Perle FB 10

Decembrie 2016 (continuare)

Drum, maşină, radio. Decembrie, deci Hruşcă. Fiică-mea nu l-a mai auzit până acum:

– Ce-i muzica asta, mamă?, se miră ea.

– Colinde româneşti. Un fel de cântece populare care se cântă de Sărbători. Ăsta e din Maramureş…

Şi continui să-i vorbesc despre regiunile ţării, despre rudele noastre din Vişeu, despre Hruşcă şi cenaclul Flacăra, despre cum stă el în Canada acum şi vine aici doar înainte de Crăciun, dă nişte spectacole şi pleacă înapoi (apropo, v-aţi întrebat vreodată din ce trăieşte Hruşcă în restul anului?), despre semnificaţia criptică a versurilor populare de tipul lui „leru-i ler” etc. etc. La un moment dat, îmi dau seama că e suspect de linişte în maşină. Să vezi că am adormit copilul!

– Da’ de ce întrebi, Luna?

– Păi când aud muzică dintr-asta, nu ştiu de ce, dar simt că e o capcană undeva. Şi nu ştiu unde.

Îi simt teama în voce. Mică, dar reală. Mare e grădina Domnului! Iar noi două părem a avea locul nostru rezervat în ea. Amândouă 🙂

–––––

Din ciclul „Când prea multă logică strică”

– Cum zici „Aceasta este maşina mea”?, o întreb eu pe fiică-mea, în maşina mea.

Suntem în drum spre cumpărăturile ritualice de Revelion şi profit de imposibilitatea ei de a fugi pentru a repeta puţin ceea ce ne-a rugat profa ei de engleză: „acesta”, „acela”, „aceştia” şi „aceia”. Îi confundă inexorabil. Pe lângă multe altele. Pentru că limba engleză nu este chiar punctul ei forte…

– This… is… my… car…

Suntem sideraţi, şi eu şi taică-său. A reuşit din prima??!!

– Bravo, Luna! E prima dată când nu greşeşti nimic! Hai să mai facem una!

– Nu…

– Cum zici „Ăia sunt pantofii lui tata”?

– Those… is… are… shoes… Nu mai ştiu cum se zice „tată”.

– Hai, măi, Luna! Adică ai nimerit cuvântul ăla greu, „those”, şi nu îţi aduci aminte ceva atât de simplu, ca „tata”?

– …

– Concentrează-te, te rog. Dacă „mamă” e „mathăr” – încerc să redau oarecum fonetic accentul pe care îl am eu, după ce am învăţat engleza la şcoala vieţii, în aceeaşi clasă cu Ion Iliescu – atunci „tată” cum e?

– A, ştiu!, ne anunţă victorioasă Luna. Mathăr şi TATHĂR!

Mă gândesc să mai încercăm la anu’ nişte exerciţii de engleză. Că anul ăsta mă simt tare obosită.

–––––

Ianuarie 2017

Prima masă de prânz a anului. În colţul lui, am lăsat televizorul să transmită în direct concertul de Anul Nou de la Viena — reminiscenţă din familia copilăriei mele. Familia de acum pare să sufere din cauza asta, iar fiică-mea trăncăne nestăvilit: ba ne-a sorcovit de câte două ori, ba ne-a ameninţat cu puşcăria pe motiv de dare de mită (wtf??!!), ba ne-a povestit coşmarurile ei de azi-noapte… Acum aruncă exasperată un ochi spre televizor şi, făcând o abstracţie superioară de persoana mea, întreabă:

– Tata, dar filme în direct există?

– Ăăă… cum adică?, încearcă el să înţeleagă.

– Aşa, filme în direct. Cum ar fi, de exemplu… „Star Wars”. „Star Wars” în direct există?

Simt că şi anul ăsta o să fie unul bogat în perle 🙂

–––––

Fiică-mii îi e foarte dor de colegi şi de învăţătoare şi de-abia aşteaptă să se termine vacanţa asta în care nu are nimic de făcut. Nici măcar teme nu are. De aceea, mă cam mir când o aud strigându-mă de la biroul ei la „biroul” meu (recte maşina de spălat, astăzi):

– Mama, vino să mă ajuţi şi pe mine la teme, te rog.

– Păi cine ţi-a dat teme?

– Nimeni. Tocmai de-aia. Mi-am dat eu una şi e prea grea, nu ştiu să o fac singură.

M-am dus. Nu de alta, dar pe lista mea cu rezoluţii pentru noul an am pus şi „Să nu mă mai mir de nimic”. Sper, astfel, să îmi simplific viaţa.

–––––

– Mama, ghici cine e cântăreţul preferat al lui C.?

După sclipirea din ochi, e clar cineva care ne place şi nouă:

– Justin Timberlake!

– Nu… dar eşti foarte, foarte aproape…

– Justin Bieber!

– Nu! Celălalt!

Hait, că nu ştiu. Mi s-au terminat Justinii.

– Nu ştiu, pui!

Maicăl Geastăn!

Trebuia să mă fi gândit. Era şi timpul să evolueze de la prietenul ei de pe la patru ani, Maicăl Giatxton. (oct. 2016)

–––––

– Cine e ăsta?, mă întreabă fiică-mea, în trecere prin faţa televizorului la ora de ştiri.

– Donald Trump.

– Nu pot sa cred!!!!

Aoleu! De ce oare?

– Mi-a spus Andrei de la şcoală, celălalt, nu ăla, ştii tu, în fine, mi-a spus cineva acum vreo două săptămâni, cred, de Donaltram ăsta, şi de atunci am impresia că numai despre el aud peste tot!

– Şi-o să tot auzi, zâmbesc eu amar. Din păcate, e preşedintele Statelor Unite acum. L-a înlocuit pe Barack Obama. Uite, e ăsta care vorbeşte acum la televizor.

– Aaa, da! Pe Mara Covama îl ştiam. Cu celălalt am probleme.

Tu şi restul globului, Luna…

–––––

Văd cu fiică-mea pe net un filmuleţ cu un pui de maimuţă, mic, pricăjit, căruia i se face baie cu şampon (eu cred că împotriva voinţei lui, dar cine stă să întrebe un animăluţ cât pumnul ce îşi doreşte cu adevărat?).

– Vaaaai, ce drăguţ! Vreau şi eu un pui de maimuţă!

– Luna, da, este foarte drăguţ, şi mi-ar plăcea şi mie, dar ştii că natural este ca o maimuţă să crească în copaci, totuşi…, încerc să îi aduc eu un argument raţional.

– Nicio problemă! Cumpărăm şi un copac! Şi îl punem uite-aici!, îmi arată ea cu precizie spre mijlocul sufrageriei.

Îmi pare rău că nu o puteţi şi vedea, cu câtă determinare şi firesc îşi exprimă ea minunatele idei de re-decoraţiuni interioare ale unui apartament aflat la etajul şapte al unui bloc comunist!

–––––

Zapez la televizor pe ceea ce pare a fi filmul „Alvin şi veveriţele n-sprezece”:

– Aaa! Ce bine!, sare Luna. Lasă aici! Nu a început de mult! Dacă vrei, îţi povestesc eu începutul, că l-am mai văzut o dată. Uite, ăsta e copilul unei femei care va fi căsătorit cu tatăl hamsterilor.

Nu voiam. Dar nici nu am cum să mă opun.