Cinci idei mici pentru vacanţe mari

Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru noi vacanţa asta a fost cam ciufută. Nici nu am apucat să plecăm lung pe undeva, pentru că domnul tată de Lună a muncit încontinuu, nici nu ne-a prea plăcut pe-acolo pe unde am reuşit să plecăm pentru câteva zile, ba a plouat de nu puteam ieşi din casă, ba a fost prea cald ca să putem ieşi din casă, am şi stat mult la Giurgiu, unde nici nu prea ai de ce să ieşi din casă… Fiică-mea a avut şi câteva perioade foarte bune, cu vizite de zile întregi de la prieteni dragi, însă în rest, până şi ea s-a plictisit.

Partea bună a plictiselii, după cum se ştie, este că te face creativ. Atunci când nu ai ce face, inventezi ceva – orice – numai să nu continui să te plictiseşti şi mai tare. Aşa am făcut şi noi, de câteva ori, şi vă pot garanta că ne-am distrat copios datorită acestor idei creative născute din plictiseală. Şi, pentru că sunt o fire generoasă, m-am gândit să le împărtăşesc aici, poate se dovedesc de ajutor şi altor părinţi care stau acasă cu copiii, ca inspiraţie pentru cele două-trei săptămâni, câte au mai rămas până la primul clopoţel.

1. Conversaţii cu roboţi

Roboţi telefonici, desigur, nu vă închipuiţi cine ştie ce scenarii SF! Ideea asta mi-a venit după ce am avut o interacţiune ciudată cu robotul băncii ING, Maria. Poate că cei care au conturi la ING o cunosc mai demult pe doamna (sau domnişoara? oare cum este politically correct să vorbeşti despre o roboată?). Dar eu nu avusesem onoarea, până într-o zi în care m-a sunat chiar ea. S-a prezentat politicos, apoi a început să mă întrebe nişte lucruri pe care, recunosc, nu am reuşit să le înţeleg în totalitate – nu numai că eram uşor şocată de ineditul situaţiei, dar mai sunt şi un pic surdă de urechea la care ţin telefonul. A durat câteva minute „conversaţia” noastră şi nu ştiu dacă doamna (sau domnişoara) Maria a fost satisfăcută de interacţiunea noastră. După ce am închis telefonul şi după alte câteva momente de stupoare amuzată, am hotărât să mă răzbun. Am sunat înapoi la ING şi i-am comunicat Mariei următoarele:

– Dragă Maria, te rog să nu mă mai deranjezi cu telefoanele tale. În primul rând, m-ai sunat la o oră nepotrivită, la care era foarte probabil să dorm. În al doilea rând, nu mă interesează ofertele firmei tale, iar dacă m-ar interesa, aş putea căuta şi singură informaţiile necesare. Şi în ultimul rând, să ştii că vorbeşti foarte prost şi nu am înţeles mai nimic din ce-ai spus! Deci adio şi să nu mă mai suni!

Săraca Maria! Zicea mereu: „Nu am înţeles ce aţi spus. Vă rog să repetaţi!” sau ceva asemănător. Dar nu am repetat nimic. I-am închis victorioasă.

Evident că fiică-mea s-a tăvălit pe jos de râs o vreme. Şi o altă vreme a tot povestit prin jur „aventura” noastră. Deci ideea asta, fie ea şi deosebit de tâmpită, a funcţionat şi ne-a înseninat o zi de vacanţă.

2. Jocul „Cine sunt?”

„Ghiceşte cartea!”, „Hedbanz”, „Atenţie la cap!” – sunt doar câteva dintre denumirile sub care se comercializează jocul acesta. Eu, însă, l-am cunoscut acum vreo douăzeci de ani sub formă de post-it-uri scrise cu pixul şi lipite pe frunte. Aşa că, zgârcită cum sunt, tot sub forma asta i l-am prezentat şi fiică-mii, atunci când am plecat în Bulgaria şi ne-am trezit că trebuie să aşteptăm o veşnicie ca să putem trece de Podul Prieteniei. A fost un succes total! După aceea, oriunde ne opream puţin, la masă, la hotel sau în maşină, Luna ne cerea să îl jucăm iar. Pentru cine nu cunoaşte jocul, regulile sunt simple: cineva scrie ceva pe un bileţel şi îl lipeşte pe fruntea unui alt jucător. Acesta din urmă nu ştie ce scrie pe fruntea lui şi trebuie să ghicească, cu ajutorul unor întrebări la care ceilalţi jucători trebuie să răspundă doar cu „Da”, „Nu” sau „Poate”. Numărul maxim de întrebări şi categoriile din care ai voie să îţi alegi cuvintele pot fi stabilite după bunul plac al fiecărui grup de jucători, la începutul jocului.

De exemplu, la primul joc al nostru, i-am lipit pe frunte fiică-mii cuvântul „portocală”. I-au trebuit vreo douăzeci de întrebări ca să ghicească un fruct atât de banal (credeam eu): „Sunt om? Nu. Sunt animal? Nu. Sunt fruct? Da. Sunt mare? Nu. Sunt verde? Nu. Sunt roşie? Nu. Sunt galbenă?”… Toate culorile curcubeului le-a încercat, şi încă alte câteva pe deasupra, numai portocaliul, nu. Începusem să mă îngrijorez referitor la perspicacitea copilului. Apoi, mi-au lipit mie pe frunte cuvântul „idee” şi n-am ghicit deloc, aşa că am lăsat-o mai moale cu judecăţile. Şi apoi, s-a prins copilul cum stă treaba şi, după doar câteva jocuri, a ajuns la un record absolut, ghicind cu ajutorul a numai două întrebări:

– Sunt om?

– Da.

– Sunt celebră?

– Da.

– Viorica Dăncilă!

Uau. Chiar ea era. Poate e totuşi cazul să mai variem subiectele de conversaţie din familia noastră, să mai lărgim orizontul cultural al copilului…

3. Portavocea destinului

Portavocea a intrat în viaţa noastră în ziua în care au adus-o nişte prieteni de-ai Lunei, aflaţi în vizită la noi, la Giurgiu. Am plecat cu toţii spre firma lui bărbatu-meu şi mi-a venit ideea să luăm şi portavocea cu noi, să îi facem reclamă la bărci. E drept, fusesem inspirată de unii care trecuseră în zilele precedente cu maşina pe străzi şi făcuseră reclamă la fel la nu ştiu ce bâlci local. Şi, cum firma lui bărbatu-meu e la ieşirea din oraş, m-am gândit că nu vom deranja prea tare să facem puţină gălăgie prin zonă. Aşa că, atunci când ne apropiam de firmă, am deschis geamurile maşinii şi Luna a strigat tare, în megafon:

– Bărci! Cele mai bune bărci din univers, doar la Fairplay S.R.L.!

Bineînţeles că tati s-a amuzat de iniţiativa noastră şi chiar a plusat:

– La plecare, când treceţi prin faţa vecinului care vinde lemne, să-i faceţi şi lui puţină reclamă, aşa, ca între prieteni.

Şi i-am făcut:

– Veniţi la Florin! Cele mai bune lemne din lume!

Apoi, îmbătaţi de iluzia celebrităţii, am început să mergem cu viteză redusă şi să le transmitem diverse mesaje (utile) răzleţilor trecători de pe stradă. Unui domn mai corpolent, de exemplu, am convenit să îi spunem:

– Mâncaţi sănătos! Consumaţi cinci fructe şi legume pe zi!

Unui biciclist care mergea pe mai multe cărări decât ar fi fost sigur, i-am spus:

– Circulaţi cu atenţie!

Unor constructori care trudeau din greu, pe caniculă, le-am urat:

– Spor la treabă şi o zi minunată să aveţi, domnilor!

Şi aşa mai departe. E drept că Luna mai băga şi de la ea uneori, ca atunci când a văzut o fetiţă mititică cu un păr blond şi ondulat, şi a zis în megafon:

– Uau, ce păr frumos!

Iar o doamnă aflată un pic mai încolo, pe trotuar, a crezut că i se adresa ei şi a răspuns foarte încântată:

– Mulţumeeeesc!

În fine, ideea e că ne-a plăcut mult să spunem lucruri frumoase oamenilor întâlniţi întâmplător în drum. Şi îmi place să cred că şi lor le-a plăcut. Aşa că intenţionăm să achiziţionăm şi noi o portavoce dintr-aceea. Apoi ne facem nişte scripturi de efect („Iubiţi-vă mult!”, „Nu vă mai uitaţi la ştiri!”, „Plantează un copac!”) şi ieşim din nou pe străzi, să încercăm să schimbăm, măcar cu un milimetru, drumul unor necunoscuţi prin viaţă.

4. 5-Minute Crafts

Ei bine, da, de plictiseală am făcut-o până şi pe-asta: am încercat să pun în practică o şmecherie văzută într-unul din aceste filme care ne invadează neturile şi ne iau ochii. Atât de simple par toate trucurile acelea şi atât de extraordinar arată rezultatele lor, încât nu poţi decât să te simţi uşor idiot pentru că nu ţi-a trecut şi ţie prin cap vreodată să faci aşa ceva. Părerea mea este, însă, că mai bine rămâi la stadiul la care te simţi doar uşor idiot, decât să păţeşti ca mine şi să ajungi să te simţi complet idiot şi nepriceput pe deasupra. Pentru că am încercat să fac nişte ouşoare care păreau floare la ureche în filmul lor, Egg Hacks (reţeta mea începe la minutul 3:45), iar rezultatul îl puteţi judeca şi singuri:

ouăle lor

ouăle mele

Presupun că va mai trece multă vreme şi va fi nevoie de încă foarte multă plictiseală până când să încerc din nou vreo şmecherie din aceste filme. Dar dacă nu aveţi două mâini stângi, aşa, ca mine, ar putea fi o idee bună de umplut o zi de vacanţă.

5. Nimic

Da, aţi citit bine: NIMIC. Ultima mea sugestie pentru zilele lungi de vacanţă care ne-au mai rămas e nimicul. Pentru că uneori, e bine să nu facem, pur şi simplu, nimic. Pentru că are şi statul degeaba beneficiile lui. Pentru că (şi) de aceea s-au inventat vacanţele, concediile şi zilele libere. Pentru că până şi marele Confucius a spus că „Niciodată nu e prea târziu să nu faci nimic”. Deci… vacanţă plăcută în continuare!

Pe scurt despre ciment, Sisif şi mâncat ficaţii

Acum doi ani, ni s-a întâmplat să ducem copilul la şcoală şi într-o săptămână de vacanţă. Era în august, prea cald pentru orice, nu ne venea nici să stăm în casă, dar nici să ieşim, iar la şcoală era de joacă, veneau mulţi copii şi, mai ales şi mai ales, prietena cea mai bună a Lunei. Într-una din acele zile, când le-am luat pe amândouă acasă, mi-au povestit foarte încântate că se ocupaseră cu… turnatul cimentului. Domnul Virgin (!), şoferul, adusese o grămadă de ciment în curte, pentru a acoperi o groapă. Bineînţeles că cei mici s-au strâns ciorchine în jurul său, curioşi nevoie mare, şi atunci a fost nevoit să le dea şi lor nişte păhărele de plastic, să pună ciment în ele.

– Dar n-am înţeles de ce Virgil avea lopată, iar nouă ne-a dat nişte linguriţe amărâte, de luam un pic din grămadă, puneam în pahar, iar luam un pic din grămadă, iar puneam în pahar…, s-a revoltat prietena Lunei.

M-a pufnit râsul încercând să-mi imaginez scena cu pusul de ciment cu linguriţa. E drept, dacă le-ar fi dat lopeţi să toarne în păhărele ar fi fost încă şi mai hilar.

– Muncă de Sisif, fetelor, le-am făcut eu cu ochiul, în timp ce cu ochiul celălalt le-am văzut nedumerite. Nu-i aşa că nu ştiţi cine a fost Sisif?

– Nu prea.

– Sisif era un om care i-a supărat pe zei, nu mai ştiu pentru ce anume, iar zeii l-au pedepsit, pentru că ei erau tare ciufuţi, să…

– Ştiu!, a sărit prietena Lunei. Să-i mănânce… nu mai ştiu ce…

– Ǎla era Prometeu, am presupus eu. Cel care a furat focul de la zei ca să-l aducă oamenilor, iar Zeus l-a legat de o stâncă şi l-a pedepsit să vină vulturii la el şi să îi mănânce ficatul. Apoi ficatul creştea la loc (nu ştiu cum, că ficatul nu se mai regenerează), apoi iar veneau vulturii…

– Vulturul!, m-a pus la punct fetiţa. Că era doar unul. Animăluţul de casă al lui Zeus, ca să zic aşa.

A urmat o lungă discuţie despre zei şi pet-urile lor, până am ajuns în sfârşit acasă şi am reuşit să mă refugiez în biroul meu, sleită de atâta conversaţie cultural-ideatică.

În aceeaşi seară, conversaţia telefonică dintre Luna şi taică-său a fost următoarea:

– Şi, cum a fost ziua ta?, a întrebat el.

– Păi, dimineaţă am fost în parc, a început ea, apoi ne-am întors la şcoală şi am făcut marţieni din reciclabile, am văzut un film documentar cu planete (ştii că e o planetă nouă acum, care zguduie Soarele?), şi un film cu invenţii care nu trebuiau făcute, că nu folosesc la nimic, şi apoi am turnat ciment.

– Ah, OK, a răspuns el.

– Cu linguriţa, a adăugat ea.

– Şi mai bine.

Şi atât. Pentru că aşa se face. Există motive pentru care îmbătrânesc bărbaţii mai greu decât femeile, iar faptul că îşi limitează conversaţiile la strictul necesar este unul dintre ele.

O vizită la Muzeul Ciocolatei

Nu ştiu cum se face, dar reuşesc să amân scrierea unor articole care mi se par foarte utile până când devin inutile. Am zeci şi zeci de drafturi, ciorne şi schiţe de texte, unele începute chiar acum câţiva ani, pe care nu apuc să le finalizez. Acesta despre Muzeul Ciocolatei, de exemplu, zace în calculator din noiembrie, de când a fost fiică-mea în vizită acolo. De fapt, planul iniţial era să public filmul în care îi povestea ea lui taică-său, la telefon şi deosebit de plastic, despre cum s-a desfăşurat vizita cu clasa în acest muzeu. Însă relatarea ei a fost întreruptă în mod repetat de anumite… accidente, să le zicem – probabil datorate îngurgitării unei cantităţi neobişnuite de ciocolată într-un timp foarte scurt. Apoi a început şi pisica să miorlăie de mama focului (pe atunci era încă un pui amărât de vreo lună, şi plin de micoză). Apoi s-a apucat şi câinele să-şi ronţăie bobiţele din castron… Aşa că filmarea a devenit de nepublicat şi a trebuit să pun mai jos doar transcrierea acelei conversaţii.

Aş fi vrut ca aceste impresii să folosească şi altora, înainte de a se decide dacă organizează o vizită în acest muzeu, de exemplu în cadrul Săptămânii Altfel, care a început azi în multe dintre şcoli. Însă între timp, din noiembrie, când a fost clasa fiică-mii, şi până azi, muzeul acesta s-a mutat din locul unde era atunci (pe strada Lipscani) într-un sediu nou, lângă Carrefour Orhideea. Deci nu ştiu exact dacă mai sunt valabile aceste impresii. Ştiu doar că numele a rămas acelaşi (Choco-Museum) şi că statuile din ciocolată de pe site par şi ele aceleaşi, deci îmi pot închipui că şi obiceiurile casei tot aceleaşi sunt 😉

––

Şi Luna a zis:

– … şi am intrat într-un bar, Barul de Ciocolată, în care era o doamnă şi erau tot felul de vinuri, alcooluri şi alte lucruri. Şi am urcat sus cu doamna aceea şi primul era un stand cu multe alimente de-astea care costau 40 de lei minim. Sau 30. Sau 20.

– Adică de genul bomboane de ciocolată?, a vrut să ştie taică-său.

– Da. Bomboane, trufe, vinuri… Dup-aia intrăm într-o cameră unde vedem o fântână de ciocolată de vreo juma de metru, aşa, din care ne dă la fiecare câte-o linguriţă.

Şi aici a arătat cu degeţelele cam cât de mică (spre foarte mică) era linguriţa aceea cu care primiseră ciocolată din fântână.

– A fost foarte bună linguriţa aia. Eu mai voiam una, da’… Apoi era o masă mare, cam de doi metri aşa, unde erau tot felul de obiecte din ciocolată: un cântar şi nişte unelte. Şi mai era o masă, cam de un metru, unde erau nişte statui din ciocolată. Dar nu gigantice, şi nimic special. Astea erau toate exponatele din ciocolată, vreo trei-patru. Apoi am intrat într-o sală mică (tot locul era mic, de altfel), unde era un cinema şi vorbea cineva în română cum a fost făcută ciocolata. Nu înţelegeam nimic din ce spunea bătrânul ăla, dar na… După, am mers în atelier şi ne-a zis să ne alegem câte-o bucată de ciocolată pătrăţoasă şi ne-a dat un pix cu ciocolată albă să scriem ce vrem noi pe ea. Am scris. Apoi ne-a arătat încă un raft de exponate, că nu se putea, trebuia să mai luăm încă ceva, şi cam asta a fost. Super-scump şi prost. Pe o bucăţică de ciocolată 10 lei am dat. Colegii mei şi-au luat nişte lucruri foarte scumpe şi, când ne-am întors la şcoală, le-au desfăcut să vedem cum sunt. Băieţii le-au scuipat, iar mie mi-au plăcut la nebunie.

– Şi cât a durat totul?

– Juma’ de oră. Deşi în program scria că vom sta două ore…

––

Aceasta a fost conversaţia. Confirm că bucăţica de ciocolată pătrăţoasă, pe care Luna scrisese, cu alb, „Love” şi pe care ne-a adus-o acasă a fost de nemâncat.

Despre activităţile pentru copii din anul şcolar trecut (partea întâi)

În caz că v-aţi dezmeticit după începerea anului şcolar şi că v-au mai rămas niscai puteri, timp şi bani şi pentru activităţi extraşcolare, v-aş propune să discutăm puţin despre oferta de profil din Bucureşti.

Nu am mai scris demult despre cursurile la care mergem noi. „Noi” înseamnă că le urmează fiică-mea, dar încă trebuie să merg şi eu cu ea, pentru că este prea mică pentru a se deplasa singură. Activităţile acestea s-au mai împuţinat la noi faţă de anii trecuţi şi nici nu am mai găsit ceva extraordinar, care să mă încânte atât de tare, încât să doresc să le povestesc şi altora. Ba din contră, am avut preponderent dezamăgiri în ultima vreme. Aşa cum mă plângeam şi în articolele precedente pe subiect, piaţa produselor şi serviciilor pentru copii s-a aglomerat foarte tare, multă lume vrea să profite de slăbiciunea părinţilor, care nu pot rezista cerinţelor celor mici sau care îşi doresc ca aceştia să primească o educaţie cât mai bună şi variată. Iar necazul nu este că acum avem de unde alege, ci că s-au înmulţit impostorii care oferă astfel de produse şi servicii pentru copii neavând absolut nicio pregătire specifică. Pe lângă slăbiciunea părinţilor, aceştia mizează şi pe faptul că cei mici sunt uşor de mulţumit, în general, nu emit prea multe critici sau chiar nu povestesc nimic acasă despre experienţele lor. Ceea ce nu este cazul fiică-mii, care povesteşte (încă) totul şi care mi-a moştenit simţul critic. Iar eu o cred că a fost o păcăleală atunci când iese supărată de la un curs denumit „de dezvoltare personală” la care li s-a dat de bifat o foaie cu câteva calităţi umane şi în restul orei copiii au fost lăsaţi să se joace jenga între ei.

Apoi, mai sunt şi cursurile foarte scumpe. Nu ştiu cum e prin provincie, dar în Bucureşti s-a sărit rău de tot calul în această privinţă. De fapt, cam ştiu cum e prin provincie, de când am aflat cu stupoare că acolo sunt after-school-uri la 300-400 lei pe lună, în timp ce în Bucureşti media sare bine 1.000 lei. Sau că copiii de acolo pot pleca în tabere cu 600 de lei pe săptămână, iar cei din Bucureşti nu găsesc nimic sub 1.500. Sau că la Iaşi poţi urma cursurile de engleză ale British Council cu 3.000 RON, în timp ce la Bucureşti trebuie să plăteşti 5.300. Eu nu înţeleg aceste preţuri, că doar nu suntem cu toţii tineri pensionari din Poliţie cu pensii uriaşe. Şi nici membri de-ai partidului de guvernământ căpătuiţi cu diverse sinecuri care sug zdravăn din banii ţării.  Da, ştiu că în Bucureşti sunt costuri mai mari ale vieţii în general, dar şi acestea tot urmare a unei mari lăcomii sunt, şi sunt artificial umflate.

(Paranteză: E drept, poate că sunt mai pătimaşă acum după ce, în weekendul acesta, am băut o bere la o cârciumă fără mari pretenţii, din cartier, pentru care am plătit de trei ori mai mult decât preţul de supermarket. Deci vorbim despre un adaos comercial de vreo 300 % la un produs pentru care restaurantul nu a făcut, practic, nimic în afară de a-l lua dintr-un frigider încărcat de distribuitor şi a mi-l pune pe masă. Deci… DE CE??!! Închid paranteza.)

Dintre furnizorii de servicii pentru copii, cel mai mult îmi displac cei care îşi prezintă oferta cu „doar”. „Vă aşteptam la cursul nostru de mestecat gumă din poziţia aşezat pe o placă de surf (zic şi eu) la preţul de DOAR 60 lei ora”. Care „DOAR 60 de lei ora” au fost anul trecut „DOAR 50 de lei ora” şi pe care îi văd tranzitând anul acesta spre „DOAR 80 de lei ora”. Cât despre abonamente lunare, am început să primesc oferte cu „Super-reducere de la 500 lei 8 şedinţe de meditat la nemurirea sufletului (iar zic)! Doar azi, dacă vă abonaţi pe un cincinal, beneficiaţi de preţul de 490 de lei!”. Helou! Mai ştie cineva că alocaţia aia pentru copii, pe o lună întreagă, e DOAR 84 de lei? Cam câţi credeţi că vă puteţi bate pe bucăţica aia de clasă socială cu venituri mult peste medie şi copii de vârstă preşcolară şi şcolară mică, pe care să-i păcăliţi cu forme pompoase lipsite de fond?

Uite că am reuşit să mă enervez iar şi să mă depărtez mult de subiectul pe care mi-l propusesem pentru acest articol. Aşa că o să încerc să compensez acum şi să trec rapid în revistă activităţile la care am fost în ultimul an şi despre care nu am mai povestit aici.

În primul rând, avem Palatul Naţional al Copiilor. Este sursa cea mai ofertantă de activităţi pentru copii pe care o cunosc eu, este preponderent gratuită şi se mai află şi în vecinătatea casei noastre, deci am încercat în fiecare an să găsim aici ceva de făcut. Doar că în anul şcolar 2017-2018 am rămas cu o singură activitate, până la sfârşit: tenisul de masă. Care nici măcar nu prea aparţine de Palatul Copiilor, deoarece plătim o sumă (mică) drept abonament lunar. Luna va continua şi anul acesta cu ping-pong-ul, pentru că îi place şi pentru că are şi o oarecare înclinaţie către acest sport. O fi o genă din familie, sau chiar două, pentru că taică-său e foarte bun la ping-pong, la fel cum a fost şi maică-mea acum vreun secol, pe când i se spunea Furia Neagră – datorită entuziasmului cu care se arunca asupra mesei, îmbrăcată în sarafanul negru al pensionului. În plus, chiar îmi place atmosfera de la antrenamente. Profesorul e o persoană răbdătoare şi glumeaţă, iar colegii fiică-mii sunt incredibili de deschişi şi cu simţul fair-play-ului. Îmi pare rău că nu am fost pe fază acum câteva zile, când se formase o linie de copii care îşi aşteptau rândul la o masă, din cinci băieţi foarte înalţi, de peste 1,70 m, încheiată cu Luna mea, o fetiţă cu 40 de centimetri mai scundă. Şi tuturor li se pare normal să fie aşa, şi nimeni de acolo nu râde de puştii care se încurcă în palete sau care nici măcar nu ajung bine la înălţimea meselor, şi niciun băiat nu jigneşte vreo fată pe motive de sex, aşa cum se întâmplă la greu într-o mulţime de altfel de situaţii.

În decursul anului şcolar trecut, am renunţat la cursul de benzi desenate. Dacă vă aduceţi aminte, am povestit cum am întâlnit acolo un profesor extraordinar de simpatic, un personaj el însuşi, la orele căruia fiică-mii îi plăcea mult să meargă, deşi talent la desen nu are. Problema a fost, însă, că la un moment dat nu se mai justifica deloc acel timp petrecut acolo. Adică, da, putea fi distractiv, dar doar atât. Sarcinile pe care le aveau de făcut copiii nu aveau nicio legătură cu numele cursului: făceau lucru manual, pictură cu acuarele pe desene de-ale profesorului, felicitări în relief şi alte câteva lucruri drăguţe, dar nu pentru asta mergeam noi acolo. Aşa că prin semestrul doi nu am mai mers, dar o să îmi amintesc mereu cu drag de acel loc special şi de acel profesor atipic. Recomand cu căldură cursul copiilor mai mari care chiar au talent la desen. Şi care vor să asculte rock de calitate, la volum înalt, în timpul orelor 😉

Nu îmi place faptul că am renunţat la ceva în mijlocul anului. Sunt de părere că cei mici trebuie învăţaţi să fie perseverenţi, atunci când e vorba de studiu şi de asimilarea unor deprinderi pozitive. Dar nici timpul nu este infinit, aşa că la un moment dat trebuie să şi alegi între modalităţile de a ţi-l petrece. La fel, cu un an în urmă renunţaserăm în mijlocul anului la atelierele de machete şi de teatru de păpuşi. Dacă pentru acesta din urmă, Luna nu dezvoltase nicio afinitate (şi se şi plictisea îngrozitor la metodele repetitive şi lipsite de umor ale profesorului de acolo), la atelierul de machete fusese deja un an şi jumătate şi i-ar fi plăcut mult să continue. Doar că nu făceau mai nimic acolo. Copiii erau lăsaţi să se joace în voie în bănci, cu cartoane şi ce alte materiale mai erau la îndemână, iar profesoara stătea pe laptop şi făcea… nu se ştie ce. Asta când nu lipsea de la cursuri, pe motive dese şi personale. Îmi pare rău că scriu asta acum, doamna era drăguţă, dar chiar cred că atunci când nu vrei să faci un anumit lucru, e cazul să nu îl faci, nu să îţi baţi joc de timpul altor oameni, fie ei copii, părinţi sau bunici. Luna a mers acolo o vreme doar pentru că se împrietenise cu o colegă şi le plăcea să stea împreună, dar şi mama acelei fetiţe a renunţat la un moment dat la această pierdere de timp.

De renunţat, am mai renunţat anul trecut şi la cursurile de chimie de la Palatul Copiilor. De fapt, acolo nici măcar nu am început. Am aşteptat cu oarecare entuziasm ca Luna să vrea să meargă la aceste cursuri. Treceam deseori pe lângă geamul clasei şi vedeam înăuntru eprubete şi retorte şi tot felul de recipiente cu forme ciudate, umplute cu substanţe colorate, şi bănuiam că se întâmplă lucruri interesante înăuntru. Ca să nu mai spun despre pasiunea fiică-mii de a prepara poţiuni… Aşa că, imediat cum fiică-mea s-a simţit pregătită sufleteşte să înfrunte necunoscutul, am înscris-o împreună cu colega ei de clasă la aceste cursuri de chimie. Primul şoc a venit încă de la această înscriere, când am pierdut aproape o oră ca să ne treacă doamna profesoară pe toţi cei prezenţi pe listă. Şi nu eram deloc mulţi în sală. Iar copiii noştri fuseseră rugaţi să aştepte pe hol, ca să nu deranjeze (!), aşa că mai eram şi uşor neliniştită că nu ştiam ce fac fetele afară. Până la urmă, s-a dovedit că fetele nu au făcut nimic rău (i-a organizat fiică-mea un pic pe copiii ăia, că doar nu se făcea să lase haosul să se instaureze acolo…), dar eu am început să îmi pun întrebări asupra oportunităţii de a le mai aduce acolo. Pur şi simplu, nu reuşiserăm să ne înţelegem normal cu acea doamnă, nu înţelegea numele copiilor, nu le putea ordona după niciun criteriu, ne-a povestit câte în lună şi în stele, fără legătură cu motivul pentru care eram adunaţi în acea sală, nu şi-a terminat nicio idee… Până când unul dintre părinţi, un tătic care a prins curaj (sau care a reuşit să iasă din starea de stupoare) a spus că e cam târziu, şi atunci în sfârşit ne-am putut grăbi cu toţii şi am plecat.

Şi totuşi, am revenit la prima întâlnire propusă, cu copiii însoţiţi de părinţi. Mi-am zis că poate o prinsesem într-o zi proastă pe doamna şi m-am abţinut să o judec după o primă vedere. Dar a confirmat prima impresie. Am petrecut peste o oră de stupoare continuă, ascultând tot poveşti despre viaţa dânsei şi despre confraţi care nu îşi merită locurile la catedre, fără cap şi coadă, sărind de la o idee la alta şi sancţionând cu privirea sau chiar cu vorba fiecare foială în bancă a bieţilor copii care, evident, nu înţelegeau de ce trebuie să reziste la aşa ceva. M-a certat că am adus-o tot eu şi pe colega fiică-mii, pentru că ne spusese clar că trebuie să vină un părinte cu fiecare copil, pentru că va avea de semnat un acord parental, ceva legat de siguranţa copiilor şi gradul de pericol al experimentelor. I-am spus că există oameni pentru care e imposibil să fie la Palatul Copiilor într-o miercuri la ora 14:00, pentru că au servicii, şi că mi-au dat mie acordul scris de a o însoţi pe fetiţa lor, care de altfel e o fiinţă perfect responsabilă. Iar acesta a fost un alt lucru care nu mi-a plăcut, felul în care doamna vorbea cu părinţii despre copii ca despre nişte obiecte care, deşi erau de faţă, nu înţelegeau ce se vorbeşte. Nu i-am spus însă doamnei nimic, de o jenă teribilă pe care presupun că o simţeam cu toţii, adulţii care eram în sală. Nici măcar că îmi lăsasem câinele într-o operaţie urgentă şi stăteam ca pe ace să aflu cum se termină nu i-am spus. Am sperat să nu se lungească şi de data asta mai mult decât programul. Dar s-a lungit. Le-a arătat copiilor nişte substanţe chimice şi vreo două reacţii interesante, dar totul explicat ca la cretinei şi cu nenumărate alte digresiuni lipsite de orice legătură cu subiectul. Am plecat de acolo siderate, şi eu şi fetele. Şi nu ne-am mai întors niciodată. Cred că nimeni nu ar trebui să fie ţinut pe veci în nicio funcţie, nicăieri.

Cam atât despre Palatul Copiilor. Sigur că ceea ce am scris mai sus reprezintă un punct de vedere personal şi subiectiv, bazat pe o experienţă proprie. Cunosc mulţi copii care merg de ani de zile la Palat şi unii dintre ei (sau părinţii lor) sunt mulţumiţi de profesori care nouă nu ne-au plăcut. Iar Palatul, cu toate bubele lui, este o mină de aur pentru familiile cu venituri reduse şi pentru cele care aleg să facă homeschooling cu copiii lor. Şi noi vom merge şi anul acesta la înscrieri (care încep azi, apropo), să vedem dacă ne tentează ceva. Deşi eu cred că ne vom limita la ping-pong. Ne aşteaptă un an mai greu, nu doar pentru că este clasa a patra şi apar materii noi la şcoală, dar şi pentru că e final de ciclu primar, iar noi va trebui să găsim o şcoală nouă la sfârşitul lui, cu gimnaziu. Nu suntem încă hotărâţi dacă să revenim la Stat sau să jucăm acerb la loto, ca să ne permitem să continuăm în privat. Şi mie îmi surâde mai degrabă ideea unui colegiu, unde îmi place să cred că se face o educaţie de nivel înalt. Dar pentru asta, Luna va trebui să înveţe mai mult decât a făcut-o până acum. Iar subiectul acesta, al grelei alegeri, va rămâne pentru altădată. La fel cum rămân şi restul activităţilor pentru copii la care am fost anul trecut şi despre care o să vă povestesc data viitoare.

Ah, şi să nu uit: dacă vreţi să ajungeţi cu maşina la Palatul Copiilor, neapărat să veniţi dinspre Şincai. Neobosiţii lucrători la Serviciul de Drumuri şi Tâmpenii din sectorul 4 au tras linie dublă continuă pe tot bulevardul aferent, deci nu se poate intra la Palat decât din direcţia aceea. Nici măcar în mirobolanta şi mult-controversata parcare pe care a amenajat-o primăria în faţa Palatului nu se poate intra altfel. Şi nu au trecut decât câteva zile de când am semnalat problema primăriei, mă îndoiesc că s-a rezolvat peste weekend…