Tata

Unul dintre cele mai mari regrete ale vieţii mele este că nu mi-am cunoscut tatăl. Nu, nu am fost copil din flori şi nici nu am rămas orfană de foarte mică. Însă nu ne-am priceput niciunul dintre noi să ne apropiem de celălalt, astfel încât să îl pot cunoaşte cu adevărat, să ştiu cine era el, în adâncul lui, să aflu ce gândea, dorea şi visa omul din spatele acelei prezenţe neutre şi efemere din capul mesei noastre. După ce m-am născut eu, mama m-a acaparat cu totul şi mi s-a dedicat cu totul. Tata era acea persoană care pleca la lucru dimineaţa şi se întorcea spre seară, de cele mai multe ori binedispus de la şpriţul băut cu prietenii la restaurantul din drum, persoana care câştiga singurul salariu din familie şi… cam atât. Când mă gândesc la el, am doar imagini vagi în minte, ca un film vechi şi înceţoşat, de pe o peliculă ruptă pe alocuri. Nu îmi aduc aminte nicio conversaţie cu el, nicio întâmplare, nimic în afară de ceea ce văd uneori în pozele lui sau de ceea ce îmi povestea mama despre el. Cu excepţia unui moment în care m-am purtat execrabil cu tatăl meu. Pe acela mi-l amintesc perfect şi nici nu-l voi uita vreodată, la fel cum nu voi uita nici celelalte momente îngrozitoare pe care le-am trăit. Pentru că aşa se întâmplă cu oamenii care trăiesc mult şi multe, ca mine, cu timpul se adună şi fapte îngrozitoare, pe care le duci cu tine – povară – până la sfârşit.

Însă nu despre asta vreau să povestesc acum. Nu mă simt în stare (încă) să scriu despre multe lucruri din viaţa mea, iar ultimii ani de viaţă ai părinţilor mei se află printre ele. Dar nu puteam să las să treacă neobservată şi, mai ales, neînsemnată această zi, în care tatăl meu ar fi împlinit o sută de ani. Am răsfoit albumele vechi, am cotrobăit prin mormanele de pungi pline cu poze ale unor oameni de demult (mulţi morţi, mulţi necunoscuţi pentru mine), am desfăcut şi fotografiat decoraţiile de război ale tatălui meu. O să las unele dintre poze aici, pe această pagină virtuală pe care o sper mai rezistentă în timp decât nişte bucăţi de hârtie, alături de cele câteva fapte cronologice ale existenţei lui pe care le cunosc. Am nevoie să scriu povestea lui în primul rând pentru mine, apoi pentru fiica mea, ca o mini-cronică de familie, şi chiar pentru tatăl meu, la urma urmei. Măcar atât îi datorez acelui om bun despre care ştiu prea puţin: şansa la neuitare.

Emilian Voiculescu s-a născut la Giurgiu, pe 31 ianuarie 1920. Nu ştiu al câtelea copil din familie era, ştiu doar că mama lui, Ana, a născut de 16 ori în total: 8 copii au supravieţuit, 8 nu. Pe bunica Ana nu am cunoscut-o, ştiu doar că era din Răşinari, că bunicul Dumitru a furat-o de acolo pe la începutul secolului XX, îmbrăcând-o în călugăriţă şi amestecând-o printre unele veritabile, care treceau din imperiul austro-ungar în Regat, şi că, atunci când a avut timp să se uite în oglindă, după naşterea ultimului copil, a observat cu tristeţe că avea deja părul alb. Nici pe bunicul Dumitru nu l-am cunoscut, ştiu doar că se trăgea dintr-o familie cu origini greceşti. Tatăl lui, Voicu Enache, îşi românizase numele inversându-l cu prenumele şi devenise Enache Voiculescu. Port şi acum numele acesta, de Voiculescu, nu am renunţat niciodată la el, nu neapărat pentru că mi-ar plăcea foarte tare, dar pentru că sunt ultima în viaţă care îl mai port. După mine, nu va mai exista niciun Voiculescu din ramura aceasta.

Mai ştiu despre bunicul şi că i se spunea „Mitică Bivolaru”, cu siguranţă avusese bivoli, la fel ca mulţi alţi giurgiuveni. Când mama se supăra pe tata, îi spunea uneori, cu obidă, că e fiul lui Mitică Bivolaru, probabil pentru că era mai ciufut bunicul, aşa cum era şi tata uneori, dar asta nu am cum să o ştiu cu exactitate.

Cel mai mare dintre fraţii tatălui meu, Petre, a murit în război – presupun că în cel de-Al Doilea Război Mondial, în care a luptat şi tata. Aşa erau vremurile pe atunci, dacă aveai vârsta potrivită, trebuia să te duci să lupţi şi să mori pentru orgoliile şi nebunia unor oameni ajunşi la putere. Se mai întâmplă şi acum, din fericire nu prin părţile noastre. Al doilea frate al tatălui meu, Valerian, era prea mic atunci, el a rămas acasă împreună cu cele cinci surori: Eugenia, Elena, Sabina, Olga şi Luciana. Au murit toţi de bătrâneţe (cu excepţia tatălui meu, care a murit de boală, la 66 de ani).

Tata, foarte mic, în mijloc, alături de fraţii cei mai mari, Petre şi Gelica

În război, tata a fost subofiţer de aviaţie. Nu avea studii superioare, nu putea fi ofiţer. Făcuse o şcoală de aviaţie, în 1940 (nici nu împlinise 20 de ani când se înrolase, era un copil). A ajuns cel care arunca bombele din avion, omorând, cel mai probabil, mulţi oameni. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să fiu pusă într-o zi în situaţia de a face aşa ceva, pentru mine războiul este ceva complet lipsit de orice sens. De-a lungul a patru ani, tata a participat la peste 55 de misiuni de bombardament – acesta este numărul trecut pe brevetul decoraţiei primite în martie 1944. Mai am câteva brevete rămase de atunci, sunt nume grele pe ele (Mihai I, Antonescu, Gőring, Führer…), mai am şi câteva decoraţii, doar Crucea de Fier am pierdut-o. Pentru că a fost o vreme când eram atât de proastă, încât o purtam la gât, atârnată de un lănţişor. Da, aşa se întâmplă atunci când nu ştii istorie, când nu te învaţă nimeni şi nici nu cauţi să o înţelegi: porţi ca pe o bijuterie un însemn al unor vremuri crunte, doar pentru că ţi se pare că arată bine, că e „drăguţ”. Culmea este că purtam acel „medalion” şi în perioada când am lucrat în Franţa, la firma unui prieten evreu, nu înţeleg cum de nu a observat nimeni oroarea. Apoi, pe la sfârşitul anilor ’90, hoţii mi-au spart casa şi mi-au furat caseta cu „bijuterii”, în care se găsea, alături de o grămadă de gablonţuri fără nicio valoare reală, şi acea Cruce de Fier.

Ultimul brevet pe care îl am datează din octombrie 1944. Tatălui meu i se confereau două barete şi clasa „Cavaler” la decoraţia Virtutea Aeronautică, pe care o avea deja. Era cea mai înaltă decoraţie pe care o putea primi un subofiţer pe atunci. Nu l-am auzit niciodată pe tata să se laude cu aceste decoraţii, nici nu mi-a povestit despre ororile trăite în război. Îmi povestea doar despre cât de mult îi plăcuse să zboare, despre Messerschimdt-uri şi „Ştiuci” (foarte târziu am aflat că avioanele acelea se numeau, de fapt, Stukas, şi nu „ştiucă”), despre senzaţia extraordinară pe care numai acolo, sus, o trăise. Probabil de acolo mi s-a tras şi mie dorinţa de a zbura – pe la 10 ani am visat o vară întreagă doar păsări albe, cu aripi mari, întinse şi nemişcate, pe un cer albastru. Ai mei au decis să mă ducă cu avionul (numai până la Cluj, pe vremea aceea nu se prea ieşea din România) şi visele au încetat. După ce am împlinit 20 de ani şi devenise posibil, am zburat de foarte multe ori, cu probabil aceeaşi plăcere pe care o simţise şi tatăl meu. Apoi, după 11 septembrie 2001, frica s-a instalat, perfid şi treptat, în creierul meu. În câţiva ani, am ajuns la o fobie de zbor pe care nu am depăşit-o până în ziua de azi.

Nu ştiu ce a făcut tatăl meu la întoarcerea din război. La un moment dat, înţelesesem de la mama că fusese prizonier la ruşi. Dar ceva nu se leagă în povestea asta, judecată cu mintea de acum. Poate am înţeles eu greşit, poate nu, totuşi. Cert este că atunci a cunoscut-o pe mama mea, Maria (Mioara pentru cunoscuţi) cu care s-a căsătorit în 1947.

Ai mei au plecat împreună la Ploieşti, unde tata a devenit miliţian. Lucra la Criminalistică, în echipă cu un câine de poveste: Bara. Zic „de poveste” pentru că ai mei îmi povesteau multe întâmplări cu acel câine lup dresat, de la prinderea neînfricată a unor criminali care se luptau cu cuţite până la beţia cu ţuică, pe ascuns (a câinelui, adică: scursese nişte pahare rămase de la o petrecere, după care fusese foarte distractivă o vreme, până căzuse lată).

Tata şi Bara, probabil fotografia mea preferată în copilărie

În cei 20 de ani cât au stat la Ploieşti, ai mei au avut grijă de mai mulţi nepoţi de-ai lor. Şi după ce s-au întors la Giurgiu au mai găzduit două nepoate, timp de zece ani, care mi-au fost ca nişte surori în copilărie. Ei nu reuşeau să facă copii, aşa că i-au găzduit cu bucurie pe cei ai fraţilor lor. Cu toţii îşi amintesc cu recunoştinţă de ai mei, care le-au întins o mână preţioasă de ajutor în momente nu tocmai fericite şi prospere ale vieţii lor, chiar dacă nici ei nu erau tocmai bogaţi. Tot la Ploieşti, ai mei au fost vecini cu o familie care avea doi copii: Aluniţa şi Frasin Cristescu. Atât de tare le-au plăcut numele acestea părinţilor mei, încât au decis să îşi boteze aşa viitorul copil, în funcţie de sexul pe care îl va avea acesta. S-a întâmplat să fiu fată, altfel, m-ar fi chemat Frasin.

Se pare că mie nu mi-ar fi plăcut să mă nasc în Ploieşti, pentru că ai mei au reuşit să mă aibă abia în al 23-lea an de căsnicie, după ce se întorseseră la Giurgiu. Mama avea deja 43 de ani, iar tata împlinise 50. E foarte posibil ca şi diferenţa aceasta uriaşă de vârstă dintre noi să fi împiedicat o comunicare mai deschisă, mai naturală, aşa cum mi se pare normal (acum) să aibă un tată cu fiica ei. Nu ştiu. Ştiu doar că tatăl pe care l-am cunoscut eu vorbea extrem de puţin şi aproape niciodată cu mine, era mereu încruntat, se certa des cu mama (de fapt, mama îl certa des, cel mai probabil din cauza băuturii) şi îşi petrecea mult timp în subsolul casei, unde îşi amenajase un atelier, cu menghină, şi pile, şi fierăstraie, şi polizor… Tata era un foarte mare bricoleur, tot timpul îşi găsea câte ceva de meşterit. Într-o vreme, căpătase şi pasiunea facerii de fotografii, avea aparat de developat, aparat de mărit şi o groază de sticluţe cu lichide enigmatice pentru mine. Păstrez multe dintre uneltele lui de atunci, în special şurubelniţe şi ciocane, pe care le-am putut lua cu noi în apartament, când ne-am mutat la Bucureşti. Şi un scăunel mai păstrez din copilărie, făcut de mâinile lui (stau cu picioarele pe el când sunt la calculator, adică aproape tot timpul). Şi un cuţitaş, şi încă vreo câteva mici lucruşoare, pe care mă bucur că mama mea a avut inspiraţia să nu le abandoneze, aşa cum am făcut cu imensa majoritate a obiectelor din casa copilăriei, ba chiar şi cu casa, într-un fel. Acum regret şi ce am lăsat atunci în urmă, cu mintea mult mai puţin coaptă. Dar e prea târziu.

Ce nu am păstrat, fizic, din acel atelier unde nu prea primeam aprobarea să intru, păstrez în amintire. Îmi amintesc în special „petele” de cositor, picăturile acelea de metal încins care cădeau pe jos de la lipiturile tatei şi care se întăreau în forme extravagante şi sclipitoare. Îmi imaginam tot felul de jocuri cu ele şi le credeam de argint. Pentru că aurul şi argintul, în copilăria mea, erau nişte noţiuni îndepărtate şi extrem de valoroase, de poveste, nicidecum de toate tarabele, cum sunt acum. Îmi amintesc şi leagănul de lemn construit de tata, pe care vara mi-l instala în curte, pe un cadru din fier făcut tot de el, iar iarna mi-l agăţa uneori de tocul uşii de la bucătărie, de aceleaşi cuie de care îmi legau ai mei şi alviţa de bătut la Lăsata Secului. E incredibil cât de multe lucruri se rezolvau, în copilăria mea, doar cu un ciocan şi un cui bătut în perete sau în vreo uşă. Acum, zidurile sunt din beton, iar la ferestre avem termopane…

Colindatul de Moş Ajun era singura ocazie cu care plecam de acasă doar cu tata, fără mama

Întors la Giurgiu în 1967, tatăl meu nu a mai lucrat în miliţie. Mama îmi explicase că, la un moment dat, a fost considerat a fi avut un trecut neconform cu cerinţele Partidului Comunist, care era din ce în ce mai totalitar şi discreţionar. Cică luptase împotriva sovieticilor, în război, şi nu merita acum decât să fie pedepsit pentru asta, de parcă hotărâse el aşa ceva. Dar se pare că, oricum, tatălui meu nu îi mai pria munca aceea. Avusese un caz care îi pusese capac şi după care decisese că mai bine se ocupă cu altceva. Fuseseră chemaţi la locul unei crime – un bărbat îşi înjunghiase soţia – iar tatălui meu îi revenise ingrata sarcină de a scoate cuţitul din corpul victimei. Era o femeie foarte, foarte slabă, atât de slabă, încât cuţitul îi intrase prin spate şi vârful îi ieşise prin piept. E drept, era un cuţit mare, pe care bărbatul îl adusese într-o zi acasă şi îi spusese femeii: „Îl vezi? Cu ăsta o să te omor într-o zi!”. Şi s-a ţinut de cuvânt, deşi femeia povestise vecinilor şi deşi toţi ştiau că o bătea, şi o chinuia, şi se afla în mare pericol cu el. Nu a intervenit nimeni. Nici când a ucis-o nu a intervenit nimeni, deşi femeia a ţipat. Lucruri care se întâmplă şi în zilele noastre şi se vor mai întâmpla… Ei bine, în momentul în care tata a tras cuţitul din cadavru, simţind fiecare centimetru de om prin care trecea, şi fiecare organ, a simţit şi în el ceva în neregulă, un rău fizic, ca şi cum i s-ar fi întors ficatul pe dos. La scurtă vreme, a făcut hepatită şi a rămas convins, într-un fel superstiţios, că declanşatorul fusese acea crimă.

În 1970, m-am născut eu. Acela a fost momentul în care mama mea l-a lăsat pe tata într-un plan secund al preocupărilor ei. Sau poate că răceala dintre ei începuse mai demult, nu am de unde să mai aflu acum. Dar nu îmi aduc aminte niciun moment de tandreţe între ei, niciun sărut, nicio ţinere de mână, niciun zâmbet complice prin casă. Eram doar eu cu mama, şi tata pe alături, din când în când. Şi îmi doresc tare mult ca fetiţa mea să nu păstreze o amintire asemănătoare despre părinţii ei. Mi se pare foarte greu de înţeles cum nişte oameni care, cândva, s-au iubit pasional, aşa cum pare să fi fost şi cazul alor mei, să ajungă doi străini împărţind acelaşi spaţiu locativ, în loc de tinerii aceia frumoşi şi apropiaţi din pozele tinereţii. Poate şi din cauza amintirilor cu ai mei nu îmi place mie să mă cert – o fac foarte rar, deşi se spune că e sănătos să te mai ciondăneşti din când în când cu partenerul de viaţă, să scoţi frustrările din tine. Dar eu cred că se poate şi fără.

Figuranţi într-un film istoric, primeam fiecare câte cincizeci de lei pe zi, era extraordinar pe atunci

Emil a fost un tată blând, tot mama era responsabilă, la noi în casă, cu certarea şi ameninţarea mea cu bătaia. De fapt, mi s-a spus că tata mi-a dat o dată o palmă la fund, după ce făcusem o trăznaie de copil mic. Avea o palmă grea, ştiu asta pentru că i-am moştenit-o. Mi-a dat, deci, o palmă la furie, după care s-a dezmeticit imediat şi a izbucnit în plâns. „Cum am putut face asta?!”, s-a întrebat el atunci şi şi-a jurat că nu mă va mai atinge niciodată. S-a ţinut de promisiune.

Până când a ieşit la pensie, cred că era în 1983-1984, tata a lucrat la o staţie PECO de lângă gara oraşului. Staţia nu mai există acum, aşa cum nici gara nu mai foloseşte la nimic, pentru că nu mai vin trenuri în oraşul acela. Pe locul benzinăriei s-a ridicat un container uriaş, care găzduieşte un complex comercial. Îmi amintesc ce îngrozitor miroseau în permanenţă hainele tatei, nu cred că era uşor să respiri acolo unde lucra el… Seara, aducea uneori un bidon din tablă, plin cu gaz, cu care făceam focul în micile sobe folosite în camerele unde nu aveam teracote. Iar în ultimii ani de viaţă, aducea acasă şi un damf de şpriţ, care avea să i se dovedească fatal. După ce avusese hepatita, tatei i se interzisese să mai pună gura pe alcool. Nu cred că băuse mult înainte, îmi amintesc că, atunci când eram mică, bea câte un pahar, două, de şpriţ la masa de duminică sau la vreun botez. Apoi a început să vină de la serviciu mai târziu, în fiecare zi, şi clătinându-se uşor. Se spune că la beţie vezi natura adevărată a omului. Tata se pare că era un om bun, pentru că, după ce bea, avea mereu un zâmbet pe faţă. Un zâmbet uşor hâtru, cum mi s-a spus că era el, dar şi semnificativ pentru mama, care îl lua mereu la ceartă. Sigur că, săraca, avea dreptate să se supere pe el. Dar nu cred că aşa se rezolvă o dependenţă, cu scandaluri. Din păcate, pe vremea aceea nu se ştiau multe, iar alcoolismul era considerat o slăbiciune ruşinoasă care trebuia ascunsă, nu o boală care avea nevoie să fie vindecată.

Imediat cum a ieşit la pensie, posomorârea lui tata s-a adâncit. Este un moment de mare criză personală ieşirea la pensie, e semnul explicit că ai devenit inutil şi te aşteaptă moartea. Iar dacă nu ai cu ce compensa acasă, în viaţa privată, dacă nu ai pasiuni sau o familie la care să îţi fie drag să te întorci, dacă nu faci excursii sau nu îngrijeşti de nepoţi, atunci te aşteaptă cu siguranţă depresia. Mă uitam mai devreme la pozele lui vechi, dintr-o tinereţe atât de zâmbitoare – chiar şi atunci când era în război zâmbea, deşi aflat în permanenţă sub ameninţarea morţii – şi mă întrebam oare ce a putut să se întâmple în 30 de ani pentru ca acel zâmbet să dispară de tot, iar tata să apară numai şi numai încruntat în pozele de mai târziu. Ce se întâmplă cu noi toţi, de fapt, unde ne pierdem zâmbetul, entuziasmul în faţa vieţii, pasiunea pentru persoana iubită, de ajungem atât de posomorâţi şi de gri cu toţii, la un moment dat…

Presupun că tata a continuat să bea, deşi nu mai avea niciun drum de făcut de la serviciu acasă, deci nici vreo cârciumă care să i se ivească în drum. După cum spuneam, nu îmi amintesc clar mai nimic. Până în iarna lui ’84, când tata a căzut pe gheaţă şi şi-a rupt un picior. Avea să fie începutul sfârşitului.

Perioada care a urmat este singura pe care mi-o amintesc mai clar din copilărie. Poate pentru că eram destul de mare de-acum (aveam buletin), poate pentru că era foarte, foarte urâtă. Cât timp a stat imobilizat la pat şi a avut nevoie să fie consultat de medic, tatălui meu i s-a descoperit ciroza hepatică. Bineînţeles că nu a mai băut alcool, dar era prea târziu. Într-un an şi un pic, starea lui s-a degradat foarte tare. Aceasta este perioada aceea despre care spuneam la începutul articolului că nu mă simt pregătită să o povestesc. Au fost multe lucruri urâte atunci în viaţa noastră, pe care clar nu am cum să le uit, dar nici nu pot să le aştern în scris acum.

O să mai spun doar că am găsit amândoi puţină împăcare, chiar înainte ca el să moară. Pe 31 ianuarie 1986, pentru că era ziua lui (cum ar fi fost şi azi), m-am dus la cofetărie şi i-am cumpărat prăjitura lui preferată: choux à la crème. Organismul lui nu mai primea aproape nimic, nici mâncare, nici medicamente, ajunsese doar piele, os şi burta specifică ciroticilor, nu mai era nici pe deplin conştient de realitatea din jur, dar prăjitura aceea a mâncat-o cu o aparentă plăcere. A fost ultimul lucru pe care l-a mâncat vreodată, pentru că a doua zi a intrat în comă. Iar eu am rămas cu o stranie mulţumire că cea care îi produsese ultima bucurie de pe lumea asta fusesem eu.

Pe 9 februarie, după nouă zile de comă, tatăl meu s-a trezit brusc, în toiul nopţii, şi a întrebat-o pe mama (eroina care i-a stat neabătut la căpătâi pe toată perioada bolii): „E băiat bun?”. Mama a realizat rapid că tata întreba de ginerele pe care nu îl avea încă. Voia să ştie, în confuzia şi suferinţa din mintea lui, dacă e în regulă că pleacă acum, dacă are cui să mă lase pe mine, singurul lui copil. Aveam doar 15 ani atunci, nici nu se punea problema să am vreun iubit, darămite soţ, însă mama mea a simţit că trebuie să îi răspundă, simplu: „Da”. Iar tata a închis ochii imediat şi pentru totdeauna, sper că şi el împăcat cu răspunsul acesta.

Au urmat iar câteva zile oribile pentru mine, despre care prefer să nu scriu acum. După ce am citit psihologie şi am văzut multe în viaţă, am ajuns să înţeleg de ce am făcut lucrurile pe care le-am făcut atunci, şi când trăia tata, şi după ce a murit. Dar asta nu înseamnă că mă voi putea ierta vreodată pentru ele, din păcate.

Ultima amintire cu tatăl meu este de la sfârşitul înmormântării, în clipa când groparii se pregăteau să îi pună capacul pe sicriu. Plângeam în hohote, plânsesem încontinuu de când plecaserăm de acasă, şi încercam să mă ţin cumva mai departe de sicriu şi de mort şi de toate lucrurile acelea care nu numai că mă îndurerau profund, dar mă şi speriau îngrozitor. Şi în clipa aceea am auzit ţipătul mamei mele – un ţipăt sfâşietor, cu totul altfel decât cele cu care mă obişnuise în copilărie – şi am văzut-o cum se aruncă, ca o leoaică, deasupra sicriului, sărutând buzele reci şi lipsite de viaţă ale tatălui meu. Era prima dată când o vedeam sărutându-l. Şi avea să fie, evident, şi ultima.

Au trecut foarte mulţi ani până să realizez cât de mare importanţă a avut acea pierdere a tatălui la o vârstă atât de sensibilă. Nici despre asta nu voi vorbi acum, sunt lucruri care merită o altfel de trăire şi de atenţie, lucruri moralizatoare, din care să poată învăţa şi alţii. O să mai spun doar că mi-ar plăcea ca fetiţa mea să nu mă judece vreodată atât de superficial cum am făcut-o eu cu tata (şi cu mama, de altfel). Şi că fac totul pentru a o creşte diferit, cu seninătate şi deschidere, cu manifestări de dragoste şi cu mult firesc. Cu „te iubesc”-ul acela pe care nu l-am auzit niciodată de la tatăl meu, deşi acum ştiu sigur că îl simţea pentru mine. Şi pentru că nici eu nu îmi amintesc să îi fi spus asta vreodată, o s-o fac acum, ca să rămână scris şi, poate, să ajungă cumva la ceea ce este el acum, dacă mai este ceva:

Te iubesc, tata. Şi poţi fi liniştit, e un băiat foarte bun.

Publicitate

Mâncărurile uitate ale copilăriei

„Tu ce mai găteşti? Că eu nu mai ştiu ce să fac”.

Spun des lucrul ăsta, şi îl aud des în jurul meu, în special în apropierea weekendurilor, când femeile au mai mult timp pentru bucătărie. Chiar şi acum, când scriu, îmi dau seama că nu am poftă de mai nimic din ceea ce aş putea pregăti din conţinutul frigiderului meu – pui, porc, miel, brânză, ouă, verdeţuri… Nu s-ar putea zice că am frigiderul gol şi totuşi…

Şi îmi aduc aminte cât de simplă era viaţa pe vremea copilăriei mele, acum 30-40 de ani, când nu se găsea poate nici a suta parte din materiile prime disponibile acum. Mama făcea doar puţine feluri de mâncare, niciunul prea complex, dar toate cu un gust perfect. Şi nu mă plictiseam niciodată de ele.

În primul rând, erau multe ouă în meniul nostru. Oul fiert de la micul dejun, oul prăjit ocazional la vreun prânz, oul şodou din weekendurile de vară, când găinile noastre erau mai productive.

Apoi era multă carne de pui. Supa de pui cu tăiţei făcuţi de mama în casă. Părţile mele de pui preferate, exclusiv în castronelul meu: pipoţica, inimioara, târţiţa. Bleah acum, numai când aud cuvântul!

La felul doi, rasolul de găină – carnea fiartă, morcovul şi cartoful scoase din supă, servite stropite cu puţin ulei şi zeamă de lămâie. Sau grătarul, preponderent de pui. Uneori vită sau peşte, în special pentru tata, căruia îi plăceau şi capetele peştilor. Le scobea ochii şi le sugea creierul, cu o mişcare ce mă îngreţoşa şi atunci, şi acum, în amintire. Deşi am auzit că e delicios capul de peşte.

Amintirea memorabilă a bucăţilor de porc prăjite în ulei de zugravii angajaţi de tata. Nu mâncasem niciodată aşa ceva (prea nesănătos pentru familia noastră, probabil) şi presupun că uimirea mea la descoperirea acelui gust divin le-a părut şi ea uimitoare ţiganilor care mă invitaseră să gust din tigaia la lor. O singură dată am regăsit acel gust, acum vreun an, în atelierul unor instalatori din cartier. Mă dusesem să caut un reparator de robinete şi am găsit o madlenă a fericirii absolute. Reparatorul s-a dovedit un escroc mai târziu, nu-l recomand.

La gustarea de după-amiază, coltuc cu brânză. Un colţ de pâine proaspătă scobit de miez, în care înghesuiam o bucată de brânză fărâmiţită. Pâinea era pe cartelă atunci, o apreciam cu totul altfel după ce stăteam uneori şi cu orele la coadă după ea. Friganele. Sau chiar pâine prăjită în ulei, presărată cu zahăr – până şi pe asta mi-o amintesc extraordinară.

Scovergi uneori, sau floricele de porumb pentru coacerea cărora ajungea să mă doară mâna învârtind la cilindrul de metal cu manivelă făurit de tata în atelierul lui din subsolul casei. Poc, poc, poc-poc-poc, poc…

Iar cina… Ceaiul de tei sorbit din bucata de covrig înmuiată în cană, alături de bucăţile de telemea sărată, al cărei gust rareori îl mai pot regăsi astăzi la piaţă. Sau macaroane cu brânză.

Mămăliguţa cu lapte, când nu era brânză.

Sau tăiţeii cu lapte.

Sau grişul cu lapte.

Sau orezul cu lapte. Îmi plăcea mult laptele, am mers cu o sticlă plină la şcoală până, hăt, în gimnaziu. Şi cu biberon în vârf, nu aveam nicio jenă să beau confortabil, şi nici nu îmi aduc aminte să fi râs vreun coleg de mine.

Rar de tot, la noi în casă se făceau cartofi prăjiţi. Atât de rar, încât îmi amintesc şi acum seara de sâmbătă în care m-am aşezat în faţa televizorului, pe întuneric, cu un castron plin în poală, aşteptând să înceapă un serial nou: Rădăcini. Cartofi prăjiţi şi Kunta Kinte – o asociere preţioasă în memoria mea.

Şi mai rar decât cartofii prăjiţi: Pepsi, salam de Sibiu, mandarine. Muşchiul ţigănesc fript pe jăraticul de lemne, în soba de teracotă din dormitor. Toate au rămas preferatele mele şi acum, deşi savoarea lor s-a pierdut cu timpul.

Şi să nu uit dulciurile. Nu foarte multe nici ele, nici rafinate, dar fantastice. Bezele, fursecuri, prăjitură Figaro, uscăţele. Cremă de zahăr ars, boule-de-neige, plăcintă cu mere. Spuma de căpşuni, demodata minune a copilăriei mele. Eu culegeam căpşunile, de sub frunzele care se întindeau de la an la an, luând uşor în stăpânire cam toată curtea.

Mai erau dulceaţă, peltea şi şerbet, când veneau musafiri. Pe unii îi suspectez că veneau special pentru dulceaţa mamei, de la cireşul pietros din curte.

Suc de trandafiri tot din curte, vin de portocale făcut de bunicul meu adoptat, cu mare efort, pentru că citricele nu se găseau chiar pe toate drumurile pe atunci. Mai făcea şi vin de soc, vin de smochine… Aici amintirile mele sunt mai mult olfactive, pentru că vârsta îmi limita dreptul la degustare. Şi mama. Deşi tot mama era cea care mă îmbia cu o gură de ţuică (îi improvizase tata şi un mic alambic, de pus pe aragaz, pentru producţia internă de ţuică din gutuiul nostru): „Pentru poftă de mâncare”. Ţuica nu îmi plăcea, şi nu îmi place nici acum. În schimb, scurgeam cu mare pasiune paharele de vin alb rămase nebăute în urma musafirilor, de preferinţă cu ajutorul grisinelor. Nu cred că există copil de pe vremea mea să nu fi supt vin cu grisina. Şi nu cred că am ajuns toţi alcoolici, aşa cum ne speriau părinţii când ne prindeau în flagrant. Ba chiar nici măcar nu îmi place şpriţul acum, prefer vinul roşu sec atunci când beau, rar, câte un pahar.

Posibil să mai fi fost câteva feluri de mâncare repetitive în arsenalul mamei mele. Da, chiar, am uitat de budinca cu brânză, cum am putut uita de ea? Şi de musacaua de cartofi, a cărei reţetă o moştenise de la bunicii ei greci. Dar nu cred că au fost mult mai multe. Erau vremuri simple, cu mâncare simplă şi cu viaţă simplă. Acum totul e complicat. Apropo, tu ce mai găteşti? Că eu nu mai ştiu ce să fac…

Pe unde ne mai ducem copiii anul ăsta, soro? (continuare)

Conform DEX, „turul de forţă” este o „acţiune greu de realizat, care cere multă putere fizică, multă abilitate şi multă energie morală”. Noi tocmai am terminat o astfel de acţiune, făcând turul activităţilor extra-şcolare tentante pentru Luna. Dacă mai punem la socoteală şi începutul şcolii, care a adus cu el nenumărate sarcini organizatorice, precum şi calcaneul meu fracturat, pe care am refuzat să-l ghipsez, rezultă o perioadă în care am ţopăit, mai mult într-un picior, prin tot Bucureştiul, în căutare de rechizite şi de pasiuni pentru copilul meu.
Şi, pentru că am promis, acum vreo lună, în Pe unde ne mai ducem copiii anul ăsta, soro?, că vă voi ţine la curent cu locurile prin care mergem, le voi lua pe rând:

Am încercat mai întâi ceea ce părea a fi marea atracţie a Lunei – baletul. Sunt două şcoli în apropierea noastră: Ecole de musique (în zona Budapesta) şi Sena Studio Balet (pe lângă Timpuri Noi). Prima oferă o adevărată încântare estetică, de la vestiarul şic până la frumoasa profesoară, cu trecere prin tutu-urile roz ale micuţelor cursante. A doua oferă o surpriză inversă zicalei „Pe afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. Adică intri într-o clădire tare urâtă şi, după ce urci suspicios două etaje, ajungi într-o oază de vibraţii pozitive, cu o sală măricică pentru cursuri şi un vestiar cu oglindă falsă, ca în camerele de interogatoriu din filme, prin care părinţii îşi pot urmări odraslele în acţiune. Dacă ar fi trebuit să aleg eu, aş fi preferat-o pe Sena, pentru că pare o persoană caldă si corectă şi pentru că mi-a adus aminte de cursurile de balet din copilăria mea, acompianiate de pian clasic (drept pentru care nu mi-am putut stăpâni lacrimile întreaga oră cât am stat acolo). Dar a ales Luna. Să nu meargă nicăieri. Pentru că a descoperit că baletul nu înseamnă fâţâiala aia pe poante pe care o făcea ea prin casă, ci ore de exerciţii repetitive, plicticoase şi prea dificile, după părerea ei.

Ca să nu pierdem de tot contactul cu dansul, continuăm să mergem din când în când la clubul din Tineretului, Be You, unde lucrurile sunt mult mai simple şi mai distractive. Echipa de şoc a fetiţelor de 3-6 ani a prezentat deja un spectacol de mare succes (pentru noi, părinţii) pe scena de la Baby Expo, cu „Dansul răţuştelor”, iar acum are în pregătire un alt dans complex şi faimos, „Roboţelul”. Clubul mai are în ofertă şi limbi străine, comunicare audio-vizuală, dans sportiv şi bucătăreală, dar Luna se simte ori prea mică, ori prea mare pentru cursurile acestea acum.

La Palatul Copiilor, am înscris-o din nou la Atelierul Fanteziei, unde a fost şi anul trecut. Acum este la o grupă de avansaţi, cică, şi au început prin a învăţa despre Masososotania („ţara aia care avea două râuri demult de tot, acum vreo 99 de ani, mama”) şi a încropi o apărătoare de muşte regală, din carton şi pene. E bine.

Ne-am riscat şi cu oferta de sporturi de la Palat. Primul care ne-a atras atenţia a fost fotbalul. Pe lângă faptul că, vorba aia, e sportul-rege, a contat în alegerea noastră şi tendinţa supărătoare a Lunei de a se apăra cu mâinile la faţă de orice minge îi este pasată, în timp ce la şutul cu piciorul devine mult mai curajoasă. Din păcate, a fost doar o neînţelegere la înscriere, când ni s-a spus că se acceptă şi fetiţe, pentru că instructorul a râs uşor zeflemitor când a auzit ce dorim de la el. Deci, dacă ştiţi vreun club care face fotbal feminin de la 6 ani, vă rog să ne anunţaţi şi pe noi.

Al doilea sport pe care ne-am hotărât ad-hoc să-l încercăm a fost badmintonul. Pare o îndeletnicire elegantă, plăcută şi uşor de practicat şi în spaţii neconvenţionale (ca parcul sau chiar apartamentul). În plus, poate fi un bun început de drum către celălalt sport tentant, prin expunere media şi câştiguri băneşti, pentru toţi părinţii: tenisul. Luna a fost încântată că a reuşit, după nenumărate incercări, să nimerească fluturaşul cu racheta, dar eu nu am fost prea încântată să bat drumul până la sala de antrenamente de la Şcoala 99, înspre Piaţa Reşiţa, prin şantierele nesfârşite ale minunatului primar Oprescu (pe care ţin să precizez că eu nu l-am votat, ca să nu avem discuţii). Presupun că ne vom limita, în viitorul apropiat, la spaţiile neconvenţionale amintite mai sus.

Am avut, însă, şi o surpriză plăcută în domeniul potenţialului sportiv al fetiţei mele: baschetul. Poate că nu ar fi trebuit să fie chiar o surpriză, având în vedere că tăticul ei a fost jucător în şcoală şi chiar campion naţional la un moment dat (că tot se simte şi el important când îl mai amintesc, rar, pe blogul ăsta). Dar nu te poţi abţine să te miri atunci când vezi o gâgâlice de un metru şi un pic cum rezistă cu interes la două ore de antrenament serios, cum dă cu perseverenţă mai mult de o sută de pase la perete, cu o minge pe care abia o cuprinde cu mâinile sau când reuşeşte chiar să înscrie un coş, spre marea bucurie a unei antrenoare tinere şi drăguţe, care a pupăcit-o cu mult foc pe micuţa performeră (bineînţeles că reacţia mea, de privitoare pe geam, a fost şi aici să plâng; începe să devină îngrijorător asaltul emoţiilor astea părinteşti). În consecinţă, continuăm cu baschetul, cu atât mai mult cu cât sala este aproape de noi (la şcoala 81 de pe Nerva Traian), clubul sportiv la care mergem este unul cu rezultate confirmate prin performanţă, iar cei trei antrenori par exact tipul de îndrumători pe care i-aş dori pentru fetiţa mea.

La insistenţele Lunei, fascinată de uriaşele piese de şah văzute mai demult într-un mall, am dus-o şi la un curs introductiv în acest minunat sport al minţii, la Smart Education, în Dorobanţi. Recomand cu căldură locul celor care locuiesc în zona de nord a oraşului sau pe care nu îi sperie, ca pe mine, traficul îngreunat din centru; am întâlnit acolo o profesoară care i-a entuziasmat pe toţi copiii participanţi, indiferent de vârsta sau de nivelul lor de cunoştinţe de joc. Noi am găsit, însă, alternativa mult mai convenabilă a unui curs opţional în chiar şcoala noastră, 97. Este şi aproape de casă, şi gratis, aşa că vom rămâne aici.

Iar ultima activitate pe care am testat-o, alaltăieri, şi ne-a plăcut a fost la Funny Circus de la Piaţa Iancului. Ei bine, da: e o şcoală de circ. Nu se poate spune că este chiar visul unui părinte să îşi vadă copilul circar, dar am descoperit că visul multor copii este să se urce la trapez. Iar acolo este şi trapez, şi eşarfă, şi hula hoop, şi diabolo, şi panglici, şi salteluţe colorate… Ce mai, era musai să ne ducem! Evident, am plâns iar. Îmi place să cred că justificat, de data asta: Luna a mers impecabil pe sârmă, ducând într-o mână un băţ cu farfurie rotitoare în vârf. Trebuie să îmi refac stocul de Aspacardine pentru dăţile viitoare, pentru că nu m-aş risca fără medicamente în momentul în care instructorul va renunţa la hamul de siguranţă cu care a legat-o, iar băţul cu farfurie va fi pus pe frunte! Încercaţi măcar o dată să mergeţi acolo cu copiii voştri: pe lângă faptul că e distractiv pentru ei, se pot obţine, fără prea mult efort, concentrare mentală şi coordonare în mişcări. Iar adulţii sunt şi ei bineveniţi să încerce jongleriile şi acrobaţiile, ca modalitate de mişcare şi de destresare.

Şi uite-aşa s-a încheiat apoteotic turul nostru de forţă. Acum mă gândesc să renunţ, totuşi, la încăpăţânarea mea de a intra în rândul lumii şi să îmi iau o tabletă. Dacă tot voi petrece ore şi ore prin vestiare şi săli de aşteptare, măcar să pot face şi eu ceva util în timpul acesta. Cum ar fi, de exemplu, să scriu mai mult…

circ

Aranjamente, navetişti şi sancţiuni fizice în şcoala românească de azi, dar şi de ieri

Apropiindu-se începutul şcolii pentru fetiţa mea, sunt tot mai atentă la ştirile din presă despre învăţământ şi despre ceea ce se mai întâmplă prin şcolile patriei. Aud că avem profesori corupţi, profesori lipsă şi profesori care îşi pică propriile examene. De cealaltă parte, avem elevi dezinteresaţi, elevi violenţi şi elevi agramaţi. Pare că însuşi iadul s-a instalat în lăcaşurile de educaţie şi că viitorul este deosebit de sumbru.

Dar oare câţi dintre noi, cei de vârstă matură şi cu vieţi decente, avem amintiri impecabile din timpul anilor de şcoală? Câţi profesori adevărăţi am avut? Şi câţi colegi geniali şi cuminţi? Eu, una, nu prea îmi amintesc aşa ceva.

În clasa întâi, împărţirea pe clase la şcoala din urbea mea s-a făcut în funcţie de ocupaţiile părinţilor. Copiii de medici, profesori, ingineri şi tot ce se numea pe vremea lui Ceauşescu „intelectual” au fost grupaţi într-o clasă, iar noi, ceilalţi, în alta. Prima mea învăţătoare a fost o doamnă blândă şi fină, pe care mi-o amintesc vag, dar cu drag. Numai că, după doi ani, a plecat. Şi ne-am trezit cu o cucoană cu gusturi vestimentare discutabile şi cu comportament de stadion, care îi fugărea pe băieţii mai neastâmpăraţi şi, după ce îi înjura bine, le trăgea şi câte un şut în fund.

La începutul clasei a cincea, mama (soţia casnică a unui vânzător la Peco) a fost invitată la şcoală, unde i s-a propus mutarea mea la clasa „intelectualilor”. Motivele erau clare: la acea clasă urmau să predea profesorii cei mai bine pregătiţi, la a noastră cei mai slabi, iar eu eram cel mai bun elev din şcoală, deci ar fi fost păcat să nu beneficiez de o educaţie superioară. Mama m-a lăsat să aleg, iar eu am refuzat. Şi am continuat să fiu cea mai bună, chiar dacă am avut parte de tinerei, navetişti şi suplinitori drept profesori. A fost probabil o combinaţie de predispoziţie genetică spre învăţătură şi norocul de a avea o mamă ambiţioasă şi complet dedicată.

Aveam, în schimb, o groază de colegi slabi la învăţătură, care nu au fost la fel de norocoşi. Cred că unii dintre ei erau dislexici, dar cuvântul nici nu se inventase pe atunci. Unii veneau din familii sărace sau violente, alţii proveneau de la ţară, iar alţii erau orfani de câte un părinte. Toţi aceştia erau marginalizaţi de către colegi şi lăsaţi oarecum la voia sorţii de către dascăli, care se mulţumeau să ni-i paseze nouă, elevilor mai silitori, la meditaţii, sau să îi lase, din când în când, repetenţi.

Eu, însă, am beneficiat de o protecţie absurdă a dascălilor atunci când profesoara de germană (limbă pe care am digerat-o cu greu) a îndrăznit să îmi dea o notă de opt, pe care probabil că o meritam cu indulgenţă, iar restul cancelariei în frunte cu directoarea au convins-o să îmi transforme nota într-un zece, ca să nu îmi strice media.

Iar când am făcut şi eu o boacănă (cred că îmi uitasem batista acasă), profesorul de istorie şi socialism – un maistru de atelier, ridicat la rang de dascăl de un curs urmat la „Ştefan Gheorghiu” – a avut impulsul de a-mi aplica o corecţie fizică, în faţa clasei, dar s-a abţinut în ultimul moment. În rest, nu se abţinea deloc: avea o stinghie lungă cu care îi articula tot timpul pe băieţi, servindu-le „cafeluţe”sau „whisky-uri”, în funcţie de felul în care lovea, cu latul sau cu muchia.

În liceu se intra cu examen cinstit, deci nu aveam cum să pic la o clasă proastă cu o notă bună, dar nici de acolo nu am multe amintiri strălucite. Aveam profesori conştiincioşi, care îşi respectau manualele, deseori ridicole, şi programa înghesuită pe motiv de munci agricole, care ne răpeau bună parte din anul şcolar. Aveam profesori cu o memorie fantastică, care ne puneau să învăţăm pe de rost PIB-ul Angolei sau suprafaţa Georgiei – cifre pe care le uitam până a doua zi. Aveam profesori geniali care umpleau tabla cu formule matematice, fizice şi chimice din care nu înţelegeam nimic. Aveam profesori sufletişti, care plângeau la necazurile şi reuşitele noastre, dar care predau materii inutile născocite de regimul comunist. Dar mi-a lipsit Îndrumătorul, cel care să îmi dea sfaturi utile pentru viaţa adevărată care bătea la uşă şi să mă îndrepte pe o cale care să îmi asigure linişte şi împlinire. Profesorul de filosofie, la care m-am dus, după moartea tatălui meu, să îl întreb dacă e normal să am impresia că sunt singura care exist pe lume, s-a mărginit să îmi spună că e un curent cunoscut, numit „solipsism”, şi a plecat, lăsându-mă şi mai singură pe holul liceului.

Abia în facultate lucrurile au fost ceva mai apropiate de ceea ce ar trebui să însemne şcoala adevărată. Am fost împărţiţi pe grupe în ordinea alfabetică a numelor, iar profesorii erau şi foarte buni, şi la dispoziţia noastră dacă doream să aflăm mai mult decât apucau să predea la cursuri. Iar de acolo chiar am amintiri cu dascăli remarcabili. Dar nu învăţământul superior şi opţional e cel care mă frământă acum, ci acela obligatoriu, al maselor, aflat într-o degringoladă ce nu are cum să nu ducă la ratare.

Ca să rezum, în timpul celor doisprezece ani de şcoală obligatorie pe care i-am terminat acum un sfert de secol, am avut parte de mulţi oameni bine pregătiţi şi bine intenţionaţi, cărora le rămân recunoscătoare, dar şi de: favoritisme, aranjamente, profesori diletanţi, goană după note, lipsa consilierii pentru viaţă, predarea unor noţiuni inutile, din manuale limitate, sancţiuni fizice violente, limbaj vulgar, propovăduirea învăţării automate, fără explicaţii logice, dezinteres pentru elevii cu probleme…

Oare este vreo diferenţă notabilă acum faţă de atunci? Poate doar respectul pentru oamenii cultivaţi, care exista pe vremuri la nivelul de jos, deşi, la cel de sus, conducerea era tot în mâinile unor inculţi, ca şi azi.