeci de ani, dar nu ştiu dacă asta e uşa.

În mâna cu bastonul îi tremura o legătură de chei. I-am luat-o şi m-am dus să le încerc în uşa acelei scări, dar nu se potrivea niciuna.

– Mai daţi-mi nişte amănunte, să găsim scara.

– Stau la apartamentul X, etajul Y.

M-am uitat pe uşa scării: nici vorbă de numărul X acolo.

– Sunteţi sigur că acesta e blocul?

– Nu ştiu. Dar eu văd Piaţa Norilor de la mine din casă. Deci e aici, pe undeva.

Şi a făcut un cerc larg cu mâna în jur. Of. Aş fi preferat să ne petrecem altfel ora asta acasă, dar e OK şi aşa. La urma urmei, nici măcar nu sunt foarte multe blocuri în jurul pieţei, cât de greu poate fi să i-l găsim omului pe al lui?

– Haideţi să vă sprijiniţi de balustrada aceasta, l-am luat eu de braţ şi l-am dus într-acolo. Nu vă ţineţi prea bine pe picioare. Şi daţi-mi cheile înapoi, să mă duc să le încerc la alte uşi.

– Nu pot, mi-a zâmbit el în continuare, foarte senin. Le-am mai dat eu la unii şi mi-au spart casa şi mi-au luat tot ce aveam. Iar eu sunt proprietar aici de douăzeci de ani, stau la apartamentul X, etajul Y.

Nu a fost chip să îl conving că nu sunt hoaţă. I-am propus să îi dau cheia mea de la maşină cât timp i le ţin eu pe cele de la casă, dar nu a vrut. “Eu sunt proprietar aici de douăzeci de ani, stau…”

Am plecat fără chei până la urmă, doar să căutăm o scară de bloc pe care să scrie acel număr de apartament. Dar atunci când am dat colţul, la câteva străzi mai încolo ni s-a părut că zărim o maşină de poliţie, aşa că am luat-o la fugă spre ea. Ceea ce începuse ca o aventură inedită şi cu potenţial de mister pentru fiică-mea s-a transformat într-o distracţie nebună de-a dreptul. Pentru că ea este foarte, dar foarte fericită atunci când alergăm împreună. Habar nu am de ce, dar de fiecare dată când ni s-a întâmplat asta (destul de rar, dată fiind aversiunea mea pentru orice formă de sport), a râs în hohote de nestăvilit. Aşa şi acum: s-a pus pe un râs sonor, în timp ce alerga alături de mine pe străduţe, în căutarea poliţiştilor. Pe care nu i-am găsit. Aşa că ne-am întors spre locul în care îl lăsaserăm pe bătrân, uitându-ne la fiecare scară de bloc din drum, până când am găsit una în care ar fi putut fi apartamentul lui. Şi chiar atunci a apărut în intersecţie, de-a binelea, o maşină de poliţie.

Ceea ce a urmat va rămâne posterităţii în două variante foarte diferite. Adică eu îmi aduc aminte că am strigat destul de discret către cei trei poliţişti dinăuntru, care erau la doar vreo zece metri distanţă şi aveau geamurile maşinii lăsate, apoi le-am făcut un semn cu mâna să se oprească şi m-am dus să îi întreb dacă mă pot ajuta cu bătrânul. Luna, însă, susţine că am început să fac gesturi ample, de naufragiat pe insulă pustie către corabia de la marginea orizontului, şi să strig tare “Ajutor! Ajutor!”. Nu cred că vom afla niciodată adevărul, cert este doar că maşina a frânat din scurt, oamenii au venit cu mine la bătrân (care era la fel de confuz, în acelaşi loc în care îl lăsasem) şi m-au asigurat că de aici încolo se ocupă ei, după care m-au trimis acasă.

– Sper că în poliţişti aveţi încredere, i-am zâmbit eu bietului om. Să-i lăsaţi să vă ajute!

– Mulţumesc, domniţă! Să fiţi sănătoasă! Şi să vă trăiască porumbelul!, a adăugat el dând din cap către Luna, înainte să continue pentru poliţişti: Nu mai ştiu unde e blocul meu. Sunt bătrân, am nouăzeci şi…

Ne-am îndepărtat chicotind. De-a lungul vremii, am auzit multe apelative care s-au dorit drăguţe faţă de fiică-mea, ca de exemplu “prinţesa” sau, mai nou, de când s-a tuns scurt, “băiatul ăsta frumos”. Dar “porumbelul” nu am mai auzit până acum. Şi nici n-am înţeles de unde şi până unde o asemenea metaforă. Ne-am mai amuzat o vreme şi, cu sentimentul datoriei împlinite – sper că poliţiştii aceia s-au asigurat că omul ajunge pe mâinile cuiva care să aibă grijă de el – ne-am întors acasă.

O oră mai târziu şi câteva intersecţii mai încolo, un porumbel adevărat avea să trăiască doar pentru că nişte oameni l-au observat şi s-au oprit câteva clipe din drumurile lor grăbite, pentru a-l lăsa să traverseze în ritmul şi după puterile lui. Pentru că nu întotdeauna sunt necesare acte eroice şi fapte vitejeşti pentru a proteja vieţi. E de ajuns să fim atenţi unii la alţii. Să ne îngăduim unii altora slăbiciunile. Sau chiar doar să ne stăm alături uneori. Atât.