Vacanţa la Odorhei (partea I)

Bineînţeles că am fi putut merge şi noi, ca tot românu’ de Sărbători, în vreo ţară exotică precum Madagascarul sau Costa Rica. Numai că ne-am gândit cât de mult v-aţi bucurat să citiţi despre aventurile noastre cu hoteluri româneşti umflate în stele şi cu chelneri care îţi aduc mereu altceva decât ai comandat, şi astfel am hotărât să ne petrecem şi mica vacanţă de iarnă tot în România, ca să avem ce povesti la întoarcere. Mai mult, i-am convins pe ai mei să renunţe la planul de a merge, pentru a patra oară, la hotelul Acvatonic din Eforie Nord, unde le place lor să se bălăcească în cea mai tare piscină pe care am văzut-o eu vreodată. Le-am spus că, dacă tot e iarnă, ar fi mai înţelept să alegem o destinaţie montană, poate prindem şi noi un pic de zăpadă şi de aer curat. Aşa că s-a dus bărbatu-meu, prin noiembrie, la târgul de turism de la Romexpo şi s-a întors cu o ofertă (negociată zdravăn, cum numai el ştie să o facă) la un alt complex hotelier care oferea promisiunea unei piscine mari şi calde: Septimia Resort din Odorheiu Secuiesc.

– Unde e asta, Oderheiul Tecuiesc? a întrebat fiică-mea.

– Ceeee???, am murit eu de râs.

– Ăăă… Tedorheiul Tecuiesc?

– :-))))))))))

– Todorheiul Tecuiesc?

– :-))))))))))

– Oborheiul Tecuiesc!! Hai, zi-mi unde este!

I-am zis. S-a bucurat mult că urma să plecăm de-acasă, ea este o fetiţă tare dornică de ieşiri, de plimbare, de sport, de viaţă socială şi de oameni mulţi, iar eu nu îi prea ofer astfel de lucruri. În plus, la Oborh… ptiu, se ia! La Odorhei urma să aibă la dispoziţie nu numai o piscină, dar şi o masă de ping-pong, o sală de bowling şi proximitatea faţă de Braşov, unde se află nişte prieteni de familie pe care de-abia aştepta să îi revadă.

Am plecat la drum luni de dimineaţă, amăgiţi de Waze cu promisiunea că vom face 4 ore. Nu sunt nici măcar 300 de km între Bucureşti şi Odorhei, ar fi trebuit să facem mai puţin de 3 ore, de fapt. În orice ţară civilizată, cum se spune, dar nu la noi. La noi am făcut, până la urmă, peste 6 ore, deci am avut o viteză medie mai mică de 50 km/oră. Am văzut problema începând la intrarea în Sinaia. În celebrul Comarnic, de care ne temuserăm deoarece acolo se produc, de obicei, primele ambuteiaje, circulaţia fusese fluentă. Probabil că a contat şi faptul că, în intersecţia principală a oraşului, se afla o poliţistă frumoasă, care îi dirija energic pe şoferi. Dar nu frumuseţea e relevantă aici, ci „detaliul” că avea un ditamai pistolul în teaca aşezată foarte vizibil, la şold. Cred că aşa trebuie făcută educaţia de bază la noi, în ţara asta plină de melteni, adusă în pragul colapsului de lipsa ei… Dar să revenim. Ziceam că la intrarea în Sinaia au început problemele. Acolo am fost nevoiţi să încetinim brusc, pentru ca, în curând, să oprim de tot. Coloana infinitului se întindea în faţa noastră, deşi plecaserăm la drum special într-o zi de luni nu foarte de dimineaţă, în speranţa că nu ne vom lovi de tradiţionalele ambuteiaje de weekend de pe Valea Prahovei. Dar iată că ambuteiajele alea se fac şi în mijlocul unei zile de lucru, din păcate. Şi nervii noştri au început, uşor-uşor, să se întindă. După ce am trecut de Sinaia, am văzut pe marginea drumului nişte oameni care păreau şi mai amărâţi decât noi: muncitorii care se uitau la o ţâşnitoare uriaşă de apă, provenind din vreo conductă spartă, probabil. Am aflat apoi că staţiunea a rămas fără apă în zilele următoare, ceea ce cred că a fost o încântare nu numai pentru locuitori, dar şi pentru turiştii aflaţi acolo, mulţi dintre ei veniţi să sărbătorească Crăciunul pe stil vechi.

Am continuat să mergem în coloană mai mult de o oră, întrebându-ne care naiba o fi cauza blocajului. Nu era anunţat niciun accident pe drum, nu erau polei, zăpadă sau ceaţă, nu era oră de vârf. În Buşteni ne-am dat seama care era problema: însuşi Buşteniul. Nu ştiu ce se întâmplă în orăşelul ăla, dar acolo moare complet circulaţia. Şi aş dori să transmit pe această cale urările mele călduroase de bine tuturor primarilor staţiunii care nu au fost în stare să găsească o cale de rezolvare acestei probleme a drumurilor, care ne face viaţa mizerabilă (sau pierdută, chiar) multora dintre noi. Şi le mulţumesc şi celor de la Drumuri. Şi celor de la Ministerului Transporturilor, şi de la Dezvoltare, şi colegilor de guverne, parlamentarilor şi preşedinţilor impotenţi, corupţi şi/sau proşti pe care i-am avut până acum.

Dar să revenim din nou la oile noastre, acum, că m-am răcorit puţin. Hotelul nostru era, de fapt, un complex cu mai multe clădiri aflate într-o mare curte comună: la stradă, un hotel de 4 stele şi un hostel, iar mai în fundul curţii, peste un pârâiaş, o clădire cu hotelul de 3 stele cu restaurant, pub şi sala de bowling, o altă clădire cu piscina şi sălile de spa, masaj şi cea multifuncţională (conferinţe, dans, ping-pong ş.a.m.d.), terenuri de tenis, fotbal şi volei, piscina exterioară (goală, evident, pe vreme de iarnă) şi încă o clădire, pe care o bănuiesc adăpostind ori vestiarele pentru activităţile de exterior, ori sălile de gimnastică, fitness şi squash, pe care nu am avut nicio curiozitate să le caut.

Hotelul era, din păcate, mai frumos pe dinafară decât pe dinăuntru, unde avea genul acela de decoruri, mobilier şi covoare teribil de învechite, care mie îmi amplifică instant depresia (şi aşa crescută în perioada Sărbătorilor de iarnă). Doar baia era amenajată cu materiale moderne şi, aparent, destul de noi, însă prosoapele erau şi ele tare obosite, iar spaţiile atât de necesare pe care să îţi poţi pune produsele de igienă şi cosmetică, precum şi costumele de baie ude, lipseau cu desăvârşire – aceasta fiind o altă problemă des întâlnită în hotelurile de la noi. La venire am găsit foarte curat, însă în zilele care au urmat nu am văzut mari urme ale trecerii femeii de serviciu prin cameră. Presupun că cele patru stele cu care se lăuda hotelul se datorau doar suprafeţei mari a spaţiului de cazare, pentru că altă explicaţie nu am. Ah, poate şi mic-dejunului, surprinzător de bun şi de variat, care se servea la parterul clădirii noastre. Rareori mi s-a întâmplat să găsesc un bufet suedez atât de bogat şi de gustos la noi, am încercat în fiecare zi altceva şi mi-a plăcut aproape totul. Cu excepţia mâncării gătite, de care nu m-am atins, pentru că mi s-a părut mult prea mult să mănânc piure de spanac, varză călită sau fasole la ora 9 dimineaţa, în condiţiile în care, acasă, eu nu mănânc absolut nimic până spre după-masă, târziu.

Bineînţeles că primul drum după ce ne-am lăsat bagajele în cameră, la sosire, l-am făcut la restaurant. Nu cel de mic-dejun, celălalt, de peste apă. Care arăta surprinzător de bine. Ne-am aşezat confortabil la o masă cu banchete largi, de piele, şi ne-am bucurat să vedem că suntem luaţi rapid în vizor de către unul dintre chelneri. Un băieţel timid, cel mai probabil elev în practică, s-a apropiat de masa noastră şi ne-a salutat. Sau cel puţin aşa ne-am închipuit, pentru că a făcut-o în limba maghiară – o limbă total necunoscută pentru noi. Există o explicaţie pentru care localitatea aia se numeşte „Odorheiu Secuiesc”: cei mai mulţi dintre locuitorii săi sunt secui. Toată zona, de altfel, este presărată de localităţi care au cuvântul „Secuiesc” în nume, în special în varianta lui maghiară („Szekely”). Iar din loc în loc sunt arborate la geamurile caselor şi steaguri secuieşti, ceea ce încă nu sunt hotărâtă dacă să mi se pară în regulă sau nu. Ştiu prea puţine despre istoria locului ca să am o părere fermă. Şi atâta vreme cât am fost primită civilizat şi politicos în acea zonă, de către locuitorii ei, chiar nu mă deranjează un steag colo şi colo. Ba chiar aş putea spune că secuii au fost mult mai politicoşi decât românii, cu a căror indiferenţă sunt obişnuită din sudul ţării. Absolut toţi vânzătorii, chelnerii sau alţi prestatori de servicii cu care am avut de-a face au încercat să ne înţeleagă şi să ne răspundă în româneşte, deşi era clar că nu ştiau bine limba noastră. Iar puţinii români întâlniţi în aceleaşi circumstanţe mi s-au părut la fel de răuvoitori şi şmecheri ca şi cei de pe la noi. Dar poate că e doar o impresie de-a mea…

Nici tânărul chelner venit la masa noastră nu făcea excepţie şi era doritor să ne ajute. Necazul a fost, însă, că el chiar nu ştia mai deloc româneşte. Necaz la care s-a adăugat şi lipsa din bucătărie fix a preparatelor pe care vruseserăm noi să le comandăm. Ştiţi restaurantele alea care au o listă luuuungă-lungă de preparate, dar atunci când încerci să comanzi ceva ţi se răspunde: „N-avem”? Eu bine, aici lista nu era lungă, însă răspunsul a fost acelaşi. Bărbatu-meu poftise la un hamburger, copilul la veşnicele paste quatro formaggi, iar eu, la camembert copt cu usturoi. Nefiind niciunul disponibil, ne-am reorientat, dar nu pot spune că ne-a plăcut prea tare ce am comandat. Cu excepţia coastelor lui bărbatu-meu (nu alea din care se spune că aş proveni eu, ca urmaşă a Evei, ci cele de porc, gătite la restaurant), despre care pot afirma că au fost absolut delicioase. Iar eu nu sunt o consumatoare de coaste.

A existat însă o altă problemă. Mare. Timpul de aşteptare a comenzii a fost uriaş. Cam o oră şi un sfert. Mult prea mult pentru nişte oameni plecaţi de (deja) aproape 8 ore de acasă. În plus, nici măcar nu ne-au fost aduse nişte păcăleli dintr-acelea cum se aduc în străinătate, să îţi astâmperi cât de cât foamea în timp ce aştepţi: o măslină, o pâinică prăjită, o bucăţică de ceva – orice. Asta e o altă carenţă a serviciilor româneşti de ospitalitate pe care nu o înţeleg. Mai ales la restaurante cu pretenţii, unde ai şi preţuri umflate (nici la restaurantul de la Septimia nu erau chiar mici preţurile, de altfel). De plictiseală, am început să căutăm pe net traducerea în maghiară a unor propoziţii simple, precum: „Ne e foame” sau „Când mâncăm?”, dar chelnerul nostru nu a gustat gluma, iar comanda a continuat să întârzie nepermis de mult. Probabil că ar fi trebuit să ne alegem repertoriul din categoria aceasta de expresii, ca să fim mai elocvenţi:

După masă, ne-am odihnit puţin, după care am plecat curajoşi înspre piscină. Trei secunde în vestiar mi-au fost suficiente pentru a-mi da seama că nu doresc să intru acolo. Aerul era prea cald şi prea umed pentru gustul meu, iar oamenii, prea mulţi şi prea goi şi prea aproape de mine. Pe măsură ce am îmbătrânit, spaţiul meu intim s-a mărit considerabil, făcându-mă să suport greu spre deloc aglomeraţiile. Aşa că am renunţat să mă mai dezbrac în costum de baie, doar am intrat puţin în sala piscinei ca să îmi fac o idee cum arată, mi-am făcut ideea şi am ieşit imediat. După care nu am mai intrat niciodată cât timp am stat acolo.

Ai mei, în schimb, s-au întors încântaţi de la piscină, după o oră, două, de înot şi de jacuzzi fierbinte, cu spumă. Nu existau acele vârtejuri de apă pentru masaj de care e plin bazinul preferat, de la Aqvatonic, dar lungimea bazinului se pare că era suficient de mare cât să se simtă bine atunci când înotau. O singură nedumerire a avut fiică-mea la întoarcere:

– Erau surprinzător de multe băbuțe acolo, mama! Erau doar câțiva oameni, iar in rest, numai băbuțe!

Mda, pentru că băbuţele nu sunt oameni…

Însă e drept că se aglomera foarte tare locul, în special la orele serii, când ieşeau localnicii de la serviciu. Ni s-a spus că şi dimineaţa veneau foarte mulţi, înainte să plece la slujbe, adică la ora 6, când se deschidea piscina. Dar această informaţie, evident, nu am verificat-o personal. Se dormea bine pe patul hotelului aceluia şi zău dacă n-ar fi fost păcat să nu profităm de acest lucru, trezindu-ne înainte de ora 9!

(va urma)

Continuarea e aici.

Publicitate

Hotel Aqvatonic – multă aqva şi un pic de tonic (partea a III-a)

În concluzie, sper că tratamentele nu au fost chiar degeaba şi intenţionez să aştept trecerea acelei luni de zile după care să pot vedea eventuale efecte benefice ale lor. Şi mai intenţionez să vă povestesc data viitoare cum a fost cu restul lucrurilor promise (cu vremea de la mare, cu oamenii din hotel, cu bormaşinile…), pentru că, iată, iar m-am luat cu vorba şi am scris prea mult azi.

Aşa se încheia a doua parte a impresiilor mele despre vacanţa petrecută la băi, la Eforie Nord. Nu numai că a trecut aproape un an de atunci şi acea “dată viitoare” nu a mai venit, dar între timp ai mei au fost din nou acolo, deci am şi impresii mai proaspete de la faţa locului. Dar să o luăm pe rând, să vedem ce îmi mai aduc aminte de, hăt, anul trecut.

De bormaşină îmi aduc aminte. Aşa ceva clar că nu se poate uita: să ai un apartament într-un hotel de patru stele cu specific de balneo-terapie (cu accent pe “terapie”) şi să fii sculat din somn cu bormaşina! De-abia mă învăţasem cu veselele ciripituri ale femeilor de serviciu la ore mici ale dimineţii, în timp ce faceau curat pe holuri – alt obicei specific românesc – când m-am trezit dintr-o siestă semi-adormită de după-amiază, în jur de ora 16:00, în zgomot de baroase şi bormaşini. Hotelul era în construcţie, fiind date în folosinţă doar primele două etaje, iar acum se lucra la etajul al treilea. Nu sunt nici inginer constructor, nici şef de şantier, nici director de hotel, dar un minimum de inteligenţă şi de bun simţ mă fac să mă gândesc că ar fi trebuit să sară etajul al treilea, dat fiind că la doi erau oaspeţi. Faci de la patru în sus, apoi îi cazezi pe următorii oaspeţi acolo şi revii la etajul al treilea, astfel încât să ai mereu un tampon fonic de cel puţin un etaj între şantier şi camerele ocupate. Ca să nu mai spun că mă îndoiesc că apartamentul în care stăteam noi era ocupat prea des, deci clar ar fi putut să se abţină să lucreze la cel de deasupra fix în cele câteva zile în care eram noi cazaţi acolo.

În fine, dacă tot m-au trezit definitiv, am plecat mai devreme la piscină în acea zi şi am încercat să nu mă enervez. Dar ce te faci când bormaşina revine cu entuziasm la ora 08:20, fix deasupra capului tău adormit de-a binelea de data asta? Pentru că asta s-a întâmplat a doua zi. Mai întâi am zis să nu mă enervez nici atunci. Nu era chiar aşa devreme, oricum trebuia să mă trezesc… Apoi mi-am dat seama că totuşi era devreme, pentru o zi de vacanţă şi pentru un hotel. Aşa că în seara respectivă am întrebat la recepţie dacă e posibil să bage bormaşina spre 09:00 a doua zi, că mie îmi place să dorm mai mult în vacanţă. Am primit un răspuns pozitiv şi de atunci nu am mai auzit nici brrr de bormaşină până am plecat.

De femeile de serviciu am mai auzit, însă. Eram în cameră atunci când au venit să facă curat, a doua zi după sosirea noastră. Le-am spus că nu avem decât gunoi de aruncat, dar ele au pus mâna să ne ia şi prosoapele folosite:

– Nu e nevoie, ştiţi, am fost mai mult la bazin ieri, nu am avut timp să le murdărim…

– Vai, dar se poate? Vă dăm unele curate.

– Păi şi cu protecţia mediului cum facem?

Apartamentul era împănat de mesaje din acelea care se găsesc în toate hotelurile care se respectă, cum că putem contribui la protecţia mediului dacă nu cerem să ni se spele zilnic prosoapele şi cearşafurile. Şi cum pentru mine chiar sunt importante astfel de lucruri, m-am bucurat să aflu că avem un hotel implicat…

– Ce protecţie?, s-au mirat doamnele de serviciu.

– Asta!, le-am arătat eu afişele.

– Ha, ha, ha, ha, ha. Lăsaţi, doamnă, se poate aşa ceva?

Şi au plecat luând cu ele prosoapele noastre abia atinse şi speranţa mea că nu voi apuca veri cu 75 de grade la umbră din cauza hăhăitelor ăstora care sunt peste tot, sub diverse forme, cum ar fi cea a vânzătoarelor care îţi dau, contra voinţei tale clar exprimate, câte o punguţă de plastic pentru fiecare feliuţă de salam sau legătură de pătrunjel pe care o cumperi.

Tot la capitolul deranj fonic pot adăuga şi minunata surpriză pe care am avut-o în weekend, când au venit la piscină câteva grupuri de copii pentru cursuri de înot. Să auzi acolo ţipurituri şi din partea lor, şi din partea instructoarei care trebuia, nu-i aşa, să se facă auzită de la distanţă şi din valuri de către elevii ei. Şi tot în weekend am avut parte şi de o altă surpriză interesantă la piscină: un băieţel foarte mic a făcut caca în apă şi se juca liniştit cu el acolo. Eu stăteam pe margine şi am observat, apoi l-am atenţionat pe paznic – care, apropo, presupun că nici nu ar fi trebuit să îl lase pe copil acolo fără pamperşi speciali. Mama copilului evident că nu a părut deloc jenată, nici măcar nu şi-a scos copilul din apă în timp ce paznicul se chinuia să pescuiască “jucăriile” cu o plasă. Sunt multe mame prea zen (a se citi “nesimţite şi egoiste”) în ziua de azi şi tare mi-e teamă că ziua de mâine va arăta foarte rău din cauza asta. Pentru că întotdeauna  e loc de mai rău, nu-i aşa? Adică, mă gândesc ce-ar fi fost dacă acel băieţel ar fi avut diaree…

Căcăţeii plutitori au fost pe post de cireşe pe tort pentru mine în acea vacanţă. Nu am mai intrat în apă până la plecare. Oricum, se şi aglomerase destul de mult pe weekend, chiar ne-am întrebat cum oare o arăta locul în sezon, dacă atunci, când nici măcar 1 mai nu era încă, devenise cam de nefrecventat!

Părţile bune de care îmi amintesc acum, la aproape un an distanţă, au fost că fiică-mea a învăţat definitiv să înoate în acel loc. Dacă până atunci făcea un amestec de înot independent şi cu aripioare, acum a scăpat clar de orice ajutor şi s-a încumetat să meargă peste tot în acel bazin uriaş. Mai puţin în zona cu valuri, în care copiii nu aveau voie să încerce să “meargă” contra curentului. Alt lucru de care îmi amintesc cu plăcere a fost Golful Pescarilor cu Pescăria lui Matei, care arăta foarte bine şi unde am mâncat idem (e drept, şi cam piperat ca preţ). O altă surpriză culinară pentru mine a fost să descopăr că îmi place la nebunie rucola (puneau oamenii ăia de la bucătărie iarbă dintr-asta pe aproape orice, numai la desert nu am primit aşa ceva, iar cum mofturoşii mei de verde o dădeau la o parte strâmbând din nas, pot spune că am făcut chiar cură de rucola în săptămâna aceea). Şi seara în care ne-am dus ca fetele la barul hotelului şi ne-am luat câte ceva de băut a rămas o amintire luminoasă din vacanţa asta; eu simţisem nevoia unui digestiv, iar Luna a fost foarte, foarte încântată că băiatul de la bar i-a propus şi ei un lăptic la pahar de cocktail, să îl bea “ca oamenii mari”…

La vreo lună după ce ne-am întors acasă, aşa cum fusesem prevenită, au început să se vadă şi efectele balneo-terapiei: mi s-au atenuat durerile de mâini. Deci ceva-ceva a funcţionat acolo, chiar dacă nu am făcut decât cinci zile de proceduri, în condiţiile în care ar fi trebuit să fac 6-12 ca să fie cu adevărat eficient. După alte câteva luni, însă, durerile au revenit bine, mersi. Numai că pe mine la băi nu ştiu când mă va mai prinde cineva, aşa că le-am ignorat de data asta. Am avut apoi norocul să iau un antidepresiv pentru câteva săptămâni; se apropia Crăciunul şi mi-era teamă să nu mă pocnească din nou depresia mea deja tradiţională de Sărbători, aşa că am zis să o încerc şi pe asta. Nu a mers. Adică nu am suportat deloc bine Cipralexul, pentru că despre el este vorba, îmi agita mult prea tare sistemul circulator, am crezut că fac apoplexie din cauza vârtejurilor de sânge pe care le simţeam efectiv în cap, şi am renunţat. Dar spre marea mea surpriză, au încetat durerile de degete, mult mai decis decât ca după balneo-terapie, aşa că mă gândesc că, la urma urmei, este totuşi o problemă de circulaţie a sângelui şi acum ştiu cum să încerc să o rezolv. Şi nici în depresia de Crăciun nu am intrat anul trecut, deci poate că a fost bun la ceva şi Cipralexul ăla.

Pe la începutul lunii trecute, în ultima vacanţă şcolară a fiică-mii (sau penultima… nu mai ştiu… le-am cam pierdut şirul vacanţelor anul acesta, chiar şi acum când scriu e tot un fel de vacanţă, mascată sub numele de “Săptămâna Altfel”), ai mei s-au dus din nou la Eforie, în acelaşi hotel, pentru un weekend mai lung şi fără terapii de data asta. Eu am ales să rămân acasă, bucuroasă de ocazia rară de a avea linişte în jur, măcar şi pentru câteva zile. După cum prevăzusem de anul trecut, hotelul era deja aglomerat acum, dat fiind că se mai deschiseseră nişte etaje, iar în weekend a fost de-a dreptul imposibil să stea la piscină, atât de aglomerat era, cu oameni veniţi probabil special din Constanţa şi alte localităţi din apropiere. Au reuşit să facă o baie scurtă doar sâmbătă dimineaţă, apoi până au plecat înapoi, duminică, nu s-au mai încumetat să intre în masa de oameni dornici de efecte acvatice speciale. Nici nu vreau să mă gândesc cum va fi mai spre vară sau atunci când vor fi gata toate etajele din hotel…

Şi pentru că eu nu am fost acolo să văd cu ochii mei ce s-a mai schimbat faţă de anul trecut, la întoarcere am rugat-o pe Luna să pună pe hârtie impresiile ei, să vi le pot împărtăşi. Ceea ce a şi făcut. Lectură plăcută!

Hotel Aqvatonic – multă aqva şi un pic de tonic (partea a II-a)

Motivul pentru care m-am gândit eu că aş avea nevoie de tratament balnear a fost durerea pe care o am în special la mâna dreaptă, de mai mult de un an. A început ca o jenă atunci când îmi mişcam degetele. Am presupus că este de la excesul de mouse – la urma urmei, statul de peste douăzeci de ani preoponderent pe un scaun, în faţa unui ecran de calculator şi cu mâna pe un aparat de făcut clicuri trebuie să aibă şi el urmările lui grave la un moment dat, nu-i aşa? Am început să fiu mai atentă la poziţia mea la birou, să fac mai des exerciţii de digitaţie, să mai cânt uneori la pian… Nu numai că jena nu a încetat, dar s-a accentuat, devenind o mică durere, apoi s-a extins spre cot şi chiar s-a transmis la mâna stângă, moment în care am decis că am nevoie de sfatul unui medic. Doctoriţa de familie mi-a sugerat antiinflamator, dar atenuarea durerii a fost infimă şi de foarte scurtă durată. Aşa că m-a trimis la o reumatoloagă. După un consult superficial (sau cel puţin aşa mi s-a părut mie, din moment ce nici măcar nu mi-a atins mâinile, să vadă în ce fel se resimte durerea), aceasta mi-a recomandat analiza unei jumătăţi de kil de sânge, în urma căreia a decis să îmi recomande o cură de şase luni cu calciu. Deşi analizele NU relevaseră vreo lipsă de calciu. Dar eu, pacient cuminte, am făcut cura respectivă. Cum cele şase luni aproape că trecuseră, iar durerile de la mâini erau încă prezente, ba mai mult, am început să le resimt şi la picioare, am decis şi eu să-mi recomand singură nişte băi. Şi uite-aşa am ajuns la Hotelul Aqvatonic de la Eforie Nord, despre care am început să vă povestesc săptămâna trecută.

În mod surprinzător, nici doctoriţa hotelului, la care am reuşit să ajungem, în sfârşit, la consult luni (la ora 13:15…), nu a părut prea impresionată de suferinţa mea. Din momentul în care i-am spus că-mi petrec cea mai mare din timp la calculator şi că nu fac niciun sport, a părut să ştie diagnosticul exact: lipsă de mişcare. Cică sângele nu mai circulă eficient prin corp şi nu mai ajunge la extremităţile acestuia, ale căror oase nu se mai irigă şi uite-aşa încep să doară. Poate că aşa este, deşi doctoriţa respectivă şi-a cam pierdut credibilitatea în faţa mea în momentul în care mi-a spus că am picioarele în X, ceea ce ar fi semn că are ea dreptate cu nu ştiu ce. Îmi permit să nu cred aşa ceva după ce am provocat tentative de suicid şi accidente (minore) de maşini cu picioarele astea ale mele. Dar da, sunt absolut conştientă de faptul că nişte mişcare ar fi cazul să fac, pentru că într-adevăr muşchi nu am, iar cele 14 kg depuse pe şolduri cu ocazia lăsatului de fumat par de neclinitit, chiar şi la un an şi jumătate distanţă de (ne)fericitul eveniment.

Prima şedinţă de proceduri balneare din viaţa mea a început prietenos, presupun că face parte din strategie să nu sperii pacienţii chiar din start. M-am lungit pe un pat ca de RMN, mi s-a poziţionat deasupra capului un inel din acelea tot ca de RMN şi am stat aşa 15 minute. Adică magnetoterapie pentru începutul de spondiloză cervicală pe care tot de la calculator plus lipsă de mişcare l-am căpătat, şi care îmi dă nişte ameţeli cvasi-permanente şi uneori impresionante. Aproape că adormisem în camera aceea cu muzică plăcută cănd a venit asistenta şi m-a transferat la electroterapie, unde s-a mai schimbat un pic atmosfera: tot o cameră cu muzică plăcută şi tot un pat pe care am fost lăsată un sfert de oră, doar că de data asta mi se lipiseră de spate nişte bureţei prin care trecea un curent electric de aveam impresia că îmi sapă cineva cu o mică lopăţică până în organele interne.

A treia procedură la care am fost supusă m-a făcut să mă gândesc la martirii vremurilor străvechi: băi galvanice. Aşezată pe un scaun, mi-am băgat mâinile şi picioare în nişte cădiţe mici, pline cu o apă călduţă, după care în apa aceea s-a băgat şi un pic de curent electric. Problema nu ar fi fost că durea ceva (deşi prea plăcute nu sunt înţepăturile produse de acel curent galvanic), ci că nu te poţi mişca timp de alt sfert de oră, cât durează procesul. Cică poţi primi şoc electric dacă îşi scoţi vreun membru din apă în timp ce este alimentată electric. Aşa că trebuie să stai cuminţel, cu ochii pe perete şi fără muzică – probabil pentru a-ţi păstra conştiinţa trează – şi să aştepţi să se termine programul. Acum ştiu ce înseamnă să nu te poţi scărpina la nas când te mănâncă. Sau să-ţi intre o scamă în ochi să nu o poţi scoate. Şi mai ştiu şi că m-am bucurat degeaba în prima zi că am isprăvit cu curentatul, pentru că cea mai grea procedură de-abia a patra urma să fie.

În ultima cameră în care am fost dusă, era din nou muzică şi era din nou pat. M-am aşezat liniştită pe el, după care asistenta a ridicat capacul de la recipientul cu amestecul de guano de cacadu cufurit şi urină de dromader bătrân cu care urma să mă „împacheteze”. Pe româneşte se numeşte nămol, dar numele acesta mi se pare un eufemism nemeritat de pasta aceea cu cel mai şi cel mai dezgustător miros pe care l-am simţit în viaţa mea. Şi l-am tot simţit vreo douăzeci de minute, timp în care am stat înfofolită pe patul acela, după care mi s-a dat voie în sfârşit să cobor şi să fac duş. Şi gata, astea au fost toate procedurile recomandate de doctoriţa complexului. Ba nu, au mai fost două, de făcut în bazin. Gimnastica acvatică am ignorat-o cu eleganţă, dat fiind că sunt anxioasă, nu ştiu să înot şi mai am şi ameţeli, deci în mod clar nu pot nici măcar sta în picioare într-o apă care îmi ajunge până la bărbie, darămite să mai şi ţopăi în ea. M-am limitat la a sta câteva zeci de minute zinic sub acţiunea jeturilor din piscina aceea fantastică şi la a face ceva mişcare în apă numai şi numai ţinându-mă strâns cu mâinile de marginea bazinului. Ceea ce, cred eu, nu e ca şi cum nu aş fi făcut nimic. Ca să nu mai vorbesc şi de cele două ore petrecute în sala de fitness a complexului, în care am pedalat de aş fi putut ajunge până în Constanţa şi înapoi. Adică enorm pentru cineva care ar lua maşina chiar şi din dormitor până la bucătărie, dacă s-ar putea.

M-am întors acasă cu aceleaşi dureri cu care mă dusesem acolo. Desigur că nu aşteptam miracole de la cele şase zile de tratament (pardon, cinci, să nu uităm programarea greşită!), dar măcar o mică atenuare mi-ar fi plăcut să simt. Una dintre asistente m-a avertizat că voi vedea efectele abia peste o lună, chiar o lună şi jumătate, dar nu ştiu câtă încredere să am în această avertizare. În cele cinci zile de tratament, am fost asistată la proceduri de cinci asistente diferite, toate zâmbitoare şi politicoase, dar niciuna cu aceeaşi părere ca cealaltă: una mă curenta până în rinichi, zicându-mi că numai aşa este eficient, alta îmi potrivea un curent atât de mic încât nici nu-l simţeam („Nu are importanţă intensitatea, el îşi face treaba oricum”), una îmi dădea cu nămol din vârful degetelor până sub ochi, alta nu mă atingea nici măcar pe abdomen, darămite pe părţi mai intime, una îmi punea „gulerul” acela magnetic deasupra capului, alta peste piept – în fine, impresia mea a fost că totul e făcut la voia întâmplării, la fel cum se obişnuieşte mai peste tot în ţărişoara noastră balcanică. Că nu există procedură clară pentru proceduri. Dar şi că întodeauna poate fi loc de mai rău. La urma urmei, puteam avea ghinionul de a mi se recomanda hidro-colono-terapia, care există şi ea în oferta complexului!

În concluzie, sper că tratamentele nu au fost chiar degeaba şi intenţionez să aştept trecerea acelei luni de zile după care să pot vedea eventuale efecte benefice ale lor. Şi mai intenţionez să vă povestesc data viitoare cum a fost cu restul lucrurilor promise (cu vremea de la mare, cu oamenii din hotel, cu bormaşinile…), pentru că, iată, iar m-am luat cu vorba şi am scris prea mult azi.

Hotel Aqvatonic – multă aqva şi un pic de tonic (partea I)

După ce ani şi ani, şi ani (şi ani…), singura vacanţă pe care ne-am permis-o a fost de maximum zece zile undeva pe o plajă străină, anul acesta ne-am decis să ne răsfăţăm şi cu o mică vacanţă de primăvară, în acelaşi timp cu cea a copilului de la şcoală. E drept, a contat şi faptul că ne cam scârţâie una-alta de o vreme încoace – mie încheieturile mâinilor, iar lui bărbatu-meu spatele – iar asta ne-a făcut ca destinaţia aleasă de noi, într-un mod deosebit de curajos, a fost la… băi. În fine, nu chiar băi, băi, dintr-alea cu cozi de pensionari la bilete de trimitere, ci un hotel modern, dotat cu o bază de tratament cu „spa” în coadă şi cu o piscină şmecheră: Aqvatonic (Med Spa) Steaua de Mare din Eforie Nord.

Presupun că mulţi dintre voi ştiţi acele trei hoteluri comuniste foarte înalte, de la intrarea în Eforie dinspre Agigea. Acesta este primul dintre ele, legat printr-un culoar de următoarele două – Delfinul şi Meduza. După cum părea din exterior, doar în Steaua de Mare s-au efectuat lucrări de modernizare, în primul rând la parter, în zona piscinei, care este, într-adevăr, impresionantă. Imaginaţi-vă un jacuzzi uriaş, cu suprafaţa de vreo cinci ari (şi mie mi-a fost greu să calculez, vă las şi vouă plăcerea asta), în care există 16 tipuri diferite de acţiune a apei: masaj lombar, fesier, total, umbrele de apă, şezlonguri cu jeturi, fitness subacvatic, cascade dorsale etc. etc. etc. Iar apa e caldă şi numai bună de stat cu orele în ea. Pe lângă bazin, există câteva cabinete pentru tratamente medicale sau masaje de relaxare şi înfrumuseţare, câteva tipuri de saună şi o mini-salină, o sală de fitness, un hol plin cu jocuri (mese de ping-pong, biliard, hockey şi fotbal, simulatoare auto şi pinball) şi, desigur, locuri pentru luat masa – un restaurant cu terasă şi un bistro. La o primă vedere, pare locul ideal de petrecut un concediu, fără ca măcar să ai nevoie să ieşi dintre pereţii lui pentru a căuta distracţia în altă parte. La o a doua vedere, nu a fost chiar aşa. De fapt, cred că a fost locul în care am simţit la modul practic, pe pielea şi pe nervii mei, expresia „Una caldă, alta rece”. Şi să vă spun de ce.

Dubiile mele că ceva, orice, ar putea funcţiona bine în România au început în momentul în care am intenţionat să fac rezervarea la acest hotel, acum vreo două luni. Pe site-ul de internet erau propuse câteva pachete de cazare plus tratament şi mă atrăsese acela de şase zile care părea ideal pentru familii cu copii, aşa cum suntem şi noi. Doar că nu erau chiar toate lucrurile clare acolo, aşa că am dat telefon la unicul număr de pe site. Mi s-a retezat sec orice cerinţă:

– Eu sunt de la bazin, nu ştiu nimic despre cazări, trebuie să faceţi rezervarea pe site, apoi o să vă sune cineva de la noi să vă lămurească.

Am încercat să fac asta, dar nu am mai găsit nicio cameră liberă, aşa că a doua zi am sunat din nou:

– Cred că e o greşeală în sistem, nu se poate să aveţi deja totul rezervat.

– Eu sunt de la bazin, nu ştiu nimic despre cazări etc. etc.

Am intenţionat să o las baltă; eu cred în prima impresie, iar aici era vorba despre o primă impresie deosebit de proastă. Dar dorinţa de a pleca acolo a prevalat şi, după o vreme, am încercat din nou pe site. Şi am găsit, evident, un apartament liber în perioada dorită de noi, de duminică până vineri. Am făcut rezervarea şi am aşteptat ca cineva să ne sune, aşa cum ni se promisese, ca să lămurim toate detaliile. Iar asta s-a şi întâmplat:

– Am vrea acel pachet de şase zile de proceduri, dar nu găsim decât cinci zile libere la dv.

– Nicio problemă, facem proceduri şi în ziua în care sosiţi, şi în cea în care plecaţi, ca să fie şase.

– Dar venim duminică, găsim medicul pentru consultul iniţial şi recomandarea procedurilor?

– Sigur că da.

– Şi avem timp pentru toate? Am văzut că check-in-ul este abia la ora 16:00.

– Uitaţi, vă fac eu acum programarea la consulturi la ora 14:00, până terminaţi vă puteţi şi caza, apoi mergeţi la proceduri.

Şi uite-aşa se face că am plecat noi liniştiţi că totul este aranjat. Am ajuns la fel de liniştiţi, după două ore de mers pe o autostradă incredibil de pustie. Pustiu părea şi în staţiune, şi în hotel – lucru motivat, probabil de cele vreo 15 grade (cu mărinimie) de afară şi de vântul teribil care bătea dinspre mare. La recepţie, însă, am început să ne neliniştim:

– Medicul nostru nu lucrează în weekend, veţi putea face proceduri abia de mâine încolo, după consult.

Ştiţi momentul acela în care îţi dai seama că cineva te-a luat drept prost, pe banii tăi, şi că tu l-ai lăsat? Ştiu că-l ştiţi, că doar trăiţi în România (sau aţi trăit cândva, voi ăştia deştepţii care aţi emigrat). Am văzut roşu în faţa ochilor:

– Cu cine am vorbit la telefon şi ne-a asigurat de fix contrariul?

– Nu cu mine, au răspuns la unison cei trei angajaţi de la recepţie.

Simţind pericolul, bărbatu-meu m-a rugat să las baltă discuţia, pentru că oricum nu se putea rezolva nimic atunci. Nici eu nu voiam să mă enervez chiar de la sosire, aşa că l-am ascultat. Unul dintre recepţioneri ne-a făcut programare la consultul medical pentru a doua zi la ora 11:15, apoi ne-a dat cheia de la cameră şi a încheiat cu:

– Cina se serveşte începând cu ora 17:00 în restaurant.

– Dar nu avem cină inclusă în demipensiune, noi am optat pentru varianta mic dejun + prânz.

– Nu e adevărat, ne-a contrazis recepţionerul. Aţi luat mic dejun + cină.

Îmi aduceam aminte teribil de clar cum bifasem prânzul pe rezervare, tocmai pentru că ne gândiserăm ca, după o zi de tratamente şi activităţi petrecute în hotel, să avem libertate de mişcare seara. Bărbatu-meu m-a împins rapid înspre cameră, conştient de faptul că mă pregăteam să explodez din nou. Şi bine a făcut, pentru că apartamentul era atât de frumos încât m-am liniştit rapid. Aranjat cu gust, mobilat ingenios şi util, foarte curat, cu articole de toaletă de bună calitate… Una caldă, una rece, după cum spuneam. Fiică-mea a fost teribil de încântată de condiţii şi a luat rapid în posesie una dintre camere, apoi ne-am grăbit să mergem la bazin, unde ne-am simţit minunat, apoi la masa de seară care a fost surprinzător de gustoasă, apoi să dormim în patul uriaş…

Ne-am trezit înţepeniţi de spate a doua zi. Pentru un hotel de patru stele, în care s-a investit mult şi care le propune terapii medicale şi relaxare unor clienţi cu probleme, este impardonabil să nu aibă fix ceea ce este cel mai important pentru ei, şi anume o saltea confortabilă. Ca să nu mai spun de cei doar câţiva centimetri care le lipseau draperiilor pentru a acoperi eficient ferestrele camerei (dar bine măcar că aveam draperii, pentru că am înţeles că se poate şi mai rău de atât).

Ne-am consolat cu unul dintre cele mai generoase mic-dejunuri pe care le-am văzut în viaţa mea (şi am văzut multe), apoi ne-am enervat din nou când ne-am dus la consult la 11:15 şi medicul nu era:

– Dar e normal să nu fie, ne-a asigurat acelaşi recepţioner imperturbabil care ne aburise şi cu o zi înainte. Aveţi programare la 13:15, nu la 11, aţi înţeles dv. greşit.

Din nou am dorit să fiu nevasta lui Superman şi nu să fiu redusă la tăcere de mult prea permisivul meu bărbat, care a înghiţit şi măgăria asta fără să facă scandal. Eram totuşi doi oameni care am auzit 11, cam cât de fraieri ne-a crezut băiatul ăla de ne-a spus aşa ceva?

Probabil la fel de fraieri cum ne-a crezut şi colega lui, pe care am întrebat-o cum să facem să ne uscăm costumele de baie, iar ea ne-a sfătuit să le punem pe calorifere:

– Dar sunt reci, am replicat noi.

– Păi trebuie să le daţi drumul de la robinet. Ştiţi, sunt clienţi care preferă mai răcoare, probabil le-au închis alţii.

Desigur, niciun robinet nu a fost capabil să ne aducă căldură în calorifere, până la sfârşitul sejurului, aşa că ne-am bucurat că aveam costume de schimb şi că nu era şi înăuntrul hotelului la fel de frig ca în afara lui. Dar despre temperatura de-afară şi restul peripeţiilor noastre de clienţi pe litoralul românesc, în episoadele următoare!