De 8 martie, pentru Mamele de tot felul

Au trecut aproape 15 ani de-atunci, dar încă îmi amintesc că eram emoţionată în legătură cu întâlnirea ce urma. Nu că nu m-aş emoţiona des sau că nu mi-aş face griji şi planuri meticuloase pentru orice întâlnire pe care o am în program. Dar aceasta urma să fie o premieră pentru mine din mai multe puncte de vedere. În primul rând, pentru că nu mai cunoscusem suficient de îndeaproape nişte americani, încât să fiu invitată la ei acasă. Vedem atât de multe filme americane şi aflăm atât de multe ştiri despre ţara aceea la televizor, astfel încât avem impresia că îi cunoaştem pe toţi locuitorii ei, dar câţi dintre noi am pus, de fapt, degetul pe un american în carne şi oase? Iar eu urma să pun degetul nu pe un american oarecare, ci pe unul care lucra la o agenţie din alea despre care tot prin filme auzim de obicei. Ceea ce mi se părea de departe cel mai tare lucru! Mă mai intersectasem eu la viaţa mea cu oameni cu profesii interesante, de la producători de filme la ambasadori şi de la ofiţeri sub acoperire la prinţi (dacă a fi prinţ poate fi considerată o profesie), dar cu agenţi din aceia făcuţi celebri de Hollywood, niciodată. Îmi închipuiam un bărbat frumos, înalt şi atletic, cu ochi mustind de inteligenţă si un zâmbet hipermasculin agăţat etern într-un colţ de gură…

– Hello! Bine aţi venit, haideţi, intraţi!

Absolut nicio legătură între portretul-robot din mintea mea şi bărbatul plinuţ şi cu înfăţişare perfect anostă care ne-a deschis uşa. Doar ochii erau clar ai unui om inteligent, în rest am simţit o mică dezamăgire… Dar una şi mai mare urma să vină de la nevastă-sa, care m-a luat imediat în braţe de parcă nu ne mai văzuserăm dintr-o copilărie luminoasă şi comună:

– Vaaaai, ce mă bucur că ai venit! Prietenul tău ne-a povestit multe despre tine, de-abia aşteptam să te cunosc!

Şi m-a pupat cu foc dar din vârful buzelor pe amândoi obrajii, în acel stil afectat pe care îl văzusem tot prin filme şi pe care îl detestasem întotdeauna. Iar cireaşa de pe tort a fost când m-a luat de braţ şi m-a tras după ea:

– Hai, fată, să-i lăsăm pe băieţi cu ale lor şi tu vino cu mine, să-ţi arăt casa!

Sunt multe lucruri pe care le urăsc pe lumea asta, dar segregaţia pe sexe la întâlniri, discuţiile “de fete” care trebuie purtate în alte camere decât cele “între bărbaţi”, vizitatul unor case care nu-mi trezesc nicio curiozitate – toate astea sunt în vârful topului lucrurilor care mă enervează în mod deosebit. Am fost mereu un pic masculină în fire şi preocupări, am preferat prietenii bărbaţi şi am privit întotdeauna din afară către conversaţiile despre modă, bărbaţi, cancanuri, electrocasnice, reţete, cosmetice etc. etc. etc. Iar acum eram plimbată printr-un apartament, aranjat cu gust, e drept, de către cineva care turuia încontinuu şi incredibil de feminin despre ce-a mai gătit, şi de la ce magazin cu decoraţiuni interioare a găsit lampa aia superbă, “N-o să-ţi vină să crezi, fată, la ce preţ!”, şi despre bărbatu-său care e mai mereu ocupat “cu ale lui, dragă, ştii tu cum sunt toţi”… Mă întrebam dacă este autentic sau doar un personaj, atât de multe clişee erau adunate în această nevastă de telenovelă americană care-şi ţinea o mână în poziţie de plimbat o poşetă imaginară şi care îşi dădea ochii peste cap de fiecare dată când îmi spunea ceva “terrible” după părerea ei.

Însă atunci când s-au mai diminuat stupefacţia iniţială şi impulsul iniţial, de respingere, m-am convins că era pe bune, nimic prefăcut, nimic jucat. Aşa se născuse. Şi, dacă mă gândeam mai bine, nici măcar nu îmi displăcea chiar atât de tare. Punea un entuziasm uimitor în tot ceea ce făcea, în felul în care îmi arăta fiecare colţişor al casei de care se ocupa vizibil cu multă dăruire, în dragostea cu care îşi bârfea gălăgios partenerul, cu micile sale defecte, aşa încât să audă şi el din camera de alături, în felul în care stătea foarte aproape de mine, cu un braţ mereu gata să mă protejeze de ceva, orice ar fi putut să mă deranjeze. Apoi mi-a deschis uşa de la ultima cameră:

– Iar aici… Ta-daaa! Aici va veni Copilul!

Copilul, da. Am auzit clar majuscula din pronunţie. Ştiam că aşteaptă un copil şi eram deja pregătită sufleteşte să suport şi poveşti pe subiectul acesta, care nici el nu mă interesa deloc pe atunci. Eu nu mi-am dorit niciodată copii, nu mă atrăgeau nici ai altora şi în niciun caz nu îmi închipuiam că voi ajunge la un moment dat să pun viaţa unuia mai presus de orice – mai presus de viaţa mea – aşa cum mi se întâmplă acum. Perechea aceasta de americani, însă, îşi dorise un copil de foarte multă vreme şi, bineînţeles, nu putuse avea unul. Până când găsiseră o femeie dispusă să le “fabrice” ea un copil, cu ovulul ei şi în uterul ei. O mamă purtătoare pe care acum o aşteptau să nască, de pe o zi pe alta, şi să le trimită în curând spre bună creştere Copilul viselor lor. În acea ultimă cameră, aşezaseră în centru un pătuţ, de vis şi el, cu danteluţe şi cu baldachin, câteva piese de mobilă alese cu pricepere şi mai multe pluşuri uriaşe pe margini, şi ele în aşteptarea unui stăpân mititel care să le dăruiască viaţa pentru care fuseseră concepute. Şi îl mai aştepta ceva aici pe acel copil: foarte, foarte multă dragoste. Aproape că o puteam atinge în aer în acea cameră, o vedeam în ochii plini de lacrimi ai viitoarei lui mame, o auzeam în vocea ei, gâtuită de emoţie, atunci când îmi povestea ce fericire i-a lovit şi cât de norocoşi se simt pentru că vor putea fi părinţi (ai unei fetiţe, cum arătaseră ecografiile), chiar şi în situaţia specială a cuplului lor.

Şi atunci am ştiut că va fi cea mai bună mamă posibilă pentru acel copil. Pentru că avea inima plină de iubire pentru un sufleţel, deşi acesta nu se născuse încă. Pentru că îşi adora evident soţul, deşi îi trimitea mici înţepături drăgăstoase. Pentru că era mai femeie decât mine şi decât orice femeie pe care o cunoscusem eu, deşi o chema John şi era un bărbat, de fapt. Pentru că mamele pot fi de foarte multe feluri, dar doar cele cărora le strălucesc ochii aşa ca lui John, când vorbea de copilul lui nenăscut de el, îşi merită cu adevărat acest titlu. La mulţi ani lui John şi tuturor celorlalte mame adevărate din lume!

Reclame

Perle FB 12

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Februarie 2017 (continuare)

– Mama, uite, semăn cu omul ăla care e mereu peste tot şi e îmbrăcat în negru.

– Care om??

– În negru cu dungi. Şi are şi o pălărie neagră.

– ??

– Şi pantofi negri, aşa… eleganţi.

– ??

– Şi e vopsit pe faţă…

– ??

– Şi e mim.

– Ah, ok.

–––––

– Mama, fii atentă, că am un dans nou!
Mă aşteaptă să mă instalez pe canapea, se asigură că beneficiază de toată atenţia mea şi apasă pe butonul de play. Al mp3 player-ului ei. Care e conectat la o pereche de căşti. Care se află pe urechile ei. Deci urmează un dans interesant şi exaltat, dar mut. Fac eforturi să rezist în public, dar pe la minutul 2 o opresc:
– Ştii cum facem? Mâine, pe lumină, reiei numărul ăsta ca să te pot filma. Că acum nu s-ar vedea bine… şi eşti tare drăguţă… şi e păcat să nu păstrăm o astfel de amintire…
Până aici mi-a fost. NU mai rezist şi pufnesc în râsul ăla de mi-l reţin de două minute încoace.
– De ce râzi?, mă întreabă bănuitoare.
Îi văd începutul de dezamăgire în ochişori şi zău dacă pot să o las aşa.
– A fost extraordinar, Luna, o iau eu prin învăluire. O coregrafie excelentă, tu eşti frumuşică foc, te mişti bine… Da’ nu am mai văzut niciodată dans la care să nu se audă muzica.
– Cum să nu se audă?!, se stropşeşte ea. Doar TU nu o auzi! E problema TA!
Şi pleacă ţâfnoasă în camera de alături, să îi danseze căţelului care, spre deosebire de mine, prezintă marele avantaj de a nu putea comenta.

 

Martie 2017

Pe drumul către şcoală, ne întâlnim cu tatăl unui coleg de-al fiică-mii. El şi-a lăsat deja băieţelul la poartă şi se îndreaptă spre serviciu. Suntem pe fugă (nu ştiu cum reuşim să întârziem şi acum, când şcoala e la doi paşi şi începe la, hăt!, nouă dimineaţa), aşa că nu avem timp să îl întrebăm de ce are o cască de motociclist în mână. De obicei veneau cu maşina şi, în plus, ar trebui să aibă două căşti, că doar sunt doi…

La întoarcere, însă, Luna mă lămureşte:

– Ştii, ai avut dreptate: tatăl lui X. chiar a venit cu motocicleta la şcoală! X. era foarte încântat!

– Şi ai aflat şi de ce avea o singură cască?

– Păi da. X. nu avea cască. Pentru că pe el nu l-a urcat pe motocicletă.

Oricât am încercat, nu am reuşit să îmi imaginez cum poate veni la şcoală un tată cu băieţelul său – tatăl pe motocicletă şi băieţelul… pe jos?. Dar nici nu i-am cerut explicaţii suplimentare Lunei. Uneori, mi-e frică să pun prea multe întrebări, pentru că ştiu că voi primi inerent răspunsuri.

–––––

Cină obişnuită, în familie:
– Tata, i-ai zis mai devreme lu’ omul ăla la telefon că s-au scumpit motoarele.
– Mda…
– Cu cât?
Nu ştiu alţii cum sunt, dar noi, când vedem o fetiţă de opt ani, murdară până la urechi de peşte cu legume (nu vreţi să ştiţi cum mănâncă Luna…) şi întrebând cu un aer serios de preţul motoarelor de bărci, ne prăpădim de râs:
– De ce vrei să ştii?
– Aşa. Cât costă un motor?, se încrâncenează ea şi mai tare.
– Depinde de mai multe lucruri, în primul rând de putere, apoi de marcă…, începe taică-său o explicaţie.
– Păi să zicem marca ZUZUKI, atunci. Cât costă un motor ZUZUKI?

El a vrut, săracu’, să o ia în serios, dar zău dacă s-a putut! :-)))

–––––

Acum câteva zile, ne întorceam de la o petrecere (de copii, desigur), împreună cu prietena fiică-mii. În maşină, veselie mare de tot. Râdeam, povesteam, ascultam radioul, cântam cât ne ţineau plămânii… Şi am întrebat-o pe prietena Lunei, din simplă curiozitate:

– Ţie ce muzică îţi place cel mai mult?

– AC/DC, mi-a răspuns ea fără ezitare. Ai?

Am fost şocată. Nu numai că este ceva mai deosebit pentru o fetiţă de şapte ani, dar coincidenţa face ca singurul disc pe care îl am în maşină în perioada asta să fie cu, aţi ghicit, AC/DC. L-am pus imediat, am bătut cuba cu micuţa rockeriţă, am dat sonorul şi mai tare ca înainte şi am urlat cu toatele şi mai abitir pentru restul drumului.

Astă-seară, îmi aduc aminte de întâmplare:

– Da’ ce chestie, să ceară fix AC/DC, când exact asta aveam!, mă mir eu. Şi ce mă bucur că îi place şi ei ce îmi place şi mie!

Şi o văd pe Luna uşor debusolată:

– Dar… mama… să ştii că nu asta a zis…

– Nu? Dar ce a zis, atunci?

– „Itsy Bitsy” a zis. Dar nu face nimic, a fost distractiv şi ce ai pus tu.

Una dintre noi este surdă. Rămâne de aflat care.

–––––

– Un’te duci, mă, pe sens interzis?, o aud pe fiică-mea apostrofând revoltată un vecin de trafic de pe înălţătorul ei din spatele maşinii.

Sunt tare mândră de ea. Nu pentru că îi sare ţandăra la fel ca şi mie când sunt la volan, ci pentru că ştie ce e ăla sens interzis şi unde se găseşte acesta. Din păcate, şi ea pare la fel de mândră de ea însăşi, şi adaugă:

– Vezi, mama, am început să mă pricep şi eu la SENSELE astea!

A, OK…

–––––

Sunt într-un magazin de pantofi. E atât de frumos aici, cu pantofii ăştia verzi, galbeni, înfloraţi, decupaţi, sclipicioşi, lucioşi ş.a.m.d., încât nu mă mai dau dusă. Iar copilul mă anunţă plictisit că mă aşteaptă afară. Dar se întoarce imediat şi într-un suflet:

– Mama, mama, dă-mi şi mie 10 lei să-ţi… să cumpăr ceva!

Mâine e 8 martie, afară se zăreşte o tarabă cu zdrăngănele – mi-e clar de ce îmi cere bani.

– Nu-ţi dau. Hai, te rog, nu mai cheltui pe toate prostiile. Adică ştiu că vrei să îmi iei ceva pentru Ziua Mamei, şi îţi mulţumesc pentru intenţie, dar aş prefera să fim puţin mai econoame în perioada asta, când nu stăm chiar aşa de bine cu banii…, încerc eu să fiu clară şi raţională.

– Dar, mama, am negociat cu doamna şi am obţinut un preţ super! Costa 15 lei, de fapt, şi mi-a zis că mie îmi dă cu 10! Te roooooog!

Sunt lucruri pe lumea asta care pur şi simplu nu se pot refuza. Nu-i aşa că vă place felicitarea pe care am primit-o astăzi? 🙂

–––––

Mai ştiţi postarea mea de dimineaţă, cu diploma de „Cea mai bună mamă”, pe care mi-a cumpărat-o Luna, din banii mei, dar după o negociere plină de succes? Ei bine, am ceva şi mai tare de-atât.

Am fost la serbarea-surpriză de la şcoală. Fiică-mea mi-a dat un portret (presimt că vor fi câteva zeci de poze noi de profil în seara asta) şi mi-a recitat o poezie făcută de ea. Nu mă pot hotărî care dintre comparaţii îmi place mai mult: minion, jucărie, acadea sau stea. Dar ştiu sigur că a fost o serbare foarte frumoasă, pentru care sunt recunoscătoare copiilor şi adulţilor de la şcoală. Şi că am un copil bun, care mă face tare mândră că îi sunt mamă ❤

 

Mama minion

          de Luna

 

Mămica mea-i drăguţă

Şi este şi micuţă.

E ca un minion

Aşa e mămica mea.

 

Mămica mea iubită,

Când vei da de greu

Voi fi lângă tine

La bine şi la rău!

 

Eşti ca o jucărie

Ce mult îmi place mie

Eşti ca o dulce acadea

Eşti o mândră stea.

–––––

– Voi, fetele, de ce nu aţi avut coregrafie la cântecel, aseară la serbare, Luna? Mi-au plăcut băieţii, cum făceau ei mişcări largi cu mâinile şi cum se aşezau în genunchi în faţa mamelor. Voi aţi stat cam ţepene, aşa…

– Păi noi eram câmp cu flori, ce coregrafie vrei să avem??!!

Bă, da’ chiar la nimic nu mă pricep?!