Idei pentru aniversări de copii. De luat şi de dat

Mi-a crescut copilul. Desigur, acest fenomen, al creşterii, se petrece permanent şi treptat, dar eu nu îmi dau seama de el decât în salturi: atunci când fiică-mea nu mai încape în vreo pereche de pantaloni, atunci când ne întâlnim cu câte un copil de grădiniţă şi Luna pare uriaşă faţă de el sau atunci când o văd neinteresată de lucrurile care o fascinau până mai an. Cum ar fi, de exemplu, petrecerile aniversare cu loc de joacă pentru copii. Pentru ea, s-a (cam) dus vremea chiuiturilor pe tobogane micuţe, de plastic, a jocului cu pluşuri uriaşe sau a animatorilor plictisiţi care nu ştiu decât „Cât e ora, lupule?”. Acum îi trebuie… dans! Şi, trebuie să recunosc, îmi place şi mie.

A fost o surpriză tare plăcută când, la ziua unui coleg de clasă de-al fiică-mii, acum câteva luni, animatorii s-au apucat de street dance în faţa noastră. M-am bucurat cot la cot cu copiii de acrobaţiile celor doi tineri. Apoi, cei mici au fost implicaţi în tot felul de concursuri simpatice, de mâncat floricele fără mâini sau de ştafetă cu placa, pe burtă, astfel încât pereţii de escaladă din spaţiul acela dedicat au trecut rapid pe planul doi al preocupărilor copiilor. Şi au dansat cu toţii, băieţei şi fetiţe, până când a trebuit să plecăm de acolo. Nu ştiu care erau tarifele la acel loc de joacă, dar l-aş recomanda cu căldură părinţilor în căutare de spaţii pentru petreceri. Neapărat cu cei doi puşti dansatori incluşi în ofertă!

Săptămâna următoare, am lăsat-o pe Luna singurică la o altă petrecere, într-un alt spaţiu, dar tot a unui băieţel. Şi tot transpirată din cap până în picioare am luat-o de acolo, după trei ore de dans nebun, cică. Transpiraţi erau şi părinţii, şi bunicii prezenţi. Animatorii locului reuşiseră să îi ridice şi pe ei de pe scaune şi s-a încins o petrecere pe cinste, cu toate generaţiile. Iar eu mi-am propus ca, de acum înainte, să nu mai plec de la sindrofiile copilului, ca să pot profita de aceste rare, extraordinar de extrem de rare ocazii în care mi-aş mai putea mişca şi eu f…, pardon, picioarele în ritmul muzicii (v-am zis că am la uşă un urs de bărbat, care nu dansează niciodată?).

Deci sâmbătă de dimineaţă am program. Fiică-mea a fost invitată la ziua altui băieţel (mda, are mai mulţi prieteni de sex opus decât fetiţe) şi mă întreb dacă şi acolo va fi cu dans sau încă nu. Sărbătoritul, coleg de baschet de-al Lunei, face de-abia şapte ani şi nu ştiu dacă a ajuns şi el la vârsta petrecerilor cu dans, ca puştii mai mari, de la opt ani în sus. Anul trecut, părinţii lui au reuşit cea mai bine organizată aniversare la care am fost vreodată, la o terasă din parc, cu atmosferă şi mâncare bună. Au ales drept temă piraţii şi s-au ocupat ca aproape toate detaliile să aibă legătură cu aceasta, cred că doar feliilor de pizza le lipsea un steag cu cap de mort, ceva, să fie chiar totul tematic. Copiii au primit pălării şi arme de pirat, la care s-au asortat şi alte obiecte de recuzită şi tortul, s-a organizat o vânătoare de comori ca la carte, cu hartă şi cufăr cu monede bine ascuns, iar cea mai tare distracţie a fost când au început să cadă bani din cer, după părerea Lunei. Adică s-au detonat nişte tunuri din acelea de confetti pline cu bancnote mici de hârtie care imitau Euro. Fiică-mea, strângătoare cum e, a plecat acasă cu zeci de hârtiuţe din astea, cu o punguţă plină cu praf magic (fanii lui Peter Pan ştiu despre ce vorbesc), cu harta comorii şi, bonus suprem, cu papagalul împăiat pe suport de umăr care întregeşte uniforma oricărui pirat respectabil. A adunat cam tot ce se putea, cu alte cuvinte. Normal că acum s-a bucurat să afle că a trecut un an de la memorabila petrecere şi că e din nou invitată la ziua prietenului ei, e nerăbdătoare să vadă ce distracţii le-au mai pregătit grijulii adulţi celor mici. După cum spuneam, şi eu la fel. Am doar o mică strângere de inimă: acum câteva săptămâni, pe când erau în căutare de locuri şi de idei pentru aniversarea băieţelului, tatăl lui a glumit şi a spus că, fiind în pană de inspiraţie, se gândeşte să organizeze o petrecere porno de data asta. Am zâmbit un pic, în frumoasa culoare a cerului senin, şi am sperat să găsească o altă tematică până la ziua copilului. Ceea ce sper şi acum că s-a întâmplat. Voi afla poimâine.

Ca să ne mai tragem sufletul după atâtea distracţii citadine, epuizante, dar fără de care eu nu m-aş simţi bine, duminică mergem la o aniversare cuminte de tot, la finuţa noastră mai mititică, unde vom mânca numai mâncare naturală, vom bea numai băuturi sănătoase şi vom respira numai aerul curat din satul de munte în care s-a mutat familia ei, sătulă de tumultul oraşului. Pentru că avem şi astfel de anturaj, totuşi, nu numai tătici cu sindrom Tourette, după cum s-ar putea crede din ceea ce povestesc eu pe-aici despre prietenii Lunei.

Voi cum credeţi că ar trebui să arate petrecerea ideală pentru copii de cam opt ani? Cu dans sau cu joacă? Cu Elsa sau cu hip-hopări? Cu tematică din poveşti sau cu ţinute casual chic? Nu de alta, dar prefer să mă pregătesc din timp cu idei pentru ziua Lunei, din decembrie. Ea a început deja să îşi facă planurile şi ştiu că voi avea multă imaginaţie năstruşnică de contracarat. Mai ales că m-a avertizat încă de anul trecut, de când ne întorceam de la petrecerea cu piraţi, că vrea şi ea tunuri din acelea de confetti de ziua ei:

– Dar să fie cu diamante!, a adăugat ea.

– Diamantele sunt scumpe, Luna.

– Ei, şi?

– Şi ne pot lovi rău în cap, am reuşit eu să găsesc rapid un argument cu adevărat eficient.

A meditat puţin şi a făcut compromisul:

– Bine, aruncăm şi noi tot cu bani de hârtie… Dar să fie adevăraţi!

Publicitate