Semne, semne, peste tot semne

După ce, acum câteva zile, mi-a trimis semne sub forma unor cărţi de joc aruncate pe trotuar, autoritatea ierarhică superioară a decis că e cazul să îmi mai trimită nişte mesaje, dacă tot m-am declarat hotărâtă să le observ şi să le iau în calcul de acum înainte. De data asta, însă, a fost vorba de câteva motivaţionale vestimentare.

Pe primele le-am primit într-o situaţie deloc veselă, pe când eram la înmormântarea unei prietene de familie. O femeie încă tânără, dacă o judec cu mintea de acum, pe care boala aceea îngrozitoare de care ne e frică tuturor până şi să-i rostim numele a luat-o necruţătoare de lângă un soţ şi o mamă vârstnică, rămaşi acum ai nimănui. Poate şi faptul că mi-am început anul cu o înmormântare să fie un semn, de altfel. Poate că e de foarte rău că l-am început plângând. Sau poate că e încă un imbold să îmi trăiesc, naibii, viaţa aşa cum e, că uite cât de brutal şi neaşteptat se poate ea duce.

În fine. Ideea e că, după ce s-a sfârşit ceremonia şi sicriul a fost coborât în groapă, privirea mi-a fost atrasă de geaca purtată de unul dintre gropari. Ca într-un film absurd, de râsu-plânsu’, în regia lui Kusturica, tânărul săpător de morminte avea scris mare pe spatele hainei sale negre: „Dans mes veines”. În venele mele, adică, în franceză. Iar ca să fie tacâmul complet, fontul folosit era acela făcut celebru de filmele de groază, cu litere din care pare să se scurgă sânge, ca dintr-un colţ de gură de vampir.

Bineînţeles că am fost intrigată şi curioasă să citesc şi restul lucrurilor imprimate pe geaca omului. Aşa că am rămas să îl spionez, discret şi de la distanţă, pe gropar. Până la urmă, am avut parte de următoarele mesaje, citite mai într-o dungă, pe cât îmi permiteau împrejurările:

  • pe o mânecă: „Be real”
  • pe cealaltă mânecă:

„Work for a cause

Not for applause,

Live to express

Not for impress”

  • pe un buzunar: „Failure”
  • pe celălalt buzunar: „Cart de rien” (?! habar nu am ce înseamnă)
  • pe un piept:

„Positive

Positive

Positive”

  • pe celălalt piept: „Bite me”

Un pic amestecate mesajele, recunosc. Cred că nici omul ăla nu era foarte hotărât ce să facă cu viaţa lui, cum nu sunt nici eu.

Pe seară, însă, am mai avut parte de o surpriză, care probabil avea scopul de a mă hotărî mai tare. Am observat că şi pe geaca mea de iarnă, pe care o port deja de câteva săptămâni bune, scrie ceva ce îmi pare adresat:

„Get functional // Be active”

M-am uitat repede şi pe hainele alor mei, curioasă dacă au şi ei motivaţionale la purtător, ca mine. Nu aveau. Mai mult decât un „Made in Turkey” sau un „100% cotton” nu am găsit. Deci e clar, a venit momentul, pentru mine, să trec la acţiune.

Aşa că azi intenţionez să bag aspiratorul şi să gătesc ceva. Poate şi să calc câteva lucruşoare, pentru că nu îmi aduc aminte să o fi făcut anul trecut, iar asta e clar o acţiune în toată regula pentru mine. Apoi să traduc măcar un capitol din cartea la care lucrez acum şi, de ce nu, să îmi fac un plan de vacanţă în Vietnam, dacă tot scrie asta pe haina mea. Am fost de curând să mâncăm la un restaurant vietnamez din mall (unde nu aş recomanda nimănui să se ducă, apropo, decât dacă e fan al anasonului pus în orice), iar pe perete era un ecran mare, cu filmări spectaculoase din ţara aceea îndepărtată, care ne-au făcut să visăm că vom merge şi noi acolo într-o zi.

Pentru o zi de 3 ianuarie eu zic că e suficient şi atât, în materie de acţiune şi de planuri de viitor. Vă urez şi vouă un început de an în formă şi, nu uitaţi, atenţie la semnele din jurul vostru, se pare că ele sunt chiar peste tot!

Publicitate

De cumpănă

Doar cine nu a crescut, ca mine, într-o vreme şi într-o casă în care „se întindeau cărţile” aproape zilnic, „să vedem ce mai zic” ele, nu poate înţelege ce înseamnă vederea unei cărţi de joc aşa, ieşite în drum, precum mi-a ieşit mie ieri asta din poză.

Făceam paşi zgribulită pe un trotuar, în aşteptarea echipării regulamentare a maşinuţei mele cu cauciucuri de iarnă (căci, spre deosebire de cele de vară, pe astea nu mai uit cu lunile să le pun). Ploua mărunt, era frig, iar gândurile mele aveau aceeaşi culoare cu a cerului plumbuit. Desigur, e cu un pas mai bine decât acum câteva zile, când culoarea aia bătea zdravăn înspre maro, deci s-ar putea spune că merg spre înzdrăvenire morală, cumva. Şi deodată, zăresc căzută pe trotuar, fix aşa cum o vedeţi, o carte de joc.

Mi-a plăcut mult simbolistica aceasta, în prag de an nou. O singură viaţă avem, şi un destin. Şi poate că primeam un semn pentru ceea ce mă aşteaptă, aşa cum primim mereu, dar alegem rar să le vedem şi să le înţelegem.

Nu am avut, însă, şi curajul să întorc cartea. Dacă era semn de nenorocire? Veste de moarte, sau de despărţire, sau de alt necaz… Am fotografiat-o şi am trecut mai departe. Şi începusem deja să îmi schiţez în cap postarea asta, în care aveam să scriu despre destin, despre ani noi şi despre felul în care alegem să ne cunoaştem viitorul, când… altă carte pe trotuar, la fel ca prima, cu faţa în jos. Şi, un pic mai departe, a treia.

M-am uitat bine în jur, altele nu se mai vedeau. Doar trei cărţi, toate în calea mea, atât de improbabilă în acea zi şi pe acel trotuar pe care nu mai fusesem niciodată. Aşa că nu am rezistat şi le-am întors pe rând.

Ei bine, prima carte, cea de care îmi fusese frică, era 10 de cupă. Probabil cartea cea mai dorită din tot pachetul de 24 pentru ghicit: bucuria. Apoi venea un valet de pică, pe care am decis să îl interpretez ca fiind bărbatu-meu, apoi un 6 de tobă, care nu înseamnă nimic, pentru că nu folosesc şi şesarii la ghicit.

N-aş zice chiar că a răsărit brusc soarele pe strada aceea după ce am întors cărţile, însă în mod clar m-am simţit mult mai bine ştiind că semnele întâlnite în drumul meu nu erau deloc rele. Dacă aş fi ales să trec mai departe şi să las neîntoarse cărţile, aş fi regretat, cu siguranţă. Iar astăzi, apropo, chiar a ieşit soarele afară. E şi mai cald decât ieri, şi senin. E mai bine.

Ce am încercat să spun cu povestea asta (şi probabil că nu am reuşit, pentru că aşa se întâmplă când vrei să spui prea multe deodată într-un text cât mai scurt) e că cea mai importantă libertate pe care cred eu că o avem este libertatea alegerii. Noi alegem cum să ne percepem viaţa, pe care parte a drumului să o luăm şi ce cărţi să întoarcem în drumul nostru. Noi alegem şi dacă mergem înainte cu orice preţ sau ne oprim să ne tragem sufletul, dacă luăm o pauză sau dacă, atunci când ne dăm seama că am greşit cu ceva, ne întoarcem să reparăm ce putem. Singurele lucruri pe care nu le putem alege sunt naşterea şi moartea, dar ce sunt acestea altceva decât bornele lucrului cu adevărat important – viaţa noastră?

Vă urez să faceţi alegerile potrivite pentru noul an, care începe mâine. Şi să alegeţi să îndrăzniţi, să căutaţi binele, să credeţi că există un viitor mai bun decât prezentul ăsta cam cenuşiu în care ne aflăm cu toţii de aproape doi ani. Să alegeţi să vă daţi timp. Şi să fiţi sănătoşi.

La mulţi ani!

Aşa, ca înaintea unui nou început

Deseară este tragerea specială Loto de Revelion. Bineînţeles că am luat cu toţii bilete, doar suntem o familie de visători. În perspectiva marelui câştig, bărbatu-meu s-a uitat toată dimineaţa la filmuleţe cu ambarcaţiuni de locuit. Houseboats. Ar putea avea în fiecare zi alt peisaj pe fereastră. Ar putea pescui din sufragerie. Sau ar putea produce aşa ceva:
– Dacă câştigăm la Loto, îmi permit să investesc într-una, să fac şi eu o matriţă. 22 de metri lungime, dormitoare, toate utilităţile… vreo juma’ de milion de dolari mi-ar trebui.
Şi mie mi-ar trebui vreo juma’ de milion de dolari. I-aş investi în viitorul copilului, să poată merge numai la şcoli bune. Şi în lenea mea. Aş putea sta fără grijă acasă pentru tot restul vieţii. E drept că şi acum stau acasă, dar cu grijă.
Luna s-a uitat şi ea, peste umărul lui taică-său, la bărcuţe. De câţiva ani tot visează la o căsuţă în copac, numai a ei, care să aibă un etaj dedicat pentru zecile de căţei pe care o să-i găzduiască acolo, cameră de joacă pentru ea şi prietenii ei, televizor, pat supraetajat… Dar pare bună şi o căsuţă din asta plutitoare. Cu mici îmbunătăţiri, evident:
– Dacă câştigăm la Loto, luăm o casă din aia pe apă, ne anunţă ea. Dar să aibă bucătărie şi neapărat piscină.
Ce frumos se pot plia copiii pe dorinţele noastre! Trebuie doar să ni le alegem cu grijă, şi pentru ei, şi pentru noi. Mai ales acum, când începem un an nou şi rezoluţiile ne sunt mai ferme ca oricând. Nu este aşa greu să găsim un ideal comun, la care să construim împreună, chiar şi pe o fundaţie mişcătoare ca apa. Şi cu un capital improbabil precum un câştig la loterie. Din bucăţi de vise dintr-astea, puse împreună, s-au născut marile victorii ale omenirii.
– Şi dacă îmi mai rămân două mii de lei îmi iau şi un chihuaua, îmi întrerupe fiică-mea reveria. Dacă nu, nu.

La mulţi ani şi multe vise să aveţi! Şi să vi le îndepliniţi pe toate! Iar dacă nu, nu.barca_rosie