S-au terminat alegerile, dar greul abia începe

Acum ceva vreme, îi povesteam supărată unui prieten francez despre cât de nocivă a ajuns şcoala românească.

– Sursa răului din societate, spuneam eu, asta este: educaţia. Atâta vreme cât nu o să reformăm şcoala, să nu ne aşteptăm să se schimbe ceva în bine în societate

Apoi, în timp ce vorbeam, îmi aduceam aminte şi de dezastrul din sănătate, despre cum murim cu zile prin spitale, cum ne pleacă medicii tineri, iar cei bătrâni ne spoliază, despre bătrânii fără bani pentru medicamente…

– Mda, poate că situaţia din sănătate este cea mai rea dintre toate, şi ar trebui să intervenim acolo cu prioritate, mă răzgândeam eu.

Iar francezul mă asculta liniştit, să îmi vărs năduful, după care îmi răspundea:

– Ştii cum se vede din afară, de fapt, ţara voastră? Care ni se pare nouă cel mai mare rău? Faptul că justiţia voastră este coruptă. Puteţi cumpăra verdicte, puteţi schimba legi, puteţi să nu respectaţi Constituţia. Aici trebuie stârpit răul, din temelie.

Mi-am adus aminte de discuţia aceasta adineaori, atunci când l-am văzut pe Adrian Năstase (fost preşedinte PSD şi condamnat penal cu executare) vorbind la Antena 3 despre Liviu Dragnea (actual preşedinte PSD şi condamnat penal cu suspendare):

”Alegătorii au hotărât că Dragnea este nevinovat și că el trebuie să conducă programul de guvernare care să schimbe situația actuală”.

Deci justiţia este eludată cu nonşalanţă, a devenit opţională şi superfluă, nu mai este nevoie de magistraţi, anchete, avocaţi. Alegătorii sunt cei care hotărăsc. Ei:

peisaj-cu-alegatori

În curând, nici legile nu vor mai fi neapărat necesare, pentru că noii aleşi vor avea grijă să le schimbe, dacă respectarea lor li se pare dificilă. Dl. Năstase spunea de dimineaţă că nu e nicio problemă că acum există în lege prevederea care nu permite persoanelor condamnate penal să facă parte din Guvern, ea poate fi schimbată, pentru a ţine pasul cu vremurile:

”Orice lege poate fi modificată. Putem introduce în lege ca premierul să aibă mustață. Este important să nu mergem înapoi în timp”.

Ba eu chiar mi-aş dori să putem da timpul înapoi acum. Să am încă o dată şansa de a vota, pentru prima oară liber, în 1990. Şi să nu mai fac greşeala pe care am făcut-o atunci. Eu şi cu majoritatea bietului popor român.

Sursa citatelor, aici. Sursa fotografiei, aici.

Cine conduce, de fapt, lumea

Acum mulţi ani, pe când Facebook-ul nu exista, iar de cuvântul „meme” nu auzise nici naiba, am primit pe e-mail o povestioară în care un om pleca de dimineaţă spre serviciu, cam cu întârziere, iar pe o stradă îngustă i se întâmpla ghinionul de a nimeri în spatele maşinii de gunoi. Şi omul nostru îşi pierdea uşor, uşor, răbdarea, pe măsură ce era nevoit să aştepte ca maşina de gunoi să fie umplută cu toate pubelele de pe străduţă. Ajungea să se enerveze foarte tare, să strige la gunoieri să se grăbească, şi să se agite, să înjure… Apoi, deodată, omul avea o revelaţie: nu mai avea controlul asupra vieţii lui. Nu se mai putea stăpâni, se comporta într-un fel care nu îi făcea plăcere, se simţea rău, fizic, de la starea de nervi. Şi toate astea din cauza unei… maşini de gunoi. Da, cea care îi conducea viaţa în acel moment era o maşină plină cu gunoi. S-a calmat omul nostru atunci. Şi şi-a promis să nu se mai lase niciodată învins de ceva ce nu are nici creier, nici suflet. Sau de ceva ce nu poate schimba.

Multă vreme după ce am citit povestioara, am reuşit să rămân zen atunci când mi se întâmplau lucruri asemănătoare. Când realizam ce inutil, ruşinos şi chiar nociv pentru sănătatea mea era să mă enervez în situaţii imposibile şi absurde, sau provocată de oameni care nu meritau să îmi influenţeze viaţa. Apoi am început să uit. Iar acum îmi amintesc foarte rar să nu mai pun la suflet toate ghinioanele şi nedreptăţile vieţii, fie ele oricât de mici. Aşa cum am făcut alaltăieri.

Aveam o zi aglomerată, se adunaseră cam multe restanţe şi multe treburi de făcut, pentru că în weekend urma să fie ziua fiică-mii. Pe după-amiază, între două drumuri, mi s-a făcut foame – ceea ce este destul de neobişnuit pentru mine, care trăiesc, în mare, cu aer şi cafeaua de dimineaţă. Şi, pentru că mă aflam în faţa unui fast-food, mi-am zis că n-ar fi rău să înghit, la repezeală, ceva. Era un restaurant Chicken Grill, cel din intersecţia Vitan cu Mihai Bravu, poate îl ştiţi: şaorme, rotisor, salate – oferta clasică. Am mai luat mâncare de câteva ori de acolo, niciodată nu a fost strălucită, dar în lipsă de altceva… Acum am cerut cinci bucăţele de aripioare la pachet. Vânzătoarea le-a pus într-o pungă de hârtie, le-a cântărit şi mi-a cerut banii:

– 13 lei.

Nici măcar nu am avut timp să mă gândesc cât de scumpe sunt, abia mai târziu mi-am dat seama că preţul e mai mare decât la KFC, de unde probabil că au luat reţeta, dar nu şi priceperea de a le găti la fel de gustoase. Dar am observat că vânzătoarea se pregătea să îmi pună punga de hârtie (mare) într-o pungă mică de plastic:

– Nu îmi daţi pungă, mulţumesc, i-am zâmbit eu, cu o mână întinsă pentru a-mi lua mâncarea şi cu alta arătându-i că aveam deja o ditamai punga de cumpărături la mine.

Vânzătoarea, însă, a continuat să bage pachetul în punga de plastic. Şi am ştiut că voi avea parte, din nou, de acea conversaţie absurdă pe care o am la aproape fiecare ieşire la cumpărături, când eu nu vreau să primesc punguţe de plastic pentru fiecare morcov cumpărat, iar vânzătorii încearcă să mi le dea cu forţa. Mor plantele în jurul nostru, dispar zilnic specii de animale, se topesc gheţarii şi ne topim şi noi de căldură în decembrie, iată, dar grija vânzătorului român este să împartă plastic cu generozitate. Deşi mai nimeni nu reciclează nimic. Şi deşi avem şi lege care interzice acest lucru, de acum mulţi ani, dar cine să respecte o lege în ţara asta?

– Nu îmi daţi pungă de plastic!, am repetat eu, ceva mai tare şi mai rar decât prima oară.

Nicio reacţie. Vânzătoarea a terminat de bagat punga de hârtie în cea de plastic şi mi-a întins-o peste tejghea. Şi atunci am răbufnit:

– Care parte din „Nu îmi daţi pungă de plastic nu v-a fost clară”?, m-am răstit eu la ea, în timp ce scoteam punga să i-o dau înapoi, cum fac de fiecare dată când o primesc, deşi nu o vreau.

Şi-atunci, vânzătoarea a avut, în sfârşit, o reacţie. A început şi ea să ţipe la mine, pentru că, deh, aşa se procedează cu clienţii care au pretenţia să cumpere ceva de la tine:

– Mie aşa îmi zice şefa să fac şi aşa o să fac, nu cum vreţi dv.!

Năuceală maximă. Absurd la cote înalte. Kafka, Urmuz et comp. spectatori fericiţi de pe lumea cealaltă.

– Spuneţi-i şefei, atunci, că există o lege care îi interzice asta. Măcar atât să ştie, dacă de poluare nu îi pasă, am ţipat şi eu, în replică, la ea.

A continuat să mă boscorodească, chiar şi după ce i-am spus că nu voi mai călca, probabil, niciodată în magazinul lor:

– Mare pagubă, că nu mai vii tu la mine în magazin!, mi-a răspuns ea cu cel mai batjocoritor ton posibil.

Şi mă uitam în jur cum se făcuse linişte, şi vedeam expresiile tâmpe de pe faţa colegilor şaormari, care râdeau de mine (nebuna!), şi clienţii de la mese care încă nu înţelegeau ce se întâmplă, şi doar o mamă care mânca împreună cu copilul ei mi-a zâmbit timid şi aprobator, arătându-mi că ea ştie ce spun eu. Şi atunci am plusat şi mi-am făcut o ieşire dramatică din local, anunţându-i pe toţi, mărinimos şi generic, că din cauza lor se va duce dracului planeta asta. Nu m-or fi luat ei în serios, dar e imposibil să nu se gândească cât de cât la „nebuna aia” data viitoare când şi-or pune în sacoşa de cumpărături din plastic franzela băgată de vânzător într-o mică pungă de plastic, deşi pâinea era deja trasă în ţiplă. Sau când se vor trezi că şi-au umplut cu vârf coşul de gunoi doar cu ambalajele de plastic pe care le-au primit într-o singură tură de cumpărături la supermarketul din colţ.

Nici măcar nu am fost prea supărată pentru ceea ce s-a întâmplat, după ce am plecat de acolo. Încep să mă resemnez că s-au înmulţit proştii cu tupeu în jurul meu. Şi că lumea merge evident înspre mai rău. Dar nu suficient de tare încât să renunţ complet la speranţă şi la acţiune. Voi continua cu siguranţă să refuz punguţele de plastic atunci când nu am nevoie de ele. Şi să le duc la reciclat după ce le folosesc. Şi să îmi iau pâinea în mână la brutărie, atunci când o cumpărăm proaspătă şi ajungem cu ea acasă mâncată pe jumătate. Şi să votez schimbarea atunci când mi se oferă ocazia. Pentru că m-am săturat  să o las pe şefa de la şaormerie să îmi decidă mie viitorul.  Da, oamenii ca ea hotărăsc dacă viaţa mea va fi de calitate sau nu. Oamenii ca ea hotărăsc dacă o să respirăm aer curat, dacă o să stăm prin spitale, dacă o să murim tineri. Iar eu încă mai încerc să schimb asta, printr-un vot dat în clar unora de la care aştept legi clare, care să mă protejeze şi care să şi poată fi puse în aplicare. Aştept drepturi, dreptate şi sancţiuni. Aştept un viitor pentru fiica mea aici, în ţara noastră. Pentru aceasta am dat votul meu altora decât celor dovediţi incompenţi sau hoţi.

Dacă am ieşi mai mulţi la vot, dintre cei care ştiu cum ar trebui să fie lucrurile pentru a fi bine, dacă nu am mai face tâmpenia aia cu anulatul votului, care îi sprijină tot pe penali, de fapt, dacă i-am convinge şi pe cei din jur să pună ştampila pe alţii – atunci nu ne-ar mai hotărî destinul o mână de votanţi docili şi îndoctrinaţi, care ies conştiincios din casă în ziua votării să îi aleagă pe cei care i-au minţit cel mai eficient. Alegerile se câştigă cu uimitor de puţine voturi, de fapt. Pentru că alegătorii LOR fac efortul de a vota.

Urnele mai sunt deschise pentru câteva ore. Haideţi să nu mai lăsăm maşina de gunoi să conducă lumea! Şi nici pe şefa de la şaormerie. Merităm mai mult.

Barbie Says: „Du-te şi semnează!”

Prin primăvară, ne-am întâlnit la uşa blocului cu un vecin mai tinerel. Ne-am salutat politicos şi ne-am văzut fiecare de drumul lui.

– Cred că se duce la întâlnire vecinul nostru, i-am zâmbit eu conspirativ fiică-mii.

– De ce crezi asta?

– Nu simţi ce dâră de parfum a lăsat după el?, m-am mirat eu că nu a comentat nimic despre mirosul (încântător, spre norocul nostru) care umpluse liftul şi holul blocului. Sigur s-a pregătit pentru o gagică.

– Eu nu cred, m-a contrazis Luna cu un aer serios. Dacă s-ar fi dus la întâlnire s-ar fi îmbrăcat mai frumos.

Am încercat să rememorez întâlnirea. Spre marea mea surpriză, am şi reuşit. Omu’ era în blugi şi tricou verde-militar, mulat pe o lipsă cvasi-totală de muşchi. Dar era ok, după părerea mea. Iar critica fiică-mii era cu atât mai bizară cu cât venea din partea unei puştoaice de şapte ani purtând următoarele: şalvari de pânză negri cu inimioare din sclipici de toate culorile, bluză gri cu buline roz, bascheţi bleumarin şi şapcă bleu cu Elsa. Cu cozorocul la ceafă.

– Mie mi se părea în regulă, i-am adus şi ei la cunoştinţă. Unde ai mai văzut tu băieţi îmbrăcaţi frumos pe stradă? Că eu nu am mai văzut de mult!

– Zău?!, m-a ironizat ea superior. De Nicuşor Dan îţi mai aduci aminte? Ǎăăă?…

Aici trebuie să recunosc că avea şi copilul dreptatea lui. Fuseserăm de curând la un cort electoral, să semnăm pentru alegerile locale şi ne întalniserăm cu candidatul nostru, Dan, care era îmbrăcat în costum. Un amărât de costum cam strâmtuţ şi probabil şi demodat – nu mai ştiu ce e la modă acum, dar mă îndoiesc că se poartă albastrul ăla de fostă uniformă şcolară comunistă. De fete. Mă mir că Dan a ajuns un etalon de vitejie şi design vestimentar pentru copilul meu. Pentru că impresia ei când l-a cunoscut n-a fost teribilă-teribilă.

Plecaserăm de la întâlnire convenind conspirativ că nu are pic de charismă candidatul nostru, deci, mai mult decât probabil, nici prea mari şanse să câştige bătălia pentru primăria capitalei. Îl sunase pe taică-său de pe drumul de înoarcere şi îi povestise, cu un aer foarte important, cum a dat mâna cu el şi am discutat un pic despre matematica din şcoli (ei, da! – că nici cu mine nu-mi e ruşine când trebuie să vorbesc în public, bat câmpii cu o graţie…):

– E bleguţ rău, nu e prea bun de primar, dar noi tot îl votăm, îi spusese ea lui taică-său atunci.

– De ce îl votaţi?

– Păi ştii că sunt oameni răi, care vor să construiască blocuri în parcuri, să ne ia pomii care ne dau aer. Sau unii care dărâmă case frumoase. Ei bine, aici INTERVINE el!

Nici dacă vorbea despre Superman nu cred că ar fi avut atâta respect în intonaţie! Şi m-am bucurat să o aud că înţelesese motivul pentru care îl votam pe Dan: pentru că el chiar a luptat pentru oraşul ăsta.

Luna a venit cu mine la vot, s-a interesat de rezultate şi a părut chiar un pic afectată că pierduserăm. Din nou.

– Mama, tu cu cine ai votat data trecută?

– Tot cu Nicuşor Dan.

– A concurat şi atunci?! Şi eu de ce nu am ştiut?!, mi-a cerut ea socoteală.

– Într-un fel, ai ştiut. Aveai trei ani jumate şi tu ai pus ştampila pe numele lui, doar că nu mai ţii minte.

S-a liniştit. E mulţumită să ştie că îşi face datoria civică: reciclează conştiincios, strânge în punguţă producţiile câinelui nostru de pe stradă şi, iată, nu ratează nicio votare, conştient sau nu.

Revenind la Nicuşor Dan, deşi nu a câştigat alegerile, nu pot spune că l-am votat degeaba: acum este consilier la primăria Bucureşti şi, din această poziţie, ştiu că se poate opune prostiei, exceselor şi intereselor personale ale celorlalţi – oamenii partidelor mari. Ştiu că şi vorbăreaţa aceea de Clotilde Armand are tăria pentru a se lua în piept cu impostorii; Luna o place, m-a întrebat dacă şi-a rezolvat problema cu furtul de la vot, la mult timp după ce societatea civilă uitase complet incidentul. Mai ştiu şi că un alt consilier de-al USB, atunci când a greşit (votând pentru un coleg absent din sală), şi-a dat demisia, tocmai pentru a nu semăna cu cei pe care încercăm să îi îndepărtăm din sistem: ai greşit – e omeneşte, dar trebuie să plăteşti. Şi de aceea sper ca Dan şi partidul său să reuşească să intre în Parlament. Chiar şi fără charismă, figuri cunoscute, program clar, fonduri şi tot ce i-ar mai trebui unui partid important. Măcar să fie buturuga mică a corectitudinii, care să răstoarne carul mare al nesimţirii fără de margini a impostorilor ce ne conduc de prea multă vreme!

Din păcate, cu tot sprijinul voluntar al multor oameni din online şi din stradă, USR strânge cu greu semnăturile necesare pentru înscrierea în cursa electorală. Pragul e pus foarte sus, tocmai de către cei care nu vor să lase din gheare ciolanul puterii: e nevoie de 200.000 de semnături, iar USR are abia vreo două treimi din ele. Eu, una, am semnat pentru ei şi le mulţumesc şi prietenelor care au făcut la fel. Două. Două prietene au semnat pe formularul pe care l-am tot purtat în geantă în ultimele săptămâni şi pe care l-am dus la cortul de la Tineretului alaltăieri. E drept că nu sunt deloc genul care să ceară ceva, deci nu am insistat pe lângă nimeni să semneze. Dar am fost tare tristă că nu am reuşit mai mult. Mai ales că am avut parte de sprijinul şi încurajarea fiică-mii pe încă de la începutul „campaniei”:

– Da’ de ce umbli cu hârtia aia după tine, mama? Trebuie să îl votăm iar pe Nicuşor Dan?

Îi sclipeau ochişorii, de cât de tare îi place la vot! I-am explicat pentru ce e nevoie de de semnături, apoi am adăugat:

– Probabil că e iar degeaba, ca de obicei…

– Nu fi negativistă! Nu se ştie niciodată ce va fi, trebuie să speri!

– Mă, de unde ştii tu cuvinte dintr-astea? „Negativistă”!, m-am mirat eu râzând.

– De la Barbie!

Păi dacă a zis Barbie aşa… hai să sperăm că vom reuşi să ne mobilizăm la strâns de semnături! Şi să căutăm chiar azi corturile USR prin oraşele noastre, ca să semnăm. Nu de alta, dar e mare păcat pentru generaţia asta de cetăţeni mititei, corecţi, implicaţi şi inspiraţi motivaţional de Barbie şi de Yoda, să nu încercăm să le lăsăm o ţară un pic mai curată, din toate punctele de vedere. Acum, cât încă nu este (mult) prea târziu.