Se vede chioşculeţul cu ochii

Fiică-mii au început să-i placă cărţile cu mult înainte să-i placă să citească. Şi cum să nu-i placă, din moment ce în zilele noastre se scot atât de multe cărţi frumoase pentru copii, cu coperte strălucitoare sau catifelate, cu pagini multicolore şi cu marele avantaj că părinţii nu vor zice niciodată „nu” atunci când le ceri să-ţi cumpere o carte, spre deosebire de toate celelalte lucruri pe care le ceri degeaba, deşi insişti intens (vezi, de exemplu, îngheţata, sau sucurile, sau un slime nou, sau a 247-a diademă, sau…)? Aşa se face că vraful de cărţi pentru copii cumpărate de Luna în ultimii ani şi pe care nu a apucat să le citească este considerabil de înalt. Şi riscă să crească şi mai mult zilele astea, când are loc Bookfest 2018, la Romexpo.

Târgurile de carte (Bookfest şi Gaudeamus) sunt de departe destinaţiile de shopping preferate ale fiică-mii. Adoră să se piardă cu orele pe aleile lor, să răsfoiască tot ce o atrage, să cumpere tot ce îşi permite (dacă e din banii ei) sau tot ce îi permit (dacă e din banii mei), să dezgroape chilipiruri din coşurile cu cărţi la reducere şi să îşi îmbogăţească deja bogata colecţie de semne de carte. În plus, este şi o ocazie de socializare, deoarece cunoaşte câteva persoane din industria de carte, pe care le revede acum la standurile editurilor lor şi care sunt toate foarte drăguţe cu ea. Un adevărat răsfăţ, deci, care o încântă atât de tare, încât a făcut-o să-şi dorească ceva mai mult: să scrie şi ea cărţi pe care să le vândă acolo. Să aibă “chioşculeţul” ei la Bookfest (am mai povestit despre asta aici).

Un milion de întrebări mi-a pus referitor la cum se publică o carte. Şi foarte puţine (spre deloc) referitoare la cum se scrie o carte. Pentru că, se pare, la asta se pricepe şi singură. O groază de cărţi a început până acum şi sper că într-o bună zi va şi termina una. Deşi se dovedeşte că îndeletnicirea asta nu e chiar atât de simplă:

– Alo, tata!, l-a sunat ea acum câteva luni. Să ştii că am renunţat la cartea veche şi m-am apucat de alta. Mergea foarte greu, pentru că era documentar. Acum scriu mult mai repede… Da… E despre un căţel pierdut.

Respectivul „documentar” începea cu:

«– Lunaaaa! Treci la masă!

Nu vă speriaţi, e doar mama.»

Iar cartea nouă începe cu Catherine, Riley şi Jack care îşi pierd câinele în Constanţa.

– Da’ de ce au nume englezeşti şi locuiesc într-un oraş din România?

– Pentru că au emigrat! Tocmai asta e şmecheria!

A scris şi la cartea asta vreo trei paragrafe, după care a început iar să vândă pielea ursului din pădure:

– Mama, e obligatoriu să îmi lansez cartea la Trei?

(Deoarece cu editura Trei am colaborat eu cel mai mult până acum şi se mândreşte că are o prietenă-adult acolo.)

– Adică, ştii, mie îmi plac cel mai mult cărţile de la Arthur. Poate o lansez la ei, totuşi.

– Ǎăă…

– Dar nu vreau să se supere Virginia pe mine, pot să i-o las tot ei la corectat, dacă vrea.

Aşa da! Cum să-i iei unui director editorial plăcerea de a corecta o carte scrisă la opt ani, despre un căţel pierdut în România de nişte imigranţi englezi?

Au urmat un plan de afaceri optimist, calcule de preţ şi număr de exemplare vândute, întrebări despre cine pune mocheta în „chioşculeţele” alea de la Bookfest, apoi şi cartea asta a luat o pauză de creaţie.

Dar iată că, într-un fel, se vede chioşculeţul cu ochii. Săptămâna trecută, m-a întrebat o prietenă dacă aş fi de acord ca Luna să vorbească la o lansare de carte. Un prieten de-al ei, publicitar de meserie, a scos anul trecut la Corint Junior o carte pentru copii, „Felix, asta-i culmea!”, iar acum intenţionează să lanseze volumul al doilea, indepedent, la Bookfest. A închiriat un stand exclusiv pentru această carte şi şi-ar dori ca la lansare să vorbească şi câţiva copii care au citit primul volum. Luna nu se încadrează prea exact în publicul-ţintă al cărţii (băieţi de aprox. 12 ani), dar dacă ar vrea să o răsfoiască un pic, poate totuşi îi place…

Şi Luna a răsfoit-o şi i-a plăcut. Deşi când a zărit coperta a strâmbat imediat din nas:

– Dar, vai, mama, asta este o carte de genul „Jurnalul unui puşti”! Cum să citesc eu aşa ceva??!!

Pentru că la noi în familie există interdicţie la genul acesta de cărţi care par a fi scrise exclusiv pentru amuzamentul grosier al copiilor şi care au influenţă deloc pozitivă asupra atitudinii şi limbajului tinerilor cititori (cunoaştem băieţei care şi-au schimbat vizibil şi neplăcut comportamentul după ce au citit cărţi de acest gen).

Însă eu am rugat-o să îi dea o şansă, totuşi, lui „Felix”. Îmi plăceau realizarea grafică excepţională şi felul în care se îmbina textul cu banda desenată (e un roman grafic), şi m-am gândit că la o asemenea calitate artistică n-ar trebui să fie chiar un dezastru literar… Am avut dreptate. După câteva pagini, Luna a decretat că nu e chiar atât de obraznică precum „Jurnalul” şi că nici nu i se pare că ar fi pentru băieţi mai mari decât ea. Apoi şi-a amenajat un spaţiu de citit în care numai câinele a fost tolerat şi şi-a luat foarte în serios calitatea de critic literar.

A terminat cartea în câteva zile, şi-a notat câteva lucruri bune şi rele despre ea, pe o foaie de hârtie şi cu un aer important, iar acum aşteptăm să se facă 1 iunie ca să mergem la această lansare, la care va spune şi ea două vorbe, alături de alţi invitaţi (printre care altă prietenă-adult de-a ei, bloggeriţa Laura Frunză, care este o bună cunoscătoare a pieţei de carte pentru copii de la noi).

afis-lansare

Apoi o să vă povestesc cum a fost. Îmi închipui că o să fiţi curioşi să aflaţi detalii despre Bookfest, despre ce cărţi o să ne farmece acolo suficient de tare încât să le luăm acasă, despre cum iese lansarea lui “Felix” şi despre cât timp îi ia unei domnişoare cochete de nouă ani şi jumătate să se îmbrace pentru un astfel de eveniment super-important. Ţineţi-ne pumnii!

Reclame

Diseară este Eurovision…

… România. Adică selecţia naţională Eurovision România 2018, în urma căreia se va stabili ce piesă ne va reprezenta la finala din Portugalia.

Am o mare slăbiciune pentru concursurile muzicale, am mâncat pe pâine Nouvelle Star din Franţa pe vremea când nu se adusese încă la noi X Factor, am văzut şi vreo două ediţii American Idol când am descoperit că era transmis de un canal sportiv (pe care, de altfel, nu m-aş fi gândit niciodată să mă uit), mă uit cu conştiinciozitate la toate episoadele din Vocea României şi votez la aproape fiecare Eurovision, atunci când simt că votul meu ar putea face diferenţa. Apoi mă uit şi la finala cea mare, nu numai pentru muzică – trebuie să recunosc că nu-mi plac nici măcar jumătate din piesele de acolo – cât mai ales pentru show-urile impresionante şi pentru bârfa pe care o încingem online, pe pagina mea de Facebook sau a altcuiva care comentează în direct costume, coafuri şi coregrafii, cu bune şi cu rele. Despre clasamentul final, ce să spun, ori eşti o ţară care chiar contează în peisajul geo-politic european, ori ai o piesă atât de bună încât să nu mai conteze ţările care contează. Lucruri care nu i s-au întâmplat niciodată României, din păcate.

Dar astă-seară avem câteva piese bune în concurs şi de-abia aştept să văd spectacolul. Am urmărit şi preselecţiile (parţial, pentru că au fost multe piese de nesuportat acolo), şi selecţiile parţiale, cinci la număr, din diverse oraşe ale ţării. Am rezistat cu stoicism la lipsa de charismă sau inteligenţă a juraţilor, la bâlbâielile şi orgoliile unor prezentatori lipsiţi de orice talent şi, în general, la o emisiune marca TVR, o televiziune care nu se va face bine niciodată, după părerea mea. Ca urmare a acestor spectacole, mi-am făcut propriul top pentru diseară:

Pe locul întâi văd piesa trupei Jukebox împreună cu Bella Santiago „Auzi cum bate”. Pe Jukebox îi ştiu (şi plac) de mult, de pe vremea când încă mă uitam la Cronica Cârcotaşilor, iar ei erau trupa live a emisiunii. Bella a concurat la Vocea României acum un an sau doi, a venit la noi din ţara ei natală, Filipine, şi se pare că bine a făcut, pentru că acum cântă aici, şi încă foarte bine. Piesa e puternică şi modernă, oamenii cântă bine live, doar faptul că este în limba română nu ştiu dacă este sau nu în favoarea ei.

Pe locul doi o văd pe Claudia Andas cu piesa „The One”. Despre vocea şi sufletul extraordinare ale Claudiei am mai povestit eu aici. Piesa de astă-seară mi-a rupt iar sufletul şi nu înţeleg şi pace de ce nu o aud deja pe radio-uri, la cât de bună este. O combinaţie de voce à la Tina Turner cu mesaj à la Adele cum nu am mai auzit pe la noi. Nu m-aş supăra deloc să se califice ea pentru Portugalia, deşi cred că mai multe şanse ar avea acolo cei de la Jukebox.

Iar ultimul loc al podiumului meu este ocupat de The Humans cu „Goodbye”, altă trupă rodată în platouri TV care cântă impecabil live şi care au scos o piesă cu mare personalitate.

Sunt nerăbdătoare să văd cât de mult vor diferi gusturile mele de ale majorităţii care va decide diseară. Deja şi de al fiică-mii diferă destul de mult: ne-am amuzat mai devreme să ascultăm pe repede înainte toate piesele şi să le dăm note, apoi să ne comparăm clasamentele. Cu excepţia primului loc (amândouă am dat punctaj maxim lui Jukebox), părerile noastre nu prea coincid. Locul doi al Lunei a fost ocupat de Mihai Trăistariu cu „Heaven”, ceea ce m-a mirat puţin, pentru că iniţial, când l-a văzut pe Mihai, a zis cu o uşoară desconsiderare:

– Wow, mama, dar ăsta e încă şi mai bătrân decât tine!

Am privit doar partea plină a paharului şi am continuat audiţiile, că doar nu era prima oară când fiică-mea mă făcea bătrână, n-o să mă (mai) supăr de la atâta lucru!

Pe locul trei la fiică-mea au fost mai multe piese la egalitate, aşa că n-o să mai zăbovesc asupra lui. Doar trei link-uri vă mai las spre judecată şi sper că nu vă veţi dezabona de la blogul ăsta după ce le veţi auzi:

  • piesa lui Feli, „Bună De Iubit”, care nouă ni s-a părut deosebit de slabă, dar tare mi-e teamă să nu fie votată doar pentru că Feli e deja o vedetă;
  • „La la la” a lui Vyros, despre care eu cred că e foarte originală şi că, dacă ar fi orchestrată mai bine şi cântată de cineva care chiar să aibă voce, ar fi o piesă trăznet pentru Eurovision (iar Luna crede că e o manea şi atât);
  • chestia asta a trupei Zoltan, „Dacă dragostea e oarbă”, care nu s-a calificat din preselecţii şi pe bună dreptate, dar care chiar cred că ar trebui, ca şi piesa de mai sus, preluată şi prelucrată de nişte muzicieni ceva mai talentaţi, pentru că are ceva foarte atractiv în ea (plus o foarte vagă inspiraţie de la Robert Palmer, cu femeile imperturbabile şi pe lângă ritm din clipurile sale).

Deci, ce ziceţi, ne distrăm sau nu diseară de la 21:00? Noi cu siguranţă o vom face, mai ales că mâine avem liber de la primărie şi probabil că nu ne vom trezi devreme pentru şcoală 😉

Notă: Toate piesele se află aici, în caz că nu mai aveţi răbdare până atunci.