Cu douăzeci de ani în urmă, pe când eram tânăr PDG în înfloritorul sector IT şi trebuia să mă prezint prezentabil (!) pe la diverse evenimente şi interviuri, am fost nevoită să fac ceva ce nu mi-a plăcut niciodată, şi anume să merg regulat la… coafor. Ba chiar şi la sală am avut impulsul de a mă duce atunci, deşi bănuiam că nu era deloc pentru mine o astfel de ocupaţie. Era în acelaşi centru cu coaforul (primul sediu Miko, dacă îl mai ştie cineva, o casă frumoasă din zona Moşilor) şi mi-am zis că mi-ar prinde mai bine să am antrenor privat, să stea cu ochii şi mai ales cu gura pe mine, ca să şi fac ceva acolo. Dar am sfârşit curând prin a sta eu cu gura pe el, mai mult vorbind decât făcând mişcarea pentru care mă duceam la acele şedinţe. Unii oameni pur şi simplu nu sunt făcuţi pentru sport…
Însă nu au fost chiar degeaba acele întâlniri. Pe instructorul de fitness l-am ajutat să îşi croiască un drum mai bun în viaţă, plătindu-i taxa de facultate pe care nu şi-o permitea pe atunci (şi care pentru mine era mică, comparativ cu cât câştigam, de doar 400 USD pe an). A făcut kinetoterapie la ANEFS şi şi-a deschis propria afacere. Iar pe coafeză am ajutat-o cu un disc pe care i-am copiat filme (ştiu, am greşit, erau piratate, dar aşa erau vremurile, nu aveai de unde să le găseşti legal). Sau, cel puţin, aşa îmi place mie să cred, că au ajutat la ceva filmele acelea. Nu voi şti niciodată cum au stat în realitate lucrurile.
Pe scurt, fata adolescentă a acelei coafeze plecase de acasă să locuiască cu prietenul ei, prin vecini. Până aici, nu e chiar foarte grav, deşi faptul că era minoră ar fi trebuit totuşi să constituie un impediment în luarea respectivei decizii. Necazul cel mai mare, însă, e că iubitul fetei era un mic dealer de droguri, ceea ce însemna că cei doi erau automat şi consumatori. Iar cu lucrul ăsta mama fetei clar nu se putea împăca. Aşa că era mereu în căutare de sfaturi de abordare a problemei, trebuia să încerce totul pentru a-şi smulge copila din acel anturaj periculos pentru ea.
Singurul lucru la care m-am putut gândi atunci (era înainte să studiez mai serios psihologia şi în plină perioadă cinefilă a mea) a fost să îi recomand câteva filme de văzut cu copilul. Filme despre efectele teribile ale dependenţei, cu drogaţi care au plătit scump slăbiciunea de o clipă – pentru că doar o clipă te desparte de viaţa de coşmar pe care rişti să o duci dacă tragi primul fum dintr-o ţigară sau dacă te înţepi pentru prima dată cu o prostie, zicând că e doar de curiozitate. În contextul acesta, „prima dată” nu va fi niciodată şi „ultima dată”, drogul va cere de la tine alt drog, iar şi iar, până ajunge să te stăpânească complet. Iar „ultima dată” poate fie să nu mai vină niciodată, fie să vină definitiv…
Coafeza mi-a povestit că au stat amândouă şi au văzut toate filmele de pe disc. Şi că fata ar fi părut impresionată de ele, şi că s-a întors la ceva vreme acasă. Poate au ajutat, deci, şi filmele acelea la ceva. Poate a fost doar o întâmplare.
Din păcate, nu mai ţin minte toate filmele pe care le pusesem pe DVD-ul acela dat mamei în nevoie. Ştiu sigur că, cap de listă, era „Recviem pentru un vis”, din 2000, („Requiem for a Dream”, poate fi văzut la noi pe Netflix). Este acolo o scenă teribilă, cea mai dureroasă dintre toate pe care le-am văzut, cu prostituarea unei fete, care descrie perfect cât de jos poţi ajunge când devii dependent, cât de mult poţi decade şi cât de puţin mai contezi, de fapt, nu numai pentru ceilalţi, ci şi pentru tine însuţi. Şi acum, când doar scriu despre scena aceasta, la două decenii de când am văzut-o, mi se strânge stomacul şi mă apasă în piept, atât de mult m-a impresionat atunci!
De asemenea, mai era pe disc „Plaja” („The Beach”), un film tot din 2000, prost cotat de critici, dar cu potenţial impact la puştimea în căutare de senzaţii tari (şi cu Leonardo DiCaprio tinerel…). Arată cum poţi ajunge pe nesimţite de la o simplă aventură, exotică şi potenţată de ţigări, la crimă de-a dreptul. Regia este a lui Danny Boyle, care făcuse în 1996 alt film-eveniment despre drogaţi, „Trainspotting – Din viaţă scapă cine poate” („Trainspotting”). Iar DiCaprio mai făcuse şi el un film despre dependenţa de droguri, în 1995: „Jurnalul unui baschetbalist” („The Basketballdiaries”), le pusesem pe amândouă pe discul acela, cel mai probabil.
Şi „Gia” cred că era acolo („Gia”) , filmul făcut de Angelina Jolie în 1998. E vorba tot despre ravagiile datorate drogurilor asupra unei vieţi tinere şi cu un viitor ofertant deschis în faţă.
Şi cam atât îmi amintesc acum. Niciunul dintre aceste filme, însă, nu este recomandat copiilor. Au toate nişte scene prea puternice şi prea explicite (mai ales sexual). Într-adevăr, scopul vizionării unor astfel de filme este să îi sperie pe tineri, să vrea să se ferească de droguri şi de orice dependenţe de acelaşi gen. Însă nici să îi traumatizezi nu este în regulă…
Aşa că v-aş întreba acum dacă ştiţi filme asemănătoare, despre ravagiile dependenţei, dar potrivite de văzut cu adolescenţi, să ştie dinainte la ce se pot aştepta dacă, Doamne fereşte, se ating o dată de droguri. Şi dacă ştiţi filme mai noi de douăzeci de ani. Mă îndoiesc că acestea din lista mea mai pot impresiona puternic spectatorii de azi. Poate completăm lista şi ajutăm mai mulţi părinţi astfel. Sau poate aveţi şi alte sugestii în ajutorul părinţilor de adolescenţi, nu numai filme. Pericolul drogurilor este unul în creştere în societatea noastră şi trebuie să îl combatem necontenit.
Mama Aluniţă 