Şi poate că nu e totul pierdut

Bunicul Lunei a suferit un accident vascular acum câteva săptămâni. Cei care mă citesc pe Facebook ştiu deja despre asta, pentru că am tot povestit despre cum stăteam cu zilele prin spital şi cum fiică-mea a fost incredibil de devotată îngrijirii lui. Ce nu am scris este că acel accident a fost provocat de faptul că a stat câteva ore în plin soare şi fără să se hidrateze. Era în ziua în care a fost invitat să vorbească la festivităţile de Ziua Marinei. Bunicul a fost comandant de vas prezidenţial la vremea lui şi a rămas o personalitate cunoscută în domeniu în acel orăşel-port în care locuieşte. Ţine discursul acesta în fiecare an, şi în fiecare an deplânge în el halul în care au ajuns marina românească şi flota noastră. E drept, cu reminiscenţe de discursuri comuniste, care se încheiau mereu cu „mulţumim conducătorului iubit”, pentru că aşa a fost învăţat nişte zeci de ani să facă. Dar are dreptate în rest. De altfel, bunicul este un om cu păreri ferme asupra multor lucruri, dar şi cu rezerva de neîncredere pe care orice om deştept şi citit trebuie să o păstreze în permanenţă. Pentru că nimeni nu deţine adevărul absolut pe lumea asta.

În zilele care au urmat accidentului, cu controale şi spitale şi experienţe care mai de care mai traumatizantă (despre care voi povesti într-un alt articol, legat de crunta realitate medicală a zilelor noastre), am avut ocazia să stăm mai mult cu bunicul şi, automat, să şi discutăm mai multe. Ştiam că nu e înţelept să deschidem discuţia despre politică şi de aceea nici nu am încercat. Îmi aduceam aminte de acel moment în care l-am înjurat, la o masă în familie, pe Gabriel Oprea, făcându-l impostor. Bunicul a exclamat atunci, nervos: „Dar cum poate fi impostor dacă e general?!”, iar noi am schimbat subiectul, pentru că nu voiam să riscăm să i se facă rău – avea, totuşi, peste 85 de ani. Sau de momentul în care, acum câteva luni, am zis noi ceva rău despre PSD, cum că s-ar duce de râpă şi bine ne pare, iar el s-a mirat: „Am auzit, totuşi, că are susţinere de peste 30% în sondaje. Chiar aşa, o treime dintre români să se înşele?”.

Acela a fost, de altfel, momentul în care mi-am dat seama că bunicul are încredere în aceşti oameni care ne conduc nu neapărat din vreo afinitate ideologică, ci pentru că nu poate concepe că au ajuns atât de sus prin impostură, fraudă şi tupeu, fără să aibă o bază autentică de valoare. Bunicul e un om care s-a născut într-o familie extrem de săracă, într-un sat din Moldova, care a învăţat pe rupte, a citit foarte mult şi a muncit din greu să treacă prin toate gradele militare posibile până la rangul de comandor, cu care a ieşit la pensie. I se pare pur şi simplu de neconceput ca cineva să fi putut ajunge general în alt mod. Sau ca unul din trei români să poată fi păcălit de valul de fum al unei propagande consecvente. Pentru că doar hoţii strigă „Hoţul!” – iar bunicul nu a fost niciodată un hoţ.

Cât am stat alături de el în spital, însă, s-au ivit inerent şi ocazii de a discuta despre ceea ce se întâmplă afară. Mai ales că spitalul era la o aruncătură de băţ de Piaţa Victoriei, unde se adunau încă protestarii în fiecare seară. A întrebat dacă mai sunt acolo, i-am spus că da şi i-am strecurat şi părerea mea intimă că au dreptate să se afle acolo. Că acest guvern trebuie să cadă. Şi pentru prima dată l-am văzut că nu s-a mai enervat. Doar voia să îmi înţeleagă părerea. I-am vorbit puţin despre prostie şi incompetenţă, furt din banul public şi alte câteva rele pe care le fac oamenii ăştia, apoi am schimbat iar subiectul. Chiar nu voiam să îi fac cumva rău, deşi nu părea să i se întâmple asta. În perioada următoare, a mai pus o întrebare sau două. Şi a adus în discuţie faptul că „uite, ne-au mărit salariile şi pensiile”. Argumentul suprem de cucerit naivii din ţara asta. I-am spus că au mărit acele salarii şi pensii artificial. Că nu există dezvoltare economică reală care să le susţină sănătos. Că ne-am îndatorat ca ţară pentru a le plăti, că s-au luat din banii pentru investiţii şi că unui mic întreprinzător, precum propriul său fiu, nu îi sunt deloc de ajutor aceste măsuri populiste luate de guvern. I-am povestit că fiului lui îi e greu să îşi găsească oameni pregătiţi pentru o meserie, să îi fidelizeze la locul de muncă şi să îi plătească rezonabil, din cauza politicilor guvernamentale dezastruoase. Că pentru el, pentru omul care chiar construieşte ceva în ţara asta, acest guvern (şi câte altele dinaintea lui) nu a făcut nimic să îl sprijine.

M-a ascultat în tăcere. Iar după câteva zile l-a „încercat” şi pe fiu-său cu argumentul creşterilor salariale. A primit acelaşi răspuns, şi anume că sunt o gogoaşă umflată care ne va exploda în faţă foarte curând.

Când s-a terminat vacanţa şi am trecut pe la el să ne luăm la revedere, l-am prins pe bunicul într-un moment în care se simţea în formă. Făcuse mici progrese faţă de ultimele săptămâni, reuşea să stea în picioare şi să se hrănească normal, avea alături o doamnă care avea grijă de el – în fine, părea să meargă spre însănătoşire, deci şi moralul său era foarte optimist. Şi atunci ne-a zis zâmbind (şi din senin):

— Măi, tată, măi, eu cred că ne trebuie nişte oameni noi la putere.

Şi atât.

–––

Ce am vrut să vă spun cu povestioara asta a mea (datorie de ieri) e că ar trebui să încercaţi să discutaţi cu părinţii voştri, chiar şi cu bunicii, care îi mai aveţi. Pentru că sunt multe lucruri importante care rămân nediscutate în familii, ştiu asta foarte bine şi din superficialitatea discuţiilor pe care le aveam cu mama mea. Există o jenă, o piedică, o teamă în a ne exprima părerile profunde în faţa părinţilor, la fel de liber ca în faţa prietenilor. Şi atunci tăcem. Dar uite că părinţii ăştia, sau bunicii, nu sunt deloc proşti. Şi că ei pot înţelege adevărurile, dacă le sunt explicate deschis. Iar dacă le-am spune sincer că voturile lor ne pot face rău nouă personal, copiilor lor şi chiar copiilor copiilor noştri, eu cred ne-ar crede pe noi, nu pe ei, cei care îi mint de atâţia ani printr-un ecran de televizor. Cred că s-ar gândi de două ori înainte de a pune ştampila de un nume sau altul de pe buletinul de vot. Sau pe un „Da” sau un „Nu”. Sau poate că nu s-ar mai duce deloc la un vot inutil. Apropo, ce faceţi weekendul acesta? Se anunţă vreme frumoasă, nu mergeţi în vizită la părinţii voştri şi la bunicii de la ţară? S-ar putea să se bucure atât de tare că sunteţi acolo, încât să nu îşi dorească să mai iasă din casă zilele astea…

Reclame

Perle FB 3

* Notă: În categoria Perle FB copiez periodic şi în ordine cronologică calupuri de postări de-ale mele de pe Facebook, care sunt tot bucăţele din viaţa noastră, doar că mai mici.

Iunie 2016

Vreo zece minute am încercat să îi explic copilului cum e cu exit-poll-urile, cu procentele şi cu rezultatele finale. Nu a înţeles nimic. Îşi păstra încă speranţa că va câştiga, până la urmă, candidatul „nostru”. I-am desfiinţat-o fără milă. După vreun minut de tăcere nelămurită, mă întreabă din nou:
– Mama, în Nicuşorul ăla mic este un vot?
– Care Nicuşor mic?!, hohotesc eu în ciuda supărării.
– Uite, ăsta, de aici!, îmi arată ea cu degeţelul pe ecran. E şi votul tău acolo?
Uf… 🙂

–––––

Ne întoarcem obosiţi acasă, pe caniculă. Copilul se aşează relaxat pe canapea, picior peste picior, şi îşi dă drumul la televizor. Părinţii – în picioare, la bucătărie. Facem o salată, când auzim:

– Tata, îmi aduci şi mie…, începe răsfăţata de Luna să ceară ceva.

– Vino tu să iei!, i-o retează, frânt, taică-său.

– Ce?

Era tare bucuroasă că urma să i se dea ceva. Numai că nu ştia ce anume.

Căldură mare, monşer! 🙂

–––––

Iulie 2016

Pentru că bărbatu-meu nu intră pe FB, uneori îi mai povestesc texte, glume şi alte întâmplări de pe-aici. Aseară, de exemplu, se uita cu un ochi la un film cu Chuck Norris, iar eu mi-am adus aminte de bancul ăla mişto, pe care tocmai îl citisem pe net:
– Cică tot Chuck Norris e cel mai tare: a prins toţi pokemonii de pe telefonul fix, chicotesc eu.
Chicoteşte şi bărbatu’, chicoteşte şi copilu’, îmi dau seama că fiică-mea nu ştie cine e Chuck Norris şi i-l arăt cu degetul pe ecran, povestindu-i cum e el supereroul care se descurcă în orice situaţie, din orice poziţie etc. etc., mai chicotim un pic, după care dau să plec spre treburile mele, când aud o voce mititică din urmă:
– Dar ce e aia „telefon fix”?
Care eraţi, mă, ăia de mă consolaţi că nu sunt bătrână la 46 de ani?

–––––

Deoarece intenţionau să se trezească eroic, pe la un 5 jumate, şi să plece împreună la pescuit, Luna a dormit azi-noapte cu taică-său în dormitor; nu voiau să mă trezească devreme şi pe mine, cea cu bioritmul pe dos. Mi s-a relatat că lucrurile au decurs în felul următor între ei:

Ora 7:00
– Luna, treze….
– Mama, lasă-mă să dorm!
Ora 7:30:
– Luna, trebuie să…
– Nuuu! Nu vreau supă!
Ora 8:00:
– Dacă nu ne trezim acum, se face prea târziu pentru pescuit.
– Mai lasă-mă cinci minute!

Eu m-am trezit cam ca în orice altă zi de vacanţă, la 9:15. Auzisem o uşă trântindu-se la camera de alături şi nişte paşi mici, mititei, lipăind pe parchet. Nici azi nu mâncăm peşte…

–––––

– Băi, da’ p-ăştia care faultează ÎN HALUL ĂSTA nu îi bagă nimeni la puşcărie sau ceva??!!, se revoltă fiică-mea văzând la televizor cum a fost trântit unul pe teren atât de violent, încât aproape că a căzut în cap, de la vreo doi metri înăţime.
O las să-şi verse năduful, cu toată înţelegerea. În primul rând că cel faultat e de la Steaua, echipa de suflet a lui taică-său, iar ea încearcă să fie suportivă. În al doilea rând, era deja supărată dinainte, draga de ea. Până la urmă, au plecat la pescuit. Tot cam pe la ora 5. Iar peştele, în loc să muşte la ea, a muşcat-o PE ea. Un somn dinţos şi curajos, care a ţinut să-şi manifeste nemulţumirea. Ce şi-o fi spus: „Mama lui de pescuit sportiv! Care mă deranjezi, mă, pe canicula asta, de la ora 5 DUPĂ-AMIAZA??!!”

Ultimul articol pe teme politice (sper…)

În ultimele zile, am făcut progrese în a mă sustrage controversatei realităţi politice actuale. Adică am dat mai puţin drumul la televizor, am văzut preponderent filme emoţionante, am intrat în mai puţine polemici pe net şi am evitat subiecte inflamante în conversaţiile cu persoane cunoscute. Nu chiar pe toate, dar sunt pe drumul cel bun. Trebuie cumva să ies din bucla asta care mă ţine captivă într-o uimire perpetuă la aflarea veştilor dinspre penibila noastră clasă politică. Şi într-o enervare continuă mă ţine, care cu siguranţă nu îmi face bine. De aceea cred că e necesar să încetinesc puţin pasul şi să relativizez. Nu să îmi pierd interesul, vigilenţa şi spiritul critic, dar să îmi văd mai mult de chestiuni personale. Cum ar fi, de exemplu, viitorul concret al copilului propriu. S-a terminat şi vacanţa, e clar că mă voi ocupa mai mult de fiică-mea decât de orice altceva, de azi înainte:

– Ce-aţi făcut azi la şcoală?, o întreb eu pe drumul de întoarcere acasă.

– Ǎăă… o să ţi se pară bizar… dar…

Ups.  Nu începe deloc bine. Ce-o mai fi făcut?

– Am discutat despre… PSD.

Desigur. Credeam că mă pot sustrage, dar iată că nu am cum. Fiică-mea are o expresie pe jumătate vinovată, pe jumătate ghiduşă şi pe jumătate patriotică (da, da, ştiu că sunt trei, le-am numărat pe măsură ce le scriam).

– Unde aţi discutat? La ore? Aţi avut o dezbatere cu învăţătoarea sau cum?

– Eu cu X. şi cu Y. În pauză.

– Păi de unde şi până unde?, mă mir eu că a avut astfel de conversaţii cu colegii ei.

– Practic, X. a deschis subiectul, că el a fost şi la protest. Apoi Y. a spus că pesedeii sunt răi. Atunci am zis şi eu câte ceva despre legile alea ale lor, ştii tu care. Şi am făcut un chestionar prin clasă: nimeni, nimeni nu a votat cu PSD-ul de la noi!

Pare o clasă bună, implicată civic şi cu conştiinţa dreptăţii. Păcat că sunt doar şase copii în clasa asta. Mi-ar fi plăcut să fie mai mulţi, să ştiu că avem pe cine ne baza la alegerile din… 2026. Pentru că abia atunci vor căpăta drept de vot aceşti mici cetăţeni aflaţi în clasa a doua acum. Şi la cum se văd lucrurile astăzi, tare mi-e teamă că tot împotriva PSD vor fi nevoiţi să voteze…

Despre tot felul de alegeri

În fiecare dimineaţă îmi propun să mă rup cumva de realitatea politică a acestor zile, cea care mă ţine captivă în faţa ecranelor, urmărind cu sufletul la gură manifestaţii, declaraţii şi dezbateri, de parcă viaţa mea ar depinde de ele. De fapt, chiar depinde. Şi mi se pare important să mă implic cum pot în viaţa cetăţii. Dar simt că s-a depăşit, uşor, justa măsură în toate. Am devenit pătimaşi, subiectivi, incorecţi, partizani cu unii şi duşmani cu alţii, dându-ne toţi cu părerea în domenii în care până mai ieri nici nu ne pricepeam. Am devenit toţi scriitori, măcar de pancarte, dacă nu de lungi meditaţii politico-filozofice, pe care le postăm la foc automat, deşi nimeni nu mai are timp să fie şi cititor. În fiecare dimineaţă îmi propun, deci, ca azi să îmi mut atenţia asupra altor lucruri. Şi în fiecare seară constat că nici azi nu am făcut mai nimic în afară de privit la spectacolul politic şi de dezbătut (în van) pe subiecte generoase, dar atât de interpretabile, precum libertatea de opinie, drepturile şi obligaţiile aleşilor, logică, sfidare sau respect, adevăr, minciună şi dreptate.
Noroc cu fiică-mea, că mă mai trage inocent de mâneca futilului cu perlele ei copilăreşti care mă readuc la adevărata realitate:
– Mama, ştii că săptămâna trecută am vorbit la Dezvoltare Personală despre alegeri?
Hopa! Să nu spui că a ajuns morbul şi la orele de la şcoală ale piticilor…
– Serios?, mă mir eu.
– Da. Despre alegeri bune şi alegeri rele.
E clar: să vezi că i-a învăţat psihologul despre consecinţe. Despre cum e mai bine să te duci la vot. Şi să votezi în cunoştinţă de cauză şi asumat, pentru a nu regreta mai apoi că ai ales greşit.
– Şi ne-a întrebat dacă putem da exemple de alegeri bune şi rele, continuă Luna. Iar A. a povestit cum a făcut mama lui o alegere greşită, atunci când a pus vin în sticla de apă şi apă în sticla de vin. Iar el, bineînţeles, a băut vin.
Moare de râs copilul meu acum, când îşi imaginează scena. Şi râd şi eu odată cu el, realizând cât de departe mă dusesem eu cu presupunerile şi cu aşteptările, în timp ce viaţa adevărată este cu mult mai simplă de atât. Şi mai distractivă. Astă-seară nu mai deschid televizorul.