E musai, oare, să fii căsătorit?

– Ce e în desenul ăsta, Luna?, o întreb eu, descoperind următoarea capodoperă în ghiozdanul ei:claudiu– E de la nunta ta cu tata.

În timp ce lacrimile stau să-mi cadă, mintea îmi lucrează febril. Deci copilul îşi doreşte să ne căsătorim. Dar de ce ne-a făcut aşa mici în pagină? Ce înseamnă oare că nu ne-a desenat feţe? E frumos din partea ei să îl facă uriaş pe taică-său în comparaţie cu mine? Şi ce verighetă maaaare am pe mână!

Cred că mi-ar mai veni idei, dar n-apuc, pentru că Luna se răzgândeşte şi îmi smulge foaia din mână:

– Pardon. Nu e asta, am greşit. Ne-a zis Doamna la şcoală să desenăm cea mai frumoasă amintire din excursie. Şi n-am apucat să termin.

– Dar ce este aici, până la urmă?

– E atunci când i-am dat cu gel din ăla scârbos pe mâna lui… cum îl chema?, roşeşte ea instantaneu.

– Lui Claudiu, ştiu, completez eu resemnată.

V-am zis eu că voi mai auzi despre Claudiu multă vreme!

Ce nu v-am zis e ca Luna ne-a mai bătut apropouri de nuntă în trecut, de obicei tot desenate, care mi-au dat de gândit. De ce ar fi important pentru un copil atât de mic ca părinţii lui să fie căsătoriţi legal? Mai ales când cunoaştem atât de mulţi copii cu părinţii ba divorţaţi, ba în cuplu, dar netrecuţi pe la Starea Civilă, ba căsătoriţi, dar cu nume de familie diferite. Eu cred că nu se poate vorbi de presiuni sociale la vârsta asta, nici măcar de înţelegerea deplină a conceptului de „legal”, ci doar de dorinţa de a merge şi ea la o nuntă. Pentru că nu a mai fost până acum la nici una. Toate apropourile ei tematice includeau rochia domnişoarei de onoare, coafura domnişoarei de onoare, parfumul domnişoarei de onoare şi alte articole necesare unei fetiţe aflate într-un rol atât de important, dar niciodată nu am văzut desenat vreun certificat de căsătorie, livret de familie sau orice alt act care să aibă fix valoarea hârtiei pe care este imprimat. Părerea mea!

Publicitate

Familia Inimioară

Am crescut într-un mediu care mi-a hrănit abundent gândirea magică. Nu numai că mi s-au citit şi am citit enorm de multe poveşti, dar mama era o fire destul de superstiţioasă, atentă la obiceiuri aducătoare de noroc sau ghinion, după caz. Şi mai şi ghicea în cărţi, ceea ce făcea ca la noi în casă să se adune de multe ori prietene de-ale ei în căutarea semnelor din viitor. De ghicitul în cafea se lăsase înainte să vin eu pe lume, după ce anticipase astfel moartea neaşteptată a mai multor rude dragi.

În Feţi-Frumoşi nu mai cred de mult, superstiţioasă nu sunt, dar continui să cred în ghicitul de bună calitate – acea îmbinare dintre abilitatea ghicitoarei de a observa oamenii şi inexplicabilul aranjării într-un anume fel a juveţilor pe o masă sau a zaţului într-o ceaşcă. Şi, pentru că am moştenit de la mama mea acea înclinare spre analizarea semenilor, m-am preocupat de psihologie şi am putut astfel adăuga, la metodele de „ghicit” preferate, interpretarea viselor şi a desenelor. Numai că aici nu este vorba de detectat viitorul, ci stările interioare, frământările şi posibilele căi de ieşire din situaţii care îl pot influenţa negativ.

După ce ani de zile mi-am psihanalizat desele coşmaruri, sub înţeleapta călăuzire a unei psihiatre extraordinare, m-am trezit fără obiectul muncii atunci când am rămas însărcinată. Visele rele au dispărut complet, parcă îndepărtate şi ele prin magie de mânuţele care creşteau în mine. Şi au rămas departe până când Luna a împlinit vreo trei ani. Numai că, atunci când s-au întors, interesul meu pentru ele dispăruse. Sau se transferase spre desenele copilului, care au început să prindă formă pe la vârsta aceea. Mi s-a părut mai important să analizez mâzgălelile ei stângace decât semnele unei traume adânc îngropate în memoria mea.

Din fericire, desenele Lunei s-au dovedit de o banalitate sănătoasă. Omuleţi şi case, pomişori şi flori – nimic ieşit din comun, nimic ieşit din tiparele unei personalităţi echilibrate şi a unei predispoziţii spre bucurie. La patru ani, când li s-a cerut să facă, la grădiniţă, desenul familiei, fetiţei mele abia i-a ajuns coala să ne cuprindă pe toţi în jurul ei, părinţi şi bunici, mai ales că mama mea se deplasează cu cadrul şi acesta a ocupat mult loc. Pe la cinci ani, absolut totul a început să fie colorat pestriţ, cu o exuberanţă cromatică încântătoare, care compensează lipsa totală de talent la desen a fetiţei mele. Lângă „MAMA” şi „TATA” îmbrăcaţi cu haine în carouri de vreo cinci culori şi cu şoseţele în dungi de alte cinci, au apărut căsuţe roz cu tâmplărie verde şi acoperiş bleu. Iar peste toate tronează câte un curcubeu uriaş. La treaba cu curcubeul mi-am pus nişte întrebări, e drept, deoarece acesta este simbolul dorinţei de a face lucruri extraordinare, care să îi impresioneze pe cei din jur: oare copilul meu simte vreo presiune de a reuşi mereu totul perfect? Şi mi-am propus să îmi supraveghez atent exigenţele privitoare la performanţele ei.

De câteva luni încoace, mini-pictoriţa mea a ieşit din perioada curcubeelor şi s-a împiedicat în cea a inimioarelor. Desenate, pictate, decupate, modelate din plastilină sau din miez de pâine, inimioare de toate culorile şi mărimile ne-au invadat casa. Iar când i s-a cerut şi la şcoală să facă celebrul desen al familiei, Luna s-a întors de acolo foarte mândră de capodopera ei. Care este următoarea:

familia-inimioaraÎn caz că nu ne-aţi recunoscut, în desen suntem Luna şi noi, părinţii ei. Mi s-a părut remarcabil ca un copil de nici şase ani să simbolizeze atât de expresiv ideea de spaţiu familial creat şi protejat de iubirea dintre noi. Mai ales că este vorba de un copil care îşi vede tatăl doar în weekend-uri şi în vacanţe (am mai povestit despre asta aici). Pare să confirme principiul acela conform căruia nu cantitatea timpului petrecut împreună cu un copil este importantă, cât calitatea acestuia.

Sper să nu se găsească cineva acum să îmi taie elanul, psihanalizând negativ cine ştie ce element al desenului care mi-a scăpat… Aşa cum am păţit-o cu postarea precedentă, când o prietenă îngrijorată mi-a atras atenţia asupra lipsei tatălui din desenul cu cabina de votare. Nu era nimic grav atunci, doar faptul că Luna urma să meargă la vot doar cu mine, tot din cauză de domiciliu legal diferit al tatălui.

Dar de o mână de ajutor tot aş avea nevoie. Credeţi că, dacă am găsit alaltăieri în ghiozdanul Lunei, un desen cu doar două inimioare, dintre care una are ochelari (aşa cum are colegul „foarte inteligent” despre care îmi povesteşte ea uneori), înseamnă că este, iar, îndrăgostită?