Regăsiri

Nu ştiu ce anume s-a schimbat şi la cine – la mine sau la Bucureşti –, dar cert e că, de când m-am întors aici, după mai mult de un an petrecut mai la adăpost de pandemie, oamenii mă tratează tare bizar…

A fost mai întâi domnul acela ştergător de parbrize în intersecţii, care s-a apropiat grăbit şi hotărât de maşina mea când am oprit la semaforul de la Timpuri Noi, făcându-mă să mă pregătesc pentru cearta uzuală în care el îmi stropeşte parbrizul, iar eu îi spun că nu vreau asta, o dată, de două ori, de trei… de oricâte ori e nevoie până pleacă. Ei bine, de data aceasta, domnul s-a uitat fugitiv la mine, a dat din mână şi mi-a spus zâmbitor:

– Ah, da, dumneavoastră sigur nu vreţi.

Şi a plecat. Probabil că stupoarea de pe faţa mea a fost atât de puternică, încât a interpretat-o greşit şi s-a răsucit rapid pe călcâie, arătând cu peria lui cea lungă înspre parbriz:

– Sau poate că voiaţi, totuşi?

Am dat repede din cap că nu, dar recunosc că a fost pentru prima dată când am simţit nevoia să îi dau cuiva bani doar pentru că nu a vrut să-mi ia banii!

Apoi, am trecut pe lângă gura de metrou de la Tineretului, unde stau de obicei oamenii ăia care fac sondaje. În anii trecuţi, am fost agăţată de nenumărate ori şi chiar am participat, când am avut timp, la interviuri. Mie îmi place mult să răspund la chestionare, mi se pare o formă prin care pot ajuta pe cineva pentru binele comun, o fac şi gratis când am timp. Dar recunosc că ultimele dăţi au fost atât de lungi chestionarele alea şi atât de jignitoare recompensele primite, încât mi-am propus să nu mai particip pe viitor.

În fine, ca să revin, mă apropiam de un tip dintr-ăştia cu chestionare în mână, pe care-l vedeam cum încerca să-i oprească pe toţi cei care mergeau în faţa mea, şi deja îmi pregătisem răspunsul-tip „N-am timp”, când ajung şi eu în dreptul lui şi îl văd cum mă trece absent cu vederea, pentru a-i întreba pe cei din spatele meu dacă vor să-i răspundă la întrebări. Cum adică, toţi sunt buni de sondat, numai eu nu? Oare ce are faţa mea, de nu m-a considerat potrivită pentru chestionarul lui? Şi am încetinit discret pasul, să încerc să aflu despre ce produse era vorba.

– Bună ziua! l-am auzit zicându-le următorilor trecători. Aveţi câteva minute să-mi răspundeţi la un sondaj? E despre bere.

Ah, ok, probabil că încă nu am faţă de alcoolică, deşi am investit în proiectul ăsta cu consecvenţă, cam toată pandemia.

Iar ultima ciudăţenie a avut loc azi dimineaţă, când mi-a sunat la uşă poştaşul cu o recomandată (bine, şi lucrul ăsta e total neobişnuit, de obicei poştaşul se mulţumea să lase în cutia poştală orice trimitere, cât să mă umplu eu de toţi nervii din lume că trebuie să mă duc în locul acela infernal numit „oficiu poştal”). Am deschis uşa şi m-a întrebat:

– Aveţi o recomandată de la ANAF, o doriţi?

– Ăăăă… cum adică să o doresc?, am întrebat eu, năucă.

Adică n-aş şti să explic exact de ce, dar în capul meu, dacă îmi zice cineva că mi-a adus o scrisoare, eu îmi doresc să o iau.

– Dacă vreţi să v-o dau.

– Păi, da…

– Cum vreţi, a ridicat poştaşul din umeri, şi mi-a întins plicul, cu milă evidentă.

E posibil să se fi gândit că e vreo amendă, nu-i aşa? Că doar ANAF-ul nu s-o obosi să trimită plicuri de felicitare la nunţi, de obicei e ceva cu sancţiuni înăuntru. Şi probabil că sunt oameni care se feresc să semneze de primire pentru ele, ca să poată nega că au fost avertizaţi. Evident, eu nu mă ştiu vinovată cu nimic, aşa că nu văd de ce m-aş fofila (deşi până la urmă s-a dovedit că tot sunt vinovată cu ceva, şi anume cu nedepunerea unei declaraţii pe care habar nu aveam că ar fi trebuit să o depun, în… 2016!!!).

Dar cum să mă sperii de un biet plicuşor de la ANAF?! Eu, care nici măcar n-am clipit atunci când mi-au sunat doi poliţişti la uşă şi mi-au zis:

– Bună ziua. Avem mandat de aducere pentru dumneavoastră.

În fine, e posibil să nu fi clipit şi pentru că nu puteam, fiind înmărmurită, dar m-am desmărmurit repede, oamenii au văzut că sunt mai în etate şi au adăugat imediat, de teamă să nu păţesc, naibii, lucruri mai interesante, care să implice ambulanţă sau dric:

– Nu vă speriaţi, e pentru procesul acela cu amenda de circulaţie în care sunteţi martor…

În fine, am supravieţuit şi m-am şi dus la procesul ăla. Singură şi nesilită de nimeni, fără mandat sau aducători. Dar asta e altă poveste. Acum rămân cu întrebarea de ce mi se întâmplă toate aceste lucruri inedite. Iar data viitoare când m-o mai surprinde cineva, o să-l întreb direct dacă e faţa mea de vină. Să ştiu o treabă, dom’le.

Publicitate

Ziua când sistemul, deşi paralizat, se pişă cu boltă pe tine

E ziua aia când te duci la ANAF să îţi înregistrezi nişte contracte de colaborare nou-încheiate, aşa cum ai fost învăţat tot de ANAF să faci, acum câteva luni. Şi după drum (un sfert de oră), şi coadă (un sfert de oră), şi aşteptat (un sfert de oră) ca funcţionara să termine de vorbit despre „Las Fierbinţi” cu verişoara de-a treia cu care pare să nu se mai fi văzut de mult – după toate astea ţi se spune:

– Dar nu aici trebuie depuse astea. Mergeţi în sediul Cutare, împreună cu formularul numărul ∑(k=0)^n(n¦k)x^k a^(n-k), în caz că nu vi s-au plătit de către colaborator cei 16%, adică 10%, sau cu formularul sin(α±β)± cos(α∓β), în caz că s-au plătit.

– Doamnă, dv. cu gura dv. mi-aţi spus, anul trecut, că nu mai am niciun formular de depus nicăieri, doar să vă aduc orice contract nou ca să îi puteţi urmări plăţile. Nu am nimic de plătit, nici bani de cerut, nu înţeleg absolut nimic din cifrele şi formularele astea, eu sunt om de Litere… vreau doar să vă las nişte acte aşa cum mi-aţi spus.

– EU??!!

– Da. La fel cum mi-aţi spus şi că, dacă îmi fac SPV (Spaţiul Privat Virtual, adică), o să pot rezolva totul online. Şi mi-am făcut. Şi nu se poate rezolva mai nimic acolo. De ce umblu acum cu nişte hârtii în mână şi sunt trimisă de colo, colo?

– Nu puteţi trimite prin SPV??!!

În faţa atâtor mirări nevinovate nu poţi face decât să întorci spatele şi să pleci. Nu de alta, dar îţi simţi tensiunea în creştere şi nu ai niciun Aspacardin la tine. Şi mai ai un drum de făcut azi. La DRPCIV. Cum, nu ştiţi ce e asta? Dar e simplu: e locul ăla unde se dau permise, taloane şi paşapoarte, ăla arătat des la televizor cum mori cu zile la cozi, în timp ce unele hahalere politice intră pe uşa din spate.

De o lună încoace te tot frămânţi în căutarea planului perfect pentru a reuşi să îţi preschimbi permisul dintr-o singură încercare. Ţi-ai făcut dosarul medical şi toate copiile (desigur) necesare. Nu ai găsit nicio rezervare online disponibilă în timp util, toate locurile sunt ocupate până în ziua când îţi expiră permisul, dar cică nu e dracul chiar atât de negru, poţi merge şi fără rezervare. Ai citit pe net o groază de poveşti ale altora (pentru că pe site-ul instituţiei nu prea găseşti informaţii utile, nici măcar orarul de lucru cu publicul) şi ştii că perioada cea mai potrivită de mers acolo e după-amiaza, când cică sunt cozi mai mici. Oricum, orarul pe care îl găseşti până la urmă pe alt site zice că se eliberează permise abia după ora 15:30, aşa că e tocmai bine. De la ANAF la DRPCIV ai noroc şi faci doar vreo juma de oră, tăind tot Bucureştiul de-a curmezişul. Găseşti şi loc de parcare (nesperat) în curtea instituţiei. Te duci la automatul de bonuri de ordine, apeşi pe Preschimbări permise, ţi se cere numele de familie şi apoi… ţi se afişează mesajul: „Azi nu se mai eliberează bonuri de ordine. Mai sunt 56 de persoane înaintea dv.”. Te uiţi ca boul la ceas, e abia 14:50, practic nici nu şi-au început programul, sau poate că l-au început şi nu ai înţeles tu bine, sau poate chiar nu i-a plăcut maşinii numele tău („Voiculescu? Ia să nu primim azi Voiculeşti! Ha-ha-ha”). Şi pleci şi de acolo cu coada între picioare, învins de un sistem complet paralizat, pe care tot tu îl întreţii, prin taxele tale, prin puterea ta infinită de umilinţă şi acceptare, prin votul tău (sau prin lipsa lui), prin simplul fapt că nu ai plecat naibii din ţara asta când încă aveai tot viitorul înainte.

La radioul din maşina în care faci o altă jumătate de oră pe drumul de întoarcere acasă (boierie!) se vorbeşte despre cum au crescut salariile parlamentarilor cu 850 de lei, în timp ce unele femei de serviciu din şcoli şi grădiniţe nu numai că nu vor mai primi deloc salarii de acum înainte (300 lei net aveau), dar trebuie să şi vină cu bani de-acasă să îşi plătească taxele, conform noului Cod Fiscal. La televizorul pe care îl deschizi cum ajungi acasă se vede faţa Şefului Suprem (nu, nu vă gândiţi la domnul preşedinte, dânsul cică are o vizită privată de făcut în Tenerife), care cere insistent crearea unei comisii parlamentare pentru anchetarea serviciilor secrete, pe motiv de paranoia şi joaca de-a spionii pe bani publici. Iar la calculatorul la care te aşezi excedat şi lipsit de orice speranţă găseşti câteva zile libere pentru făcut rezervări la preschimbarea permisului auto care NU erau libere acum câteva săptămâni! Aşa că ocupi repede un spot liber în tabel şi, dintr-odată mai liniştit, le mai dai o şansă. Pentru că pe asta mizează şi EI: pe încrederea şi pe generozitatea ta. Pe prostia ta, adică.

Ne-am informatizat şi nu prea

Azi am primit din nou o recomandată. De fapt, azi NU am primit din nou o recomandată, pentru că poştaşul se încăpăţânează să treacă pe la mine în jurul orei 9:00, exact în cele 10 minute cât lipsesc de acasă să o duc pe fiică-mea la şcoală. În restul timpului, sunt preponderent lipită de scaunul de calculator, deci uşor de găsit. Îl suspectez că mă pândeşte când plec şi fix atunci se face că sună la uşa mea. O fi încă supărat că îmi primesc alocaţia pe card de ceva vreme încoace, deci nu îi mai pot lăsa şpaga pe care aproape că şi-o oprea automat înainte, când îmi aducea personal cei 42 de lei alocaţi de generosul Stat român pentru fiică-mea, iar lui i se păreau cuveniţi cei 2 lei „mărunt”.

Pentru că experienţa m-a învăţat că serviciile Poştei Române mai sunt folosite doar de alte instituţii ale Statului, iar Statul nu îmi scrie, în general, ca să mă felicite de Crăciun, am presupus că este vorba, din nou, de o înştiinţare de plată. Ca şi data trecută. Dar pe aia am plătit-o, oare de ce îmi vine iar o recomandată, cu doar două săptămâni mai târziu? Să nu fi intrat banii?… Aşa că mi-am zis că este momentul să îmi verific situaţia fiscală pe SPV. Nu, nu este vorba de vreun virus nou, ci de Spaţiul Privat Virtual, pe care ANAF l-a creat pentru a uşura viaţa contribuabililor, dându-ne posibilitatea să aflăm online informaţii despre obligaţiile noastre fiscale. Mi-a fost recomandat călduros acest site, atunci când m-am dus să îmi declar veniturile la ghişeu. „Nu e nevoie să mai bateţi drumul până aici, puteţi face plăţile online, apoi intraţi pe SPV să verificaţi dacă mai aveţi datorii”, mi-a zis doamna de la ghişeu, când în sfârşit am reuşit să ajung la ea, după un trafic de coşmar, o coadă (destul de mică, e drept) şi un drum suplimentar la făcut copii xerox şi completat teancuri de hârtii. Sunt o mare fană a internetului, iar perspectiva de a putea rezolva de acasă ceea ce, iată, se poate rezolva de la distanţă mă bucura nespus.

Şi am intrat pe SPV. Şi am completat formularul de înscriere. Şi am băgat o groază de date personale. Şi mi-au trimis mesaje cu parole şi pe e-mail, şi pe telefonul mobil. Şi le-am băgat şi pe alea. Şi rezultatul? Iată-l:

Acesta este ecranul de răspuns, printat la sfârşitul tuturor operaţiunilor. În fine, doar a doua pagină, pentru că prima a ieşit goală, atât de bine este setat minunatul soft făcut de… oare cine?… Ghiţă sau Siveco? Că alte firme de IT nu cred să fi avut vreodată acces la contracte mari cu Statul român. Hai să vă ajut cu un zoom:

Deci trebuie să fac încă un drum până la ei, ca să îmi aprobe înscrierea pe un site. Şi nu cu mâna goală, ci cu buletinul în mână şi, mai ales şi mai ales, cu COPIE după acel buletin!

Nu, pur şi simplu nu se pot face bine niciodată instituţiile astea. Nu se poate să ne informatizăm, eficientizăm sau măcar să ne deşteptăm un pic. A încercat guvernul actual o reducere a birocraţiei, dar nu a răzbit. Mi se pare că a reuşit să scoată numai cazierul din dolofanul dosar (cu şină, neapărat!) pe care trebuie să îl duci plocon peste tot pe unde ai, n-ai treabă. În rest… Nu mai departe de ieri am fost la SEAP, să cumpăr nişte poziţii de catalog pentru licitaţii electronice (nu mă întrebaţi ce e aia, nu erau pentru mine): doar o coadă mică şi doar un formular de completat, e drept, dar tot a trebuit să fac un drum fizic pentru a putea intra pe un site web. Iar la ghişeu tot mai trona un mare afiş: „Nu se pot face plăţi cu cardul”, aşa că a trebuit să plătesc cash 2,40 lei per poziţie. Da, pentru doi lei şi patruzeci de bani am făcut toate astea. Cred că mai mult au costat hârtiile pe care le-au pus în diverse dosare acolo, ca să ateste că le-am dat doi lei. Dar trebuie să remarc progresul de a fi avut să-mi dea rest. Mi s-a întâmplat mai demult, şi nu o dată, să am de plătit tot astfel de sume ridicole şi să nu pot, pentru că funcţionara nu avea rest să îmi dea şi refuza să primească bani în plus, oricât de puţini ar fi fost ei. Până şi din cauză că nu avea 10 bani rest se putea încăpăţâna vreo funcţionară să mă trimită aiurea de la ghişeul la care ajunsesem după mari eforturi: „Întoarceţi-vă cu bani ficşi”. Aici, la SEAP, funcţionarele au fost tare drăguţe ieri, aşa că nu m-am supărat mai deloc pentru timpul pierdut.

Dar mâine o să mă duc la Poştă, unde o să mă enervez inexorabil la ghişeele cu cozi uriaşe şi cu funcţionare nu acre, ci ostile de-a dreptul. Apoi o să mă enervez citind conţinutul recomandatei. Ceva, ceva, mă face să cred că voi afla că nu a funcţionat plata online pe care le-am făcut-o. Aţi încercat vreodată să trimiteţi bani pe net la ANAF? Eu da. Şi sunt aproape convinsă că nu am reuşit, atât de complicat era formularul primit de la ei, cu datele necesare plăţii. Mai întâi am sunat la bancă, crezând că e o problemă cu câmpurile lor de date din aplicaţia de internet banking. Dar nu era. Apoi am sunat la ANAF, la numărul pus de ei la dispoziţia contribuabililor pentru a primi informaţii. După ce i-am explicat nedumerirea mea doamnei de la telefon, de câteva ori, mi-a zis că a luat-o capul (textual) şi că nu înţelege nici ea nimic din propriile lor cerinţe. S-a uitat pe un formular dintr-ăsta, de-al lor, pe care îl trimit cetăţenilor profani, ca şi mine, şi nu a ştiut să mă îndrume precis. Am căzut de acord să fac plata cum mă duce capul, apoi să verific pe SPV, după vreo zece zile, dacă au ajuns banii unde trebuie. Ceea ce, după cum spuneam mai sus, am încercat să fac azi, dar nu mi-a reuşit.

O să mă duc mâine să verific şi la ANAF cum stau cu plăţile. Pentru că sunt păţită. Nu vă mai povestesc şi cum am plătit online, mai demult, o amendă de circulaţie, iar după un an şi jumătate m-am trezit din senin cu poprire pe conturi pentru că se rătăciseră banii în sistemul lor minunat, ghişeul.ro. Şi asta ar fi o poveste interesantă. Dar vă spun doar că atunci mi-a lăsat o funcţionară de la ANAF, extrem de amabilă, numărul ei de mobil: „Altădată, când mai aveţi amenzi de plătit, sau orice altceva, sunaţi-mă mai întâi pe mine, ca să vă spun eu cum să faceţi, că pe site nu e clar şi se întâmplă tot timpul încurcături dintr-astea”. I-am mulţumit frumos şi am întrebat-o de ce nu schimbă site-ul, dacă se ştie că e prost făcut. Nu am primit răspuns. Iar numărul ei de telefon, din păcate, l-am rătăcit, altfel aş fi sunat-o acum.

Mă gândesc să îi cer mâine numărul de telefon al inspectoarei mele de la ANAF. A fost şi ea destul de drăguţă când ne-am întâlnit la ghişeu, acum câteva luni. Ba chiar m-a făcut să râd atunci, într-un mod neaşteptat. Dar povestea asta… într-un episod viitor. Acum am treabă: mă duc să îmi fac copii xerox după buletin. Mai multe, că nu se ştie niciodată când o să-mi mai trebuie vreuna, în ţara lui Dosar-cu-şină Împărat.