Nici definitivul nu mai e ce-a fost…

Când ai o zi săracă în inspiraţie şi bogată în treburi casnice, cum am eu azi, nu poţi decât să te bucuri că primeşti de pomană o scrisorică precum cea de mai jos, care nu are nevoie de prea multe comentarii. Nu este scrisă de Luna, ci de prietenul ei, ajuns la limita răbdării după câteva zile de stat în casă, cu febră, teme plictisitoare şi, mai ales şi mai ales, o muştruluială din partea lui taică-său. Date fiind toate acestea, Andrei s-a închis în camera lui, i-a avertizat pe ai săi să nu îl deranjeze şi a ieşit de acolo abia peste vreo oră, îmbrăcat gros, cu o pălărie de vrăjitoare (?!) pe cap şi cu un bagaj de mână compus preponderent din piese de Lego. A, şi cu această scrisoare ultimativă:

scrisoare-Andrei

Traducere: „Dragi părinţi, vă iubesc, dar de la ce mi-a făcut tata am fost nevoit să plec. Cu drag, Andrei. Am plecat definitiv. Sunt în capătul străzii.”

Nu vă speriaţi, până la urmă nu a mai plecat, pentru că au râs cu toţii, zdravăn şi s-au împăcat. Totuşi, vă sfătuiesc să fiţi mai miloşi cu copiii voştri, dragi taţi. Nu cred că vreţi să fie nevoiţi să plece pentru totdeauna până, hăt, departe, în capătul străzii, doar pentru că nu-şi fac vreo temă sau curăţenie în cameră, că sunt obraznici sau alte nimicuri dintr-astea atât de puţin importante pentru ei. Măcar acum, când se apropie Crăciunul şi, vorba aia: „De Crăciun, fii mai bun!”

Publicitate

De Sf. Andrei, pentru Andrei

Din proprie şi îndelungată experienţă, ştiu că şansa de a lega prietenii trainice scade odată cu vârsta. Cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodată sunt cei cunoscuţi în copilărie, prin vecini sau la şcoală, în clasele primare. Sunt acei oameni care mă sună şi azi, indiferent de oră sau de faptul că nu ne-am mai văzut de zece ani, şi e ca şi cum n-am mai fi vorbit de ieri. Sunt acei oameni, puţini, trecuţi doar cu prenumele în agenda telefonului.

Ceva mă face să cred că fiică-mea şi-a ocupat deja rubrica de „Andrei şi atât” a viitorului ei mobil, deşi există, se pare, aproape 400.000 de români cu numele acesta. S-au împrietenit la începutul şcolii, oarecum obligaţi de conjunctură, şi şi-au cimentat relaţia după ce şi-au descoperit câteva pasiuni comune: Lego, dansul şi, mai ales, vorbitul. Pentru că vorbeşte copilu’ ăla cot la cot cu moara mea. Când stau cu amândoi, nu prididesc să culeg perle, trimise pe foc automat din ambele direcţii. Andrei e genul acela de copil care salută pe toată lumea şi răspunde cu entuziasm la orice întrebare, fie ea una de atmosferă, venită de la actorii de pe scena unui teatru pentru copii, fie a unui necunoscut glumeţ, pe stradă, care vrea să ştie unde locuieşte, după ce a aflat (tot de la el) că părinţii lui sunt plecaţi de acasă. E genul care s-a dus în vizită la vecinul meu de şaptezeci şi cinci de ani, abia întâlnit, doar pentru că are acelaşi nume ca şi el:

– Wow, ce chestie! Şi pe mine tot aşa mă cheamă! Vreau să vă văd casa!

Sau care, atunci când a văzut un bărbat îmbrăcat în costum, în metrou, s-a dus ţintit la el şi l-a întrebat dacă e Preşedintele. Şi e genul care, dacă ştie ceva, e bucuros să împărtăşească cu toată lumea:

– Ştiţi cum se spune „excelent” în engleză?, ne-a întrebat Andrei de curând, mândru nevoie mare că el a petrecut vreo lună de vacanţă în Anglia.

– Nu, am minţit eu cu generozitate.

– „Excelento”!, a triumfat el, cu zâmbetul şi accentul unui mafiot italian care tocmai a aflat vestea morţii rivalului său de clan.

Nu numai pe Andrei îl place Luna, dar şi pe mama lui (cu care mi-a propus, la un moment dat, să ne jucăm de-a emisiunea „Schimb de mame” pe o perioadă cât mai lungă de timp) şi, mai ales şi mai ales, pe tatăl lui. La fel de moară stricată ca şi fiul, un pic suspect de sindrom Tourette, tatăl este persoana preferată din toate timpurile a fiică-mii. Se bucură cu chiot să îl vadă, preferă să se joace cu el decât cu oricine altcineva şi îi poartă de grijă cu mare duioşie, ca atunci când şi-a propus să cumpere păr ca să îi dea lui Vin Diesel şi lui (singura asemănare dintre cei doi fiind de chelie). Şi să vedeţi cu câtă admiraţie în glas m-a întrebat, după ce a vizionat un documentar despre elefanţi:

– Mama, da’ tăticul lui Andrei câte tone are?

Obişnuiam să mă simt frustrată când mă duc la şcoală, să o aştept pe Luna, iar ea se opreşte în dreptul meu doar cât să-mi lase ghizodanul în grijă şi să-şi ia avânt spre tatăl prietenului ei, căruia îi sare în braţe cu o viteză de cam 3-4 pe scara de intensitate a uraganelor. De parcă nu îmi era de-ajuns că deveneam insignifiantă de cum intra în casă propriul ei tată, acum trebuie să mă mulţumesc cu locul al doilea şi când îl vede pe tatăl altuia.

Dar asta doar până când mi-am dat seama că şi pasiunea pentru cel mai simpatic tătic are limitele ei. Acum ceva vreme, Andrei ne-a scos pe toţi în spatele blocului lui, să ne arate că a învăţat să pornească, în sfârşit, singur cu bicicleta. N-a reuşit. După mai multe încercări ratate şi încurajări degeaba din partea ambelor familii, tatăl lui îşi dă seama că bicicleta are lanţul sărit şi se apucă să il pună la loc. Bineînţeles că se murdăreşte rău pe mâini, de ulei. Andrei dă să plece din nou, încrezător că acum va merge, dar Luna ţipă hotărât:

– Nuuuuuu! Aşteaptă!

Înţepenim toţi. Când ţipă fiică-mea, nu există alternativă, pentru că îţi paralizează capul începând de la timpan:

– Mama, dă-mi două şerveţele!, îmi ordonă ea.

Vai, ce drăguţ! Vrea să îl şteargă pe mâini pe tatăl lui Andrei. Şi nu doar cu unul, ci temeinic, cu două şerveţele! Uităm de timpane şi ne înduioşăm cu toţii de atâta grijă. Luna ia şerveţelele, le desfăşoară şi re-înfăşoară meticulos, câte unul în fiecare mână, şi ţipă din nou:

– Acum poţi să pleci. Sunt majoretă. Hai, Andrei! Hai, Andrei! Poţi!

Şi se apucă să ţopăie pe lângă bicicletă, fluturându-şi pompoanele ad-hoc.

La fel ca Luna, şi eu cred că Andrei poate. Poate să crească mare şi frumos, să fie sănătos şi deştept şi să rămână prieten cu fiică-mea pân’ la adânci bătrâneţi. La mulţi ani, Andrei! Şi trăi-ţi-ar familia ta! Prietenii ştiu de ce.