Un căţel

Smartie şi cei şapte fraţi şi surori ale ei s-au născut cândva pe la începutul lui februarie. Nu mai ştiu precis ziua, pentru că nu am notat-o atunci şi, ca pe o mulţime de alte lucruri, mai mici sau mai mari, de o vreme încoace, am uitat-o repede. În plus, cui foloseşte să ţină minte ziua exactă în care se naşte un pui de căţel maidanez? Doar n-o să-i faci tort cu lumânărele an de an, nici buletin la paisprezece. E suficient să poţi calcula aproximativ când împlineşte vârsta de castrat şi cam atât. Iar asta doar dacă apucă acea vârstă; cei mai mulţi dintre puiuţii care nu cresc în case de oameni nu au un astfel de noroc.

Trebuie să recunoaştem că naşterea acestor puiuţi ne-a cam luat prin surprindere. Nu faptul că s-au născut a fost surprinzător, evident, ştiam asta şi ne asumaserăm faptul că se vor înmulţi sufleţelele din uriaşa curte a firmei noastre, în care e loc şi pentru câini, şi pentru pisici, şi pentru raţe, iepuri, albine – şi lista ar putea continua. Însă nu s-a aşteptat nimeni să ni se înmulţească într-atât de mult. Opt pui deodată înseamnă, totuşi, o recoltă neaşteptat de bogată…

Fraţii lui Smartie au plecat primii de la mama lor. De-abia făcuseră vreo şase săptămâni, nici măcar nu îndrăzniseră să facă paşi în afara căsuţei în care se născuseră şi crescuseră până atunci, că i-a şi dus cineva la ţară. Pentru băieţi se găseşte mai uşor cerere: e mereu nevoie de câini care să păzească gospodăriile, dar românul nu doreşte femele pentru asta. Deşi femelele chiar au multe calităţi superioare masculilor (şi ştiu asta pentru că am avut câini de ambele sexe). Însă ele au şi marele ghinion că pot face pui, într-o ţară în care nu s-a auzit de sterilizare sau în care puţini sunt cei care depun minimul efort să facă asta. Şi chiar aşa, de ce să o faci, dacă poţi alege din start un mascul căruia să ai dai doar grija să îi arunci uneori o coajă de pâine sau resturile de la masă? Mă gândesc oare pe cine ar mai ţine oamenii ăştia în lanţ, să le apere averile, dacă nu ar mai exista nicio femelă pe lume, lăsate fiind toate de izbelişte?

Deci pentru cele şase fetiţe – Smartie şi surorile ei – era puţin probabil să se ivească doritori. Aşa că ne-am dus să le vedem şi să le facem fotografii, ca să putem da sfoară în ţară că avem pui de dat, aşa cum am făcut de fiecare dată când ne-am trezit cu animăluţe în curte. Nu pe grupuri dedicate – acele pagini pe care mi-e şi frică să intru, pline de imagini sfâşietoare şi de o agresivitate verbală ieşită din comun. Doar în „bulele” noastre am anunţat, în speranţa că se vor ivi doritori pe care să îi cunoaştem cât de cât, să nu dăm căţeluşii chiar oricui. Decât într-un loc în care să nu le fie bine, mai bine rămân la noi, pentru că, vorba aia, unde merge mia, merge şi suta.

Am ajuns la fetiţe fix în ziua în care au îndrăznit să iasă singurele afară, din colţul ferit şi confortabil în care stătuseră până atunci. Iar prima care a ieşit de acolo a fost Smartie, curioasă, veselă şi, evident, foarte isteaţă. Ea a fost prima dintre surori care a luat viaţa în piept. Şi avea să fie şi prima care şi-o va pierde.

A urmat o lună de joacă şi de fericire absolută. Lui Smartie era clar că îi plăcea mult soarele, îl căuta pe oriunde se putea şi se „hrănea” din el cu mare bucurie – fericirea aceea nedisimulată pe care o vedem pe feţele copiilor, fie ei de orice specie ar fi, atunci când se bucură plenar de ceva. Nu-i ziceam „Smartie” pe atunci, căţeluşii ca ea sunt într-un fel de no man’s land, o zonă gri a proprietăţii, când nu ştii dacă să le dai sau nu un nume, pentru că nu ştii nici dacă o să supravieţuiască copilăriei mici, nici dacă o să rămână în curtea ta. Impulsul de a da nume fiinţelor este specific omului, însă, e felul lui de a-şi semnaliza proprietăţile, modul în care se poate simţi ca un dumnezeu mic, ce are drept de viaţă, moarte şi botez asupra altora. În plus, trebuia să discutăm despre ele şi să le diferenţiem cumva, aşa că am început şi eu să le botez pe cele mici, după cum îmi inspira aspectul lor exterior.

Pe Smartie am numit-o mai întâi „Căţelul 1”: prima ieşită afară, prima fotografiată, prima postată pe Facebook, în căutare de stăpân. Apoi i-am zis „Isteaţa”, pentru că era curioasă, alertă şi foarte prietenoasă, preferata fiică-mii. Pe cele două surori ale ei cu blăniţa foarte asemănătoare (alb-negru) le-am botezat Lipici şi Pufoasa. Lipici a fost cea pe care am ridicat-o prima în braţe şi s-a lipit, pur şi simplu, cu căpuţul de pieptul meu, aşa că Lipici i-a rămas numele. Iar Pufoasa are singura blăniţă înfoiată dintre toate. Mai este o fetiţă complet neagră, cu probabil frânturi îndepărtate de labrador în arborele ei genealogic, care a primit de la angajaţi numele atât de incorect politic de Ţiganca; ea este timida găştii şi, prin urmare, cea mai răsfăţată de mămoasa secretară a firmei. Ultimele două surori, însă, nu au primit niciun nume, pentru că nu au inspirat nimic special blăniţele lor gri-maroniu, aşa cum au mulţi maidanezi ai zilelor noastre, aflaţi la capătul unui lung şir de împerecheri întâmplătoare de-ale strămoşilor lor. Trebuie să recunoaştem că a te naşte frumos este un noroc pe care nu toţi îl avem, oricât de tare am încerca să ne îmbătăm cu iluzia că frumuseţea nu contează, că nu suntem judecaţi după aspectul exterior, că sufletul şi mintea… că bla-bla. Aşa e făcută lumea asta, strâmb, să punem etichete şi să ne purtăm cu ceilalţi în funcţie de cum simţim la prima vedere. Iar când acea primă vedere e una plăcută din punct de vedere estetic, atunci e foarte bine pentru cei vizaţi. Ultimele două fetiţe, deci, au rămas „Căţelul 2”, respectiv, „3”…

Pe cele trei fetiţe alb-negru le-aş fi luat acasă, dacă aş fi putut. Sigur că sunt fericite în curtea aceea mare, laolaltă cu toată gaşca şi cu mămica lor, sigur că sunt hrănite şi acolo, aşa cum ar fi şi acasă la noi. Însă acolo există riscul să iasă pe stradă şi atunci se întâmplă tragedii. L-am tot rugat pe tati să luăm măcar una – oscilam între Lipici, preferata mea, şi Isteaţa, preferata fiică-mii –, că tot e bătrânel labradorul nostru şi va trebui la un moment nişte un suflu proaspăt în curte. Nu s-a lăsat înduplecat. Apoi am reuşit să îi găsim lui Lipici familia ideală, la prietena Lunei, şi m-am bucurat să o ştiu pe mâini bune (deşi, recunosc, am fost şi puţin tristă că au ales-o tocmai pe ea). Mai rămăsese în cărţi Isteaţa, pentru a fi adusă acasă la noi, şi poate, cu puţin noroc, şi Pufoasa. Nu pierdusem speranţa.

Lipici

Am mers de mai multe ori la fetiţe în ultima lună, deşi îmi propusesem în repetate rânduri, în trecut, să nu mă mai ataşez de niciun sufleţel de acolo. Nu cred că o să mă pot obişnui vreodată cu gândul că „aşa e viaţa” atunci când mai moare unul dintre ei, aşa cum se întâmplă uneori acolo. Sunt câini care trăiesc ani mulţi în acea curte, înţelepţii şi norocoşii, şi au fost câini care au murit rapid, loviţi de boli fulgerătoare sau, cel mai adesea, de maşinile de pe drumul din apropiere. Unii nu pot fi ţinuţi în spaţiu închis, pur şi simplu, au nevoie de libertate şi de aventură. Iar alţii, mici şi proşti, se iau după ei…

Am suferit enorm atunci când doi căţei culeşi de pe străzi de mine au murit la puţină vreme după ce i-am dus în curtea aceea. Mai întâi a fost Lady, o căţeluşă mică şi galbenă care s-a luat după noi într-o seară, când am ieşit în parc. Jucăuşă foc şi evident lipită de fiică-mea, am hotărât să o luăm cu noi după ce i-am descoperit rana urâţică de la gât, făcută evident de un lanţ. A urcat cu bucurie în maşina mea şi Luna a dus-o la veterinar, să o consulte, să îi îngrijească rana, să o deparaziteze şi tot restul lucrurilor necesare în astfel de cazuri. Chiar i-a făcut şi carnet de sănătate, în care, la rubrica „Proprietar”, a trecut-o pe fiică-mea, mândră nevoie mare.

Lady

Însă apoi am lăsat-o în curtea firmei, în primul rând pentru că era un câine de curte, în al doilea pentru că în casă nu simţeam că ar mai fi loc (de nenumărate ori mi-am jurat că nu îmi mai doresc câine în casă, după anii ăştia – 14 deja – în care am avut numai probleme cu terrierul nostru). A fost o seară urâtă, în care copilul a plâns îngrozitor de mult că nu o păstrăm noi pe căţeluşă, aşa cum probabil plângeam şi eu în copilărie, când ai mei nu erau de acord cu al sutălea animăluţ pe care voiam să îl strâng eu de pe drumuri. Apoi căţeluşa a părut fericită acolo, cu gaşca mare de prieteni canini pe care şi-o făcuse şi cu spaţiul cel mare şi liber pe care nicio casă nu i-l poate oferi unui animal. Era un ghem de joacă şi de veselie Lady. Doar că, de fiecare dată când plecam din curte, încerca perseverent să urce în maşina noastră. Şi de fiecare dată simţeam o gheară în suflet că trebuia să o dăm jos…

După o vreme, pe Lady a lovit-o o maşină. Ca mai toate nenorocirile care li se întâmplă animalelor noastre, şi asta s-a întâmplat într-un weekend, aşa că nu am aflat de ea, pentru că nu s-a gândit niciun paznic să ne anunţe. La fel ca şi castratul, îngrijirea unui câine rănit pare să fie ceva fantasmagoric pentru multă lume. Un câine rănit e lăsat să se recupereze singur, în colţul în care se retrage suferind, după cum i-o fi norocul. E drept că cei mai mulţi îşi revin după accidente, maidanezii sunt nişte câini rezistenţi, căliţi genetic de luptele strămoşilor lor cu viaţa. Dar nu toţi. Iar ăştia mici, cum era şi Lady a noastră, nu a avut suficientă forţă să lupte.

Când a descoperit-o bărbatu-meu zăcând, era deja prea târziu. Am urcat-o în maşină şi am plecat în viteză spre Bucureşti, către centrul de investigaţii pe care îl ştiam acolo şi care oferea radiografii, ecografii şi analize imposibil de găsit în Giurgiu. Deşi zăcea de două sau trei zile, Lady s-a bucurat, ca de obicei, atunci când ne-a văzut, şi a încercat să dea, cu puteri zgârcite, din coadă. Pe drum a tuşit de câteva ori, se vedea clar că nu era deloc bine, dar o mică speranţă tot aveam, că cineva o va putea repara. Apoi am ajuns în cartierul centrului de investigaţii şi m-am pierdut. Un cartier pe care nu îl cunosc deloc bine, în care mai fusesem doar de vreo două ori, tot cu probleme cu Babe a noastră. Şi GPS-ul nu ne ajuta deloc, o voce plată îmi spunea să o iau ba spre sud, ba spre vest, iar eu habar nu aveam în ce parte sunt sudul şi vestul, şi câinele continua să tuşească pe bancheta din spate, şi Luna îl tot mângâia, dar degeaba, câinele a tuşit o dată puternic şi asta a fost. Când am reuşit să găsesc, în sfârşit, adresa căutată, după cele câteva minute de rătăcire, Lady era deja moartă şi imposibil de resuscitat. Medicul de acolo a fost suficient de drăguţ cât să încerce şi asta, deşi era clar că nu mai exista nicio şansă: gingiile câinelui erau complet albe, probabil că o hemoragie internă îi supsese treptat tot sângele din corp.

Ne-am întors acasă în tăcere, cu un câine mort şi împachetat în portbagaj, şi cu o vinovăţie teribilă de care ştiu că nu voi scăpa niciodată. Aş fi putut să nu o iau din parc. Dacă tot am luat-o, aş fi putut să o păstrez acasă. Sau să mă las înduplecată într-una din dăţile când se urca, vesel, în maşina mea, aşteptând să plecăm de acolo. Aş fi putut conduce mai repede către Bucureşti. Aş fi putut cunoaşte mai bine punctele cardinale, aplicaţiile GPS şi Bucureştiul. Aş fi putut multe şi nu am făcut nimic. Un câine alesese să aibă încredere în mine şi îi înşelasem această încredere. Un câine a murit din cauza mea.

Lady

Aşa se face că anul următor, atunci când l-am găsit pe Doggy („Doghiţă”, pentru prieteni), l-am luat cu un amestec de drag, milă şi teamă, totodată. Speram să nu port din nou ghinion unui sufleţel, aşa cum se întâmplase cu Lady. Şi aşa cum îmi spunea mama în tinereţe, că nu aş avea noroc la animale. Nu ştiu foarte clar de ce spunea asta, am avut mai multe pisicuţe când eram mică şi nu îmi amintesc să fi păţit lucruri îngrozitoare. E drept că nici nu trăiau foarte mult, dar aşa au stat lucrurile mereu cu animalele crescute la case cu curţi, crescute cu libertatea de a ieşi afară: uneori pleacă şi nu se mai întorc. Nu m-am gândit niciodată că eu aş purta ghinion vreunui animal, până când am ajuns în posesia unei bichoniţe, la 22 de ani, iar mama mi-a zis: „Să nu spui niciodată că e a ta, ştii că tu nu ai noroc la animale”. A fost un şoc pentru mine atunci şi am rămas şi acum cu nedumerirea, de ce oare mi-a spus mama aşa. Însă nu mai am pe cine să întreb, ca să mă lămurească… Pentru orice eventualitate, multă vreme am continuat să spun că bichoniţa aceea era a prietenului care mi-o dăruise. Iar ea a trăit 15 ani, cea mai apropiată de sufletul meu de vreodată, iar mama a încetat să mai spună ce spunea. Puiul ei, un băieţel pe care l-am păstrat în familie, a trăit şi mai mult, vreo 16 ani. Am învins superstiţia. Dar oare pentru câtă vreme?

Doggy fusese aruncat într-o curticică de câţiva metri pătraţi, împrejmuită cu un gard de sârmă, de lângă casa noastră. L-am auzit de la zeci de metri, cum plângea de ţi se rupea sufletul, simţindu-se abandonat acolo de cel pe care îl considerase până atunci stăpân. Probabil că nici nu fusese neapărat un om rău stăpânul acela, din moment ce îl lăsase într-un loc protejat şi la o vârstă la care era clar că putea să se hrănească şi singur. Nu trebuie să judecăm niciodată oamenii după aparenţe sau după un singur gest, cine ştie care or fi fost circumstanţele care au dus la gestul acela… Recuperarea căţelului a fost o mică aventură, dar până la urmă am reuşit să îl ducem în curtea firmei, unde a părut şi el să se integreze perfect şi imediat. Era un câine superb, cu botic frumos, cu o cruce mare şi albă pe piept, evident foarte deştept. Se anunţa a ajunge liderul găştii la un moment dat. Doar că acel moment nu a mai venit niciodată.

Doggy

Şi pe Doggy l-a lovit o maşină, şi la el tot într-un weekend s-a întâmplat, şi el s-a ascuns undeva să zacă şi a fost găsit prea târziu. Nici măcar şansa de a încerca să îl vindecăm nu am avut-o atunci. Apoi am jurat că nu mai încerc să salvez pe nimeni. Pentru că ştiu că nu se poate 2 fără 3, eram încredinţată că şi următorul ar avea aceeaşi soartă. Nu mai puteam suporta încă o vinovăţie.

Aşa se face că, pentru o vreme, am încercat să merg pe stradă fără să mă uit în jur după animăluţe, aşa cum obişnuiesc să o fac de o viaţă. Speram să nu mai văd niciun pui pierdut, nicio pereche de ochi privindu-mă cu speranţa că, poate-poate, cineva se va îndura şi va lua un suflet acasă, să îi poată fi devotat unui stăpân. Căţeii au în sânge dorinţa aceasta de a-l servi pe om. Au fost domesticiţi acum probabil zeci de mii de ani, apoi abandonaţi fără scrupule de către fiinţa aceasta de o inteligenţă superioară, dar lipsită de prea mult suflet, care e omul.

Am rezistat doar câteva luni să îmi închid sufletul la strigătele de ajutor din jurul meu.

Într-o zi, pe când mergeam de la Giurgiu la Bucureşti, am zărit în lumina slabă a amurgului căzând ceva ce părea să fie un pui mic de pisică, undeva pe marginea drumului, într-un pustiu. Primul gând a fost să opresc, bineînţeles, apoi mi-am adus aminte de hotărârea mea de a nu mai încerca să influenţez viaţa niciunui animal şi am continuat să merg. Cu viteză mai mică, oscilând între a mă opri şi a merge mai departe, am mai rulat câteva sute de metri, după care am tras pe dreapta. În spate, copilul adormise, alături de câinele nostru mic şi cu eterne probleme de sănătate. Să mă fi întors, totuşi, după pisic? Dacă era bolnav şi nu făceam decât să agravez nişte lucruri? Dacă îl condamnam şi pe el la moarte, ca pe cei doi căţei? Dacă maică-mea ştia ea mai bine decât mine cât ghinion purtam animăluţelor? Şi dacă nici măcar nu fusese niciun pisic acolo, ci doar o umbră înşelătoare în crepuscul? Merita oare să fac toate artificiile pe care le presupunea întorsul din drum acolo? Şi oare de ce nu eram în stare să mă ţin de o promisiune luată?

M-am ţinut de ea până la urmă şi am plecat. Am plâns tot drumul, apoi m-am oprit când am ajuns acasă a trebuit să o scol pe fiică-mea şi să coborâm din maşină. Un părinte trebuie să poată să ascundă, de multe ori, dureri pe care chiar nu e cazul să le transmită copiilor lui. Dar în noaptea aceea, târziu, plânsul a revenit. Iar imaginea minusculei siluete, semănând vag cu o pisică, m-a bântuit încontinuu multă vreme apoi. Şi am ştiut atunci că nu, nu mă voi putea opri niciodată din a încerca să fac bine, chiar dacă am suspiciunea că totul se va termina, cândva, cu rău. Am ştiut că nu voi putea uita niciodată acea siluetă şi că ea mă va durea la fel de mult ca amintirea căţeilor pierduţi din neglijenţa noastră. Măcar aceia trăiseră bine cele câteva luni cât avuseseră parte de viaţă, fusese un timp scurt, dar frumos pentru ei.

La vreo lună după asta, o găseam pe pisicuţa mică şi neagră din Poiana Braşov şi nici măcar nu s-a pus problema să nu încerc să o salvez. A fost o aventură complicată, au urmat câteva luni grele, în care noi am hrănit-o cu biberonul iar ea ne-a dăruit tuturor o persistentă boală de piele, însă au trecut toate. Acum, pisica Maya este o mare bucurie în viaţa noastră. În anul următor, ne-am înmulţit familia felină din casă cu alt maidanez cules de pe străzi, motanul Gigi, după care ne topim de drag, pur şi simplu, cu toţii. Şi la pisicile astea mă uit deseori cu vinovăţie, comparându-le cu cele de la curte (avem şi acolo două): acelea sunt libere, îşi petrec zilele în aer curat, vânând tot felul de lucruri mişcătoare şi venind acasă doar ca să mămânce, în timp ce ale noastre îşi trec mare parte din zi dormind şi se uită cu jind pe ferestre la vrăbiuţe, frunze sau muşte pe care e clar că le-ar fugări cu mare bucurie. Poate că ar fi trebuit să le ofer şi lor libertatea asta şi doar sunt egoistă atunci când le ţin în casă păzindu-le foarte strict. Dar simt că nu aş putea suporta şi vinovăţia pierderii lor, nu sunt nişte simple pisici, sunt deja persoane care fac parte din familia noastră şi vor rămâne în familie cât le-o fi dat de mult.

Îmi dau seama acum cât m-am putut lungi cu scrisul… Aşteptau de mult să fie scrise toate aceste poveşti, port de mult vinovăţiile astea în suflet şi plâng mult prea des din cauza lor. Moartea lui Smartie nu a făcut decât să se adauge la deja prea lungul şir de pierderi pe care le-aş fi putut evita şi nu am fost în stare să o fac. La ea s-a petrecut totul fulgerător: joi era bine, aparent sănătoasă, se juca alături de toată gaşca din curte, mânca normal şi venea cu mare bucurie când o chema cineva (ah, fluieratul acela „La masă!”, care pune jar pe lăbuţele tuturor patrupedelor…), iar vineri dimineaţă se retrăsese într-un coteţ şi zăcea apatică. De data asta, am acţionat imediat şi am dus-o la veterinar, dar se pare că era deja prea târziu. Testul de parvoviroză – făcut pe un beţişor plin de sânge aproape negru scos din funduleţul ei – s-a pozitivat rapid. După un tratament de şoc, am dus-o în curtea casei noastre, unde i-am izolat un colţişor şi am instalat-o cât de confortabil am putut. Ajunsese în sfârşit în curtea pe care o visasem pentru ea, dar nu în scopul în care îmi dorisem şi în starea în care m-aş fi aşteptat. Viaţa e mereu plină de ironii surprinzătoare.

Le-am dus la veterinar şi pe cele patru surori ale ei, unde au primit cu toatele un booster de imunitate, în speranţa că nu vor cădea şi ele, pe rând. Încă nu au făcut-o, dar vom mai sta cu emoţii vreo zece zile, cât ar fi perioada de incubaţie maximă pentru virusul acesta pervers.

Smartie a zăcut toată ziua de vineri, trezită doar de noi când îi dădeam regulat medicaţia. I-am mutat cuşca de câteva ori în căutarea soarelui, pe care ştiu că îl adora; dar era greu de găsit o rază în colţul ferit în care o instalasem. Tot atunci am început şi să o numesc, timid, „Smartie”. Acum ştiam clar că, dacă va supravieţui, va rămâne la noi. Atunci când salvezi o viaţă, trebuie să fii mereu responsabil de ea. Şi m-am gândit că „Smartie” ar fi un nume bun să îi rămână şi mai încolo. În plus, există şi superstiţia aceea veche cum că, atunci când un copil e bolnav, e bine să îi schimbi numele, să încerci să îl ascunzi astfel de diavol, să nu mai vină să-l ia. Superstiţii, ştiu, nişte prostii, dar în momentele disperate te agăţi de orice.

Smartie

Sâmbătă dimineaţă, Smartie era mult mai bine: ne aştepta trează, făcuse câţiva paşi prin jurul adăpostului ei, dădea din coadă, ciulea un pic urechile… Am mers cu mai multă speranţă la veterinar, venit special pentru tratamentul ei într-o zi liberă – sâmbăta de dinainte de Paşti. Însă, spre seară, starea puiuţei s-a agravat din nou. A reuşit să scape de două ori din izolarea ei, în evidentă căutare confuză de repere, apă şi tovărăşie, am băgat-o de două ori înapoi la loc (se spune că virusul parvovirozei e atât de puternic încât poate rezista şi până la doi ani pe pământul pe unde a trecut un căţel bolnav, am sperat să putem ţine curtea în mare parte necompromisă), i-am dat în continuare medicamentul prescris şi am ţinut-o mult în braţe, dar era clar că e din ce în ce mai slăbită. Apoi i-am văzut gingiuţele, albe şi ele aproape ca ale lui Lady acum câţiva ani, şi am ştiut că se scurgea şi din ea, uşor-uşor, tot sângele…

Duminică dimineaţă era Paştele. M-am trezit la şapte şi căţeluşa părea să doarmă adânc, cu botul în gardul improvizat, din carton, care îi îngrădea dorinţa de libertate. Mi-am zis că e semn bun că se mişcase, că încercase să fugă din adăpostul ei, că dormea bine. Somnul repară multe, e binecunoscut. Şi nu am trezit-o. M-am întors la ea după o oră, când era deja prea târziu. Căzută pe o parte, cu micul trup cald încă, încă nevizitată de muşte, dar evident moartă. Nu împlinise trei luni şi se bucurase de soare doar una. Atât. Încă o vinovăţie pe răbojul meu din ce în ce mai plin.

„Dacă aş fi trezit-o când dormea atât de adânc, să îi dau picăturile acelea de medicament, poate o salvam.”

„Dacă aş fi rămas alături de ea, să o mângâi în ultimele clipe, să nu îi fie frică.”

„Dacă aş fi lăsat-o liberă, la soare, să facă ce voia până la sfârşit, fără să o chinui cu izolare şi înţepături.”

„Dacă am fi putut găsi înţepături mai bune”.

„Dacă…”

L-am sunat pe veterinar să îl anunţ să nu se mai deplaseze la cabinet, pentru că nu mai avea pentru cine. A rămas să discutăm zilele astea despre vaccinarea surorilor ei şi castrarea mamei. Om vedea cât noroc avem să mai putem salva nişte vieţi, după ce Smartie s-a născut şi a murit din cauza noastră. S-a născut pentru că am făcut greşit calculele şi nu am apucat să o castrăm pe mama ei, aşa cum programaserăm, pentru că era deja gravidă cu puii la acea dată şi am hotărât că e mai bine pentru toată lumea să nu o mai operăm atunci. Şi a murit pentru că am crezut că puiuţii ăştia de generaţii multe maidanezi nu trebuie vaccinaţi, din moment ce ar avea o imunitate genetică superioară altora, aşa cum ne-a spus nouă odată un medic veterinar. Ori ne-a spus o prostie medicul ăla, ori virusurile au evoluat şi ele, ca orice altceva de pe lumea asta, şi s-au transformat în nişte pericole mult mai agresive ca pe vremuri.

Nu cred că a suferit tare puiuţa aceasta ghinionistă. Nu a plâns nici măcar o dată, doar a scheunat speriată la unele injecţii şi la prima încercare de montare a perfuziei, care nu a reuşit. În ultimele ei zile, părea să fie doar lipsită de orice energie şi foarte nedumerită de tot ce i se întâmpla. Iar sclipirea aceea extraordinară din ochii ei, care oglindea plăcerea ei evidentă de a trăi şi inteligenţa, fusese stinsă de boală. E, totuşi, un avantaj pentru cei care nu ştiu că urmează să moară, fie ei animale sau oameni: durerea este infinit mai mare atunci când trecerea devine conştientă.

Eu, în schimb, am plâns toată dimineaţa de Paşti. Sperasem absurd pentru o vreme ca ziua aceea să aducă şi în colţul nostru de curte minunea Învierii. Nu a adus-o. Smartie s-a întors în locul în care s-a născut doar pentru a fi îngropată. Iar noi am mai vizitat două cimitire în acea zi, cele în care se află părinţii noştri, să le aprindem o lumânare şi să le ducem un buchet de liliac. Pomana pentru micul sufleţel pierdut a constat într-o conservă de carne pe care i-am dat-o uneia dintre pisicile de pe strada noastră. A apărut la poartă, exact când să plecăm, pisica aceea cu zgărdiţă la gât şi tumoare abdominală uriaşă pe care o vedem pe-aici de luni bune. Nu e singura aşa, aparent cu stăpân, dar lăsată de izbelişte pe-afară (încerc să nu judec, dar mi-e greu…). A părut să aprecieze mult conserva, cred că pomana şi-a atins scopul.

Duminică am jurat iar că nu mai pun piciorul în curtea aceea în care nu ştiu, de la o zi la alta, dacă pot regăsi un suflet de care m-am legat. Probabil că nu îmi voi putea ţine nici de această dată promisiunea şi voi continua mă umplu de toată fericirea lor atunci când vor sări din nou pe mine, bucuroase, toate animăluţele de acolo, la fel cum voi continua să mă umplu de toată tristeţea mea atunci când încă unul se va duce prea devreme, şi încă unul, şi voi considera mereu că aş fi putut face mai mult pentru a evita acest lucru. Ajunsesem, oricum, să plâng aproape zilnic la amintirea căţeilor pe care nu i-am putut salva. Sufăr de fiecare dată când aud vreo indicaţie geografică exprimată cu puncte cardinale, care îmi aminteşte de faptul că am pierdut câteva minute preţioase – ultimele din viaţa lui Lady – rătăcindu-mă din cauză că nu am ştiut să o iau înspre sud, în haosul Bucureştiului. Deşi logica îmi spune că minutele alea nu mai puteau schimba nimic pentru soarta ei, inima mi se strânge, ochii mi se umplu de lacrimi, iar în amintire îmi revin toate momentele de care nu sunt mândră din viaţa mea. Toate situaţiile în care am acţionat prost sau m-am purtat mizerabil faţă de fiinţe aflate în suferinţă (cum ar fi părinţii mei) răzbat la suprafaţă din adâncul acela de creier în care încerc, fără succes, să le îndes, sperând că le voi putea uita vreodată. Apoi apar şi amintirile unor suferinţe pentru care nu am fost eu responsabilă, dar pe care le-am văzut sau citit în imagini pe care nu le voi putea şterge pe veci din minte – o femeie linşată, nişte cai arzând, alte animale torturate de cea mai crudă fiinţă care a trăit vreodată pe planeta asta: omul.

Şi uite-aşa, pe măsură ce se adună anii şi aduc cu ei alte şi alte tristeţi, suferinţe şi vinovăţii, ajung să înţeleg de ce mulţi bătrâni îşi aşteaptă cu dorinţă moartea, ca pe o uşurare la capătul unei vieţi în care ajunge să nu ţi se mai pară o corvoadă să mori, ci să trăieşti ducându-le pe toate cu tine.

Smartie

Publicitate

Tabără cu vaci, cu prici şi puzderie de pici

Primul telefon dat de fiică-mea din prima ei tabără a fost surprinzător de scurt:

– Tata, tata, să ştii că e foarte frumos aici! Am venit cu căruţa, că ni s-a rupt trenul. Şi sunt şi cai, şi vaci, şi căţei… E unul extrem de mic, doar două luni are! Acum mă grăbesc, că am rămas ȋn urmă cu mȃncarea. Supa a fost atȃt de bună ȋncȃt am mai cerut o porţie. Iar acum trebuie să termin şniţelul, că mergem la călărit. E cȃt farfuria! Paaaa!

– Stai un pic, ȋncearcă şi tatăl să spună ceva. Unde dormi?

– La Prick. Trebuie să plec…

– Da’ nu plouă la voi, acolo?

– Ba da, puţin, dar nu contează! Pa, paaa!

Şi acum, să vă traduc. Tabăra este ȋntr-o pensiune de lȃngă Avrig, aflată ȋn plin cod galben de furtuni şi inundaţii. Vagonul copiilor a fost ataşat, la Braşov, unei alte locomotive, iar copiii au fost preluaţi de la gara Avrig cu căruţele pensiunii. Iar Luna nu a dormit acolo unde vă gȃndiţi toţi cei care urmăriţi filme americane cu dialoguri slobode, ci pe prici – un loc aflat la foarte mare căutare printre prichindeii din tabără.

Ȋn zilele următoare am primit constant veşti despre aventurile fiicei cutezătoare, ba la telefon, de la ea, ba pe Facebook, din postările organizatorilor, ȋn care Luna pare ubicuă – călăreşte, se joacă, face baie ȋntr-o piscină rece ca gheaţa, le face reclamă gazdelor afirmȃnd că acolo mănȃncă cȃte două porţii ȋntrege din orice (ea care, acasă, de-abia ciuguleşte cȃteva firimituri de pȃine cu juma’ de castronel de ciorbă) şi chiar creează capodopere:

poezie1

După frecvenţa „ooooo”-urilor, cred că e un cȃntecel. De-abia aştept să mi-l cȃnte mȃine, cȃnd se va ȋntoarce acasă. Şi să-mi povestească dacă a reuşit să ȋşi ȋmplinească un mai vechi vis de-al ei (la propriu, adică l-a visat ȋntr-o noapte şi de atunci tot speră să devină realitate): să mulgă o vacă. Şi să văd cȃt de bine a reuşit să se organizeze singură, cu hainele, banii şi celelalte posesiuni materiale, la prima ei plecare de acasă. Am mai auzit eu poveşti interesante despre copii mici, cum a fost, de exemplu, cea a băieţelului ȋntors dintr-o tabără de iarnă ȋmbrăcat ȋn costum de schi şi fără chiloţi pe el…

Mă ȋntreb cum, oare, ştia maică-mea tot ce făcusem eu prin taberele copilăriei mele, ȋn condiţiile ȋn care nu existau pe atunci nici telefoane mobile, nici internet? Ea spunea că ghicise ȋn cărţi. Eu cred că era mai mult experienţă de viaţă combinată cu un pic de telepatie şi cu fine aptitudini de interogare. Indiferent ce ar fi fost, la ȋntoarcere, ştia aproape tot. La fel cum am ameninţat-o şi eu pe fiică-mea, ȋnainte să plece, că voi şti tot, aşa că să facă bine şi să se comporte frumos acolo:

– Dar cum o să ştii tu ce fac eu?, s-a mirat Luna.

– Sunt vrăjitoare, mai ţii minte?, am zȃmbit eu. Aşa cum ştiu, de la zeci de kilometri distanţă, cȃnd se ȋntoarce tata de la serviciu şi ȋl sun exact cȃnd intră ȋn casă.

O văd ȋngrijorată. L-a auzit de multe ori pe taică-său mirȃndu-se de coincidenţă. O fi ceva adevărat aici…

– Şi ce altceva mai ştii?, mă ȋncearcă ea curioasă.

– Ştiu când eşti supărată şi încerci să-mi ascunzi asta. Sau cȃnd faci o boacănă discretă pe la spatele meu. Şi ştiu ȋntotdeauna când minţi, ȋi dau eu, nemiloasă, lovitura de graţie.

– Păi asta e simplă. Şi eu ştiu când mint!

La urma urmei, e şi ea o mică vrăjitoare. La fel ca toţii copiii din lume care pleacă, la un moment dat, departe, cu cȃte o bucată zdravănă din inimile părinţilor lor.

Câini fără botniţă şi stăpâne aşijderea

Două subiecte inflamează bucureştenii până la limita paroxismului: maşinile şi câinii. Adică traficul şi locurile de parcare, pe de o parte, şi maidanezii şi câinii altora, pe de altă parte. Eu am avut parte aseară de o combinaţie între cele două: o păruială verbală, în parcare, datorată unor căţei.

Mă întorceam de la Giurgiu, lucru pe care îl fac destul de des şi care presupune, de fiecare dată, o logistică extrem de complicată. E cam ca în problema aceea de logică, în care ţi se dau o varză, o capră şi un lup, iar tu trebuie să îi treci întregi pe partea cealaltă a unui râu, într-o barcă cu doar două locuri. Problema mea de azi suna aşa: se dau una bucată copil mic şi neputincios, altă bucată câine mic dar năbădăios, o valiză mare, şase sacoşe, o lădiţă de aprozar şi două cartoane cu ouă. Din câte drumuri se pot transporta cele de mai sus în siguranţă, din parcarea aflată la câteva zeci de metri de intrarea blocului şi până la etajul al şaptelea al respectivului bloc? A se lua în calcul şi necesitatea deschiderii şi închiderii multor uşi, precum şi probabilitatea ca liftul să nu meargă. Răspunsul teoretic bătea spre trei drumuri. În practică, am încercat curajos să rezolv problema doar din două. Drept pentru care am alocat copilului o punguţă şi câinele, iar eu tocmai încercam să leg două sacoşe de troller, să piramidez ouăle pe lădiţă şi să şi închid uşile maşinii, când ţipetele disperate ale Lunei m-au făcut să rămân cu ouăle în poală şi cu haionul în cap:

– Babe, nu! Babe, nuuuuu!

Pe partea cealaltă a drumului, o doamnă (sau cel puţin aşa mi s-a părut la prima vedere), îşi ţinea cu greu în lesă dulăul, o combinaţie neagră şi neprietenoasă de ceva gen labrador, doberman, dog şi rottweiler. Luna o ţinea şi mai greu în lesă pe căţeluşa noastră, Babe, un Jack Russell, e drept, cam grăsuţ, totuşi de-a dreptul minuscul prin comparaţie cu corcitura. Pentru cine nu ştie, căţeii de talie mică habar nu au că sunt atât de mici şi, cu cât sunt mai pitici, cu atât sunt mai neînfricaţi în a-i aborda pe semenii lor uriaşi. Iar când mai e vorba şi de o rasă de genul alei noastre, practicantă înnăscută de kangoo jumps fără ghete speciale, ei bine, atunci raportul de forţă al lesei se schimbă, iar copilul aflat la celălalt capăt al ei începe şi el să practice, involuntar, un fel de sanie pe asfalt, doar că pe burtă şi fără sanie.

M-am grăbit să înghesui la loc bagajele în portbagaj şi m-am înfiinţat hotărâtă lângă copil (cred că şi eu sunt corcită cu vreun Jack Russell, pentru că, în ciuda faptului că nici măcar ca donator de sânge nu mă acceptă, pentru că nu am cincizeci de kile, mă înfig războinică în orice situaţie care cere vitejie întru apărarea celor şi mai slabi decât mine). Doamna era toată un zâmbet şi mi-a declarat cu ceea ce ea presupunea că ar trebui să fie grija faţă de aproapele:

– Vedeţi că al meu sare la bătaie, mai ales cu ăştia mici. Să-l ţină bine!

Un moment de confuzie. Urmat de alt moment de confuzie. Nu înţelegeam şi pace de ce un om în toată firea, care plimbă cu nonşalanţă pe stradă un animal bătăuş şi mai greu decât mine, ar avertiza un copil de cinci ani să-şi ţină în lesă căţeluşul de mărimea unui purcel de lapte, care dă din coadă şi sare în sus de bucurie şi de chef de joacă.

– Păi, atunci, ţineţi-l dumneavoastră bine, am găsit eu puterea să zic ceva şi să mai şi zâmbesc pe deasupra.

– Îl ţin, dar mi-e greu, răspunde doamna, continuând să rămână pe loc şi să se uite la circ.

Nenumărate momente de confuzie. De ce nu pleacă cu el de acolo, atunci?! E totuşi o doamnă ieşită la plimbarea de seară cu câinele. Iar noi suntem nevoite să mai rămânem o vreme pe lângă maşina noastră, lucru evident pentru oricine după multitudinea bagajelor împrăştiate peste tot prin jur. Continui să zâmbesc, deşi simt cum confuzia devine enervare pe măsură ce timpul trece absurd:

– Ar trebui să îi puneţi o botniţă, măcar.

Zâmbete largi şi de partea cealaltă a drumului:

– Nu trebuie.

– Ba eu aşa cred, după talia câinelui dumneavoastră. Sunt chiar foarte sigură că legea aşa spune.

De obicei, când bag chestia cu legea în toiul disputelor mele stradale, mă simt dintr-o dată mai în siguranţă. Eu am încredere în diversele organe dedicate prezervării ordinii publice, deşi nu întotdeauna acestea şi reuşesc să îmi rezolve problemele (după cum am povestit în Super-eroii de sector şi Un măr pe zi ţine poliţia departe). Aşa că şi acum m-am liniştit în mod miraculos şi i-am întors spatele doamnei care, nemişcată, îmi ţinea un lung discurs legat de botniţe, din care m-am hotărât să nu mai aud nimic. Reluându-mi delicata ocupaţie cu aranjatul bagajelor, am mormăit, totuşi, în barbă:

– Şi fă paşi de aici, pentru că am treabă!

Din păcate, ori lipsa bărbii a făcut ca sunetele să se disperseze la un volum mult prea ridicat, ori doamna era dotată cu un auz extraordinar de fin, fapt e că invitaţia mea presupus discretă a fost recepţionată în clar pe vizavi. Iar doamna s-a metamorfozat subit:

– Ceeee? Ce-ai zis? Nu ţi-e ruşine să îmi spui MIE aşa ceva? Toate proastele cu tupeu pe stradă! Bla-bla-bla, bla-bla-bla (adică ea spunea altceva, dar eu, nu ştiu de ce, iar nu auzeam nimic). Voi, astea, fără nicio educaţie, proasto!

Pe-asta cu educaţia am auzit-o şi m-a pufnit râsul, că doar nu era să mă apuc să plâng când o cuconiţă mă acuză de troglodire, după vreo douăzeci de ani de şcoli.

– Hai să ne batem în CV-uri, atunci!, i-am aruncat eu zmeoaicei provocarea, râzând de-a binelea.

Şi-a oprit o nano-secundă şuvoiul de complimente referitoare la pregătirea mea academică şi şi-a re-orientat rapid tirul către originile mele:

– Ţăranco ce eşti! Pun pariu că eşti de la ţară! Veniţi toate ţărăncile la Bucureşti şi vă daţi mari!

Nici pe-asta n-a nimerit-o, dar, pe când reflectam amuzată dacă are sens să îi mai răspund, observ în depărtare un bărbat. Stătea la vreo cincisprezece metri de noi, cu un aer trist şi părea să aştepte deznodământul. Îl întreb, mai mult prin semne:

– E a dumneavoastră?

Atât de elocvent a ridicat din umeri a lehamite şi neputinţă, încât amuzamentul meu s-a transformat în milă pentru bietul bărbătuş nevoit să împartă locuinţa cu un puhoi de vorbe incoerente şi un câine violent.

– Cred că e hormonal, i-am comunicat eu diagnosticul. Încercaţi cu nişte sex.

Şi am ilustrat din nou, prin semne, ceea ce îl sfătuiam să facă, în speranţa că va înţelege, de la distanţa aia şi peste discursul de neoprit al femeii lui, care ar putea fi soluţia problemei. Deşi sfatul a funcţionat remarcabil, doamna tăcând ca prin minune şi hotărându-se, în sfârşit, să plece de lângă noi, cu tot cu câine (probabil se grăbea să înceapă tratamentul), îmi propun să învăţ să mimez „divorţ”, până la următorul incident. Nu de alta, dar azi am avut noroc că fi-mea era ocupată exclusiv să ţină bine lesa câinelui, altfel nu m-ar fi mirat să mă întrebe de ce îi arătam domnului acela mic şi amărât cum se agită coctailurile.

Despre măgari bătrâni şi cai exhibiţionişti

– Mama, mâine după grădi… sau după parc (dacă e vreme frumoasă să mergem în parc), vreau să mergem în vacanţă, m-a anunţat autoritar Luna, aflată, cum altfel decât în fundul gol, în cadă.

Având în vedere că a doua zi urma să fie chiar ultima de grădiniţă înaintea vacanţei de vară, am consimţit cu un zâmbet în colţul gurii.

– Deci, aşa facem. După grădi (sau parc), plecăm la Grecia!, a ţinut fetiţa mea să pecetluiască înţelegerea.

Şi „la Grecia” am şi plecat, dar după câteva săptămâni, timp în care entuziasmul copilului n-a făcut decât să crească.

Luna nu a cunoscut alte vacanţe de care să îşi aducă aminte în afara celor petrecute pe insule greceşti. Când avea ea trei ani, am fost în Skiathos, unde am avut norocul unei panorame ireale, pe care am savurat-o fericiţi de pe marginea unei piscine rupte din revistele cu vedete. Luna reţine doar că a călărit un măgar bătrân (odihnească-se în pace biata Rosie, sunt sigură că nu a mai supravieţuit mult după vizita noastră!) şi că am plimbat prin munţi câinii de la un adăpost de maidanezi.

Anul următor, am fost în Corfu, unde am locuit, spre disperarea mea de vampir urban, la ţară. Luna, fiind ceva mai mare, a apreciat mult mai mult curtea generoasă şi piscina caldă pe care le avea la dispoziţie, astfel încât ni s-a părut bizară atitudinea ei relaxată din ultima zi. Explicaţia a venit pe când aşteptam feribotul ce urma să ne ducă pe continent şi când ne-a întrebat senină:

– Dar unde mergem acum?

– Cum adică, unde mergem?, am întrebat-o şi eu. Ieri ne-am făcut bagajele împreună, ţi-am spus că se termină vacanţa şi că trebuie să plecăm… Mergem acasă, bineînţeles!

– Aaaa, i s-a citit dezamăgirea din glas. Eu credeam că mergem în Africa. Sau în Germania. Nu vreau acasă…

Prin urmare, anul acesta mă aşteptam la ceva mai multă rezistenţă la întoarcerea acasă din Lefkada – paradisul plajelor bătute de valuri uriaşe şi al tavernelor cu căţei voiajori şi prietenoşi. Spre mirarea mea, Luna a fost la fel de nerăbdătoare la întoarcere ca şi la plecare, motivând pe un ton războinic şi aplicat:

– Hai, mama, să mergem la Bucureşti, să o eliberăm pe Bebiţa!

Nu vă gândiţi acuma că am avea vreun bebeluş lăsat pe vreundeva în lanţuri cât timp ne-am bălăcit noi fericiţi sub soarele Greciei. Este vorba despre căţeluşa noastră, Babe, care are prostul obicei de a înghiţi tetine, a face hemoragii interne sau a-şi procura alergii care se lasă cu dublare instantanee în volum, de preferinţă în vacanţe şi în zile de sărbătoare, când e imposibil de găsit o farmacie deschisă sau vreun doctor pe o rază de mulţi kilometri. Aşa că preferăm să o lăsăm în grija cuiva de încredere atunci când plecăm departe.

Şi ne-am întors. Dar, după ce s-a liniştit că am recuperat căţelul, Luna s-a uitat în jur, la casa plictisitor de familiară, s-a uitat în sus, la aparatul de aer condiţionat care s-a găsit să se strice în miez de caniculă, s-a uitat în frigiderul dezamăgitor de gol după lipsa mai lungă de acasă şi a pus întrebarea ei preferată de o vreme încoace:

– Mergem şi noi la un restaurant, ceva?

De mult ne încearcă des cu întrebarea asta, iar în vacanţă a prins curaj, pentru că acolo chiar primea răspuns afirmativ, aşa că acum o auzim zilnic.

Bineînţeles că nu am mers la niciun restaurant, având în vedere că era trecut de nouă seara şi că luasem, totuşi, cina. Dar, date fiind circumstanţele casnice destul de plictisitoare şi pentru mine, i-am propus să ieşim la o plimbare de seară (altă nouă pasiune de-a ei, de când cu zilele lungi, de vară) şi chiar la un concert, susţinut pe o terasă de Alexandra Uşurelu, această Norah Jones de România care ne place tuturor din familie. „Ura, uraaa!”, rochiţe, diademe, agrafe, pantofiori (e o cochetă fi-mea) – ne-am pregătit rapid pentru Calea Victoriei într-o sâmbătă seară şi am plecat la drum.

După zece minute, exact când coboram din maşină, un biciclist înjura de mama focului două domnişoare care îndrăzniseră (ce tupeu!) să îl apostrofeze pentru că era să treacă peste ele, pe trotuar:

– Să-mi bag p…a în mă-ta!

Cu reflexul meu condiţionat de tot ce îi poate aduce atingere bunei creşteri a fetiţei mele, l-am apostrofat şi eu prompt:

– Hei, mai cu grijă!

Luna s-a arătat curioasă imediat:

– De ce l-ai certat, mama?

– Pentru că a vorbit urât.

– Ce a zis?

– Ce ai auzit, am încercat eu să o dau cotită, deşi bănuiam ce o să urmeze.

– Păi n-am înţeles, explică-mi tu.

Să o fac?… Să n-o fac?… Are cinci ani şi jumătate…

– A zis: „Să-mi bag p…a în mă-ta!”

– Şi ce e rău în asta?, întreabă, evident, fetiţa mea care nu a auzit niciodată ACEL cuvânt pană acum (şi n-aş fi crezut că o să fiu tocmai eu aceea de la care o să-l audă).

– „P…a” este un cuvânt foarte urât, pe care îl folosesc oamenii needucaţi pentru „puţă”. În limbaj ştiinţific se spune „penis”. Dacă auzi pe cineva că spune „p…a”, să nu mai vorbeşti cu el!, am exagerat eu un pic cu ameninţările, în speranţa că va şti să fie selectivă cu anturajul ei mai târziu.

– Bine, a aprobat Luna, un pic intimidată.

La întoarcere (care s-a întâmplat destul de curând, deoarece concertul era de o prea mare tristeţe pentru veselele de noi două), am admirat din toate unghiurile statuia ecvestră a regelui Carol I, din faţa Palatului. Fiind foarte aproape, unghiurile astea erau exclusiv de jos, iar eu, încurajată de discuţia de mai devreme, nu m-am putut abţine să-i atrag atenţia asupra celebrei părţi anatomice a calului:

– Ia uite, Luna, ce puţă are calul!

S-a uitat. Apoi a tăcut puţin, s-a uitat cercetător în jur şi mi-a făcut semn să mă apropii cu urechea de gura ei:

– Cred că tomnai am făcut ceva ilegal acum, mi-a şoptit ea conspirativ.

– Ce anume?

– Păi ne-am uitat, i-am spus numele…, nu ziceai tu că e ilegal?

Pentru o clipă, am avut temerea că fetiţa mea nu o să mai vrea să fie prietenă cu mine pe viitor. Dar mi-a trecut imediat: Luna mă privea cu cel mai încântat zâmbet pe care îl posedă, iar ochişorii îi străluceau complice, sub lumina tizei ei de pe cer, care se pregătea să devină, în seara următoare, o Super Lună.